Emilia Plugaru

Broscuţa Veruza şi floarea de nufăr Şi fiindcă nici o rază de lumină nu pătrunde prin funinginea nopţii, toate vietăţile de pe lac dorm pitulite prin stufăriş în speranţa că visele lor vor fi colorate. Doar mica broscuţă Veruza stă cu ochii larg deschişi pe o frunză de nufăr. ― Eh, oftează ea, sunt atât de nefericită… Atât de nefericită. ― Ce s-a întâmplat? Întreabă îngrijorată floarea de nufăr. Până mai ieri te ştiam o broscuţă fericită. ― Credeam că dormi, şopteşte broscuţa. Iartă-mă dacă ţi-am tulburat somnul. ― Cum să dorm, scumpă Veruza? Eu adorm doar după ce te aud cântând. Minunatul tău „oac-oac” e cântecul meu de leagăn. ― Adevărat? Se bucură Veruza. Acuş o să cânt… ― Lasă… Hai să mai vorbim! Noaptea e atât de întunecată încât nu-mi arde de somn. Deci, ce s-a întâmplat? ― Nimic deosebit. Atâta doar… Astăzi am aflat că sunt o broscuţă urâtă. Iar eu mă socoteam frumoasă… Eh… Cât de mult am greşit. ― Nu ai greşit, Veruza. Cine a îndrăznit să te facă să crezi că eşti urâtă? ― Păi… Dimineaţă, când încă soarele zâmbea, doi copilaşi stăteau pe malul lacului şi citeau o poveste. Am tras cu urechea. ― Şi? ― Se vorbea în poveste despre o prinţesă care a fost nevoită să se mărite cu un broscoi. Broscoiul avea pielea buboasă, ochii bulbucaţi, era groaznic, dar în fiecare noapte îşi lăsa pielea, devenind un minunat prinţ. Nu am reuşit să ascult povestea până la capăt căci picii m-au observat şi imediat au început să ţipe: ― Iată broasca cea râioasă! Fu! E dezgustătoare! Ce piele, ce ochi! Strigau şi parcă nu le era îndeajuns. Şi-au umplut buzunăraşele cu pietre şi în câteva clipe toate acele pietricele cu colţuri ascuţite au început să zboare în direcţia mea. Dacă nu reuşeam să mă ascund, m-ar fi omorât… ― Ce copii răi, e indignată floarea de nufăr. Asemenea copii nu vor ajunge niciodată în poveste. Nu vor fi niciodată prinţi sau prinţese! Nu trebuie să-i crezi. Eşti frumoasă şi talentată. ― Ba nu. Sunt urâtă ca acel broscoi. Am ochii la fel de bulbucaţi, pielea la fel de buboasă, lăcrimează Veruza. ― Scumpă prietenă… Frumuseţea nu e ce vede ochiul. Frumuseţea e ceea ce simte sufletul. ― Adică? ― Adică nu are importanţă cum îţi sunt ochii, gura sau pielea. Principalul e să ai un suflet bun şi curat. ― Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, fiind atât de frumoasă… Probabil eşti foarte fericită. Eu însă… de azi sunt atât de nefericită. Atât de nefericită… ― Drept să-ţi spun, oftează floarea de nufăr… nici mie fericirea nu-mi prea bate la uşă. Trăiesc pe o baltă bâhlită. În fiecare zi, când raţele şi gâştele sălbatice roiesc pe alături, tremur de frică… Mă tem că una din ele ar putea să-mi ciugulească petalele. Şi totuşi… în nopţile cu lună, când perechile de lebede stau faţă-n faţă, privindu-se cu dragoste, iar eu sunt în mijlocul lor, viaţa mi se pare minunată… Asta nu înseamnă că nu visez la un lac curat, limpede, cu malul de aur de pe care mă priveşte şi mă admiră un adevărat prinţ sau o adevărată prinţesă… ― Ca să vezi… e nedumerită broscuţa. Iar eu sincer credeam că… Ştii ceva? Dacă într-o bună zi mă trezesc şi văd că nu mai sunt broscuţă, ci prinţul din acea poveste – te voi lua şi te voi răsădi pe lacul de lângă castelul meu. Nu te vei mai teme de gâşte şi raţe sălbatice căci acolo vor înota doar lebede albe. Eşti de acord? ― Bineînţeles, zâmbeşte floarea de nufăr. Până atunci însă hai să ne bucurăm de ceea ce avem. Căci un strop de fericire găsim şi aici… Fără de mine, fără de tine cum crezi că ar fi acest lac? ― Hei, voi două… se foieşte alături, în stufăriş, o altă broscuţă. Lăsaţi poveştile! E timpul să dormiţi… ― Oac, oac, cântă încetişor Veruza, legănându-se pe frunza de nufăr şi floarea adoarme. Luna, care le vede şi le aude întotdeauna pe toate, îşi trimite cu uşurinţă razele prin funinginea nopţii, apoi cu privirea sa luminoasă le mângâie pe cele două fiinţe. Mângâiată şi luminată de Lună, Veruza nu se mai simte urâtă.

Pisicuţa Lulu şi căţelul Ţâgan ― De ce toate pisicuţele au noroc şi doar eu nu am avut noroc de o stăpână blândă şi cumsecade? se gândeşte pisicuţa Lulu în timp ce tremură de frig în mijlocul ogrăzii. Mare scofală, îşi zice ea cu necaz. Am lins un pic de smântână… De parcă ar fi ultima smântână pe care o are stăpâna… Chiar ieri prietena sa, pisicuţa Lili, i s-a lăudat ce bucate alese mănâncă, cât de frumos e tratată, toţi o iubesc, o mângâie, o sărută şi este lăsată să doarmă în casă, la picioarele stăpânilor. Nu în ger împreună cu orătăniile. Că e o pisică, o pisică de casă, nu una sălbătăcită prin lăzile de gunoaie. A vrut doar să se simtă mai deosebită, a gustat din smântânică, cel puţin ca să-i ştie gustul, altfel nici nu are ce-i povesti prietenei sale Lili. Şi tocmai atunci a trebuit să între stăpâna. Ce tărăboi, ce ţipete pentru ţâra aia de smântânică… Şi tare gustoşică mai era! S-a ascuns sub pat, a început să miaune jalnic crezând că va fi iertată, dar de unde? Au scos-o cu mătura, au dat-o afară, nici măcar în tindă nu i-au permis să stea, şi acum iat-o în mijlocul ogrăzii. Are blană, însă ce folos, gerul o străpunge până la oase. Va muri, va îngheţa şi ce bine îi va părea nesuferitului de Ţâgan, care acum o priveşte bucuros din căsuţa sa. E adevărat, şi ea s-a bucurat atunci când l-au legat, dar l-au pus în lanţ pe bună dreptate, nu avea ce să latre zi şi noapte la toţi copiii de pe drum, căci de, copiii sunt copii. Câte unul mai arunca cu pietre, ceilalţi însă erau copii cuminţi. De speriat, câinele ăsta negru ca dracul îi speria pe toţi laolaltă. Bine, copiii… Însă dânsa? Dânsa cu ce se făcuse vinovată că o fugărea de i se rupea inima-n piept de frică? Odată a fost nevoită să urce hăt în vârful casei ca să scape cu blăniţa întreagă. Nu ştie de ce o urăşte atât de tare Ţâgan, ea nu-i poartă pică, ba chiar îi pare rău ştiindu-l legat, singur în frigul cel mare. Ce răi sunt stăpânii şi ce naiv e Ţâgan… Cu toate că îndură frig, uneori foame şi sete, dulăul le este credincios, e gata oricând să-şi dea viaţa pentru ei. Ea nu-i va ierta. Dacă bineînţeles va rămâne vie, ceea ce nu prea crede… Negreşit că vor găsi-o mâine dimineaţă îngheţată, le va părea rău, dar va fi târziu… Zăpada e atât de rece încât îi pare fierbinte. Îi frige picioruşele. Aleargă un pic, puterile o părăsesc, se aşează nu departe de cuşca lui Ţâgan, se gândeşte cu groază că uite-acuşi acesta se va repezi, o va încolţi, însă poate e mai bine aşa. Stăpânii vor auzi ţipetele ei, vor veni să o salveze, va sta iarăşi lângă soba fierbinte. Stăpânei i se va face milă, îi va da să mănânce smântânica pe care oricum a început-o. Bineînţeles că atunci o va ierta pe stăpână. I se va lipi ca mai înainte de picioare, se va lăsa mângâiată, va prinde şoarecii din pod, iar când se va lua cina în casă, va aştepta cu răbdare să i se arunce câteva fărâmituri de pe masă. Toate acestea acum depind doar de Ţâgan. De ce tace? Pare-se nici gând nu are să se repeadă. Doarme de parcă nu ar fi pe aproape o pisică. ― Bine, bine, se enervează pisicuţa. Dacă nu vine Mohamed la munte, vine muntele la Mohamed! Aşa îi aude pe oameni zicând uneori şi fără să ezite se bagă în cuşca lui Ţigan. ― Doar să apară cât mai repede stăpânii! se gândeşte ea cu groază. Apoi se aşterne pe un mieunat sfâşiitor de ţi s-ar fi rupt inima dacă ai fi auzit-o. Nimeni însă nu aleargă. Ţâgan se trezeşte, o priveşte mirat, apoi îi face loc alături. ― Încetează, zice el împăciuitor. Îmi spargi timpanele. Dacă ai venit, fii binevenită. Lasă mieunatul. Nu te-aude nimeni, nu-i pasă nimănui… Dormi. Îmi va fi şi mie mai cald, nici tu nu vei îngheţa… Pisicuţa nu pricepe nimic: ― Ăsta e Ţâgan sau e altcineva? Dar nu… E Ţâgan. Ce-o fi păţit? Aşa ceva nu are cum să fie! Şi Lulu o zbugheşte din cuşcă, vine la uşa casei, bate cu codiţa, miaună de nu mai poate, nimeni nu-i deschide. Nu are încotro. Se întoarce în cuşcă, se cuibăreşte alături de Ţâgan, aici e cald de parcă ar sta lângă sobă. Adoarme, visează un lac plin cu smântână şi se trezeşte abia când aude glasul stăpânei: ― Priviţi! strigă aceasta. Lulu a noastră doarme alături de Ţâgan! Ha! Ha! Ha! Un câine şi-o pisică! Nu-mi vine să cred! Lulu e cu pielicica întreagă! Ha! Ha! Ha! Mâţa asta chiar că e şmecheră! Afară e ziuă albă… ― Mda… se gândeşte Lulu. Aş vedea eu unde-ai dormi dumneata dacă ai îngheţa de frig… Şi fiindcă noaptea trecută a fost lăsată nu doar să îngheţe, ci şi să moară de foame, supărată foc, pisicuţa trece pe lângă stăpână şi merge în pod să vâneze şoareci. Din acea zi Lulu şi Ţâgan sunt mari prieteni. Împart aceeaşi încăpere, ba chiar mănâncă din aceeaşi strachină, căci pisica nu mai intră în casă. Uneori Lulu se urcă pe spatele dulăului şi îi scarpină pielicica. Alteori îşi permite să-l plesnească cu lăbuţa, Ţâgan nu se-nfurie, se întâmplă din joacă. Cine ar fi crezut că o fiinţă atât de fioroasă la înfăţişare poate avea o inimă atât de bună? Toată lumea se miră de o asemenea prietenie de parcă nu ar şti că uneori anume necazul îi apropie pe cei necăjiţi…

Urechiuşele Măgăruşului Tare-i place mamei leoaice să-şi laude puiul. ― Leuţ, le zice ea tuturor cu mândrie, e cel mai deştept, cel mai voinic, cel mai frumos şi mai cuminte pui de pe lume. Când mama îl laudă lui Leuţ îi cresc urechiuşele. Astfel, în scurt timp urechiuşele puiului de leu au devenit lungi de tot. Leuţ e bun prieten cu măgăruşul şi cu iepuraşul. ― Priviţi! observă într-o bună zi Măgăruşul, Leuţ are urechiuşele aproape ca ale mele de lungi. ― Ba sunt mai lungi şi mult mai frumoase! se făleşte Leuţ. ― Nimeni nu are urechi mai lungi şi mai frumoase ca ale mele! îşi flutură mândreţea sa de urechi Iepuraşul. ― Nu e adevărat, strigă enervat Leuţ. Eu! Ale mele! Apoi supărat foc, aleargă de se aruncă în braţele mamei. ― Vai, puiule, ce s-a întâmplat? întreabă îngrijorată Leoaica. ― Mami, scânceşte Leuţ, ăia doi zic că urechiuşele lor sunt mai lungi şi mai frumoase. Spune-mi că nu e aşa! ― Bineînţeles, puiule. Mai încape vorbă? Să nu asculţi pe nimeni în afară de mine. Doar eu îţi zic întotdeauna adevărul. Iar pe flecarii ăia, fiindcă au îndrăznit să spună asemenea cuvinte nesăbuite, îi voi pedepsi imediat! Şi leoaica se îndreaptă furioasă spre locul unde se joacă cei doi prieteni, Măgăruşul şi Iepuraşul. ― Deci, întreabă ea încă de departe, ale cui urechi sunt mai lungi şi mai frumoase? ― Ale… ale… mele, răspunde tremurând de frică Iepuraşul. ― Dar dacă te mai gândeşti? ― A… ale lui Leuţ. ― Bravo, văd că ţi-a venit mintea la cap! Dar tu ce zici? se adresează Leoaica către Măgăruş. ― Eu zic, răspunde ferm măgăruşul, că urechile mele sunt cele mai lungi, cele mai frumoase urechi de pe lume! ― Şi dacă te mai gândeşti? ― Oricât m-aş gândi răspunsul meu va fi mereu acelaşi, nu se dă bătut prietenul lui Leuţ. ― Aha! Să văd cum vei zbiera acum! rânjeşte Leoaica şi brusc Măgăruşul se pomeneşte într-un nor de praf. Când norul se împrăştie – nici pomină de Leoaică prin apropiere. ― Măgăruşule, strigă speriat Iepuraşul, tu nu mai ai urechiuşe! ― Cum adică? ― În locul lor ţi-au rămas doar două găurele! ― Nu te cred. ― Dacă nu mă crezi, pleacă la izvor şi te priveşte în oglindă… Măgăruşul pleacă la cel mai apropiat izvor. În oglinda apei vede un necunoscut. ― Acesta nu sunt eu, se bucură el. ― Eh, şopteşte Iepuraşul, ce n-aş da să fie aşa. Dar eşti tu, Măgăruşule… Doar că fără de urechi. Măgăruşul ridică copita dreaptă, vrea să-şi scarpine urechea stângă, n-o găseşte şi se convinge că Iepuraşul îi spune adevărul. Din ochi îi picură lacrimi măşcate. ― Nici o măgăruşă nu va privi în direcţia mea, suspină el. Cum să trăiesc fără urechiuşe? Nu pot trăi făr’ de urechiuşe! ― Încetează, vrea să-l liniştească Iepuraşul. La urma urmei urechile alea clăpăugi nici nu erau cine ştie ce… ― Ba erau! ― Ba nu erau! Şi prietenii sunt gata de harţă. ― Bine… cedează Iepuraşul. Erau… Dar… decât să ne certăm ar fi mai deştept să le căutăm. Poate că… s-au pierdut pe undeva. Au căutat îndelung. Au răscolit toată iarba din poiană, dar nu au găsit nimic. Măgăruşul plânge neîncetat. ― Nu pot să te văd atât de trist, zice Iepuraşul. Chiar dacă ţin foarte mult la urechile mele, ţi le dăruiesc. Fără regret. Ia-le! ― Nu vreau urechiuşe de iepuraş, ţipă Măgăruşul. Vreau urechiuşe de măgăruş! ― Încetează! se enervează Iepuraşul. Mi-a pierit pofta să-ţi mai dăruiesc ceva… Totuşi aş vrea să-ţi dau un sfat. ― Ce fel de sfat? ― Te sfătuiesc să pleci acasă, să tragi un pui de somn. Între timp eu mă voi gândi cum să-ţi găsesc urechiuşele. Acasă Măgăruşul e şi mai trist. Adoarme abia spre dimineaţă. Visează un vis ciudat. Se face că Iepuraşul aleargă spre el ţinând în lăbuţe un buchet mare de urechiuşe în mijlocul căruia flutură o pereche de urechi de măgar. Le recunoaşte. Sunt ale lui. Vrea să şi le ia, dar cineva îl strigă, îl zgâlţâie… Apoi… se trezeşte. ― Măgăruşule, strigă alături Iepuraşul. Am aflat unde-ţi sunt urechiuşele! ― Unde!? Sare ca ars din pat Măgăruşul. ― Le poartă Leuţ. Acum are două perechi… Urgent trebuie să facem un plan! ― Ce fel de plan? Nu am timp pentru planuri! Şi Măgăruşul o zbugheşte ca săgeata pe uşă. De cum îl zăreşte pe Leuţ, năvăleşte asupra lui strigând: ― Dă-mi urechiuşele! Sunt ale mele! Le recunosc! Mi le-ai furat! Eşti un hoţ, un tâlhar! Nu observă când se apropie mama leoaică. Brusc se face întuneric. Când se luminează alături e doar Iepuraşul. ― Unde e Leuţ, întreabă buimăcit Măgăruşul. ― Bietul de tine, oftează Iepuraşul. Nu doar fără de urechi, acum ai rămas şi fără de coadă. Dacă ai de gând să le faci pe toate de capul tău, să nu te miri când vei rămâne şi fără de cap! Trece un timp. Nimeni nu vrea să se joace cu un Măgăruş care nu are nici coadă, nici urechi. Doar Iepuraşul îi rămâne prieten fidel. Şi fiindcă îi este un adevărat prieten, mereu face planuri cum să-i găsească coada şi urechile. ― Am un plan, zice într-o zi Iepuraşul. ― Ce fel de plan, întreabă abătut Măgăruşul. ― Am de gând să o caut pe maimuţica Muţiumoco. E cea mai mare vrăjitoare din junglă. O voi ruga să facă descântece ca să devii măgăruşul de mai înainte. În curând vei uita de ceea ce ţi s-a întâmplat. Mă crezi, Măgăruşule? ― Te cred, răspunde acesta cu toate că ştie că planurile Iepuraşului nu prea dau roade. Iepuraşul pleacă să o caute pe Muţiumoco. Dar nu e uşor să găseşti o maimuţă anume în mulţimea de maimuţe ce mişună prin junglă. Iepuraşul nu se dă bătut până nu o găseşte. Vrăjitoarea îl ascultă atent. ― Da, zice ea, Leoaica şi puiul ei trebuiesc pedepsiţi. Va fi necesar să dai dovadă că-ţi iubeşti cu adevărat prietenul. Apoi răsfoieşte câteva cărţi de magie şi îi aduce Iepuraşului patru fire galbene de păr. ― Ia aceste fire, zice Muţiumoco, şi strecoare-le lui Lefănţică, puiului de elefant, după urechi. După care stai şi aşteaptă. Vei vedea ce se va întâmpla. De cum dă cu ochii de puiul de elefant, îşi dă seama că niciodată nu va ajunge până la urechile lui. Fără să vrea începe să plângă. ― Ce-ai păţit, întreabă Lefănţică. Ce necaz s-a abătut peste tine că plângi cu atâta râvnă? Spune-mi, poate reuşesc să te ajut. ― Nimeni nu poate să mă ajute, răspunde Iepuraşul în timp ce în minte i se coace un plan. ― Sunt o fiinţă mică, neînsemnată, care aleargă printre copitele celor puternici. Voi muri fără să văd Pământul privindu-l de sus. ― Acesta îţi este necazul? se miră Lefănţică. ― Da, răspunde Iepuraşul. Şi te rog nu-ţi bate joc. Am şi eu dreptul la vise. ― Prostuţule, râde puiul de elefant. Te urc pe spatele meu şi nu ai decât să priveşti Pământul de la înălţime cât îţi pofteşte inima. Iepuraşul stă cocoţat pe spatele lui Lefănţică fudul nevoie mare. Nu-i prea pasă cum arată Pământul. Are altceva de făcut. Îi strecoară imediat după urechi puiului de elefant cele patru fire de păr. Acum nu-i rămâne decât să aştepte. Trece o zi, două, trei – nimic nu se întâmplă în junglă. A patra zi – mare minune. Lefănţică – cel pe care nimeni, niciodată nu l-a auzit cântând, aleargă şi cântă:   Ia priviţi la muşchii mei! Nimeni nu mă-ntrece! Dacă vreau dobor deodată, Dobitoace – zece! Sunt cel mai voinic din lume! Zece dobitoace, Le dobor într-o clipită! Nici nu am ce face!   ― A mai apărut un lăudăros, se gândesc locuitorii junglei. ― Vezi, Leuţ? îl zădără ei pe puiul Leoaicei. Ăsta e mai voinic decât tine! ― Nu e adevărat! strigă Leuţ. Mai voinic ca mine nu e nimeni pe lume! Nici chiar tu, Lefănţică, nu eşti mai voinic! ― Ba sunt! Sunt mult mai voinic! insistă Lefănţică. ― Ba nu! ― Ba da! ― Maaaaaamăăăăă, urlă puiul de leu! Lefănţică se laudă că el e cel mai voinic! Zi că nu e aşa! Şi imediat apare Leoaica. ― Deci, întreabă ea înfuriată, cine crezi că e mai voinic?! ― Eu, răspunde calm Lefănţică. ― Dar dacă te mai gândeşti? ― Tot eu. ― Şi dacă te mai gândeşti? ― Hm… Dacă mă gândesc, atunci… Ar trebui să ne luăm la întrecere. ― Acuş îţi arăt eu întrecere! se repede Leoaica spre puiul de elefant, dar spre uimirea şi bucuria celor de faţă, se pomeneşte în vârful trompei lui Lefănţică. ― Deci, întreabă acesta, cine e cel mai voinic? ― Tu, e nevoită să recunoască Leoaica scrâşnind din dinţi. ― Zdrobeşte-o de pământ! urlă dobitoacele. Învaţ-o minte! Să nu se mai laude! Dar Lefănţică, fiind un animal cuminte, o aşază jos fără să-i pricinuiască vreun rău. ― Trăiască cel mai voinic animal de pe lume! strigă cu toţii în timp ce Iepuraşul aleargă să-şi găsească prietenul. ― Măgăruşule, unde eşti, Măgăruşule? ― Aici, răspunde plictisit Măgăruşul. ― Măgăruşule, e agitat Iepuraşul, nu simţi, nu vezi nimic? ― Nu, de ce? ― Ţi-au crescut urechile! Ai o nouă coadă! Eşti măgăruşul de mai înainte! Am reuşit! Măgăruşul aleargă la cel mai apropiat izvor. În oglinda apei îşi vede urechile şi coada. ― Sunt cel mai fericit de pe lume! sare el în sus de bucurie. ― Greşeşti, nu e de acord Iepuraşul, eu sunt mai fericit decât tine. ― Ba nu! ― Ba da! Şi cei doi prieteni sunt gata de harţă. ― Bine… Fie… Cedează Măgăruşul. Tu eşti cel mai fericit iepuraş iar eu – cel mai fericit măgăruş. De acord? ― De acord! Iepuraşul uită repede că prietenul său cândva nu a avut coadă şi urechi. Doar Măgăruşul nu poate să uite. Uneori, pe neaşteptate se opreşte în mijlocul drumului, îşi apleacă capul, închide ochii şi visează. În acele clipe e cu neputinţă să-l urneşti. Măgăruşul îşi visează urechile, îşi visează coada. Când se trezeşte îşi aminteşte că nu e bine să te făleşti şi că Leoaica şi puiul ei au fost umiliţi şi pedepsiţi anume din cauza trufiei.

Mica Pasăre-Uriaşă ― Auzi? zice tatăl Pasăre-Uriaşă. Mi se pare că puiul ăsta nu e al nostru… ― Cum adică!? se supără foc mama Pasăre-Uriaşă. Am văzut cu ochii mei când a ieşit din oul pe care eu, nu altcineva l-a ouat şi clocit. Erau trei, la fel de mari. Mai întâi au plesnit ouăle din care au ieşit cei doi puişori uriaşi, ăsta nicidecum nu dorea să plesnească şi fiindcă nu mai aveam răbdare – l-am spart cu ciocul. M-am mirat grozav când am observat că în găoace se află un prăpădit de puişor, care nu doar era micuţ, dar şi abia de mai respira. L-am scos de acolo, a stat câteva clipe, apoi imediat a început să alerge, să ciripească, mi-a zis mamă, mi-a zâmbit, ba chiar m-a sărutat, în timp ce fraţii lui nici până azi nu s-au învăţat să meargă căci de, ştii şi tu – noi păsările uriaşe mergem greu, nemaivorbind că numindu-ne păsări – niciodată nu ne înălţăm. E o adevărată minune ce se întâmplă cu mica Pasăre-Uriaşă. Dar oricum, e puiul meu. Priveşte-l, e foarte drăgălaş. Şi penele şi ciocul şi picioruşele sunt exact ca ale noastre, doar că sunt cu mult mai mici. ― Nu ştiu, nu ştiu… stă la îndoială tatăl. În neamul nostru nu s-a întâmplat să se nască asemenea piticanii. Totuşi ai dreptate, la celelalte ne seamănă. Însă ce se va întâmpla atunci când iarba va creşte? Se va pierde printre picioarele păsărilor uriaşe, cineva din greşeală îl va strivi… ― Să nu dea Domnul! Îl voi purta toată ziulica pe spatele meu! strigă speriată mama Pasăre-Uriaşă. Doar să nu păţească nimic! Şi iată că iarba se înaltă, puiul cel mic stă cocoţat pe spatele mamei, mama aleargă gâfâind de ici colo, ceilalţi se uită chiorâş, dar cu ce e vinovat bietul că s-a născut mic printr-o mulţime de păsări mari? Nu-i pare bine, e mereu trist, vrea să facă ceva util, smulge un fir de iarbă, îl pune în cioc şi începe să cânte. O melodie nemaipomenit de frumoasă izvorăşte din acel firicel de iarbă… Sau poate din gâtlejul său? Nici el nu ştie. Toate păsările stau în loc, ascultă melodia şi nu pricep de unde vine căci neam din neamul lor nu a cântat. În fiecare dimineaţă, frumoasa melodie le trezeşte, în fiecare noapte adorm mângâiate de ea, le place la nebunie şi poate dacă ar şti cine o cântă nu l-ar mai urî atât pe puiul pitic. Mica Pasăre-Uriaşă nu are prieteni. Într-o zi, stând pe spatele mamei, tocmai când mama se odihneşte, fâlfâie din aripi şi aripile îl înălţă. Se urcă până pe sub nori, străbate în zbor câmpia şi imediat îşi dă seama că nu mai are nevoie de ajutorul nimănui. E minunat să zbori! E mult mai bine decât să poţi păşi. Toate acestea i se întâmplă fiindcă nu s-a născut atât de mare ca toţi cei din specia lui. S-a născut ca să zboare. ― Voi zbura departe! îşi zice puiul de Pasăre-Uriaşă. Voi găsi un loc unde iarba nu e prea înaltă, voi ciuguli fire de iarbă, voi merge, voi cânta, îmi voi face mulţi prieteni printre păsările care nu sunt uriaşe. Acum când zboară, nu va mai sta ca un trântor pe spatele altcuiva. Îşi va ogoi foamea acolo unde nu există primejdia să fie strivit. Şi mica Pasăre-Uriaşă hotărăşte să plece. O sărută pe mama, îşi ia rămas bun, se înălţă, face câteva rotocoale pe deasupra cuibului, apoi dispare în zare. Nu-i pare rău de nimic, ştie că a venit timpul să se descurce de unul singur. Zboară până pe deasupra unei ape întinse, coboară pe mal. Vede că malul e frumos, iarba e verde, mustoasă, presărată cu fel de fel de floricele. Pe apă plutesc mulţime de păsări mici, viu colorate, îi place şi hotărăşte să se oprească aici. Ciuguleşte iarbă, apoi se aşează să se odihnească după drumul lung. ― Nimeni nu se va mai uita chiorâş, căci acum, în comparaţie, sunt mare şi voinic, îmi voi face cu uşurinţă prieteni, se gândeşte puiul. La picioarele lui vede o vietate stranie, verde, care sare foarte nostim. Nu pricepe cine e, dar mama îi povestise că pe lume trăiesc o mulţime de vietăţi foarte mici. ― Eşti o păsărică? Cum te numeşti? întreabă el. ― Oac! Oac! râde cu toată gura vietatea verde. Eu? Păsărică? Sunt o broscuţă! Nu ai mai văzut broscuţe? ― Nu, recunoaşte puiul. Broscuţele sunt păsări? ― Au! De pe ce lume vii? Cum poate o broscuţă să fie pasăre? O broscuţă e o… broscuţă. Nu are pene. Ea nu zboară, doar cântă. Printre altele, există unele păsări rele care ne înfulecă pe noi – broscuţele. Nu cumva eşti una dintre ele? ― Ce vorbeşti? Eu mănânc doar iarbă şi frunze. Nu-ţi fie teamă. Hai să fim prieteni! Ce-i drept aş vrea foarte mult să prietenesc cu păsările, dar nu sunt împotrivă să am prieteni şi printre… broscuţe. ― Nici eu nu sunt împotrivă, mai ales că e pentru prima dată când am ocazia să fiu prietena unei persoane atât de mari şi de impunătoare. Deci, prieteni!? ― Prieteni! Şi uite-aşa puiul de Pasăre-Uriaşă îşi găseşte un amic de nădejde pe noul tărâm. Broscuţa Oachiu îi face cunoştinţă cu împrejurimile şi fiindcă e pasionată de cântec – nu ratează ocazia să se laude ce mare cântăreaţă e. ― Oac! Oac! Oac! Oac! cântă broscuţa cât o ţine gura, iar mica Pasăre-Uriaşă nu pricepe. ― De ce ţipi, întreabă el nedumerit, ai păţit ceva? ― Nu ţip, cânt, răspunde broscuţa. Pot să te învăţ… sau poate că tu ştii deja a cânta? ― Da… răspunde cu modestie puiul. Cântam când eram acasă… Din firul de iarbă… Aici nu există astfel de iarbă. Voi încerca să cânt din gură… Şi mica Pasăre-Uriaşă îşi drege glăsciorul, apoi din gâtlejul lui izvorăsc nişte sunete atât de frumoase, de mângâioase încât toţi locuitorii lacului se opresc în loc ca să le asculte. De unde aceste sunete? se întreabă. Văd pe mal o Pasăre-Uriaşă, dar nu-şi pot închipui că anume ea e posesoarea minunatului glas. ― Vai! strigă broscuţa, îmi place! Acum că suntem doi cântăreţi, hai să facem aşa… Eu voi cânta noaptea, căci toată lumea s-a deprins să adoarmă ascultând cântecul meu, iar tu îţi vei cânta melodia la revărsatul zorilor. Vei trezi soarele, se vor trezi păsările, iarba, furnicuţele şi toate gâzele îşi vor începe ziua frumos datorită cântecului tău, ce zici? De acord? Puiul de Pasăre-Uriaşă uită de necazurile din trecut, cântă în fiecare dimineaţă, trezeşte toată suflarea, e fericit, doar că vrea nespus de mult să facă cunoştinţă cu păsările de pe lac. Ca să ajungă până la ele trebuie să înveţe să înoate. Nu e o problemă, având o prietenă ca broscuţa Oachiu. Abia de atinge suprafaţa apei că şi lunecă pe oglinda strălucitoare. Se îndreaptă spre un cârd de raţe sălbatice, broscuţa îl însoţeşte, dar apropiindu-se, raţele îşi iau zborul strigând îngrozite: ― Aoleu! Monstrul! A venit monstrul! Salvaţi-vă! O să ne mănânce! strigă ele şi la strigătele lor tot păsăretul se înalţă în aer. Doar lebedele rămân, privesc nepăsătoare, ba chiar cu dispreţ la mica Pasăre-Uriaşă şi la Oachiu, iar faptul că graţioasele păsări albe nu şi-au luat zborul, broscuţa îl înţelege drept un semn apreciere pentru cântecul minunat al prietenului său. ― El este autorul… şi interpretul cântecului ce ne trezeşte la fiecare revărsat de zori, zice ea cu timiditate, am venit să vă fac cunoştinţă căci e un cântăreţ cum nu s-a mai văzut, cum nu s-a mai auzit… ― Ăsta!? strigă plină de sine una din lebede. Nu mă face să râd! Cine suntem noi şi cine e el!? Plecaţi imediat de pe lac! Niciodată o frumoasă lebădă nu va fi de acord să-şi arunce măcar privirea asupra unei păsări atât de… Nici nu vreau să vorbesc, adaugă ea cu dezgust. O pasăre enormă nu are cum să şi cânte frumos. Barem de ar avea o înfăţişare cât de cât agreabilă… Mai întâi să-şi privească chipul în oglindă! Hai, gata! Ce mai aşteptaţi!? Plecaţi! Nu sunteţi binevenite aici! Şi cârdul de lebede se îndepărtează în grabă. ― Nu fi trist, încearcă să-şi mângâie prietenul cu o vorbă bună Oachiu. Lebedele sunt nişte îngâmfate! Au spus vorbe grele, nedrepte. Dar dacă vrei… pot vorbi cu Zâna Câmpiei să te prefacă într-o păsărică mică, mică. Nimeni nu va mai zice că eşti un… monstru. Toată lumea te va respecta, îţi va cinsti cântecul… Mie însă îmi va fi întotdeauna dor de tine, de cel de… acum. În fiecare dimineaţă, într-un tufiş de pe malul lacului cântă o păsărică căreia i s-a dus vestea în lume. Nu există o altă fiinţă ce ar putea-o întrece. Toată lumea o aude, o ascultă, rar însă cine o vede. Ea stă ascunsă printre frunzele tufişului, îi place singurătatea, nu are nevoie de prieteni. Uneori vine să o vadă o broscuţă pe nume Oachiu. Zâmbeşte când îşi aminteşte că a fost o pasăre mică printre păsările uriaşe, a fost o Pasăre-Uriaşă printre păsările mici, iar acum e cea mai obişnuită păsărică. O păsărică fericită ce are un mare şi adevărat prieten de care nu se va despărţi niciodată şi acest prieten se numeşte – Cântecul!

Frunza curajoasă Se leagănă pe ramul îngheţat, dar se ţine din toate puterile să nu o ia vântul, să nu o strivească gerul. Nu se va da bătută cu una cu două. Pentru nimic în lume nu-şi va părăsi ramul. Arborele a rămas dezgolit, ar fi prea de tot să-l părăsească şi ea. S-a născut, a crescut hrănindu-se cu seva lui şi e datoare să-i arate recunoştinţă. Gerul şi vânturile reci au sucit-o, au ruginit-o, au încreţit-o încât nu o mai recunoşti. Cât de frumoasă era când abia se desfăcuse din mugur… Cât de frumoasă era când soarele îi turna prin vinişoare aur şi aramă… Dar… Cele trecute sunt bune trecute. Nu-i pare rău de nimic. Bineînţeles, ar fi putut să plece cu surioarele sale atunci când vântul le-a smuls rând pe rând, le-a purtat în braţe ca pe nişte păsărele, apoi le-a aşternut jos la rădăcina copacului. Acum toate dorm sub plapuma de zăpadă. Probabil se simt bine, nu au nici o grijă. Fiecare însă cu soarta sa. Ea şi-a ales singură soarta. Nu a ştiut niciodată ce înseamnă adevăratul frig. Acum o ştie din plin. Nici singurătatea nu a ştiut ce înseamnă. E alături de ram, dar ramul mereu rămâne tăcut. Îşi aminteşte cu nostalgie de zilele când foşnea fericită împreună cu celelalte frunze la fiecare adiere de vânt. Şuşoteau, şuşoteau şi doar înainte de furtună tăceau mâlc. Furtuna trecea, trecea spaima şi iarăşi se puneau pe şuşotit. În hainele lor se adăposteau mulţime de păsărele şi ce frumos mai cântau acestea la fiecare revărsat de zori. Cântătoarele au plecat, au rămas doar câteva vrăbiuţe care uneori se aşează pe rămurica sa. ― Priviţi! zise una din vrăbiuţe într-o zi. O frunză foarte curajoasă. E aproape la fel de curajoasă ca şi noi. ― Şi de ce mă rog e curajoasă, nu pricepu altă vrăbiuţă. ― Păi cum de ce? Nu o fi oare un act de curaj faptul că a rămas alături de arbore, înfruntând gerul, zăpada şi vântul? ― O fi… Numai că… Cine are nevoie de asemenea curaj? Credeţi că frunza asta prostuţă foloseşte la ceva? Ba bine că nu. Arborele a avut nevoie de frunze atunci când risca să fie uscat de arşiţă. Imediat ce riscul a trecut, s-a descotorosit de ele… Cât de mult au durut-o vorbele acelei vrăbiuţe… Îi trecuse prin gând chiar să se lase smulsă de vânt. Şi ar fi făcut-o… Dacă nu auzea glasul ramului. ― E mult de când nu am scos o vorbă, şopti el. Noi, ramurile, bucuriile şi tristeţile le trecem în tăcere. Nu ne este în fire să ne exteriorizăm emoţiile… Acum însă, când te văd atât de abătută – trebuie să-ţi vorbesc.. Vreau să-ţi mulţumesc pentru curajul de care ai dat dovadă. Recunoştinţa ta mă copleşeşte. Te rog să nu pleci. Te voi ajuta să rezişti până la primăvară. Iarna îşi are farmecul ei. Vei vedea lucruri minunate, rămâi… Acestea au fost unicele cuvinte pe care i le-a spus ramul. De atunci nu i-a mai vorbit. Dar ea ştie, doar el o ţine să nu fie smulsă şi dusă de vânt. Când au căzut primii fulgi a înţeles ca a nimerit într-o lume de poveste. Nu mai simţea nici frig, nici singurătate. Era fericită, se juca cu fulgii, îi prindea în haina sa, vântul îi scutura, dar veneau alţii şi alţii… În fiecare zi vrăbiuţele şi câţiva porumbei se aşează alături să mai sporovăiască sau să privească la copilaşii ce alunecă cu săniuţele de pe derdeluş. Iar veselia copiilor e atât de molipsitoare încât uneori îi vine şi ei cheful să coboare, să alunece pe luciul zăpezii. Noaptea se înveleşte cu o plapumă albă din fulgi, dar niciodată nu-şi trage plapuma până peste cap căci îi place enorm să privească cerul. Vara nu a reuşit să vadă cerul înstelat, era acoperită de alte frunze, acum însă i se deschide în faţă frumuseţea, strălucirea stelelor şi a lunii în toată splendoarea lor. Iar lucrul cel mai interesant e că uneori se vede zburând prin spaţiu, ajunge până la o steluţă, steluţa îi dăruieşte din căldura sa, se întoarce la ram, împarte cu el căldura şi în felul acesta are încrederea că îi este de folos. Şi uite-aşa trec zilele, nopţile până când într-o bună zi soarele începe să strălucească puternic. Se topeşte rapid zăpada, apoi lucrurile se schimbă vertiginos. Din pricina luminii şi a căldurii bătrâna frunză adoarme, se trezeşte doar când aude alături un foşnet bine cunoscut, însoţit de ciripit de păsărele. ― Fâş, fâş, fâş, abia de şoptesc micile frunzuliţe proaspăt născute din muguri, căci afară e primăvară. Priviţi, o frunză veche… ― Nu vreau să ajung ca ea, zice o frunzuliţă mică, mică. E atât de… încreţită şi de… urâtă. Chiar o să fim la fel? Nu-i răspunde nimeni. La urma urmei ce importanţă are? Acum sunt tinere şi frumoase. Vor acoperi copacul, îl vor proteja de arşiţă, de furtuni, de fulgere şi atât timp cât în fiecare primăvară pe ramurile lui vor răsări alte flori, alte frunze – asta va însemna că arborele continuă să trăiască. Şi anume ele, frunzuliţele tinere sunt dovada că el e viu. Bătrâna frunză zâmbeşte fericită. Nu fiecărei frunze îi este dat să-şi vadă nepoatele. Nu mai are ce face pe ram. La prima adiere de vânt se lasă smulsă. Vântul o roteşte prin aer ca pe o păsărică, apoi o aşează cu grijă alături de suratele sale smulse încă de cu toamnă. Frunza cea curajoasă nu are nici o îndoială – va veni timpul când se va naşte iară. Va fi frunză, sau fir de iarbă sau floare – cine poate şti?

Puiul de vrăbiuţă Puiul de vrăbiuţă stă singur în cuib. Îi este urât. Până se întoarce mama, mişcă intens din aripioare. Vrea să-şi ia cât mai repede zborul. Arde de nerăbdare să vadă cerul şi soarele. De aici, din arbore, nu zăreşte decât un mic petic azuriu. În fiecare dimineaţă vin să-l salute câteva raze şi aceasta e tot ce ştie el despre soare şi cer. Frunzele îi şoptesc ceva, puiul nu înţelege nimic, dar şoapta lor îl face să uite de singurătate. Uneori până la cuib zboară o buburuză mică, pântecoasă, îmbrăcată în haină roşie cu picăţele negre, care de fiecare dată îi ţine de urât, îi povesteşte o mulţime de lucruri hazlii. Astăzi e ziua când va veni buburuza. Trebuie să facă ordine, nu e corect să-ţi întâmpini prietenii într-o locuinţă neprimenită. Şi iată că cineva bate la uşă: ― Bună dimineaţa, îl salută prietena sa. Cum ai dormit? Aripioarele îţi sunt pregătite de zbor? ― Încă nu, răspunde mica vrăbiuţă. De dormit, însă, am dormit bine. Doar că am visat un vis ciudat… Se făcea că zburam împreună cu un frate, hăt până-n bolta cerească. Brusc aripioarele mi-au cedat, am ameţit, era cât pe ce să cad. Noroc că în vis m-a sprijinit frăţiorul… Eh, oftează puiul, de ce toată lumea are fraţi, doar eu sunt singur-singurel pe lume? ― Ai fi avut, zice buburuza, dacă nu erau atunci acei copii atât de lipsiţi de inimă… ― Care copii? nu pricepe puiul. ― E o istorie tristă… Mai bine să nu o cunoşti. Să vorbim despre altceva. ― Spune-mi! insistă micul ghemuleţ cenuşiu. Te rog! ― Dacă ţii cu tot dinadinsul… Dar te avertizez, e posibil că de acu încolo vei fi şi mai trist… ― Se nimerise o zi caldă, minunată, îşi începe povestea buburuza. Stând pe o floare m-am gândit că ar trebui să mă înalţ, să-i mulţumesc soarelui pentru căldura şi dragostea ce mi-o arată. Am fâlfâit din aripioare, m-am înălţat, dar am simţit ca nu-mi ajung puteri, soarele totuşi e prea departe. I-am strigat mulţumesc şi fiindcă obosisem – m-am aşezat pe crenguţa unui arbore. Crenguţa se dovedi a fi chiar cuibul în care te găseşti acum. Am văzut cinci ouşoare rotunde, strălucitoare, foarte drăgălaşe. Le priveam şi mă minunam cât de rotunde sunt. Deodată am observat doi copii ce se furişează spre cuib. Tocmai sosise pasărea-mamă. Începuse să strige, să ceară ajutor, dar ce poate face o mică păsărică în faţa puiului de om? ― Taci, nu ţipa! a zis unul din copii. Nu ţi le luăm pe toate. Un ou îţi rămâne! Şi-au băgat iute în sân patru din cele cinci ouşoare, au coborât, apoi i-am văzut urlând de bucurie în timp ce izbeau cu putere ouăle de pământ… Cel care a fost lăsat în cuib… eşti tu. ― Doamne, de ce au făcut un lucru atât de oribil? plânge puiul de vrăbiuţă. Mi-e frică de puiul de om… ― Nu trebuie să-ţi fie frică. În curând vei deveni o adevărată pasăre. Pe o păsărică ce zboară nu e uşor să o prinzi. Mai rău e de noi, gâzuliţele. Ne prind, ne rup aripioarele şi ne aruncă. Însă vreau să ştii – nu toţi copii sunt la fel. Unii dintre ei sunt foarte cumsecade… Regret cele întâmplate. Dar nu am fost în stare să ajut cu nimic… Eu plec, încheie cu tristeţe buburuza, îşi ia la revedere şi coboară în lumea florilor şi a gâzelor sale. A doua zi, buburuza roşie cu picăţele negre nu mai vine la cuib. Nici a treia, nici a patra zi. Puiul nu-şi găseşte locul. ― O fi păţit ceva? se îngrijorează el. Neapărat voi merge să văd ce s-a întâmplat! Puişorul fâlfâie din aripi, acestea îl înalţă, după care lin, uşor îl aşează pe iarbă. ― Ruză-buburuză! strigă mica vrăbiuţă. Unde eşti?! ― Sunt aici, o aude vorbind şi o vede pe o frunză de romaniţă. Mi s-a răsucit o aripioară. Pot zbura, însă doar pe deasupra florilor. Totul e bine. În curând o să-mi treacă. ― Ce frumoase sunt florile, se bucură puişorul şi ţopăie prin iarbă. Dacă nu te superi o să mai rămân, lumea de jos îmi place. ― Cum să mă supăr? Din contra. Sunt foarte bucuroasă, zice buburuza, apoi îi arată oaspetelui o floare de trandafir unde de obicei îşi are culcuşul. O mulţime de furnicuţe aleargă să-l vadă, câţiva bondari îl privesc miraţi, un fluture alb îl salută de parcă l-ar cunoaşte de când lumea şi doar o muscă pântecoasă, cu spatele verde bâzâie enervată, dar buburuza îi explică că musca e mereu enervată, mereu bâzâie nemulţumită. ― E minunat la voi, constată puişorul, dar nu rămân prea mult. Mămica ar putea să-şi facă griji. Trebuie să plec! şi puiul de vrabie mişcă din aripioare, însă, vai, aripioarele nu-l ascultă. Micul ghemuleţ ţopăie, ţipă, cere ajutor şi moare de frică la gândul că în orice clipă ar putea să apară copiii cei răi. ― Priviţi! se opresc două fetiţe. Un puişor de vrabie… ― E atât de drăgălaş, îl ia în palmă cea mai mică dintre fetiţe. ― Sărmănelul… Probabil o fi căzut din cuib, şopteşte cealaltă. Încă nu a învăţat să zboare. ― Să-l luăm acasă, propune fetiţa mai mică. ― Te gândeşti ce spui? Va muri de tristeţe. ― Îl ţinem la balcon, îi dăm semincioare, ne jucăm, îl sărutăm, îl încălzim, dacă îl lăsăm va fi mâncat de vreo pisică, nu ţi-e milă? ― Vorbeşti nerozii, se supără fetiţa mai mare. Îţi dai seama cum ar fi să ne ia cineva, să ne ţină închise, să ne dea bomboane, dar să n-o vedem pe mămica? Şi el are o mămică. ― Atunci? Ce facem? începe să plângă micuţa. Nu vreau să-l mănânce pisoii! ― Nu te întrista, o linişteşte surioara mai mare. Hai să-i găsim repede cuibul! Bietul pui tremură din tot corpul. Inima îi revine abia după ce îşi dă seama că se află iarăşi în cuib. ― Adevărat, nu toţi puii de om sunt la fel, se gândeşte el. Două fetiţe cu inimă bună. Când voi creşte – numaidecât le voi căuta să le zic mulţumesc… Obosit, puişorul adoarme. Visează că împreună cu fluturaşii, cu buburuzele zboară, pluteşte pe deasupra florilor, apoi se înalţă sus, sus – până la Soare! Soarele e cel ce-i iubeşte, îi încălzeşte întotdeauna pe toţi…

Răţuşca Maca De cum se ridică zorii, mama Ro, o raţă durdulie, cu picioarele scurte, cu mersul legănat, îşi ia cele zece răţuşte şi porneşte în grabă mare pe cărăruşa ce duce spre lac. ― Mai iute, mai iute, îşi tot îndeamnă ea răţuştele. Să ajungem înaintea gânsacilor că dacă ajung ei primii, nu mai avem ce căuta astăzi pe lac! În acea zi mama Ro avea de gând să le dea lecţie de înot odraslelor sale. ― O raţă nu mai e raţă dacă nu posedă arta înotului, îi place ei să zică mereu. Eu, de exemplu, sunt cea mai bună înotătoare dintre toate orătăniile ogrăzii şi sunt mândră de asta! Voi trebuie să fiţi la fel! Mama Ro vorbeşte fără să privească îndărăt. Cele zece răţuşte aleargă gâfâind pe urmele ei. De pe o pajişte verde, presărată cu flori de tot felul, cineva o salută pe mama Ro: ― Bună dimineaţă, doamnă! Încotro aşa grăbită? ― Ah! se opreşte bătrâna raţă. Dumneata erai, doamnă Clo? Bună, bună dimineaţa! Îmi duc răţuştele la baltă. Să le învăţ arta înotului. Astăzi, mititelele, vor încerca apa pentru întâia oară. ― Ptiu, face cu dispreţ doamna Clo. Noi, găinile, când ne murează ploaia suntem atât de nenorocite, darmite să ne aruncăm în apă de bună voie?! Ferească sfântul! ― Aşa e, doamnă, aşa e. Fiecare cu feleşagul său… ― În schimb ne place grozav să ne bălăcim în colbul din mijlocul drumului, continuă să pălăvrăgească găina, dar mama Ro nu prea are timp şi… schimbă tacticos tema discuţiei: ― Dar unde-ţi sunt puişorii, doamnă? ― O! Puişorii mei! Sunt pe aici, prin iarbă. Ei! strigă cloşca, veniţi iute la mama! Cinci pufuleţe gălbui îşi ridică căpşoarele din troscotul înalt şi aleargă sub aripa întinsă a mamei. ― Să nu le fie de deochi, exclamă încântată raţa. Sunt atât de drăgălaşi… să-ţi trăiască, doamnă! Îmi pare rău că nu dispun de timp, altfel aş mai zăbovi pe aici, acum însă mă grăbesc. Îmi cer iertare. Trebuie să plec. La revedere, doamnă, la revedere, puişori! Alaiul de raţe îşi continuă drumul. ― La revedere, la revedere, strecoară printre dinţi mama cloşcă, apoi bolmojeşte ca să n-o audă nimeni: „Auzi tu? Cică se grăbeşte? Şi le merge unora, nu şagă. Priviţi ce de-a pocitanii aleargă din urma ei… de-ar da vulpea peste ele că nu ar fi mare scofală… Eu, care am clocit mulţime de ouă, m-am ales doar cu câţiva puişori, iar ea? Cu un cârd întreg. Uf…” Mama Ro e abia la jumătate de cale. ― Am obosit, am obosit, scânceşte cea mai mică răţuşcă pe nume Maca. Să ne oprim un pic! Doar un pic… Mama Ro îşi întoarce capul: ― Cine a mai obosit? ― Eu. ― Şi eu. ― Toate am obosit… Mama Ro priveşte spre cer. ― Bine, cedează ea. Să ne odihnim! Soarele e încă jos. Aşa ori altfel – tot vom ajunge înaintea gânsacilor… Ce mai bucurie pe capul răţuştelor. Imediat se contopesc cu iarba înaltă, închid ochişorii şi gata – au aţipit. Mama Ro le priveşte cu drăgălăşenie. ― Sunt încă atât de firave, mititelele. Dar nu mă îndoiesc că vor deveni nişte raţe puternice. Înotul le va întări… Deodată raţa observă că cineva aleargă în direcţia lor. ― Ia te uită, face mirată mama Ro, zboară, nu alta… Răţuştele o aud. ― Cine zboară? sar ele din iarbă. Unde? Păi ăla e Azorică! Azorică! Azorică! strigă răţuştele în cor. Suntem aici! Vino! Şi iată-l pe Azor, un căţeluş năstruşnic cu o ureche albă lăsată în jos, cu cealaltă neagră – ridicată în sus, gâfâind din greu, dar fericit că e în mijlocul cârdului de răţuşte. ― Ham! Ham! Ham! Ham! se bucură căţeluşul fluturând vesel din codiţă. Am ajuns! În ogradă fără de voi îmi era atât de urât… Tata Grivei doarme, cu doamna Clo nu mă înţeleg, curcanul ăla îngâmfat mereu mă ciupeşte aşa că am hotărât să vă însoţesc până la baltă. Ce ziceţi? Mă luaţi? ― Bineînţeles, Azorică! Bineînţeles… Dar mai întâi de toate, arată-ne cum poţi tu să zbori? ― Eu? face mirat Azorică. Eu? Pot să zbor? Ah, da! Se dumereşte în sfârşit căţeluşul. Bineînţeles că pot să zbor. E foarte simplu. Acuşica vă arăt. Priviţi, zice el plin de importanţă, deci aşa… Te sprijini pe picioarele de dinapoi, ridici picioruşele din faţă şi… ― Terminaţi hârjoneala, intervine mama Ro. E vremea să mergem. Răţuştele nu o contrazic. Mama Ro în frunte, răţuştele după ea, Azorică după ele – tot alaiul vesel e pornit la drum. ― Ce zi minunată, şopteşte Maca la urechea cea neagră a lui Azor. ― Minunată, încuviinţează căţeluşul fluturând un pic urechea cea albă. ― Soarele e atât de vesel, cerul e atât de albastru, florile atât de mirositoare, hai să rămânem aici! Azorică se opreşte din mers. ― Cum, să ne oprim aici? întreabă el mirat. Fără permisiunea doamnei Ro? ― Păi da. O să te convingi, nimeni nici n-o să observe. Crezi că-i pasă cuiva de noi? ― Ţstt, te aud surioarele. Mai încet… ― Adică refuzi? întreabă bosumflată Maca. Aşa să înţeleg? Bine, cum vrei. Eu una nu merg mai departe… ― Ştiu eu, începe să ezite Azor, dar dacă dăm de vreo belea? ― Ce fel de belea, Azorică? Eşti neserios, zău… din contra, ne vom distra de minune. La ce-mi trebuie mie apa aia bâhlită? Zi şi tu? Pe când aici, pe toloacă, e pur şi simplu minunat. ― M-ai convins, se dă bătut căţeluşul. Rămân. Dar cu o condiţie… ― Ce fel de condiţie, Azorică? ― Eu voi fi bosul, înţelegi? Adică va trebui să asculţi întru totul de mine. Nici o mişcare aparte… ― Eh, Azorică! sare Maca în sus de bucurie. Eşti pur şi simplu un căţeluş nemaipomenit! Te voi asculta ca pe un frate mai mare… Pe neobservate cei doi încetinesc pasul, rămân tot mai în urmă, tot mai în urmă, apoi, când mama Ro şi cele nouă răţuşte dispar după cotitură, Azorică şi răţuşca Maca aleargă fericiţi pe câmpia plină de flori. ― Vreau să zbor, Azorică! Strigă Maca. Vreau să zbor! Arată-mi, învaţă-mă! ― Şmechero, îi răspunde căţeluşul. Iată de ce ai dorit să rămâi pe câmpie… ― Ei şi? Ce e rău în asta? Toate raţele, odată şi odată, învaţă să zboare. ― Da, dar orişice lucru e bun la timpul său. ― Ştii ceva? se bosumflă iarăşi Maca. Nu-mi ţine tu mie morală! Mai bine zi-mi, mă înveţi sau nu mă înveţi să zbor? ― Te învăţ, te învăţ, mormăie Azor. ― Atunci arată-mi ce trebuie să fac!? Rolul de învăţător şi de frate mai mare lui Azor îi place enorm. ― Aşa, zice el flatat, ridici picioruşele de dinainte, te sprijini pe cele de dinapoi şi îţi iei avânt, uite-aşa… Eu zbor, Maca, strigă Azorică sărind fericit peste tufişurile întâlnite în cale. Maca-a-a! Rămâi acolo! Mă întorc imediat! Astfel, tot zburând, Azorică nici nu observă când se pomeneşte în mijlocul celorlalte răţuşte. ― Unde e Maca? îl iau imediat la trei parale răţuştele. Unde ai lăsat-o pe surioara noastră? Mama Ro e atât de supărată încât de te vede – îţi rupe imediat urechiuşele… ― Liniştiţi-vă, se bâlbâie speriat Azor. Maca e pe câmpie, acuş o aduc… ― Vine mama Ro! strigă o răţuşcă. ― E cu nenea Grivei, zice alta. ― Acum chiar că am dat de belea, se gândeşte amărât Azorică… Rămasă singură, Maca încearcă să-şi ia avânt. După cum o învăţase Azor. Dar răţuşca are doar două picioruşe şi de îndată ce se smulge de la pământ, cade zgomotos în iarbă. Ce bine e că iarba e moale. ― Ah, oftează răţuşca. Niciodată nu voi zbura ca Azor. Niciodată… De pe o floare o urmăreşte atent un fluturaş roşu cu picăţele negre pe spate. ― Ha, ha, ha, ha, râde fluturaşul. Nu cunosc vreo pasăre sau vreun fluturaş, care ar fi zburat cu picioruşele! Tu ai aripi, Maca! Ia-ţi avânt cu aripile! Priveşte cum o fac eu! Hai, ce mai stai?! Ridică-ţi aripioarele! Urmează-mă! ― Am aripi? e nedumerită Maca. Adevărat? Adevărat! strigă ea. Sunt o pasăre! Voi zbura cu aripile mele! Şi Maca îşi întinde aripioarele, apoi luându-se după fluturaş, străbate câmpia în fuga cea mare crezând ca şi Azor că zboară. Nu-şi dă seama cât durează zborul. Se dumereşte abia după ce în jur se face întuneric. Speriată, Maca priveşte prin părţi. Nici pomină de câmpie sau de fluturaş. De jur împrejur doar arbori înalţi ce acoperă cerul. Crengile arborilor se clatină şi vin spre ea ca nişte limbi de balaur. Exact ca în poveştile mamei Ro. Maca e îngrozită. Deodată, din hăţişuri apare o doamnă. Doamna are ochii mari, verzi, botul ascuţit şi e îmbrăcată într-o blană roşcată. ― Azorică! Strigă Maca. Unde eşti, Azorică?! Salvaţi-mă! Mamă Ro! Nene Grivei! Unde sunteţi?! Apoi răţuşca închide ochii şi fără să mai stea pe gânduri, la nimereală, aleargă spre o mică luminiţă care abia-abia se mai întrezăreşte prin desişul pădurii. Când deschide ochii, vede că se află într-o arătură cu bolovani mari cât casa lui nenea Grivei. ― M-am rătăcit, scânceşte Maca. Ce mă fac? Cum să găsesc drumul spre casă? Azorică! strigă iarăşi răţuşca. Vino de mă ia! Mi-e frică! ― De ce ţipi, micuţo? aude un glas. Ai cumva nevoie de ajutor? E aceeaşi doamnă cu blana roşcată. Are la piept o floare roşie cu mijlocul negru şi floarea seamănă foarte mult cu fluturaşul de pe câmpie. Chiar dacă glasul ei e dulceag, Maca o priveşte cu neîncredere. ― Azorică! continuă să strice răţuşca, Azorică, vino! ― Ce tot ţipi? se încruntă deodată doamna. Nu mai fă atâta zarvă. Prin părţile noastre cei care tulbură liniştea sunt pedepsiţi. Maca amuţeşte. ― Ai înţeles deci? Bravo. Acum povesteşte-mi, cum ai nimerit pe-aici? ― Cine eşti? Nu te cunosc, abia deschide pliscul răţuşca. ― Nu mă cunoşti? zâmbeşte larg blana roşcată. Atunci e vremea să facem cunoştinţă. Eu sunt doamna Portocală. Poate ai auzit de acest nume. ― Nu, nu am auzit. ― E bine, zâmbeşte mătuşa. Tu cum te numeşti, micuţo? ― Maca, răţuşca Maca. ― Oooo, ce nume frumos! Te cheamă aproape la fel ca pe această floare, priveşte, ea e floarea de mac. ― Seamănă leit cu fluturaşul care m-a învăţat să zbor. ― Se prea poate, se prea poate… Cum ai ajuns tu în această arătură? ― Am vrut să zbor… începe să povestească răţuşca Maca. M-am luat după un fluturaş, fluturaşul a zburat până-n pădure şi… şi… m-am rătăcit. Maca plânge: ― Vreau acasă. La mămica mea, la nenea Grivei, la Azorică… ― Vai micuţo, ţi-am spus doar, fără lacrimi, nu pot să suport lacrimile, se încruntă mătuşa. Mai bine zi-mi, cine-i acest Azorică? ― Azorică e prietenul meu. E un căţeluş ce are o urechiuşă albă, ridicată în sus şi altă urechiuşă neagră – lăsată în jos. Azorică mă va căuta şi mă va găsi, ştiu bine… ― Ei, nu mai zi… chiar te va găsi? ― Bineînţeles, nu mă îndoiesc nici o clipă. ― Ştii ceva? Până te găseşte Azor, hai să te duc eu acasă! O cunosc bine pe mămica ta. ― Da?! Se bucură Maca. De unde o cunoşti? ― Păi, păi… eu sunt protectoarea tuturor păsărilor din împrejurimi. E de datoria mea să le cunosc pe toate. Iată acum te-am cunoscut şi pe tine… ― Atunci, sare Maca în sus de bucurie, ce mai stăm? Să mergem! De departe se aude un lătrat de câine. ― E Azor! strigă Maca. E Azor! Azorică, vino, sunt aici! Dar glasul lui Azor se pierde şi iar e linişte-n jur. ― Nu e Azor, scânceşte Maca. Mi s-a părut… ― Şi eu zic că ţi s-a părut, confirmă mătuşa Portocală. Nu-ţi mai face atâtea griji. Ţi-am spus că te duc eu acasă şi o să mă ţin de cuvânt. Ori poate nu mă crezi? ― Te cred… ― Atunci e bine, zice mătuşa mângâind-o pe răţuşcă pe cap. Fii şi tu un pic mai veselă! Hai, povesteşte-mi, atât de mititică cum eşti, când încă nici penele nu ţi-au crescut, cum de-ai reuşit să zbori?! Arată-mi, vreau să văd cum zboară o răţuşcă ca tine. ― Uite-aşa, zice Maca şi aleargă în jurul mătuşii cu aripioarele întinse. ― Prostuţo, râde doamna Portocală. Păi ăsta numeşti tu zbor? Parcă aşa trebuie să zboare o răţuşcă adevărată? ― Dar cum? e nedumerită Maca. ― E simplu, zice roşcovana. Ca să zbori în primul rând trebuie să prinzi la puteri. Dar ca să prinzi la puteri trebuie să ciuguleşti, uite, câteva semincioare din astea. Le vezi? ― Le văd. Ce e cu ele? ― Sunt seminţe de mac şi au însuşiri miraculoase. Vrei să le guşti? ― Ştiu eu, e nedumerită Maca. Dar nu sunt otrăvitoare? ― Ei, hai… Ai spus-o. Parcă aş putea să-i fac rău unei răţuşte atât de simpatice? ― Dă-mi una, se hotărăşte Maca. Ce se întâmplă după ce o mănânc? ― O! rânjeşte mătuşa Portocală, imediat aripioarele ţi se vor întări şi vei zbura până la cer, hăt până la soare! Ei, cum? E nerăbdătoare să afle mătuşa, ţi-a plăcut? ― Da, zice Maca, e foarte dulce, pot să mai iau? ― Bineînţeles, Maca, bineînţeles. Eh, rânjeşte pe sub mustăţi Portocala, ce m-aş face fără de proastele astea de raţe? Dacă ar avea măcar un pic de creier, probabil că de mult aş fi fost nevoită să rod ca şi ele imaşul… Te simţi bine, mititico? întreabă doamna Portocală văzând-o pe Maca ameţită. Ha, ha, ha, râde ea cu poftă, acum mai strigă dacă poţi! Strigă-l pe dulăul ăla de Grivei! Sau pe ţâncul lui Azorică! Strigă-i, ce stai?! La început răţuştei i se păru că se urcă sus, sus, pe un nouraş albastru şi că totul în jur e atât de luminos încât i se închid ochii de atâta lumină. Maca vrea să strige, dar limba n-o mai ascultă. Seminţele doamnei Portocală îşi fac efectul – îi paralizează vorbirea. Nouraşul albastru se destramă şi Maca se afundă în întuneric. Răţuşca simte că tot ce o înconjoară se prăbuşeşte odată cu ea. De undeva, de departe totuşi aude parcă un lătrat de câine. Îl visează pe nenea Grivei… Când îşi revine se vede înconjurată de mama Ro, de Azor, de nenea Grivei, de doamna Clo şi de simpaticii ei puişori. ― Doamne, Doamne, îşi fărâmă aripile doamna Clo dându-se pe lângă nea Grivei, cum crezi, întreabă ea în şoaptă, va supravieţui mititica? Îmi pare atât de rău, scumpă doamnă Ro… ― Va fi bine, îi linişteşte pe toţi nenea Grivei. S-a născut în cămaşă. Dacă mai întârziam un pic… nici nu vreau să-mi închipui ce ar fi putut să se întâmple… ― Unde e mătuşa Portocală? abia şopteşte Maca. Am visat? Am dormit şi am visat? ― Ba nu, există o astfel de mătuşă, zice Azorică. Însă nicidecum nu se numeşte Portocală… ― Îmi pare rău, adaugă nenea Grivei, că nici de data asta nu am reuşit să pun laba pe ea. Mare păcat… Mi-a scăpat. Dar tot o prind eu… Până atunci însă, voi, cei mici, nu vă lăsaţi păcăliţi atât de uşor. Principalul e să-i ascultaţi pe cei mari. Sper că ei au mai multă minte ca voi… Azorică şi-a primit deja pedeapsa. Pentru tine, Maca, cele întâmplate cred că îţi vor sluji pe viitor drept lecţie bună. Să nu uiţi să le spui şi altora!

Adevăratul Prieten   Cărămidă sau Cărămizică, după cum îi zice stăpâna cea mică, nu are prieteni. Nimeni nu vrea să prietenească cu el. Cărămidă nu ştie de ce. Probabil din pricina invidiei. Toată lumea îl invidiază. Cărămidă e preferatul stăpânilor. Locuieşte împreună cu ei în casa cea mare. Pe vreme de ploaie, de vânt, Cărămidă stă lângă soba fierbinte. Şi atunci? Cum să nu-l invidiezi? Se tolăneşte pe covoare moi, mănâncă bucate alese, iar uneori, când are chef stăpânul – bea împreună cu el bere. În casă toţi îl iubesc. Mai ales stăpâna cea mică. În curte nimeni nu-l vede în ochi. Curcanul, de cum îl zăreşte, se umflă în pene, scoate sunete ameninţătoare şi Cărămidă ştie: domnul Curcan nu-i va fi niciodată prieten. Căţelul ce stă mereu legat de lanţ e şi mai agresiv. Relaţia lor e foarte încordată. Probabil Cuţu visează cu ochii deschişi cum îşi înfige colţii şi face ferfeniţă blana lui cărămizie. Totuşi degeaba e invidiat. Cărămidă cunoaşte ce înseamnă frigul, mizeria şi foamea. Când l-a găsit stăpâna cea mică, era un pisicuţ prăpădit, cu blăniţa cărămizie, aruncat de către cineva sub un gard. Îngheţat, flămând, cu o lăbuţă rănită, mai mult mort decât viu, pisicuţul nici măcar nu avea putere să miaune. Stăpânei cele mici i s-a făcut milă. L-a adus în casă, l-a încălzit, i-a dat lăptic, i-a bandajat lăbuţa, i-a zis Cărămizică pentru blana sa şi de atunci a devenit practic un membru al familiei. Acum e un coşcogeamite motan. Îi iubeşte pe cei ai casei, dar visează să aibă un prieten al său. Doar al său. Unul adevărat. Căruia să-i spună visele sale motăneşti în limba sa motănească. Căruia să-i împărtăşească bucuriile şi necazurile. Necazul cel mare a lui Cărămidă e că nu poate să-şi găsească un prieten. Într-o zi, stând tolănit la soare, observă o păsărică – o vrăbiuţă năstruşnică ce ciugulea de zor câteva semincioare. ― Iată cine îmi va fi prietenă, se gândi Cărămidă şi întinse lăbuţa spre ea zicând: „Drăguţă vrăbiuţă, fii te rog prietena mea!” ― Au! sări speriată vrăbiuţa. Domnule motan, cum de îndrăzneşti?! Crezi că mă păcăleşti? Mi-a spus mie bunica. Cei mai mari duşmani ai vrăbiuţelor sunt motanii. Aşa că… Lasă-mă-n pace! Caută-ţi în altă parte prieteni! Şi vrăbiuţa îşi luă zborul. ― Mda… oftă Cărămidă. Probabil nu-mi este dat să am un prieten. Trebuie să mă dau bătut. Dar chiar a doua zi Cărămidă prinse curaj şi anină de codiţă un prăpădit de şoricel ce îndrăzni să-i treacă pe lângă picioare. ― Chiţ-chiţ, ce zici dacă îţi propun să fim prieteni? întrebă el. ― Bineînţeles, bineînţeles, domnule motan! Chiţcăi tremurând de frică şoricelul. Numai că… ― Numai că ce? ― Un prieten nu-l ţine de codiţă pe celălalt prieten… Dă-mi drumul, se rugă şoricelul. Altfel îmi vei rupe codiţa. Dar imediat ce Cărămidă îl eliberă acesta o zbughi în vizuină. ― Ai crezut că mă păcăleşti, strigă şoricelul din adăpost, dar eu te-am păcălit! Ha! Ha! Ha! Toată lumea ştie cât de proşti sunteţi voi, motanii! Nu există prietenie între pisici şi şoricei! Nu e-xi-stă! Dacă ai fi deştept, ai privi în jur şi ţi-ai găsi prieteni printre ai tăi! Uite… Nu departe e o mâţă. Du-te de-o întreabă. ― Chiar că sunt un prost, se lumină Cărămidă. Trebuia ca acest şoricel să-mi deschidă ochii… Bineînţeles că o pisică! Doar o pisică! Şi Cărămidă alergă spre pisicuţa pe care tocmai i-o arătase şoricelul. Era o mâţă vagabondă, murdară, cu blăniţa alb–gălbuie, numai pielea şi oasele. Dar pisicuţa avea ochi foarte frumoşi. Verzi, mari, luminoşi, trişti şi pe Cărămidă aceşti ochi îl cuceriră pe loc. ― Ea e, îl furnică în piept. Pisicuţă drăgălaşă, şopti el, nu ai vrea să fim buni prieteni? ― Sssst! se stropşi pisicuţa. Nu vezi? Sunt ocupată. Vânez. Nu-mi arde de prietenii. Şi pisicuţa se repezi spre o vrăbiuţă. Cărămidă nu reuşi să clipească, că pisica cu ochi frumoşi o şi înghiţi pe biata vrăbiuţă cu tot cu pene. ― Fu! exclamă dezgustat motanul. Cum se poate?! E oribil! ― Oribil? Oribil e să mori de foame. De câteva zile n-am mâncat nimic. Poate că dumneata nu cunoşti ce înseamnă foamea. Eu însă cunosc. ― Şi eu am ştiut ce înseamnă foamea. Dar… nu are importanţă. Să vorbim despre altceva. Te invit în ospeţie. Locuiesc uite acolo… în casa aia frumoasă. Mergi? ― Ştiu eu… Bine. Merg… răspunse mâţa, nehotărâtă. Niciodată pisicuţa cu blăniţa alb–gălbuie nu a călcat pe covoare atât de moi, nu a gustat din bucate atât de alese, nu a avut alături un domn atât de amabil, de educat şi de drăgălaş. Fără îndoială că a acceptat să-i fie prietenă. O prietenă credincioasă, aşa cum trebuie să fie adevăratul prieten. După ce Cărămidă i-a făcut cunoştinţă cu întreaga casă, pisicuţa s-a întins pe covoraşul de lângă uşă şi a adormit. Visa un vis frumos când a venit stăpâna cea bătrână. ― Aoleu! strigă, enervată, stăpâna. Cărămidă! Motan afurisit! Ai îndrăznit să-mi aduci în locuinţă mâţe din astea, pline de purici? Şi nu reuşi pisicuţa să deschidă ochii că se şi pomeni înşfăcată şi aruncată în mijlocul ogrăzii. ― Miauuu, miauuu, mieună ea jalnic. Miauuu, miauuu… ― Miorlauuu! miorlăi indignat Cărămidă, apoi alergă după pisicuţă. ― Cărămidă! Cărămizică! Încotro?! o auzi pe stăpâna cea mică. Mişcă în casă! Imediat! Ascultător, Cărămidă făcu cale întoarsă. Câteva zile motanul tânji rău de tot. Nu se atinse de mâncare, slăbise, nici chiar bere cu stăpânul nu mai dorea să bea. Mereu în minte o avea pe prietena sa. Peste o vreme totuşi, se sculă şi merse afară. În curte o văzu pe frumoasa lui pisicuţă. Ţinea în dinţi un şoricel. Era şoricelul pe care îl cunoscuse deja. Vru să-i ia apărarea, dar tăcu… ― Guşti? întrebă pisicuţa. Cărămidă refuză delicat. În acea noapte nu se întoarse acasă. Nici în următoarea. Apoi urmară alte zile, alte nopţi. Dormind alături de pisicuţă sub cerul liber, se simţea într-al nouălea cer de fericire. Niciodată nu-i fusese atât de bine. Când îl răzbea foamea, mânca şoricei şi păsărele pe care i le-aducea prietena sa. Era prea domn ca să înveţe să vâneze. Biata pisicuţă se zbătea acum pentru doi. Şi totuşi ambii trăiau zile minunate. ― Ştii, îi vorbi într-o zi pisicuţa. Dacă voi avea vreodată pisicuţi – aş vrea ca ei să–ţi semene ţie. Adică să aibă blăniţele cărămizii. Ai o blăniţă nemaipomenită! Cărămidă rămase flatat. Toamna însă, când începură ploile, lui Cărămidă i se făcu brusc un dor nebun de un acoperiş. Mereu visa covoare moi, peste tot simţea miros de bere. Nu mai rezistă. Merse să-şi vadă fosta locuinţă. ― Cărămidă! Cărămizică! O auzi de îndată ce păşi pragul casei pe stăpâna cea mică. Mamă! Priveşte! S-a întors Cărămidă! Pe unde o fi hoinărit atâta amar de vreme? ― Pe unde, pe unde… bombăni stăpâna cea mare. E de la sine înţeles. A vagabondat cu râioasa aia de mâţă! Ia şi du-l la baie. Spală-l, dezinfectează-l. Mâine îl vom arăta veterinarului. Aproape de iarnă, la colţul unui bloc, flămânzi, însetaţi, stăteau lipiţi unul de celălalt patru motănaşi. Toţi patru aveau blăniţele cărămizii. De departe îi privea tristă o biată pisicuţă cu blana jerpelită care probabil fusese cândva albă ca neaua. Pe alături trecu o fetiţă. Unul din motănaşi se dezlipi de ceilalţi şi merse din urma ei. ― Miau, miau, suspină jalnic motănaşul. Fetiţa se înturnă. ― Cărămidă? Exclamă ea mirată. Încă un Cărămidă? Imposibil! Apoi ezitând un pic se aplecă, luă pisicul şi merse spre casă. ― Cărămidă! strigă fetiţa încă din prag. Priveşte! Ţi-am adus un prieten! Un adevărat prieten! Motanul Cărămidă îl privi duşmănos pe ăla micu. Probabil simţi că din acea clipă nu va mai fi el preferatul stăpânilor.

A venit Primăvara! ― Cipcirip! Cipcirip! Priviţi, ninge! A venit iarna! Două vrăbiuţe ţopăie fericite pe o crenguţă de brăduţ. La rădăcina brăduţului e căsuţa iepuraşului Blăniţă Albă. ― A venit iarna?! îşi flutură iepuraşul urechiuşele prin ferestruică. Ce minunăţie! În curând pădurea noastră va fi îmbrăcată într-o mantie de culoarea blăniţei mele. Eu ştiu de ce iarna alege anume această culoare. ― De ce? întreabă vrăbiuţele. ― Fiindcă iarna mă iubeşte foarte mult. Mai mult ca pe alte animăluţe. ― Nu ai pic de modestie, se enervează vrăbiuţele. Eşti un lăudăros. La o adică, baba Iarnă purta cojoc alb mai înainte de a apărea voi, iepuraşii, pe lume! Şi dacă vrei să ştii – Iarna ne iubeşte pe toţi! Pe toţi! ― Da! Da! se alătură celor două vrăbiuţe o veveriţă roşcată. E adevărat! Iarna ne iubeşte pe toţi! ― Bine… se dă bătut iepuraşul. Nu mai zic nimic. Şi totuşi, şopteşte el pentru sine, pe mine mă iubeşte mai mult. ― Mămulică dragă! Nu cumva ninge?! Iese în uşa bârlogului său ursuleţul Mişani. ― Ninge, Mişani! Ninge! sar bucuroase vrăbiuţele. A venit iarna! ― A venit… Cine a poftit-o? Nu putea să stea la ea acasă? Hm… Nu pricepeam de ce mă trage la somn… Când colo… Baba e de vină. Morr, morr, morrr! Voi fi iarăşi nevoit să dorm trei luni de zile încheiate. Morr, morr, morr… Şi Mişani se retrage în bârlog, dar peste câteva clipe revine: ― Auziţi?! strigă el. ― Pe cine strigi, Mişani? întreabă vrăbiuţele. ― Pe voi, răspunde ursuleţul. Am o rugăminte. Imediat cum e primăvară, să mă treziţi! Să nu mă lăsaţi să dorm. ― De ce să dormi atâta amar de vreme, Mişani? Nu poţi şi tu ca şi ceilalţi să dormi doar în timpul nopţii? În curând va veni Moşul cu daruri. Va fi atât de frumos. ― Eh… Aş vrea eu… Dar nu pot. Dacă rămân treaz – mor de foame. Baba îmi ascunde hrana sub gheaţă, sub zăpadă. Nu mă iubeşte bătrâna. Nu mă iubeşte… Când dorm – visez că pădurea e doldora de căpşuni. Şi astfel trece vremea… Să nu uitaţi să mă treziţi… Vă rog! ― Te vom trezi, Mişani, promit vrăbiuţele apoi zboară pe crenguţele lor de brăduţ. Iarna aduce în pădure zăpadă şi multă lumină. Zile în şir cad fulgi măşcaţi şi pufoşi. Toată lumea aşteaptă Crăciunul. Crăciunul vine şi pădurea se umple de zarvă şi de veselie. Moş Crăciun împarte daruri. ― Această ulcică cu miere… zice el scotocind prin desagă, pentru cine credeţi că e? ― Pentru mine! strigă bursucul. ― Ba e a mea! se bagă la moş vulpea cea roşcată. De altfel… Nu mi-a plăcut niciodată mierea. Să o ia bursucul, hotărăşte ea. ― Această ulcică, zâmbeşte moşul, e pentru Mişani. Nimeni nu trebuie să fie uitat într-o asemenea zi. Nimeni. ― Mişani are prieteni? întreabă bătrânul. ― Are! se apropie de moş vrăbiuţele, veveriţa şi iepuraşul. Noi suntem prietenii lui. ― Bravo, îi mângâie cu privirea bătrânul. Duceţi-i mierea. Când se va trezi să-i spuneţi că e de la Moş Crăciun şi că e norocos cu asemenea prieteni. După sărbători pădurea pare pustie. Toată lumea se odihneşte. Iepuraşul rar îşi scoate urechiuşele pe fereastră. Vrăbiuţele moţăie somnoroase pe brăduţ. Veveriţa ronţăie nuci în cămăruţa sa. Uneori, veselă şi bine dispusă, sare din creangă în creangă privind cum se scutură zăpada. ― Eu ştiu de ce Iarna acoperă pământul cu o plapumă de nea! strigă ea. ― De ce? întreabă plictisite vrăbiuţele. ― Ca să-i fie cald! Ca şi Mişani – Pământul doarme trei luni de zile. Acolo, sub plapumă, se odihneşte iarba, se odihnesc floricelele ce vor răsări la primăvară. Iernii îi este frică să nu le îngheţe gerul pe toate. ― Gerul nu ştie de milă, oftează vrăbiuţele. Oare când va veni primăvara? ― Nu degrabă… Iarna e abia la început. Şi veveriţa intră în scorburică să ronţăie nuci. Zilele sunt scurte, nopţile – lungi, vremea trece greu. Totuşi, într-o bună zi Iarna îşi ia aşternuturile albe şi pleacă. Ce mai bucurie! ― Cipcirip! Cipcirip! A venit Primăvara! Odată cu venirea primăverii, pădurea se trezeşte la viaţă. Peste tot fierbe munca. Vrăbiuţele se grăbesc să-şi clădească o nouă căsuţă. Adună crenguţe, firicele de iarbă uscată, le lipesc împreună şi căsuţa e gata. ― Dar unde e Mişani? îşi aminteşte veveriţa. ― Aoleu! Am uitat! se agită vrăbiuţele. ― Cipcirip! Cipcirip! aleargă ele spre căsuţa ursuleţului. Trezeşte-te, Mişani! A venit primăvara! În bârlog, nicio mişcare. ― Nu se trezeşte, oftează o vrăbiuţă. ― O fi păţit ceva, e îngrijorată cealaltă. ― Trebuie să intrăm să vedem, propune veveriţa. Aerul din încăperea unde doarme Mişani e atât de îmbâcsit, atât de greu încât toţi trei – mai să leşine. ― Să deschidem ferestrele! strigă veveriţa. Să aerisim, să lăsăm să pătrundă lumina! ― Slavă Domnului că e viu. Ce mizerie e aici… Şi vrăbiuţele împreună cu veveriţa, cărora li se alătură şi Blăniţă Albă, imediat se pun pe treabă. În scurt timp, locuinţa lui Mişani, e de nerecunoscut. Pe pereţii proaspăt vopsiţi, veveriţa desenează mănunchiuri de căpşuni. Draperiile vechi sunt înlocuite cu altele noi, de culoare roz, cu albinuţe şi fluturaşi coloraţi pe ele. Podeaua e spălată şi acoperită cu covoraşe moi. Un scăunaş lung, de lângă perete, e învelit cu un ţol în dungi de toate culorile. Nu mai e nimic de făcut. Prietenii se aşează pe scăunaş şi aşteaptă să se trezească Mişani. ― Trezeşte-te, Mişani! Trezeşte-te! îşi pierd răbdarea vrăbiuţele. A venit Primăvara! Nu e timp de dormit! ― Ştiţi ceva? zice o vrăbiuţă. Mă duc să-l gâdil la tălpi. Va face ochi imediat. ― Îhî, zâmbeşte pe sub mustăţi iepuraşul. Du-te… O labă de-a lui Mişani şi socoteşte că nu mai are cine-ţi cloci ouăle. ― Atunci? Ce e de făcut? Dacă aşteptăm până se trezeşte de bună voie – ne prinde iarna aici. ― Nu vă enervaţi, îi sfătuieşte veveriţa. Acuş îl trezim. Aduceţi ulcica cu miere de la Moş Crăciun! Puneţi samovarul. La aroma ceaiului cu miere – Mişani nu va rezista. Aburii ceaiului umple toată încăperea. ― Ce miros plăcut, deschide un ochi Mişani. Miroase a primăvară. Aoleu! Nu cumva a venit? sare el speriat de pe cuptor. ― A venit, a venit! Dacă mai dormi, primăvara pleacă fără să o vezi, glumeşte iepuraşul. Mişani iese în uşa bârlogului. Îşi întinde lăbuţele, răsuflă din toţi plămânii. Pădurea e aproape verde. Peste tot flori, zumzet de albine, ciripit de păsărele. Cerul e albastru, soarele e vesel. ― Ce minunată e Primăvara, se întoarce Mişani la prietenii lui. Cu această ocazie, nu ar fi rău să chefuim! Sunt flămând ca un lup! Apoi, observând ulcica cu miere, o duce la gură şi nu se opreşte până nu dă de fund. Vrăbiuţele, iepuraşul şi veveriţa se strecoară afară pe neobservate. ― Uf… L-am trezit, se bucură vrăbiuţele. Acum la treabă! Nu e vreme de chefuri! O zi de primăvară hrăneşte un an!

Amintirile   Purceluşul Roz, găinuşa Co şi iepuraşul Codiţă Stufoasă locuiesc pe o câmpie largă, plină cu flori, în mijlocul căreia se înalţă un stejar bătrân. Nici unul din ei nu are o căsuţă a sa. De plouă, de bate vântul, de e arşiţă – prietenii se adăpostesc sub ramurile primitoare ale stejarului. ― Oh, zice într-o zi iepuraşul, ar fi bine să ne gândim la un cuibuşor al nostru. În vara asta, dacă sunteţi de acord, hai să-i punem temelia! ― Nu, zice găinuşa. Eu vreau să am propria mea casă. ― Nici eu nu sunt de acord, se alătură găinuşei purceluşul Roz. Trei căsuţe e mai bine ca una singură. ― Atunci… să desenăm viitoarele noastre căsuţe, propune Codiţă Stufoasă. Găinuşa desenă o căsuţă mică, dar foarte frumoasă. Acoperişul din paie de aur, pereţii vopsiţi în alb, ferestrele – în albastru, iar la ferestre – perdeluţe de culoarea grâului copt. Pe prispă – saci cu seminţe. În curte – troscot, nalbă şi multe căpşoare aurii. ― Aceştia sunt viitorii mei puişori, şopteşte nu fără mândrie găinuşa Co. Iepuraşul desenă o căsuţă mai mare. Acoperişul căsuţei – portocaliu, pereţii – curechierii, ferestrele – vopsite în roşu, draperiile – verzui, iar pe prispă – saci cu morcovi. În curte – straturi de zarzavaturi. Printre zarzavaturi – multe, multe urechiuşe de iepuraşi. ― Ăştia sunt viitorii mei puişori, zice cu mândrie Iepuraşul. ― Frumoase căsuţele voastre, constată Purceluşul Roz. Eu însă vizez la altceva. Visez să găsesc o apă mare, mare. La malul apei – un munte. În vârful muntelui – un castel… Acel castel va fi al meu. Nu mă las până nu găsesc apa, muntele, până nu-mi construiesc castelul. De aceea trebuie să vă anunţ că mâine plec… În căutarea visului meu. ― De ce? întrebă nedumerită găinuşa. Nimic mai frumos decât câmpia cu flori. Construieşteţi o căsuţă alături… Te vom ajuta. ― Mulţumesc, însă deja am hotărât şi îmi voi respecta decizia, rămase neclintit purceluşul. La ce bun să visezi dacă nu-ţi îndeplineşti visele? Visele neîmplinite sunt pierdere de timp. Timpul însă trece repede şi nu toate visele încap în el. Ca să reuşeşti – trebuie să te grăbeşti. A doua zi, cu o raniţă-n spate în care avea doar cele două desene ale prietenilor săi, purceluşul porni la drum. Iepuraşul şi găinuşa îi fluturară la revedere până nu-l pierdură în zare. Purceluşul Roz merse zile, săptămâni, luni în şir. Pielea i se încreţi de la arşiţă, picioarele i se umflară, trăgea foame, sete, dar nu se oprea din drum. Gândul că visele neîmplinite sunt pierdere de timp îi dădea putere. Şi iată că în sfârşit i se deschise în faţă o apă mare căreia nu i se vedea capătul. La mal – un vaporaş cu pânzele roze. ― Urcă! auzi un glas şi purceluşul se urcă pe puntea vaporaşului. Intră într-o cămară în care găsi apă şi mâncare. Bău şi mâncă pe săturate, apoi se culcă şi adormi buştean. Când se trezi văzu că vaporaşul pluteşte şi că de jur împrejur e apă. Era noapte. Luna se bălăcea printre valuri, iar stelele parcă-i ziceau: ― Bravo, Roz. La ce bun să trăieşti dacă în afară de o câmpie de flori nu vei vedea nimic altceva în viaţă? Zilele se schimbau cu nopţile, nopţile – cu zilele, corăbioara plutea ducându-l pe purceluş departe, departe. Într-o noapte cerul şi apa porniră să se clatine. Străbătut de fulgere, cerul se împreună cu marea într-o încleştare nebună. Mica corăbioară părea un fir de nisip în această încleştare. Dar aşa mică cum era, zbura de pe val pe val, se pomenea acoperită de ape, apoi iar în vârf şi iar acoperită. Pentru prima dată purceluşului îi păru rău că nu rămase cu prietenii săi. ― Acum, aici vor lua sfârşit toate visele mele, oftă Roz. Trecu un timp însă şi cerul se potoli. Furtuna încetă şi, gemând, marea se aciuă şi ea. Mica corăbioară îşi urmă liniştită cursul. Spre dimineaţă soarele strălucea, cerul era albastru, albastru. În zare purceluşul observă creste de munţi. ― Iată visul meu! Îl văd cu ochii! Am reuşit, strigă el şi porni să danseze de bucurie. Corăbioara ancoră şi Roz coborî fără să observe că micul vaporaş cu pânzele roze imediat făcu cale întoarsă. Malul era tivit cu munţi şi purceluşul purcese să facă cunoştinţă cu acest ţinut uimitor. De-a lungul lanţului de munţi, la tarabe fiinţe ciudate târguiau mulţime de bucate. Lui Roz i se făcu foame. Încercă să ia o tartină de pe o măsuţă, dar fu plesnit peste lăbuţă. ― Totul costă, i se spuse. Nimic nu se dă de pomană. Dacă nu ai bani, caută-ţi de treabă! În raniţă Roz avea doar cele două desene. Vru să le propună în schimbul unui pahar cu apă, dar se răzgândi. ― Nu se poate să vinzi, să mănânci sau să-ţi bei amintirile. Soarele se ascunse după munţi. Noaptea îşi întindea năframa violetă peste malul auriu. Flămând şi însetat purceluşul se gândi că nu-i rămâne altceva de făcut decât să-şi găsească un culcuş în care să se adăpostească. Se strecură în adâncitura unei peşteri. Mare îi fu mirarea când văzu că acolo era lumină ca ziua. Lumina venea din tavan. Într-un colţ văzu o măsuţă. Se repezi spre ea crezând că va găsi ceva de-ale gurii, dar nu descoperi decât un bileţel: ― Cine va merge până la celălalt capăt al peşterii – va da de o comoară, citi Roz. ― O comoară înseamnă apă şi pâine, înseamnă realizarea tuturor viselor. Voi găsi comoara, hotărî purceluşul şi înaintă prin peşteră. La început podeaua era caldă, plăcută, apoi brusc deveni sticloasă. Picioruşele îi lunecau în toată direcţiile. Cădea pe brânci, pe burtă, pielea îl ustura, dar nu dădea înapoi. Drumul sticlos luă sfârşit şi Roz călcă peste pietroaie ascuţite care îi răneau tălpile. Scrâşnind din dinţi purceluşul continuă să meargă. Trecu şi de această porţiune de drum. În faţă i se deschise o fâşie albă, strălucitoare. Începu să-l usture tot corpul căci fâşia albă se dovedi a fi formată din sare. Îi venea să urle de durere. Rănile umplute cu sare îl dureau atât de tare încât i se întunecă în faţa ochilor. Închise ochii şi mai mult leşinat continuă să păşească prin peşteră. Deodată auzi un şuierat supărător care îl făcu să deschidă ochii. Din pereţii peşterii, din tavan se întindeau spre el gata, gata să-l înghită mulţime de şerpi enormi şi hidoşi. Doar prin mijloc şerpuia o cărăruşă prin care şerpii nu l-ar fi ajuns. Atent, foarte atent, Roz merse pe cărăruşă. Şi de data asta scăpă viu şi nevătămat. Când şerpii rămaseră în urmă – răsuflă uşurat. De bucurie parcă îi mai trecură şi durerile. Dar drumul se termină şi acum dintr-un perete în altul peştera era doar o apă adâncă din care ieşeau aburi. ― Mdaaa, îşi zise purceluşul, pare-se că goana după comori a luat sfârşit. Va trebui să fac cale întoarsă. În spatele său observă târându-se o şerpoaică. ― Ce vrei?! strigă Roz înfuriat. Hai! Mănâncă-mă! Mănâncă-mă! Să ştiu că am scăpat de chinuri. ― Vai, mic purceluş, linişteşte-te! o auzi vorbind pe şerpoaică. Nu am de gând să te mănânc. Permite-mi doar să-ţi ling rănile. Să ţi le tămăduiesc. ― De ce? întrebă uimit Roz. ― Am fost blestemată, mic purceluş. Am făcut mult rău în viaţa mea. Acum până nu fac un bine – nu pot trece de această apă, nu pot zbura pe celălalt tărâm, la puii mei. ― Fă ce vrei, răspunse ursuz purceluşul. Era convins că şerpoaica îl va înghiţi fără să stea mult pe gânduri. Dar şerpoaica se apropie, îi linse atentă rănile şi imediat lui Roz îi trecură toate durerile. ― Acum, mic purceluş, vorbi şerpoaica, continuă-ţi drumul. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat. În curând îmi voi vedea puişorii. ― Să-mi continui drumul? oftă purceluşul. Cum să trec de această apă fierbinte? Ar trebui să zbor, dar nu am aripi… ― Nici o grijă, mic purceluş. Te voi trece eu. Şi cît ai clipi şerpoaica îl înghiţi pe Roz până la jumate. Apoi îşi făcu avânt, se înălţă şi în câteva clipe ambii se aflau dincolo de apă. ― Ei, vorbi şerpoaica, azi am o zi plină. Datorită ţie am făcut de două ori bine. Rămâi sănătos. Voi trece de această uşă. Dincolo e un tărâm cum nu s-a mai văzut de frumos. Acolo e o grădină cu pomi de aur unde mă aşteaptă puii mei. Abia acum Roz observă că se află chir la celălalt capăt al peşterii. O uşiţă întredeschisă ducea undeva. Roz vru să privească prin uşă, dar şerpoaica îl opri: ― Nu se poate să priveşti până nu te hotărăşti dacă mergi sau ba pe celălalt tărâm. Nu am timp să aştept. Dacă te hotărăşti – mă vei găsi oricum. Îmi vei fi oaspete drag. Vino! Şerpoaica dispăru şi purceluşul îşi aminti că făcuse atâta drum pentru o comoară. ― Unde e comoara? se întrebă el. Într-un colţ observă o măsuţă asemănătoare cu cea de la intrare. Se apropie şi văzu pe măsuţă un bănuţ de aur. ― Aceasta e comoara pe care o cauţi, scria pe un bileţel. ― Drace! strigă purceluşul. Atâta chin doar pentru un amărât bănuţ? Stătu un pic pe gânduri. Nu ştia cum e mai bine: să facă cale întoarsă ori să treacă prin uşa întredeschisă. Îşi aminti că la intrarea în peşteră îi rămăsese raniţa cu cele două desene. ― Oricare ţi-ar fi visele, se gândi Roz, de amintiri nu trebuie să te desparţi. Mai ales dacă acestea sunt frumoase. Şi purceluşul se înturnă cu spatele spre uşă. Mare îi fu mirarea când în drumul său îndărăt nu întâlni nici apă, nici şerpi, nici sare sau pietroaie ascuţite. În câteva clipe se pomeni lângă raniţa sa. Răsuflă uşurat. Îi era foame, sete, îi era somn şi se gândi că dacă în loc de bănuţ ar fi găsit o hrincă de pâine, acum ar fi fost cel mai fericit purceluş de pe lume. Scoase bănuţul, îl privi şi de necaz îl duse la gură muşcându-l cu dinţii. ― Zurrrr! pe podea se rostogoli un alt bănuţ. Bănuţul de aur se dovedi a fi o adevărată comoară. În scurt timp la picioarele purceluşului se formă o moviliţă strălucitoare. ― Sunt un purceluş bogat! strigă Roz şi acoperind bănuţii cu pietre se culcă şi adormi uitând de foame şi sete. A doua zi, cu raniţa-n spate, se plimba mândru pe nisipul fierbinte. Se ghiftui cu de toate şi îi părea rău că are doar un singur stomac. Nu mult după asta în vârful muntelui Albastru se înălţă o minunăţie de castel cum nu mai văzuse nici cerul, nici muntele, nici marea. Era castelul purceluşului Roz. Acum Roz trăia în sfârşit ca în sânul lui Dumnezeu. Avea de toate. Avea o mulţime de prieteni. Chefuia zi de zi. Bănuţii dispăreau, apăreau, prietenii se înmulţeau ca bănuţii. Părerile lui de rău se dublară. Deja îi părea rău de două lucruri: că are doar un singur stomac şi că, având o mulţime de odăi, visează şi doarme doar într-una singură, doar într-un singur pătuc. Roz nu observa că odată cu trecerea timpului devenea obez, se mişca greu, iar slănina de pe burtă – îi atârna până la podea. Era mulţumit de viaţa sa. Totuşi avea senzaţia că ceva foarte important îi lipseşte. Uneori îşi alunga prietenii ca să rămână singur. Se aşeza pe terasa cu vederea spre mare şi ore-n şir privea depărtările. Adesea vedea cum marea se lua la harţă cu Cerul. Valuri spumoase se zbăteau înnebunite de pereţii munţilor. Se înălţau atât de sus de parcă vroiau să atingă Cerul. Ştergeau totul în calea lor. Lui Roz nu-i păsa. Până la el nici o picătură din spuma Mării nu avea cum să ajungă. Într-o noapte cu furtună, stând pe terasă brusc se văzu zbătându-se în mijlocul valurilor. ― Amintirile! sări în picioare Roz. Îmi lipsesc amintirile! Nu-şi mai amintea de unde venise, cum nimerise pe acest mal, pe acest munte. Îşi amintea doar de o furtună pe mare. Mai ştia că are un bănuţ pe care dacă îl atingi cu dinţii – îţi aduce alţi bănuţi. ― De fapt… La ce mi-ar servi de exemplu să-mi amintesc că am fost cândva un prăpădit care nu avea o leţcaie în buzunar? Care murea de foame, de sete? Ca atâţia alţii ce mişună jos? Nu, hotărî purceluşul, nu am nevoie de amintiri! Şi totuşi cu trecerea timpului golul care i se formase în suflet din pricina lipsei amintirilor nu se umplea. Într-o zi, umblând din odaie în odaie, minunându-se de bogăţia ce-l înconjoară, zări într-un ungher o raniţă veche. O atinse cu dispreţ vrând s-o arunce, dar din raniţă căzură două desene. Roz le privi şi îşi dădu seama că nimic mai frumos nu văzuse până atunci. Erau două căsuţe. Ca două jucării. Ridicate pe o pajişte verde, plină cu flori, alături de un stejar bătrân. Cele două căsuţe mişcară ceva în sufletul purceluşului. ― De unde aceste desene, se întreba la nesfârşit Roz. Întrebarea îl chinui multe zile în şir. Într-o zi, stând pe terasă observă cum de mal se apropie o mică corăbioară cu pânzele roze. Şi Roz brusc îşi aminti totul. Îşi văzu viaţa ca în palmă. Rapid îşi luă raniţa, bănuţul de aur şi alergă la talpa muntelui. Corăbioara îl aştepta. Imediat ce puse picioruşele pe punte vaporaşul se smulse din loc şi porni în larg. Pluti îndelung. Avu parte de zile cu soare, trecu prin furtuni, văzu moartea cu ochii, dar gândul că în curând va fi pe acea câmpie verde îl făcu să reziste. Şi iată-l pe Roz acolo de unde pornise cândva. Nu găsi nici o schimbare. Doar că alături de stejarul bătrân se înălţau acum două căsuţe leite acelora din desenele sale. Inspiră adânc aer în piept şi bătu în portiţa primei căsuţe. ― Cine bate? întrebă cineva. ― Sunt eu, purceluşul Roz! Vreau să o văd pe găinuşa Co! ― Găinuşa Co e plecată la puii ei. Va fi peste două luni… Bătu la cea de-a doua căsuţă. Dar şi iepuraşul Codiţă Stufoasă era plecat. Purceluşul se odihni un pic, apoi îşi suflecă mânecile şi în scurt timp alături de cele două căsuţe se mai înălţa una. Mai masivă, mai spaţioasă, dar fără pretenţii de castel. Aştepta cu nerăbdare să-şi îmbrăţişeze prietenii. ― Ce bine că amintirile m-au adus acasă, se gândi Roz. Nimeni nu cunoaşte ce se va întâmpla peste o clipă. Dar tot ce a fost o clipă în urmă – rămâne amintire. Fără de amintiri nu simţi că trăieşti. Nu-i mai părea rău că are doar un singur stomac. Nu-i părea rău că oricât de multe pătucuri ar avea în casă, când vine noaptea îşi poate odihni trupul doar pe unul singur. Îi părea rău că prea multă vreme a trăit în uitare.