Emilia Plugaru

Broscuţa Veruza şi floarea de nufăr Şi fiindcă nici o rază de lumină nu pătrunde prin funinginea nopţii, toate vietăţile de pe lac dorm pitulite prin stufăriş în speranţa că visele lor vor fi colorate. Doar mica broscuţă Veruza stă cu ochii larg deschişi pe o frunză de nufăr. ― Eh, oftează ea, sunt atât de nefericită… Atât de nefericită. ― Ce s-a întâmplat? Întreabă îngrijorată floarea de nufăr. Până mai ieri te ştiam o broscuţă fericită. ― Credeam că dormi, şopteşte broscuţa. Iartă-mă dacă ţi-am tulburat somnul. ― Cum să dorm, scumpă Veruza? Eu adorm doar după ce te aud cântând. Minunatul tău „oac-oac” e cântecul meu de leagăn. ― Adevărat? Se bucură Veruza. Acuş o să cânt… ― Lasă… Hai să mai vorbim! Noaptea e atât de întunecată încât nu-mi arde de somn. Deci, ce s-a întâmplat? ― Nimic deosebit. Atâta doar… Astăzi am aflat că sunt o broscuţă urâtă. Iar eu mă socoteam frumoasă… Eh… Cât de mult am greşit. ― Nu ai greşit, Veruza. Cine a îndrăznit să te facă să crezi că eşti urâtă? ― Păi… Dimineaţă, când încă soarele zâmbea, doi copilaşi stăteau pe malul lacului şi citeau o poveste. Am tras cu urechea. ― Şi? ― Se vorbea în poveste despre o prinţesă care a fost nevoită să se mărite cu un broscoi. Broscoiul avea pielea buboasă, ochii bulbucaţi, era groaznic, dar în fiecare noapte îşi lăsa pielea, devenind un minunat prinţ. Nu am reuşit să ascult povestea până la capăt căci picii m-au observat şi imediat au început să ţipe: ― Iată broasca cea râioasă! Fu! E dezgustătoare! Ce piele, ce ochi! Strigau şi parcă nu le era îndeajuns. Şi-au umplut buzunăraşele cu pietre şi în câteva clipe toate acele pietricele cu colţuri ascuţite au început să zboare în direcţia mea. Dacă nu reuşeam să mă ascund, m-ar fi omorât… ― Ce copii răi, e indignată floarea de nufăr. Asemenea copii nu vor ajunge niciodată în poveste. Nu vor fi niciodată prinţi sau prinţese! Nu trebuie să-i crezi. Eşti frumoasă şi talentată. ― Ba nu. Sunt urâtă ca acel broscoi. Am ochii la fel de bulbucaţi, pielea la fel de buboasă, lăcrimează Veruza. ― Scumpă prietenă… Frumuseţea nu e ce vede ochiul. Frumuseţea e ceea ce simte sufletul. ― Adică? ― Adică nu are importanţă cum îţi sunt ochii, gura sau pielea. Principalul e să ai un suflet bun şi curat. ― Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, fiind atât de frumoasă… Probabil eşti foarte fericită. Eu însă… de azi sunt atât de nefericită. Atât de nefericită… ― Drept să-ţi spun, oftează floarea de nufăr… nici mie fericirea nu-mi prea bate la uşă. Trăiesc pe o baltă bâhlită. În fiecare zi, când raţele şi gâştele sălbatice roiesc pe alături, tremur de frică… Mă tem că una din ele ar putea să-mi ciugulească petalele. Şi totuşi… în nopţile cu lună, când perechile de lebede stau faţă-n faţă, privindu-se cu dragoste, iar eu sunt în mijlocul lor, viaţa mi se pare minunată… Asta nu înseamnă că nu visez la un lac curat, limpede, cu malul de aur de pe care mă priveşte şi mă admiră un adevărat prinţ sau o adevărată prinţesă… ― Ca să vezi… e nedumerită broscuţa. Iar eu sincer credeam că… Ştii ceva? Dacă într-o bună zi mă trezesc şi văd că nu mai sunt broscuţă, ci prinţul din acea poveste – te voi lua şi te voi răsădi pe lacul de lângă castelul meu. Nu te vei mai teme de gâşte şi raţe sălbatice căci acolo vor înota doar lebede albe. Eşti de acord? ― Bineînţeles, zâmbeşte floarea de nufăr. Până atunci însă hai să ne bucurăm de ceea ce avem. Căci un strop de fericire găsim şi aici… Fără de mine, fără de tine cum crezi că ar fi acest lac? ― Hei, voi două… se foieşte alături, în stufăriş, o altă broscuţă. Lăsaţi poveştile! E timpul să dormiţi… ― Oac, oac, cântă încetişor Veruza, legănându-se pe frunza de nufăr şi floarea adoarme. Luna, care le vede şi le aude întotdeauna pe toate, îşi trimite cu uşurinţă razele prin funinginea nopţii, apoi cu privirea sa luminoasă le mângâie pe cele două fiinţe. Mângâiată şi luminată de Lună, Veruza nu se mai simte urâtă.

Pisicuţa Lulu şi căţelul Ţâgan ― De ce toate pisicuţele au noroc şi doar eu nu am avut noroc de o stăpână blândă şi cumsecade? se gândeşte pisicuţa Lulu în timp ce tremură de frig în mijlocul ogrăzii. Mare scofală, îşi zice ea cu necaz. Am lins un pic de smântână… De parcă ar fi ultima smântână pe care o are stăpâna… Chiar ieri prietena sa, pisicuţa Lili, i s-a lăudat ce bucate alese mănâncă, cât de frumos e tratată, toţi o iubesc, o mângâie, o sărută şi este lăsată să doarmă în casă, la picioarele stăpânilor. Nu în ger împreună cu orătăniile. Că e o pisică, o pisică de casă, nu una sălbătăcită prin lăzile de gunoaie. A vrut doar să se simtă mai deosebită, a gustat din smântânică, cel puţin ca să-i ştie gustul, altfel nici nu are ce-i povesti prietenei sale Lili. Şi tocmai atunci a trebuit să între stăpâna. Ce tărăboi, ce ţipete pentru ţâra aia de smântânică… Şi tare gustoşică mai era! S-a ascuns sub pat, a început să miaune jalnic crezând că va fi iertată, dar de unde? Au scos-o cu mătura, au dat-o afară, nici măcar în tindă nu i-au permis să stea, şi acum iat-o în mijlocul ogrăzii. Are blană, însă ce folos, gerul o străpunge până la oase. Va muri, va îngheţa şi ce bine îi va părea nesuferitului de Ţâgan, care acum o priveşte bucuros din căsuţa sa. E adevărat, şi ea s-a bucurat atunci când l-au legat, dar l-au pus în lanţ pe bună dreptate, nu avea ce să latre zi şi noapte la toţi copiii de pe drum, căci de, copiii sunt copii. Câte unul mai arunca cu pietre, ceilalţi însă erau copii cuminţi. De speriat, câinele ăsta negru ca dracul îi speria pe toţi laolaltă. Bine, copiii… Însă dânsa? Dânsa cu ce se făcuse vinovată că o fugărea de i se rupea inima-n piept de frică? Odată a fost nevoită să urce hăt în vârful casei ca să scape cu blăniţa întreagă. Nu ştie de ce o urăşte atât de tare Ţâgan, ea nu-i poartă pică, ba chiar îi pare rău ştiindu-l legat, singur în frigul cel mare. Ce răi sunt stăpânii şi ce naiv e Ţâgan… Cu toate că îndură frig, uneori foame şi sete, dulăul le este credincios, e gata oricând să-şi dea viaţa pentru ei. Ea nu-i va ierta. Dacă bineînţeles va rămâne vie, ceea ce nu prea crede… Negreşit că vor găsi-o mâine dimineaţă îngheţată, le va părea rău, dar va fi târziu… Zăpada e atât de rece încât îi pare fierbinte. Îi frige picioruşele. Aleargă un pic, puterile o părăsesc, se aşează nu departe de cuşca lui Ţâgan, se gândeşte cu groază că uite-acuşi acesta se va repezi, o va încolţi, însă poate e mai bine aşa. Stăpânii vor auzi ţipetele ei, vor veni să o salveze, va sta iarăşi lângă soba fierbinte. Stăpânei i se va face milă, îi va da să mănânce smântânica pe care oricum a început-o. Bineînţeles că atunci o va ierta pe stăpână. I se va lipi ca mai înainte de picioare, se va lăsa mângâiată, va prinde şoarecii din pod, iar când se va lua cina în casă, va aştepta cu răbdare să i se arunce câteva fărâmituri de pe masă. Toate acestea acum depind doar de Ţâgan. De ce tace? Pare-se nici gând nu are să se repeadă. Doarme de parcă nu ar fi pe aproape o pisică. ― Bine, bine, se enervează pisicuţa. Dacă nu vine Mohamed la munte, vine muntele la Mohamed! Aşa îi aude pe oameni zicând uneori şi fără să ezite se bagă în cuşca lui Ţigan. ― Doar să apară cât mai repede stăpânii! se gândeşte ea cu groază. Apoi se aşterne pe un mieunat sfâşiitor de ţi s-ar fi rupt inima dacă ai fi auzit-o. Nimeni însă nu aleargă. Ţâgan se trezeşte, o priveşte mirat, apoi îi face loc alături. ― Încetează, zice el împăciuitor. Îmi spargi timpanele. Dacă ai venit, fii binevenită. Lasă mieunatul. Nu te-aude nimeni, nu-i pasă nimănui… Dormi. Îmi va fi şi mie mai cald, nici tu nu vei îngheţa… Pisicuţa nu pricepe nimic: ― Ăsta e Ţâgan sau e altcineva? Dar nu… E Ţâgan. Ce-o fi păţit? Aşa ceva nu are cum să fie! Şi Lulu o zbugheşte din cuşcă, vine la uşa casei, bate cu codiţa, miaună de nu mai poate, nimeni nu-i deschide. Nu are încotro. Se întoarce în cuşcă, se cuibăreşte alături de Ţâgan, aici e cald de parcă ar sta lângă sobă. Adoarme, visează un lac plin cu smântână şi se trezeşte abia când aude glasul stăpânei: ― Priviţi! strigă aceasta. Lulu a noastră doarme alături de Ţâgan! Ha! Ha! Ha! Un câine şi-o pisică! Nu-mi vine să cred! Lulu e cu pielicica întreagă! Ha! Ha! Ha! Mâţa asta chiar că e şmecheră! Afară e ziuă albă… ― Mda… se gândeşte Lulu. Aş vedea eu unde-ai dormi dumneata dacă ai îngheţa de frig… Şi fiindcă noaptea trecută a fost lăsată nu doar să îngheţe, ci şi să moară de foame, supărată foc, pisicuţa trece pe lângă stăpână şi merge în pod să vâneze şoareci. Din acea zi Lulu şi Ţâgan sunt mari prieteni. Împart aceeaşi încăpere, ba chiar mănâncă din aceeaşi strachină, căci pisica nu mai intră în casă. Uneori Lulu se urcă pe spatele dulăului şi îi scarpină pielicica. Alteori îşi permite să-l plesnească cu lăbuţa, Ţâgan nu se-nfurie, se întâmplă din joacă. Cine ar fi crezut că o fiinţă atât de fioroasă la înfăţişare poate avea o inimă atât de bună? Toată lumea se miră de o asemenea prietenie de parcă nu ar şti că uneori anume necazul îi apropie pe cei necăjiţi…

Urechiuşele Măgăruşului Tare-i place mamei leoaice să-şi laude puiul. ― Leuţ, le zice ea tuturor cu mândrie, e cel mai deştept, cel mai voinic, cel mai frumos şi mai cuminte pui de pe lume. Când mama îl laudă lui Leuţ îi cresc urechiuşele. Astfel, în scurt timp urechiuşele puiului de leu au devenit lungi de tot. Leuţ e bun prieten cu măgăruşul şi cu iepuraşul. ― Priviţi! observă într-o bună zi Măgăruşul, Leuţ are urechiuşele aproape ca ale mele de lungi. ― Ba sunt mai lungi şi mult mai frumoase! se făleşte Leuţ. ― Nimeni nu are urechi mai lungi şi mai frumoase ca ale mele! îşi flutură mândreţea sa de urechi Iepuraşul. ― Nu e adevărat, strigă enervat Leuţ. Eu! Ale mele! Apoi supărat foc, aleargă de se aruncă în braţele mamei. ― Vai, puiule, ce s-a întâmplat? întreabă îngrijorată Leoaica. ― Mami, scânceşte Leuţ, ăia doi zic că urechiuşele lor sunt mai lungi şi mai frumoase. Spune-mi că nu e aşa! ― Bineînţeles, puiule. Mai încape vorbă? Să nu asculţi pe nimeni în afară de mine. Doar eu îţi zic întotdeauna adevărul. Iar pe flecarii ăia, fiindcă au îndrăznit să spună asemenea cuvinte nesăbuite, îi voi pedepsi imediat! Şi leoaica se îndreaptă furioasă spre locul unde se joacă cei doi prieteni, Măgăruşul şi Iepuraşul. ― Deci, întreabă ea încă de departe, ale cui urechi sunt mai lungi şi mai frumoase? ― Ale… ale… mele, răspunde tremurând de frică Iepuraşul. ― Dar dacă te mai gândeşti? ― A… ale lui Leuţ. ― Bravo, văd că ţi-a venit mintea la cap! Dar tu ce zici? se adresează Leoaica către Măgăruş. ― Eu zic, răspunde ferm măgăruşul, că urechile mele sunt cele mai lungi, cele mai frumoase urechi de pe lume! ― Şi dacă te mai gândeşti? ― Oricât m-aş gândi răspunsul meu va fi mereu acelaşi, nu se dă bătut prietenul lui Leuţ. ― Aha! Să văd cum vei zbiera acum! rânjeşte Leoaica şi brusc Măgăruşul se pomeneşte într-un nor de praf. Când norul se împrăştie – nici pomină de Leoaică prin apropiere. ― Măgăruşule, strigă speriat Iepuraşul, tu nu mai ai urechiuşe! ― Cum adică? ― În locul lor ţi-au rămas doar două găurele! ― Nu te cred. ― Dacă nu mă crezi, pleacă la izvor şi te priveşte în oglindă… Măgăruşul pleacă la cel mai apropiat izvor. În oglinda apei vede un necunoscut. ― Acesta nu sunt eu, se bucură el. ― Eh, şopteşte Iepuraşul, ce n-aş da să fie aşa. Dar eşti tu, Măgăruşule… Doar că fără de urechi. Măgăruşul ridică copita dreaptă, vrea să-şi scarpine urechea stângă, n-o găseşte şi se convinge că Iepuraşul îi spune adevărul. Din ochi îi picură lacrimi măşcate. ― Nici o măgăruşă nu va privi în direcţia mea, suspină el. Cum să trăiesc fără urechiuşe? Nu pot trăi făr’ de urechiuşe! ― Încetează, vrea să-l liniştească Iepuraşul. La urma urmei urechile alea clăpăugi nici nu erau cine ştie ce… ― Ba erau! ― Ba nu erau! Şi prietenii sunt gata de harţă. ― Bine… cedează Iepuraşul. Erau… Dar… decât să ne certăm ar fi mai deştept să le căutăm. Poate că… s-au pierdut pe undeva. Au căutat îndelung. Au răscolit toată iarba din poiană, dar nu au găsit nimic. Măgăruşul plânge neîncetat. ― Nu pot să te văd atât de trist, zice Iepuraşul. Chiar dacă ţin foarte mult la urechile mele, ţi le dăruiesc. Fără regret. Ia-le! ― Nu vreau urechiuşe de iepuraş, ţipă Măgăruşul. Vreau urechiuşe de măgăruş! ― Încetează! se enervează Iepuraşul. Mi-a pierit pofta să-ţi mai dăruiesc ceva… Totuşi aş vrea să-ţi dau un sfat. ― Ce fel de sfat? ― Te sfătuiesc să pleci acasă, să tragi un pui de somn. Între timp eu mă voi gândi cum să-ţi găsesc urechiuşele. Acasă Măgăruşul e şi mai trist. Adoarme abia spre dimineaţă. Visează un vis ciudat. Se face că Iepuraşul aleargă spre el ţinând în lăbuţe un buchet mare de urechiuşe în mijlocul căruia flutură o pereche de urechi de măgar. Le recunoaşte. Sunt ale lui. Vrea să şi le ia, dar cineva îl strigă, îl zgâlţâie… Apoi… se trezeşte. ― Măgăruşule, strigă alături Iepuraşul. Am aflat unde-ţi sunt urechiuşele! ― Unde!? Sare ca ars din pat Măgăruşul. ― Le poartă Leuţ. Acum are două perechi… Urgent trebuie să facem un plan! ― Ce fel de plan? Nu am timp pentru planuri! Şi Măgăruşul o zbugheşte ca săgeata pe uşă. De cum îl zăreşte pe Leuţ, năvăleşte asupra lui strigând: ― Dă-mi urechiuşele! Sunt ale mele! Le recunosc! Mi le-ai furat! Eşti un hoţ, un tâlhar! Nu observă când se apropie mama leoaică. Brusc se face întuneric. Când se luminează alături e doar Iepuraşul. ― Unde e Leuţ, întreabă buimăcit Măgăruşul. ― Bietul de tine, oftează Iepuraşul. Nu doar fără de urechi, acum ai rămas şi fără de coadă. Dacă ai de gând să le faci pe toate de capul tău, să nu te miri când vei rămâne şi fără de cap! Trece un timp. Nimeni nu vrea să se joace cu un Măgăruş care nu are nici coadă, nici urechi. Doar Iepuraşul îi rămâne prieten fidel. Şi fiindcă îi este un adevărat prieten, mereu face planuri cum să-i găsească coada şi urechile. ― Am un plan, zice într-o zi Iepuraşul. ― Ce fel de plan, întreabă abătut Măgăruşul. ― Am de gând să o caut pe maimuţica Muţiumoco. E cea mai mare vrăjitoare din junglă. O voi ruga să facă descântece ca să devii măgăruşul de mai înainte. În curând vei uita de ceea ce ţi s-a întâmplat. Mă crezi, Măgăruşule? ― Te cred, răspunde acesta cu toate că ştie că planurile Iepuraşului nu prea dau roade. Iepuraşul pleacă să o caute pe Muţiumoco. Dar nu e uşor să găseşti o maimuţă anume în mulţimea de maimuţe ce mişună prin junglă. Iepuraşul nu se dă bătut până nu o găseşte. Vrăjitoarea îl ascultă atent. ― Da, zice ea, Leoaica şi puiul ei trebuiesc pedepsiţi. Va fi necesar să dai dovadă că-ţi iubeşti cu adevărat prietenul. Apoi răsfoieşte câteva cărţi de magie şi îi aduce Iepuraşului patru fire galbene de păr. ― Ia aceste fire, zice Muţiumoco, şi strecoare-le lui Lefănţică, puiului de elefant, după urechi. După care stai şi aşteaptă. Vei vedea ce se va întâmpla. De cum dă cu ochii de puiul de elefant, îşi dă seama că niciodată nu va ajunge până la urechile lui. Fără să vrea începe să plângă. ― Ce-ai păţit, întreabă Lefănţică. Ce necaz s-a abătut peste tine că plângi cu atâta râvnă? Spune-mi, poate reuşesc să te ajut. ― Nimeni nu poate să mă ajute, răspunde Iepuraşul în timp ce în minte i se coace un plan. ― Sunt o fiinţă mică, neînsemnată, care aleargă printre copitele celor puternici. Voi muri fără să văd Pământul privindu-l de sus. ― Acesta îţi este necazul? se miră Lefănţică. ― Da, răspunde Iepuraşul. Şi te rog nu-ţi bate joc. Am şi eu dreptul la vise. ― Prostuţule, râde puiul de elefant. Te urc pe spatele meu şi nu ai decât să priveşti Pământul de la înălţime cât îţi pofteşte inima. Iepuraşul stă cocoţat pe spatele lui Lefănţică fudul nevoie mare. Nu-i prea pasă cum arată Pământul. Are altceva de făcut. Îi strecoară imediat după urechi puiului de elefant cele patru fire de păr. Acum nu-i rămâne decât să aştepte. Trece o zi, două, trei – nimic nu se întâmplă în junglă. A patra zi – mare minune. Lefănţică – cel pe care nimeni, niciodată nu l-a auzit cântând, aleargă şi cântă:   Ia priviţi la muşchii mei! Nimeni nu mă-ntrece! Dacă vreau dobor deodată, Dobitoace – zece! Sunt cel mai voinic din lume! Zece dobitoace, Le dobor într-o clipită! Nici nu am ce face!   ― A mai apărut un lăudăros, se gândesc locuitorii junglei. ― Vezi, Leuţ? îl zădără ei pe puiul Leoaicei. Ăsta e mai voinic decât tine! ― Nu e adevărat! strigă Leuţ. Mai voinic ca mine nu e nimeni pe lume! Nici chiar tu, Lefănţică, nu eşti mai voinic! ― Ba sunt! Sunt mult mai voinic! insistă Lefănţică. ― Ba nu! ― Ba da! ― Maaaaaamăăăăă, urlă puiul de leu! Lefănţică se laudă că el e cel mai voinic! Zi că nu e aşa! Şi imediat apare Leoaica. ― Deci, întreabă ea înfuriată, cine crezi că e mai voinic?! ― Eu, răspunde calm Lefănţică. ― Dar dacă te mai gândeşti? ― Tot eu. ― Şi dacă te mai gândeşti? ― Hm… Dacă mă gândesc, atunci… Ar trebui să ne luăm la întrecere. ― Acuş îţi arăt eu întrecere! se repede Leoaica spre puiul de elefant, dar spre uimirea şi bucuria celor de faţă, se pomeneşte în vârful trompei lui Lefănţică. ― Deci, întreabă acesta, cine e cel mai voinic? ― Tu, e nevoită să recunoască Leoaica scrâşnind din dinţi. ― Zdrobeşte-o de pământ! urlă dobitoacele. Învaţ-o minte! Să nu se mai laude! Dar Lefănţică, fiind un animal cuminte, o aşază jos fără să-i pricinuiască vreun rău. ― Trăiască cel mai voinic animal de pe lume! strigă cu toţii în timp ce Iepuraşul aleargă să-şi găsească prietenul. ― Măgăruşule, unde eşti, Măgăruşule? ― Aici, răspunde plictisit Măgăruşul. ― Măgăruşule, e agitat Iepuraşul, nu simţi, nu vezi nimic? ― Nu, de ce? ― Ţi-au crescut urechile! Ai o nouă coadă! Eşti măgăruşul de mai înainte! Am reuşit! Măgăruşul aleargă la cel mai apropiat izvor. În oglinda apei îşi vede urechile şi coada. ― Sunt cel mai fericit de pe lume! sare el în sus de bucurie. ― Greşeşti, nu e de acord Iepuraşul, eu sunt mai fericit decât tine. ― Ba nu! ― Ba da! Şi cei doi prieteni sunt gata de harţă. ― Bine… Fie… Cedează Măgăruşul. Tu eşti cel mai fericit iepuraş iar eu – cel mai fericit măgăruş. De acord? ― De acord! Iepuraşul uită repede că prietenul său cândva nu a avut coadă şi urechi. Doar Măgăruşul nu poate să uite. Uneori, pe neaşteptate se opreşte în mijlocul drumului, îşi apleacă capul, închide ochii şi visează. În acele clipe e cu neputinţă să-l urneşti. Măgăruşul îşi visează urechile, îşi visează coada. Când se trezeşte îşi aminteşte că nu e bine să te făleşti şi că Leoaica şi puiul ei au fost umiliţi şi pedepsiţi anume din cauza trufiei.

Mica Pasăre-Uriaşă ― Auzi? zice tatăl Pasăre-Uriaşă. Mi se pare că puiul ăsta nu e al nostru… ― Cum adică!? se supără foc mama Pasăre-Uriaşă. Am văzut cu ochii mei când a ieşit din oul pe care eu, nu altcineva l-a ouat şi clocit. Erau trei, la fel de mari. Mai întâi au plesnit ouăle din care au ieşit cei doi puişori uriaşi, ăsta nicidecum nu dorea să plesnească şi fiindcă nu mai aveam răbdare – l-am spart cu ciocul. M-am mirat grozav când am observat că în găoace se află un prăpădit de puişor, care nu doar era micuţ, dar şi abia de mai respira. L-am scos de acolo, a stat câteva clipe, apoi imediat a început să alerge, să ciripească, mi-a zis mamă, mi-a zâmbit, ba chiar m-a sărutat, în timp ce fraţii lui nici până azi nu s-au învăţat să meargă căci de, ştii şi tu – noi păsările uriaşe mergem greu, nemaivorbind că numindu-ne păsări – niciodată nu ne înălţăm. E o adevărată minune ce se întâmplă cu mica Pasăre-Uriaşă. Dar oricum, e puiul meu. Priveşte-l, e foarte drăgălaş. Şi penele şi ciocul şi picioruşele sunt exact ca ale noastre, doar că sunt cu mult mai mici. ― Nu ştiu, nu ştiu… stă la îndoială tatăl. În neamul nostru nu s-a întâmplat să se nască asemenea piticanii. Totuşi ai dreptate, la celelalte ne seamănă. Însă ce se va întâmpla atunci când iarba va creşte? Se va pierde printre picioarele păsărilor uriaşe, cineva din greşeală îl va strivi… ― Să nu dea Domnul! Îl voi purta toată ziulica pe spatele meu! strigă speriată mama Pasăre-Uriaşă. Doar să nu păţească nimic! Şi iată că iarba se înaltă, puiul cel mic stă cocoţat pe spatele mamei, mama aleargă gâfâind de ici colo, ceilalţi se uită chiorâş, dar cu ce e vinovat bietul că s-a născut mic printr-o mulţime de păsări mari? Nu-i pare bine, e mereu trist, vrea să facă ceva util, smulge un fir de iarbă, îl pune în cioc şi începe să cânte. O melodie nemaipomenit de frumoasă izvorăşte din acel firicel de iarbă… Sau poate din gâtlejul său? Nici el nu ştie. Toate păsările stau în loc, ascultă melodia şi nu pricep de unde vine căci neam din neamul lor nu a cântat. În fiecare dimineaţă, frumoasa melodie le trezeşte, în fiecare noapte adorm mângâiate de ea, le place la nebunie şi poate dacă ar şti cine o cântă nu l-ar mai urî atât pe puiul pitic. Mica Pasăre-Uriaşă nu are prieteni. Într-o zi, stând pe spatele mamei, tocmai când mama se odihneşte, fâlfâie din aripi şi aripile îl înălţă. Se urcă până pe sub nori, străbate în zbor câmpia şi imediat îşi dă seama că nu mai are nevoie de ajutorul nimănui. E minunat să zbori! E mult mai bine decât să poţi păşi. Toate acestea i se întâmplă fiindcă nu s-a născut atât de mare ca toţi cei din specia lui. S-a născut ca să zboare. ― Voi zbura departe! îşi zice puiul de Pasăre-Uriaşă. Voi găsi un loc unde iarba nu e prea înaltă, voi ciuguli fire de iarbă, voi merge, voi cânta, îmi voi face mulţi prieteni printre păsările care nu sunt uriaşe. Acum când zboară, nu va mai sta ca un trântor pe spatele altcuiva. Îşi va ogoi foamea acolo unde nu există primejdia să fie strivit. Şi mica Pasăre-Uriaşă hotărăşte să plece. O sărută pe mama, îşi ia rămas bun, se înălţă, face câteva rotocoale pe deasupra cuibului, apoi dispare în zare. Nu-i pare rău de nimic, ştie că a venit timpul să se descurce de unul singur. Zboară până pe deasupra unei ape întinse, coboară pe mal. Vede că malul e frumos, iarba e verde, mustoasă, presărată cu fel de fel de floricele. Pe apă plutesc mulţime de păsări mici, viu colorate, îi place şi hotărăşte să se oprească aici. Ciuguleşte iarbă, apoi se aşează să se odihnească după drumul lung. ― Nimeni nu se va mai uita chiorâş, căci acum, în comparaţie, sunt mare şi voinic, îmi voi face cu uşurinţă prieteni, se gândeşte puiul. La picioarele lui vede o vietate stranie, verde, care sare foarte nostim. Nu pricepe cine e, dar mama îi povestise că pe lume trăiesc o mulţime de vietăţi foarte mici. ― Eşti o păsărică? Cum te numeşti? întreabă el. ― Oac! Oac! râde cu toată gura vietatea verde. Eu? Păsărică? Sunt o broscuţă! Nu ai mai văzut broscuţe? ― Nu, recunoaşte puiul. Broscuţele sunt păsări? ― Au! De pe ce lume vii? Cum poate o broscuţă să fie pasăre? O broscuţă e o… broscuţă. Nu are pene. Ea nu zboară, doar cântă. Printre altele, există unele păsări rele care ne înfulecă pe noi – broscuţele. Nu cumva eşti una dintre ele? ― Ce vorbeşti? Eu mănânc doar iarbă şi frunze. Nu-ţi fie teamă. Hai să fim prieteni! Ce-i drept aş vrea foarte mult să prietenesc cu păsările, dar nu sunt împotrivă să am prieteni şi printre… broscuţe. ― Nici eu nu sunt împotrivă, mai ales că e pentru prima dată când am ocazia să fiu prietena unei persoane atât de mari şi de impunătoare. Deci, prieteni!? ― Prieteni! Şi uite-aşa puiul de Pasăre-Uriaşă îşi găseşte un amic de nădejde pe noul tărâm. Broscuţa Oachiu îi face cunoştinţă cu împrejurimile şi fiindcă e pasionată de cântec – nu ratează ocazia să se laude ce mare cântăreaţă e. ― Oac! Oac! Oac! Oac! cântă broscuţa cât o ţine gura, iar mica Pasăre-Uriaşă nu pricepe. ― De ce ţipi, întreabă el nedumerit, ai păţit ceva? ― Nu ţip, cânt, răspunde broscuţa. Pot să te învăţ… sau poate că tu ştii deja a cânta? ― Da… răspunde cu modestie puiul. Cântam când eram acasă… Din firul de iarbă… Aici nu există astfel de iarbă. Voi încerca să cânt din gură… Şi mica Pasăre-Uriaşă îşi drege glăsciorul, apoi din gâtlejul lui izvorăsc nişte sunete atât de frumoase, de mângâioase încât toţi locuitorii lacului se opresc în loc ca să le asculte. De unde aceste sunete? se întreabă. Văd pe mal o Pasăre-Uriaşă, dar nu-şi pot închipui că anume ea e posesoarea minunatului glas. ― Vai! strigă broscuţa, îmi place! Acum că suntem doi cântăreţi, hai să facem aşa… Eu voi cânta noaptea, căci toată lumea s-a deprins să adoarmă ascultând cântecul meu, iar tu îţi vei cânta melodia la revărsatul zorilor. Vei trezi soarele, se vor trezi păsările, iarba, furnicuţele şi toate gâzele îşi vor începe ziua frumos datorită cântecului tău, ce zici? De acord? Puiul de Pasăre-Uriaşă uită de necazurile din trecut, cântă în fiecare dimineaţă, trezeşte toată suflarea, e fericit, doar că vrea nespus de mult să facă cunoştinţă cu păsările de pe lac. Ca să ajungă până la ele trebuie să înveţe să înoate. Nu e o problemă, având o prietenă ca broscuţa Oachiu. Abia de atinge suprafaţa apei că şi lunecă pe oglinda strălucitoare. Se îndreaptă spre un cârd de raţe sălbatice, broscuţa îl însoţeşte, dar apropiindu-se, raţele îşi iau zborul strigând îngrozite: ― Aoleu! Monstrul! A venit monstrul! Salvaţi-vă! O să ne mănânce! strigă ele şi la strigătele lor tot păsăretul se înalţă în aer. Doar lebedele rămân, privesc nepăsătoare, ba chiar cu dispreţ la mica Pasăre-Uriaşă şi la Oachiu, iar faptul că graţioasele păsări albe nu şi-au luat zborul, broscuţa îl înţelege drept un semn apreciere pentru cântecul minunat al prietenului său. ― El este autorul… şi interpretul cântecului ce ne trezeşte la fiecare revărsat de zori, zice ea cu timiditate, am venit să vă fac cunoştinţă căci e un cântăreţ cum nu s-a mai văzut, cum nu s-a mai auzit… ― Ăsta!? strigă plină de sine una din lebede. Nu mă face să râd! Cine suntem noi şi cine e el!? Plecaţi imediat de pe lac! Niciodată o frumoasă lebădă nu va fi de acord să-şi arunce măcar privirea asupra unei păsări atât de… Nici nu vreau să vorbesc, adaugă ea cu dezgust. O pasăre enormă nu are cum să şi cânte frumos. Barem de ar avea o înfăţişare cât de cât agreabilă… Mai întâi să-şi privească chipul în oglindă! Hai, gata! Ce mai aşteptaţi!? Plecaţi! Nu sunteţi binevenite aici! Şi cârdul de lebede se îndepărtează în grabă. ― Nu fi trist, încearcă să-şi mângâie prietenul cu o vorbă bună Oachiu. Lebedele sunt nişte îngâmfate! Au spus vorbe grele, nedrepte. Dar dacă vrei… pot vorbi cu Zâna Câmpiei să te prefacă într-o păsărică mică, mică. Nimeni nu va mai zice că eşti un… monstru. Toată lumea te va respecta, îţi va cinsti cântecul… Mie însă îmi va fi întotdeauna dor de tine, de cel de… acum. În fiecare dimineaţă, într-un tufiş de pe malul lacului cântă o păsărică căreia i s-a dus vestea în lume. Nu există o altă fiinţă ce ar putea-o întrece. Toată lumea o aude, o ascultă, rar însă cine o vede. Ea stă ascunsă printre frunzele tufişului, îi place singurătatea, nu are nevoie de prieteni. Uneori vine să o vadă o broscuţă pe nume Oachiu. Zâmbeşte când îşi aminteşte că a fost o pasăre mică printre păsările uriaşe, a fost o Pasăre-Uriaşă printre păsările mici, iar acum e cea mai obişnuită păsărică. O păsărică fericită ce are un mare şi adevărat prieten de care nu se va despărţi niciodată şi acest prieten se numeşte – Cântecul!

Frunza curajoasă Se leagănă pe ramul îngheţat, dar se ţine din toate puterile să nu o ia vântul, să nu o strivească gerul. Nu se va da bătută cu una cu două. Pentru nimic în lume nu-şi va părăsi ramul. Arborele a rămas dezgolit, ar fi prea de tot să-l părăsească şi ea. S-a născut, a crescut hrănindu-se cu seva lui şi e datoare să-i arate recunoştinţă. Gerul şi vânturile reci au sucit-o, au ruginit-o, au încreţit-o încât nu o mai recunoşti. Cât de frumoasă era când abia se desfăcuse din mugur… Cât de frumoasă era când soarele îi turna prin vinişoare aur şi aramă… Dar… Cele trecute sunt bune trecute. Nu-i pare rău de nimic. Bineînţeles, ar fi putut să plece cu surioarele sale atunci când vântul le-a smuls rând pe rând, le-a purtat în braţe ca pe nişte păsărele, apoi le-a aşternut jos la rădăcina copacului. Acum toate dorm sub plapuma de zăpadă. Probabil se simt bine, nu au nici o grijă. Fiecare însă cu soarta sa. Ea şi-a ales singură soarta. Nu a ştiut niciodată ce înseamnă adevăratul frig. Acum o ştie din plin. Nici singurătatea nu a ştiut ce înseamnă. E alături de ram, dar ramul mereu rămâne tăcut. Îşi aminteşte cu nostalgie de zilele când foşnea fericită împreună cu celelalte frunze la fiecare adiere de vânt. Şuşoteau, şuşoteau şi doar înainte de furtună tăceau mâlc. Furtuna trecea, trecea spaima şi iarăşi se puneau pe şuşotit. În hainele lor se adăposteau mulţime de păsărele şi ce frumos mai cântau acestea la fiecare revărsat de zori. Cântătoarele au plecat, au rămas doar câteva vrăbiuţe care uneori se aşează pe rămurica sa. ― Priviţi! zise una din vrăbiuţe într-o zi. O frunză foarte curajoasă. E aproape la fel de curajoasă ca şi noi. ― Şi de ce mă rog e curajoasă, nu pricepu altă vrăbiuţă. ― Păi cum de ce? Nu o fi oare un act de curaj faptul că a rămas alături de arbore, înfruntând gerul, zăpada şi vântul? ― O fi… Numai că… Cine are nevoie de asemenea curaj? Credeţi că frunza asta prostuţă foloseşte la ceva? Ba bine că nu. Arborele a avut nevoie de frunze atunci când risca să fie uscat de arşiţă. Imediat ce riscul a trecut, s-a descotorosit de ele… Cât de mult au durut-o vorbele acelei vrăbiuţe… Îi trecuse prin gând chiar să se lase smulsă de vânt. Şi ar fi făcut-o… Dacă nu auzea glasul ramului. ― E mult de când nu am scos o vorbă, şopti el. Noi, ramurile, bucuriile şi tristeţile le trecem în tăcere. Nu ne este în fire să ne exteriorizăm emoţiile… Acum însă, când te văd atât de abătută – trebuie să-ţi vorbesc.. Vreau să-ţi mulţumesc pentru curajul de care ai dat dovadă. Recunoştinţa ta mă copleşeşte. Te rog să nu pleci. Te voi ajuta să rezişti până la primăvară. Iarna îşi are farmecul ei. Vei vedea lucruri minunate, rămâi… Acestea au fost unicele cuvinte pe care i le-a spus ramul. De atunci nu i-a mai vorbit. Dar ea ştie, doar el o ţine să nu fie smulsă şi dusă de vânt. Când au căzut primii fulgi a înţeles ca a nimerit într-o lume de poveste. Nu mai simţea nici frig, nici singurătate. Era fericită, se juca cu fulgii, îi prindea în haina sa, vântul îi scutura, dar veneau alţii şi alţii… În fiecare zi vrăbiuţele şi câţiva porumbei se aşează alături să mai sporovăiască sau să privească la copilaşii ce alunecă cu săniuţele de pe derdeluş. Iar veselia copiilor e atât de molipsitoare încât uneori îi vine şi ei cheful să coboare, să alunece pe luciul zăpezii. Noaptea se înveleşte cu o plapumă albă din fulgi, dar niciodată nu-şi trage plapuma până peste cap căci îi place enorm să privească cerul. Vara nu a reuşit să vadă cerul înstelat, era acoperită de alte frunze, acum însă i se deschide în faţă frumuseţea, strălucirea stelelor şi a lunii în toată splendoarea lor. Iar lucrul cel mai interesant e că uneori se vede zburând prin spaţiu, ajunge până la o steluţă, steluţa îi dăruieşte din căldura sa, se întoarce la ram, împarte cu el căldura şi în felul acesta are încrederea că îi este de folos. Şi uite-aşa trec zilele, nopţile până când într-o bună zi soarele începe să strălucească puternic. Se topeşte rapid zăpada, apoi lucrurile se schimbă vertiginos. Din pricina luminii şi a căldurii bătrâna frunză adoarme, se trezeşte doar când aude alături un foşnet bine cunoscut, însoţit de ciripit de păsărele. ― Fâş, fâş, fâş, abia de şoptesc micile frunzuliţe proaspăt născute din muguri, căci afară e primăvară. Priviţi, o frunză veche… ― Nu vreau să ajung ca ea, zice o frunzuliţă mică, mică. E atât de… încreţită şi de… urâtă. Chiar o să fim la fel? Nu-i răspunde nimeni. La urma urmei ce importanţă are? Acum sunt tinere şi frumoase. Vor acoperi copacul, îl vor proteja de arşiţă, de furtuni, de fulgere şi atât timp cât în fiecare primăvară pe ramurile lui vor răsări alte flori, alte frunze – asta va însemna că arborele continuă să trăiască. Şi anume ele, frunzuliţele tinere sunt dovada că el e viu. Bătrâna frunză zâmbeşte fericită. Nu fiecărei frunze îi este dat să-şi vadă nepoatele. Nu mai are ce face pe ram. La prima adiere de vânt se lasă smulsă. Vântul o roteşte prin aer ca pe o păsărică, apoi o aşează cu grijă alături de suratele sale smulse încă de cu toamnă. Frunza cea curajoasă nu are nici o îndoială – va veni timpul când se va naşte iară. Va fi frunză, sau fir de iarbă sau floare – cine poate şti?