Italo Calvino ziarist si scriitor italian

Vicontele taiat in doua  de Italo Calvino [Strabunii nostri] 01 I   SE PORNISE un război cu turcii. Vicontele Medardo de Terralba, unchiul meu, călărea prin câmpia Boemiei spre tabăra creştinilor. Îl însoţea un scutier pe nume Curzio. Berzele zburau jos, în stoluri albe, străbătând văzduhul opac şi încremenit. — De ce atâtea berze? îl întrebă Medardo pe Curzio; încotro zboară? Unchiul meu era nou-sosit; abia atunci se înrolase ca să le facă pe plac unor duci, vecini de-ai noştri, care luau parte la războiul acela. Îşi făcuse rost de un cal şi de un scutier la ultimul castel aflat în mâini creştine şi se ducea să se înfăţişeze la cartierul imperial. — Zboară spre câmpul de luptă, spuse scutierul posomorât. Tot drumul au să se ţină după noi. Vicontele Medardo aflase că prin ţinuturile acelea zborul berzelor e semn de noroc; şi căuta să se arate bucuros că le vede. Dar, fără voia lui, se simţea tulburat. — De ce oare or fi atrase păsările acestea cu picioroange pe câmpul de luptă, Curzio? întrebă el. — Se hrănesc şi ele cu carne de om, răspunse scutierul, de când cu foametea care a uscat pământurile şi cu seceta care a secat fluviile. Pe unde sunt stârvuri, berzele, flamingii şi cocorii au înlocuit corbii şi vulturii. Unchiul meu era pe atunci în prima tinereţe: vârsta la care sentimentele se învălmăşesc toate într-o pornire tulbure, fără a se desluşi încă binele de rău; vârsta la care orice nouă experienţă, fie ea macabră şi inumană, e plină de freamăt şi de căldura dragostei de viaţă. — Şi corbii? Şi vulturii? întrebă. Şi celelalte răpitoare? Încotro s-au dus? Era alb la faţă, dar ochii îi sclipeau. Scutierul era un oştean negricios, cu mustăţi, care nu-şi ridica niciodată privirea. — Tot mâncându-i întruna pe cei care-au murit de ciumă, le-a răpus ciuma şi pe ele, şi arătă cu lancea nişte tufe negre care, privite mai cu luare-aminte, se dovedeau a fi făcute nu din crengi, ci din pene şi labe chircite de răpitoare. — Nici că se mai ştie cine-a răposat întâi, pasărea sau omul, şi care pe care s-a năpustit să-l sfâșie, spuse Curzio. Spre a scăpa de ciuma care extermina populaţia, familii întregi luaseră drumul satelor, iar agonia le prinsese acolo. În grămezile de schelete risipite pe întinsul pustiu al câmpiei, se vedeau trupuri despuiate de bărbaţi şi femei, sluţite de buboaie şi, lucru la început de neînţeles, acoperite cu pene, de parcă din subţiatele lor braţe şi ciolane ar fi crescut pene negre şi aripi. Erau hoituri de vulturi amestecate cu rămăşiţe omeneşti. Pe jos se vedeau, împrăştiate, tot mai multe semne ale trecutelor bătălii. Călăreţii înaintau acum mai încet, deoarece amândoi caii se poticneau în gunoaie şi în mormane de pene. — Ce-au păţit caii noştri? îl întrebă Medardo pe scutier. — Signore, răspunse acesta, pe cai nimic nu-i supără mai mult ca duhoarea maţelor lor. Într-adevăr, bucata de câmpie pe care o străbăteau acum era presărată cu stârvuri de cai, unele întinse pe spate, cu copitele în sus, altele aplecate în jos, cu botul înfipt în pământ. — De ce-or fi căzut atâția cai în locul ăsta, Curzio? întrebă Medardo. — Calul, când simte că e spintecat, îl lămuri Curzio, încearcă să-şi ţină măruntaiele. Unii se pun cu burta la pământ, alţii se răsucesc pe spate ca să nu li se bălăbănească maţele. Dar până la urmă-i culege moartea pe toţi. — Care va să zică, în războiul ăsta se prăpădesc mai cu seamă caii? — S-ar zice că iataganele turceşti sunt făcute înadins ca să le spintece burta dintr-o lovitură. Mai încolo o să vedeţi trupuri de oameni. Întâi vin la rând caii, şi după ei călăreţii. Dar uite şi tabăra. La marginea zării se înălţau vârfurile corturilor mai înalte, steagurile oastei imperiale, fumul. Galopând mai departe, văzură că cei căzuți în ultima bătălie fuseseră mai toţi căraţi şi îngropaţi. Pe câmp se mai zărea doar câte un mădular răzleţ, îndeosebi degete. — Mereu ne arată drumul câte un deget, spuse unchiul meu, Medardo. Ce tâlc o fi având? — Dumnezeu să-i ierte: cei vii le smulg morţilor degetele ca să le ia inelele. — Cine-i acolo? strigă o santinelă a cărei mantie se acoperise cu mucegai şi muşchi, ca o scoarţă de copac în bătaia vântului de miazănoapte. — Trăiască sfânta coroană imperială! strigă Curzio. — Şi moarte sultanului! răspunse santinela. Dar vă rog, când sosiţi la comandament, întrebaţi-i dacă n-au de gând să-mi trimită schimbul, că am prins rădăcini! Acum caii o luaseră iar la picior ca să scape de muscăria ce înconjura tabăra, bâzâind deasupra munţilor de materii fecale. — Excrementele de ieri ale multor viteji, observă Curzio, se mai află pe pământ, iar ei au şi ajuns în cer, şi îşi făcu semnul crucii. La intrarea în tabără merseră de-a lungul unui şir de baldachine, sub care femei cârlionțate şi dolofane, în lungi capoate de brocart şi cu sânii goi, îi întâmpinară zbierând şi hohotind. — Sunt corturile târfelor, spuse Curzio. Nici o altă oaste n-are târfe mai frumoase. Unchiul meu călărea cu faţa întoarsă înapoi ca să le poată privi. — Fiţi cu băgare de seamă, signore, adăugă scutierul, atâta sunt de spurcate şi de împuţite, că nici turcii nu s-ar încumeta să le ia că pradă de război. Nu ajunge că mişună pe ele gândacii, ploşniţele şi căpuşele, dar unde mai pui că pe spinarea lor îşi fac cuib scorpionii şi guşterii. Trecură prin faţa bateriilor taberei. Seara, artileriştii îşi puneau la fiert raţia de apă şi mahorcă pe bronzul mortierelor şi al tunurilor înroşite de bubuiala de peste zi. Soseau căruţe pline cu pământ şi artileriştii îl cerneau prin sită. — Începe să cam lipsească praful de puşcă, explică scutierul, dar a intrat atâta în pământul ăsta, unde s-a purtat bătălia, că poţi scoate din el câteva încărcături. Urmau la rând grajdurile cavaleriei, unde, printre roiurile de muşte, veterinarii, aflaţi tot timpul la treabă, cârpeau pieile patrupezilor cu tot soiul de cusături, bandaje şi cataplasme din smoală fierbinte, nechezând şi chelălăind cu toţii, până şi doctorii. Venea apoi la rând, pe o distanţă mai mare, cantonamentul infanteriei. Era pe la apusul soarelui şi, în faţa fiecărui cort, oştenii îşi muiau picioarele desculţe în lighene cu apă călduţă. Obişnuiţi cum erau să se dea pe neaşteptate alarma, ziua şi noaptea, chiar şi la ceasul băilor de picioare, stăteau cu coiful pe cap şi cu mâna pe lance. În corturi mai înalte şi drapate în formă de chioşc, ofiţerii se pudrau la subsuori şi-şi făceau vânt cu evantaie de dantelă. — Nu fac asta din sclifoseală, spuse Curzio, dimpotrivă: vor să arate că în asprimea vieţii ostăşeşti se simt cu totul la largul lor. Vicontele de Terralba fu introdus numaidecât la împărat. În pavilionul său ticsit de tapiserii şi trofee, suveranul examina pe hărţi planurile unor bătălii viitoare. Mesele erau pline cu hărţi desfăşurate; împăratul înfigea în ele ace cu gămălie, scoţându-le dintr-o perniţă pe care i-o întindea unul dintre mareşali. Hărţile erau în asemenea hal încărcate cu ace, că nu se mai pricepea nimic din ele şi, ca să te poţi lămuri cât de cât, trebuia să scoţi acele şi să le pui pe urmă la loc. Atâta le tot scoteau şi iar le înfigeau, încât împăratul şi mareşalii, ca să aibă mâinile libere, ajunseseră să ţină acele între buze şi nu puteau vorbi unii cu alţii decât mormăind. Văzîndu-l pe tânărul care se înclina în faţa lui, suveranul emise un mormăit interogativ şi îşi scoase iute acele din gură. — Un cavaler abia sosit din Italia, maiestate, îl prezentară, vicontele de Terralba, un neam dintre cele mai nobile din părţile Genovei. — Să fie făcut pe loc locotenent. Unchiul meu bătu din pinteni luând poziţie de drepţi, în vreme ce împăratul schiţa un larg gest regal, iar hărţile se făcură toate sul şi căzură pe jos.   În noaptea aceea, deşi ostenit, Medardo nu izbuti să adoarmă. Se tot foia încoace şi încolo pe lângă cortul său şi asculta apelurile santinelelor, nechezatul cailor şi vorbele bolborosite prin somn de vreun oştean. Privea pe cer stelele Boemiei, se gândea la noul său grad, la bătălia de a doua zi, la îndepărtata sa patrie, la foşnetul trestiilor pe malul nurilor, în suflet nu i se cuibărise nici urmă de dor, de şovăială sau teamă. Pentru el lucrurile mai erau încă întregi şi în afara oricărei îndoieli, şi tot astfel era şi el însuşi. Dacă ar fi putut întrezări cumplita soartă care-l aştepta, poate că ar fi socotit-o şi pe ea firească şi chiar s-ar fi împăcat cu ea, deşi era atât de dureroasă. Îşi îndreptă privirea spre marginea zării, unde ştia că se află tabăra vrăjmaşului şi, cu braţele încrucişate, îşi strânse spatele cu palmele, bucuros de a avea deopotrivă siguranţa unor îndepărtate şi deosebite realităţi, ca şi a propriei sale prezenţe în mijlocul lor. Simţi cum sângele acelui crâncen război, împrăştiat pe pământ în mii de pâraie, ajunge până la el, şi se lasă atins fără să simtă nici milă, nici mânie.  

Baronul din copaci de Italo Calvino [Strabunii nostri] 02 I              LA 15 IUNIE 1767, Cosimo Piovasco di Rondò, fratele meu, a stat pentru ultima oară la masă în mijlocul nostru. Mi-aduc aminte de parcă s-ar fi petrecut azi. Ne aflam în sufrageria vilei noastre din Ombrosa: ferestrele încadrau ramurile stufoase ale uriaşului gorun din parc. Era douăsprezece, ora la care familia noastră, după o veche tradiţie, stătea la masă, deşi printre nobili se încetăţenise moda, venită de la curtea nu prea matinală a Franţei, de a prânzi pe la jumătatea după-amiezii. Ţin minte că bătea vântul dinspre mare şi frunzele fremătau. Cosimo zise: — Am spus că nu vreau şi gata! şi împinse farfuria cu melci. Nici că se pomenise vreodată o nesupunere mai gravă. În capul mesei stătea tata, baronul Arminio Piovasco di Rondò, cu peruca lungă până peste urechi, ca pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, obicei anacronic, ca atâtea altele ale tatei. Între mine şi fratele meu se afla abatele Fauchelafleur, duhovnicul familiei şi preceptorul nostru, al băieţilor. În faţă o aveam pe mama, generăleasa Corradina di Rondò, şi pe sora noastră Battista, călugăriţă la domiciliu. La celălalt capăt al mesei, faţă-n faţă cu tata, şedea, îmbrăcat turceşte, cavalerul avocat Enea Silvio Carrega, administratorul şi hidrotehnicianul moşiilor noastre, unchiul nostru natural, fiind frate nelegitim al tatei. Cu câteva luni în urmă, după ce Cosimo împlinise doisprezece ani, fuseserăm primiţi la aceeaşi masă cu părinţii noştri; eu împlinisem numai opt, dar am beneficiat înainte de vreme de aceeaşi favoare ca şi fratele meu, deoarece n-au vrut să mă lase să manânc singur dincolo. Vorba vine că am beneficiat; de fapt, atât pentru Cosimo, cât şi pentru mine, se sfârşiseră zilele fericite şi regretam prânzurile din odăiţa noastră, numai noi doi cu abatele Fauchelafleur. Abatele, un bătrânel uscăţiv şi zbârcit, avea reputaţia de a fi jansenist, şi drept este că fugise din Dauphiné, locul său de baştină, ca să scape de un proces al Inchiziţiei. Dar caracterul său auster, îndeobşte atât de lăudat, ca şi atitudinea intransigentă, pe care şi-o impunea şi sieşi, dar şi altora, cedau la tot pasul înclinării sale fireşti spre indiferenţă şi delăsare, ca şi cum din îndelungatele-i meditaţii cu ochii pironiţi în gol nu s-ar fi ales decât cu o stare de mare plictiseală şi apatie, iar în orice dificultate întâmpinată, chiar neînsemnată, ar fi văzut semnul unei fatalităţi căreia n-avea rost să i se împotrivească. Mesele noastre în tovărăşia abatelui începeau după lungi rugăciuni; duceam lingura la gură cu mişcări corecte, rituale, în tăcere, şi vai de cel ce ridica ochii din farfurie sau făcea cel mai uşor zgomot sorbind supa; dar la sfârşitul primului fel, abatele era obosit, plictisit, privea în gol şi plescăia din limbă la fiece înghiţitură de vin, ca şi cum numai senzaţiile cele mai superficiale şi mai trecătoare ar mai fi izbutit să-l impresioneze; la felul doi, puteam să mâncăm şi cu mâinile, şi isprăveam masa aruncând unul într-altul cu cotoare de pere, în timp ce abatele exclama din când în când, apatic: „Ooo, bien!... Ooo, alors?“ Acum, însă, stând la masă cu părinţii, aveam de îndurat frecuşul familiei, trist capitol al copilăriei: tata şi mama, mereu prezenţi, în faţa noastră, şi folosirea obligatorie a tacâmurilor la pui, şi veşnic „stai drept!“ şi „jos coatele de pe masă!“ şi colac peste pupăză, nesuferita aia de Batistta, sora noastră. A început un şir de dojeni, împunsături, pedepse, împotriviri, până în ziua în care Cosimo a refuzat melcii şi s-a hotărât să-şi despartă soarta de a noastră. Abia mai târziu mi-am dat seama de această acumulare treptată de resentimente faţă de familie: pe atunci aveam opt ani, luam totul în joacă, iar războiul pe care noi, cei mici, îl duceam împotriva celor mari era cel obişnuit al tuturor copiilor: nu-mi dădeam seama că încăpăţânarea fratelui meu ascundea lucruri mai adânci. Tatăl nostru, baronul, era un om anost, fără-ndoială, dar rău nu era: anost, fiindcă viaţa îi era dominată de idei greşite, cum se întâmplă adesea în epocile de tranziţie. Sunt mulţi aceia cărora zbuciumul timpului le comunică nevoia de a se agita şi ei, dar taman invers, în contratimp. La fel şi tata: fără să aibă habar de frământările care mocneau în omenire, el ridica pretenţii la titlul de duce de Ombrosa şi nu se gândea decât la genealogii, la moşteniri, la rivalităţi sau la alianţe cu potentaţii apropiaţi sau depărtaţi. De aceea, traiul în casa noastră se desfăşura întotdeauna ca şi cum am fi fost la o repetiţie generală în vederea unei invitaţii la curte, nu ştiu dacă la aceea a împărătesei Austriei, a regelui Ludovic sau măcar a muntenilor din Torino. De pildă, se servea la masă un curcan; atunci tata era cu ochii pe noi să vadă dacă ştim să-l tăiem şi să-i desprindem carnea de pe os după toate regulile impuse la curtea regală, iar abatele aproape că nici nu gusta, ca să nu fie prins cu vreo greşeală, tocmai el, care avea îndatorirea să-i ţină tatălui meu isonul la dojeni. Cât despre cavalerul avocat Carrega, descoperisem că ascundea în adâncul sufletului multă ipocrizie; sub pulpanele anteriului său, turcesc, făcea să dispară hartane întregi, pentru a le mânca – mai bine zis a le înfuleca – apoi, cum îi plăcea lui, ascuns în vie; iar noi am fi putut să jurăm (deşi niciodată n-am reuşit să-l prindem asupra faptului, atât de iuţi îi erau mişcările) că venise la masă cu buzunarul plin de oscioare, gata curăţate de carne, spre a le lăsa în farfurie în locul sferturilor de curcan subtilizate integral. Cu mama noastră, generăleasa, nu aveam necazuri, fiindcă ea era milităroas.........

Cavalerul inexistent de Italo Calvino [Strabunii nostri] 03   I Sub zidurile roşii ale Parisului era aliniată armata Franciei. Carol cel Mare trebuia să treacă în revistă paladinii. De mai bine de trei ceasuri se aflau acolo; era o după-amiază caldă de început de vară, cam închisă, înnourată; fierbeau în armuri ca în nişte cazane ţinute la foc domol. Nici vorbă că în acel şir neclintit de cavaleri, cîte unul îşi mai pierdea cunoştinţa ori mai aţipea, însă armura îi ţinea pe toţi la fel de înţepeniţi în şa. Deodată trei sunete de goarnă; penele panaşurilor fremătară în aerul liniştit, ca la o pală de vînt, iar acel soi de vuiet marin care se auzise pînă atunci, şi era pesemne sforăitul războinicilor stins în gîtlejurile metalice ale coifurilor, se curmă brusc. În sfîrşit, iată, îl zăreau cum venea de departe: Carol cel Mare, pe un cal ce părea mai trupeş decît e în firea lucrurilor, cu barba pe piept, cu mîinile pe oblîncul şeii. Tot domnind şi războindu-se, războindu-se şi domnind, haida-hai, părea ceva mai îmbătrînit decît ultima oară cînd îl văzuseră ostaşii. Îşi oprea calul în dreptul fiecărui ofiţer şi se întorcea să-l privească de sus pînă jos. ― Şi tu cine eşti, paladin al Franciei? ― Solomon de Bretania, sire! răspundea acela cu glas puternic, ridicînd viziera şi dînd la iveală chipul încălzit; şi adăuga cîte o lămurire practică, cum ar fi: Cinci mii de călăraşi, trei mii cinci sute de pedestraşi, o mie opt sute de servicii prestate, cinci ani de campanie. ― Înainte cu bretonii, paladine! zicea Carol, şi trap-trap, trap-trap, ajungea la alt comandant de escadron. ― Şi tu cine eşti, paladin al Franciei? întreba iar. ― Olivier de Viena, sire! scandau buzele de cum se ridica grătarul vizierei. Şi pe dată: Trei mii de călăraşi aleşi, şapte mii – trupa, douăzeci de maşini de asediu. Învingător al păgînului Fierabraccia, pentru slava lui Dumnezeu şi gloria lui Carol, rege al francilor! ― Prea bine, straşnic vienezul, zicea Carol, iar către ofiţerii din suită: Cam slăbănogi caii ăştia, măriţi-le raţia. Şi pornea înainte: Şitucineeşti, paladin al Franciei? repeta mereu cu aceeaşi cadenţă: „Tatà-tatatà, tatatà-tatatà…” ― Bernard de Mompolier, sire! învingător al lui Brunamonte şi al lui Galiferno! ― Frumos oraş Mompolier! Oraşul femeilor frumoase! iar către suită: Vezi, poate-l înaintăm în grad. Tot lucruri care, spuse de rege, fac plăcere, dar mereu, de ani de zile, vorbele lui de duh erau aceleaşi: ― Şitucineeşti, cu stema asta pe care o cunosc? Îi cunoştea pe toţi după emblema pe care o purtau pe scut, chiar dacă ei n-ar fi spus nimic, dar aşa era obiceiul ca paladinii înşişi să-şi dezvăluie numele şi faţa. Poate pentru că altfel, vreunul avînd ceva mai bun de făcut decît să vină la trecerea în revistă a trupelor, ar fi putut să-şi trimită acolo armura cu altcineva înăuntru. ― Alard de Dordogne, al ducelui Amon… ― Nu te lăsa Alard, ce mai zice tata, şi aşa mai departe. „Tatà-tatatà, tatatà-tatatà…” ― Gualfred de Mongioia! Călăraşi opt mii, başca cei morţi. Panaşurile unduiau. „Uggeri Danezul! Namo din Bavaria! Palmerin din Anglia!“ Cobora seara. Între vizieră şi bărbia coifului, chipurile nici nu se mai desluşeau prea bine. Fiecare vorbă, fiecare gest, toate, puteau fi acum prevăzute dinainte, în acel război care ţinea de atîţia ani, fiecare ciocnire, fiecare duel condus mereu după aceleaşi reguli, încît se ştia de azi pe mîine cine avea să învingă, cine să piardă, cine va fi erou, cine mişel, cui îi venea rîndul să fie spintecat şi cine avea să se aleagă, scos din şa, doar cu o trîntă bună la pămînt. ― Şi tu? Regele ajunsese în faţa unui cavaler cu armura pe de-a-ntregul albă; doar o dunguliţă neagră şerpuia jur împrejur pe margini. Încolo era neprihănită, bine păstrată, fără o zgîrietură, frumos meşterită pe la toate încheieturile, cu coiful adumbrit de un penaj de la cine ştie ce soi oriental de cocoş, făcînd ape în toate culorile curcubeului. Pe scut era desenată o stemă între pulpanele unei mantii cu falduri bogate, iar înăuntrul stemei se desfăceau alte două pulpane de mantie cu o stemă mai mică la mijloc, care purta o altă stemă cu mantie încă şi mai mică. Cu desen tot mai mărunt  era înfăţişat un şir de mantii care se desfăceau unele în altele, iar în mijloc trebuie să fi fost cine ştie ce, dar nu se putea desluşi, de mărunt ce se făcea desenul. ― Şi tu de colo, cu înfăţişare atît de curată… zise Carol cel Mare căruia, cu cît se prelungea războiul, cu atît îi era dat să vadă la paladini mai puţină grijă pentru curăţenie. ― Eu sînt – vocea ieşea metalică din coiful închis, de parcă ar fi vibrat nu un gîtlej ci însăşi tabla armurii, cu un slab răsunet de ecou – Agilulf Emo Bertrandin din spiţa Guildivernilor şi a Celorlalţi din Corbentraz şi Sura, cavaler de Selimpia Citerioară şi Fes! ― Aaa…, făcu Carol cel Mare şi din buza de jos, împinsă înainte, scoase un uşor şuierat, de parcă ar fi zis: „Dacă ar fi să ţin minte numele tuturor, ar fi vai de zilele mele!“ Dar deodată încruntă sprînceana. Şi de ce nu-ţi ridici viziera şi nu-ţi arăţi obrazul? Cavalerul nu făcu nici un gest; dreapta lui, îmbrăcată cu o mănuşă de fier bine prinsă, se strînse mai tare pe oblînc, în vreme ce braţul celălalt, care ţinea scutul, păru scuturat ca de un fior. ― Cu tine vorbesc, ei, paladine! insistă Carol cel Mare. Cum de nu-ţi arăţi chipul regelui tău? Vocea ieşi clară de sub vizieră. ― Pentru că eu nu exist, sire. ― Asta-i bună! exclamă împăratul. Acum avem în oaste şi un cavaler care nu există! Ia arată-te puţin. Agilulf păru să mai şovăie o clipă, apoi cu mînă sigură dar înceată ridică viziera. Coiful era gol. În armura albă cu panaşul pestriţ nu se afla nimeni. ― Măi, măi! Cîte se mai pot vedea pe lumea asta! spuse Carol cel Mare. Şi cum faci să-ţi îndeplineşti serviciul dacă nu exişti? ― Cu puterea voinţei, răspunse Agilulf, şi credinţa în sfînta noastră cauză! ― Aşa, aşa, bine zis, aşa trebuie să-şi facă fiecare datoria. Ei bravo, pentru unul care nu există, eşti destul de reuşit! Agilulf era ultimul din şir. Împăratul îi trecuse pe toţi în revistă; întoarse calul şi o luă către corturile regale. Era bătrîn şi căuta să-şi alunge din minte chestiunile complicate. Goarna sună semnalul de „rupeţi rîndurile”. Se petrecu obişnuita forfotă de cai, iar pădurea de lănci se înclină, se mişcă unduind ca un lan de grîu în bătaia vîntului. Cavalerii descălecau, îşi mişcau picioarele ca să şi le dezmorţească, scutierii duceau caii de frîu. Apoi, din învălmăşeală şi prăfărie se desprinseră paladinii, adunaţi în pîlcuri cu fîlfîitoarele lor panaşuri colorate, ca să se uşureze de nemişcarea forţată a acelor ceasuri prin glume şi lăudăroşii, prin flecăreli despre femei şi onoruri. Agilulf făcu cîţiva paşi spre unul din pîlcuri, apoi, fără nici un rost, trecu către altul, dar nu-şi făcu loc şi nimeni nu-l luă în seamă. Se oprea cam şovăielnic în spatele cîte unuia, fără să se amestece în vorbă, apoi se trase la o parte. Era pe înnoptat; penele pestriţe ale panaşului său păreau acum de-o singură culoare nedesluşită; dar armura albă se desprindea singuratică pe pajişte. Ca şi cum s-ar fi simţit deodată gol, Agilulf dădu să-şi încrucişeze braţele, strîngînd din spete. Apoi îşi reveni şi, cu paşi mari, se îndreptă către grajduri. Ajuns acolo, găsi că îngrijirea cailor nu se îndeplinea după reguli, strigă la argaţi, îi pedepsi pe rîndaşi, inspectă toate schimburile de corvoadă, împărţi din nou sarcinile explicînd amănunţit fiecăruia cum trebuiau îndeplinite şi punîndu-i să repete ce spusese, ca să vadă dacă au înţeles bine. Şi cum în fiece clipă ieşeau la iveală neglijenţele în serviciu ale colegilor ofiţeri paladini, îi chema unul cîte unul, smulgîndu-i de la plăcutele taifasuri fluşturatice ale serii şi, cu discreţie dar cu neclintită precizie, îşi însemna lipsurile lor şi îi obliga să meargă care de gardă, care de strajă, care în patrulare, şi aşa mai departe. Avea întotdeauna dreptate, şi paladinii nu se puteau sustrage ordinelor lui, dar nu-şi ascundeau nemulţumirea. Agilulf Emo Bertran din din spiţa Guildivernilor şi a Celorlalţi din Corbentranz şi Sura, cavaler de Selimpia Citerioară şi Fes era desigur un model de soldat; dar nimeni nu-l putea suferi.

                                                                                     Povestiri de Italo Calvino                                                                    CARTEA ÎNTÎI                                           NEAJUNSURILE IDILISMULUI                                                                           Peşti mari, peşti mici Tatăl lui Zeffirino nu-şi punea niciodată costum de baie. Purta nişte pantaloni suflecaţi, un maiou, iar pe cap o şapcă de pînză albă, şi zile în şir nu se dezlipea de stîncă. Se dădea în vînt după moluştele acelea turtite, prinse de stîncile marine, a căror cochilie întărită aproape că formează un tot cu piatra. Ca să le desprindă, tatăl lui Zeffirino folosea un cuţit, şi în fiecare duminică, privirea lui, ascunsă de ochelari, trecea în revistă, una cîte una, rocile promontoriului. Şi nu se oprea pînă ce nu-şi umplea coşuleţul cu moluşte; pe cîte una o mînca de cum o culegea, sorbindu-i ca dintr-o lingură carnea umedă şi acrişoară; pe celelalte le punea într-un coş mare. Din vreme în vreme îşi ridica privirea, se uita puţin buimac la marea calmă şi striga: „Zeffirino! Unde eşti?“ Zeffirino petrecea în apă după-amieze întregi. Veneau împreună la promontoriu, dar tatăl îl lăsa acolo şi se ducea imediat după moluştele lui. Nemişcate şi îndărătnice cum erau, moluştele nu-l ispiteau pe Zeffirino; mai întîi l-au interesat racii, pe urmă caracatiţele, meduzele şi apoi, rînd pe rînd, toate speciile de peşti. Vara, vînătorile erau tot mai grele şi cereau tot mai multă iscusinţă; iar acum nu găseai nici un băiat de vîrsta lui care să mînuiască atît de bine puşca subacvatică. În apă se dovedesc potriviţi tocmai tipii niţeluş bondoci, numai suflu şi muşchi; ori Zeffirino chiar aşa se şi dezvolta. Văzut pe uscat, de mînă cu taică-său, era unul din acei băieţaşi tunşi chilug şi gură-cască pe care nu-i faci să meargă pînă nu le dai una după ceafă; în apă însă îi întrecea pe toţi; iar sub apă, şi mai şi. În ziua aceea Zeffirino izbutise să adune tot armamentul pentru vînătoarea subacvatică. Masca o avea încă de anul trecut, era un dar de la bunică-sa; o verişoară care avea picior mic îi împrumutase labele de cauciuc; puşca o luase de la unchiu-său de-acasă fără să sufle o vorbuliţă, iar lui taică-său i-a spus că i-a împrumutat-o. Altminteri, era un copil atent, care ştia să se folosească şi să aibă grijă de orice lucru şi puteai să te bizui pe el cînd îi dădeai ceva cu împrumut. Era o mare străvezie, de toată frumuseţea! La toate sfaturile, Zeffirino spuse: „Da, tăticule”, şi se duse în apă. Cu botul ăla de sticlă şi antena pentru respirat, cu picioarele terminate în coadă de peşte, iar în mînă cu unealta aceea de ziceai că-i şi lance, şi puşcă, şi furculiţă, nu mai aducea de loc a fiinţă omenească. De îndată ce intra însă în mare, deşi înota pe jumătate scufundat în apă, se cunoştea numaidecît că era el: după cum lovea apa cu aripile, după cum îi ieşea puşca de sub braţ, după rîvna cu care căuta să înainteze ţinînd capul în jos lîngă linia de suprafaţă a apei. La fund erau mai întîi pietre, pe urmă stînci, unele golaşe, mîncate de ape, altele bărboase, cu alge dese de culoare închisă. Din fiecare cută a stîncii, sau dintre bărbile tremurătoare care pluteau în bătaia curentului, se putea ivi pe neaşteptate un peşte mare; de după sticla măştii, Zeffirino îşi rotea atent privirile, arzînd de nerăbdare. Fundul de mare e frumos la început, cînd îl descoperi; dar ce-i mai frumos, ca în toate cele, vine numai apoi, cînd fiecare mişcare de înot te ajută să-l cunoşti în întregime. Parcă le bei, peisajele apelor; ai merge, ai merge şi nu te-ai mai opri. Sticla măştii este un singur ochi enorm, menit a sorbi umbre şi culori. Acuma se termina întunericul şi treceai dincolo de fîşia stîncoasâ a mării; în nisipul de pe fund se desluşeau încreţiturile fine, desemnate de mişcarea apei. Razele soarelui ajungeau pînă jos cu sclipiri de lumină rotate, cu licărul de aur al cîrdurilor grămădite pe după momeala undiţelor: peştişori mărunţei care înoată în linie dreaptă şi deodată cotesc buluc în unghi drept. Se ridică în sus un noruleţ de nisip: un sparos lovise fundul apei cu coada. Nu băgase de seamă că ascuţişul căngii era îndreptat înspre el. Zeffirino şi apucase să se cufunde în apă; sparosul, după cîteva mişcări năuce ale pîntecului vîrstat, o zbughi departe, spre suprafaţă. Printre stîncile pline de ţepii aricilor de mare, peştele şi pescarul înotară pînă la un golfuleţ tăiat într-o stîncă poroasă şi aproape despuiată. „Aici nu-mi mai scapă” se gîndi Zeffirino; în aceeaşi clipă sparosul se făcu nevăzut. Din găuri şi din scobituri se ridica un şirag de băşicuţe de aer care apoi dispăreau şi apăreau iarăşi, în altă parte; anemonele marine sclipeau în aşteptare. Sparosul răsări dintr-o văgăună, pieri în alta şi ţîşni imediat dintr-o gaură foarte îndepărtată, înotă în zigzag pe lîngă pintenul unei stînci, se îndreptă în jos, şi Zeffirino văzu spre fund o zonă de un verde luminos. Peştele se pierdu în lumina aceea, iar Zeffirino se duse după el. Trecu printr-un arc scund, la poalele stîncii, şi avu din nou deasupră-i apa adîncă şi cerul. Umbre de piatră albicioasă făceau roată în jurul fundului de mare, iar înspre larg coborau într-un şir de stînci pe jumătate înghiţite de apă. Opintindu-se din şolduri şi împingînd cu labele de cauciuc, Zeffirino ieşi la suprafaţă să respire. Cînd tubul de aer atinse linia apei, băiatul suflă afară cîteva picături infiltrate în mască, dar capul îi rămase în apă. Găsise iarăşi sparosul; ba chiar doi! Tocmai se uita la ei cînd apăru un cîrd mare înotînd liniştit spre stînga, iar la dreapta licărea alt cîrd. Era un loc foarte bogat pentru pescuit, s-ar fi zis o oglindă închisă; oriunde se uita, Zeffirino vedea un zvîcnet de aripioare subţiri, sclipiri de solzi, şi de atîta uimire şi bucurie nu-i veni să tragă nici măcar o singură dată. Trebuia să nu te grăbeşti şi să chibzuieşti cum e mai bine să loveşti fără să semeni panică împrejur. Zeffirino, tot cu capul dedesubt, se îndreptă spre stînca cea mai apropiată; în apă, de-a lungul peretelui, văzu o mînă albă atîrnînd. Marea era nemişcată; pe suprafaţa netedă şi lucioasă creşteau cercuri concentrice ca în jurul unei picături de ploaie. Băiatul săltă capul si privi. Întinsă pe marginea stîncii, o femeie grasă, în costum de baie, se prăjea la soare. Şi plîngea. Lacrimile îi picurau una cîte una pe obraji, şi cădeau în mare. Zeffirino îşi ridică masca pe frunte şi spuse: ― Iertaţi-mă. Femeia grasă zise: ― Nu face nimic, băieţele, şi continuă să plîngă. Vezi-ţi de pescuit. ― E un loc plin de peşti, explică el. Aţi văzut? Sînt sumedenie! Femeia grasă stătea tot aşa cu capul ridicat, cu ochii plini de lacrimi aţintiţi înainte. ― Nu, chiar că n-am văzut. Ce să mă fac? Nu sînt în stare să mă opresc din plîns. Zeffirino, dacă era vorba de mare şi de peşti, era tare pe situaţie; de faţă cu lumea însă căpăta din nou înfăţişarea aia de gură-cască şi de bîlbîit. ― Îmi pare rău, doamnă… şi ar fi vrut să se întoarcă la sparoşii lui, numai că o doamnă grasă care plînge era ceva atît de neobişnuit încît, fără să vrea, continua să rămînă pe loc privind-o vrăjit. ― Nu-s doamnă, băieţele, spuse femeia cea grasă cu un glas nobil, puţin cam pe nas. Spune-mi domnişoară. Domnişoara De Magistris. Dar pe tine cum te cheamă? ― Zeffirino. ― Bravo, Zeffirino. Ai avut noroc la pescuit? Sau la vînătoarea de peşti, cum se spune, mă rog? ― Nu ştiu cum se spune. N-am prins încă nimic. Dar aici e un loc bun. ― Numai vezi să fii atent cu puşca aia. Nu pentru mine, vai de capul meu! Dar pentru tine, să nu te răneşti. Zeffirino o asigură că poate să fie liniştită. Se aşeză pe stîncă lîngă ea şi se uită cîtva timp cum plînge. În unele momente ai fi zis că se opreşte din plîns şi atunci trăgea aerul pe nasul înroşit, ridicînd capul şi scuturînd din el. Dar între timp, la colţurile ochilor şi sub pleoape parcă se umfla o băşică cu lacrimi care imediat se revărsa. Zeffirino nu ştia bine ce trebuie să gîndească. O domnişoară care plînge – simţi că ţi se strînge inima. Şi totuşi, cum era să fii trist cînd aveai în faţă o copcă plină ochi cu tot soiul de peşti, care-ţi umple inima de bucurie şi de poftă? Dar nici să te scufunzi în verdele acela şi să te duci după peşti tot nu se făcea cînd aveai lîngă tine un om în toată firea care plîngea într-una. În acelaşi moment, în acelaşi loc existau laolaltă două dorinţi cît se poate de potrivnice şi de neîmpăcat. Zeffirino nu izbutea să se gîndească la amîndouă în acelaşi timp şi nici să se lase în voia uneia sau a celeilalte. ― Domnişoară, zise el. ― Da, spune. ― De ce plîngeţi? ― Pentru că n-am noroc în dragoste. ― Aha! ― Tu nn poţi să înţelegi, eşti un copil. ― Vreţi să încercaţi să înotaţi cu masca? ― Mulţumesc, cu plăcere. E frumos? Domnişoara De Magistris se ridică şi-şi încheie la spate bretelele de la costum. Zeffirino îi dădu masca şi-i arătă cu grijă cum să şi-o pună. Cu masca pe faţă, ea dădu din cap, niţel glumeaţă, niţel ruşinată; dar prin sticla transparentă i se vedeau ochii care nu se opreau din plîns. Coborî în mare fără graţie, ca o focă şi începu să bîjbîie prin apă, ţinînd faţa în sus. Cu puşca la subsuoară, Zeffirino se zvîrli şi el înot. ― Cînd vedeţi un peşte, să-mi daţi de ştire, îi strigă domnişoarei De Magistris. În apă, lui nu-i ardea de glumă; iar privilegiul de a lua pe cineva cu el la pescuit îl acorda numai rareori. Numai că domnişoara sălta capul şi făcea semn că nu. Sticla devenise opacă şi nu i se mai vedeau trăsăturile feţei. Îşi scoase masca. ― Nu văd nimic, zise, lacrimile îmi înceţoşează sticla. Nu pot. Îmi pare rău. Şi stătea aşa, plîngînd, în apă. ― E o nenorocire, spuse Zeffirino. N-avea cu dînsul jumătatea de cartof cu care să frece sticla ca s-o limpezească la loc, dar se descurcă, cum putu, cu puţină salivă şi-şi puse el masca. ― Uitaţi-vă cum fac eu, îi spuse femeii. Şi înotară aşa împreună în mare, el fluture şi cu capul în jos, ea voiniceşte, cu un braţ întins şi celălalt îndoit, ţinînd capul în sus, amărîtă, neconsolată. Înota prost această domnişoară De Magistris, numai pe o parte, avîntînd braţele cu stîngăcie. Dedesubtul ei, pe distanţe de metri şi metri, peştii cutreierau marea, navigau stele marine şi sepii, se deschideau gurile actiniilor. Iată că privirilor lui Zeffirino li se arătau peisaje ce te chemau să rătăceşti în ele. Apa era adîncă, iar pe fundul de nisip erau împrăştiate stînci joase printre care, la mişcarea de-abia simţită a mării, se legănau mătăsurile algelor. Dar dacă priveai de sus, pe întinderea uniformă a nisipului părea că stîncile unduiesc în apa nemişcată, densă de alge. Deodată, femeia îl văzu dispărînd cu capul în jos, atingînd o clipă suprafaţa apei cu dosul, apoi cu labele de cauciuc, după care contururile lui desluşite se şi aflau sub apă, coborînd din ce în ce mai jos. Lupul-de-mare observă prea tîrziu primejdia: cangea şi fusese zvîrlită, lovindu-l pieziş, iar dintele din mijloc i se înfipse în regiunea dinspre coadă şi-l străpunse dintr-o parte într-alta. Lupul-de-mare îşi ridică aripioarele spinoase şi se avîntă bătînd apa; ceilalţi dinţi ai cangei nu se înfipseseră în el şi mai trăgea nădejde să fugă cu preţul de a-şi lăsa acolo coada. Dar nu izbuti decît să-şi înfigă o aripioară în unul dintre dinţii liberi şi fu pierdut. Mosorul trăgea înapoi firul iar umbra trandafirie şi satisfăcută a lui Zeffirino era deasupra lui. Cangea ieşi afară din apă cu lupul-de-mare tras în ţeapa ei, apoi ieşi braţul băiatului, pe urmă capul cu masca şi un gîlgîit de apă din tub. Zeffirino îşi descoperi obrazul: ― Ai văzut ce frumos? Ai văzut, domnişoară? Era un lup-de-mare zdravăn, argintiu cu negru. Cu toate astea femeia plîngea mai departe. Zeffirino se căţăra pe vîrful unei stînci; domnişoara De Magistris îl urmă anevoie. Ca peştele să stea la rece, băiatul alese o mică scobitură plină cu apă. Şi se ghemuiră lîngă acel loc. Zeffirino contempla culorile schimbătoare ale lupului-de-mare, îi mîngiia solzii şi voia ca domnişoara De Magistris să-l imite. ― Vedeţi ce frumos? Vedeţi cum înţeapă? şi cînd i se păru că o urmă de interes pentru acest peşte îşi făcea loc prin mîhnirea femeii, zise: Eu mă duc să văd o clipă dacă nu pot să prind încă unul, şi, înarmîndu-se iarăşi din cap pînă-n picioare, se cufundă. Femeia rămase cu peştele. Şi descoperi că nu existase nicicînd peşte mai nefericit. Acum ea îşi trecea degetele peste botul cu inel, peste branhii, peste coadă; iată că vedea...........

Palomar de Italo Calvino Vacanţele lui Palomar                            1.1 Palomar pe plajă                                1.1.1 Lectura unui val     Marea e abia vălurită şi valuri mici se zbat la ţărmul nisipos. Domnul Palomar stă în picioare pe ţărm şi priveşte un val. Fără să fie absorbit în contemplarea valurilor. Şi asta fiindcă ştie bine ce face; vrea să privească un val şi-l priveşte! Nu contemplă, deoarece pentru contemplare e nevoie de un temperament pe potrivă, o stare sufletească potrivită şi un concurs de împrejurări exterioare potrivite: şi chiar dacă domnul Palomar nu are în principiu nimic împotriva contemplării, totuşi nici una dintre cele trei condiţii nu se adeveresc în cazul lui. În fine, nu la „valuri“ vrea el să se uite, ci doar la un singur val: vrând să evite senzaţiile vagi, el îşi propune pentru orice act al său un obiect limitat şi precis.   Domnul Palomar vede cum răsare un val în depărtare, cum creşte, se apropie, îşi schimbă forma şi culoarea, cum se înfăşoară în el însuşi, se sparge, dispare, curge înapoi. În acest punct ar putea să fie convins că operaţia pe care şi-o propusese a fost dusă la bun sfârşit şi să plece. Însă, a izola un val despărţindu-l de valul ce-i urmează imediat, părând să-l împingă şi uneori să-l ajungă din urmă şi să treacă peste el, este foarte greu; ca şi cum l-ai despărţi de valul care-l precede şi care pare să-l tragă după el spre ţărm, dacă nu cumva îi iese în faţă, spre a-l opri. Iar dacă se ia fiecare val în parte în funcţie de amplitudine, paralel cu coasta, e greu de stabilit până unde frontul ce înaintează se extinde continuu şi unde se desparte şi se fragmentează în valuri de sine stătătoare, fiecare cu viteza, forma, puterea şi direcţia lui.   În definitiv, nu poţi să te uiţi la un val fără să ţii seama de înfăţişările complicate ce concurează la formarea lui, precum şi de cele la fel de complicate cărora el le dă viaţă. Aceste înfăţişări se schimbă neîncetat, astfel că un val e mereu deosebit de alt val; dar e la fel de adevărat că orice val e egal cu alt val, chiar dacă nu imediat lipit de el sau următor; pe scurt, e vorba de forme şi secvenţe care se repetă chiar şi distribuite fără o regulă anume în spaţiu şi în timp. Cum ceea ce domnul Palomar intenţionează să facă în acest moment este doar să vadă un val, adică să înţeleagă toate componentele sale simultane fără excepţie, privirea lui se va fixa asupra mişcării apei care se zbate la ţărm, până va putea să discearnă aspecte de care nu-şi dăduse seama la început; imediat ce va sesiza că imaginile se repetă, va înţelege că a văzut tot ceea ce voia să vadă şi va putea să se oprească.   Om nervos din fire, trăind într-o lume frenetică şi congestionată, domnul Palomar înţelege să-şi reducă propriile relaţii cu lumea exterioară şi ca să se apere de neurastenia generală, caută, pe cât îi stă în putere, să-şi ţină senzaţiile sub control.   Cocoaşa valului ce înaintează se înalţă într-un punct mai abitir decât altundeva şi exact de-acolo începe să se răsfrângă în alb. Dacă asta se întâmplă la o anume distanţă de ţărm, spuma are timp să se înfăşoare în ea însăşi şi să dispară din nou ca prin farmec şi în acelaşi moment să năvălească peste tot, însă acum ivindu-se de dedesubt, ca un covor alb ce escaladează malul spre a întâmpina valul ce tocmai soseşte. Dar când te aştepţi mai puţin ca valul să se rostogolească pe covor, îţi dai seama că ceea ce rămâne e doar covorul, dar şi acesta dispare rapid, devine o licărire de prundiş umed ce se retrage iute, ca şi cum ceea ce-1 împinge înapoi ar fi extinderea nisipului uscat şi opac, înaintarea hotarului său ondulat.   În acelaşi timp trebuie luate în seamă intrândurile frontului, unde valul se desparte în două aripi: una care tinde spre mal de la dreapta la stânga, şi cealaltă, de la stânga la dreapta, iar punctul de plecare sau sosire al despărţirii sau întâlnirii lor este acest vârf descrescător, pe urmele înaintării aripilor, dar mereu ţinute în frâu şi supus suprapunerii lor pe rând, până ce e luat de un alt val mai puternic, deşi cu aceeaşi problemă de despărţire-întâlnire, şi apoi de un altul şi mai puternic, care desface nodul, venindu-i de hac.   După modelul proiectat de valuri, plaja avansează în apă astfel de vârfuri care se prelungesc în bancuri de nisip inundate, formate şi destrămate de curenţi cu fiecare maree. Domnul Palomar a ales chiar una dintre aceste joase limbi de nisip ca punct de observaţie, deoarece valurile lovesc în ea de-a curmezişul de-o parte şi de alta şi, sărind peste suprafaţa pe jumătate inundată, îşi dau întâlnire cu cele ce sosesc din cealaltă parte. Aşadar, pentru a pricepe cum se comportă un val, trebuie să se ţină seama de aceste înaintări din direcţii opuse care, într-o anumită măsură, se contrabalansează şi totodată se însumează, producând astfel o abolire generală a tuturor înaintărilor şi retragerilor în obişnuita revărsare de spumă.   Domnul Palomar încearcă să-şi reducă acum câmpul de observaţie; dacă ia în calcul un pătrat, să zicem de zece metri de ţărm per zece metri de mare, are la dispoziţie un repertoriu al tuturor mişcărilor de valuri ce se repetă cu felurită frecvenţă într-un anumit interval de timp. Dificultatea apare atunci când vrea să fixeze hotarele acestui pătrat, căci dacă ia de pildă ca latură cea mai depărtată de el linia dată de un val care înaintează, această linie, apropiindu-se şi înălţându-se, ascunde de ochii lui tot ceea ce se află în spate; aşa se face că spaţiul luat în calcul se dă peste cap şi totodată se comprimă până la dispariţie.   Oricum, domnul Palomar nu se pierde cu una, cu două, şi în fiecare clipă crede că a reuşit să vadă tot ceea ce putea să vadă din punctul său de observaţie, deşi mereu apare ceva de care nu ţinuse cont. Dacă n-ar fi la mijloc această nerăbdare de a ajunge la un rezultat complet şi definitiv al operaţiei sale vizuale, privitul valurilor ar fi pentru el un exerciţiu deosebit de odihnitor şi ar putea chiar să-l lecuiască de neurastenie, infarct şi ulcer gastric. Şi ar putea fi chiar cheia pentru a stăpâni complexitatea lumii prin reducerea ei la mecanismul cel mai simplu.   Dar orice încercare de a defini acest model trebuie să se confrunte cu un ditamai val care apare perpendicular pe rocile de la ţărm şi paralel cu coasta, stârnind o creastă continuă şi abia vizibilă. Salturile valurilor care se încaieră în drum spre ţărm nu tulbură elanul uniform al acestei creste compacte care le taie în unghi drept, fără să se ştie de unde vine şi unde pleacă. Poate că o pală de vânt dinspre răsărit agită suprafaţa mării pieziş cu zvâcnetul profund venind dinspre noianul de apă, dar acest val care se naşte din aer colectează în trecere şi pornirile oblice venite din apă, deviindu-le şi îndreptându-le spre partea lui, purtându-le cu sine. Așa se face că tot creşte şi prinde puteri până ce prin înfruntare cu valurile potrivnice se înmoaie puţin câte puţin până la dispariţie sau se dă învins în vâltoarea uneia dintre multele dinastii de valuri oblice, izbit de ţărm o dată cu ele.   Atenţia mărită asupra unui singur aspect nu face decât să-l aducă în prim-plan şi acesta să invadeze tabloul; aceeaşi senzaţie o ai în faţa unor desene, când e de-ajuns să închizi ochii, iar în clipa în care îi deschizi, perspectiva s-a schimbat. Acum, în această încrucişare de creste felurit orientate, desenul global pare fragmentat în secvenţe ce apar şi dispar. Unde mai punem că refluxul oricărui val are şi el o forţă ce respinge neîncetatul asalt al altor valuri. Şi, dacă ne fixăm atenţia asupra acestor brânciuri înapoi, avem impresia că adevărata mişcare este cea care porneşte de la ţărm şi merge spre larg.   Nu cumva adevăratul rezultat la care domnul Palomar vrea să ajungă este cel de a pune pe fugă valurile în sens contrar, de a bulversa timpul, de a discerne adevărata substanţă a lumii dincolo de clişeele senzoriale şi mentale? Nicidecum, în ciuda unei uşoare senzaţii de ameţeală pe care o resimte. Obstinaţia care împinge valurile spre coastă este o victorie scontată; de fapt, au câştigat şi în volum. Să-şi fi schimbat vântul direcţia? Vai şi amar dacă imaginea pe care domnul Palomar a reuşit atât de minuţios să o compună se descompune, se destramă, se pierde. Doar dacă el reuşeşte să reţină toate înfăţişările laolaltă, poate să înceapă a doua fază a operaţiei: să extindă această cunoaştere la întreg universul.   Ar fi de-ajuns să nu-şi piardă răbdarea, lucru ce nu întârzie totuşi să se întâmple. Domnul Palomar părăseşte plaja, cu nervii încordaţi, aşa cum venise şi încă mai nesigur despre toate cele.       1.1.2 Sânul gol     Domnul Palomar se plimbă pe o plajă solitară. Îi ies în cale când şi când vilegiaturişti. O tânără doamnă stă întinsă pe nisip făcând o baie de soare, cu sânii la vedere. Palomar, bărbat discret, îşi întoarce privirea spre orizontul mării. Ştie că în asemenea împrejurări, la apropierea unui necunoscut, adesea femeile se grăbesc să se acopere, ceea ce nu i se pare deloc frumos: de ce se simte deranjată persoana care se bronza liniştită; de ce bărbatul care trece se simte un intrus; de ce tabuul goliciunii se confirmă implicit; de ce convenţiile respectate pe jumătate induc nesiguranţă şi tulburări de comportament, şi nu libertate şi francheţe.   De aceea, îndată ce vede conturându-se de departe norul bronz-trandafiriu al unui nud de femeie, se grăbeşte să-şi ţină capul astfel încât traiectoria privirii să rămână suspendată în gol şi să ateste respectul său civic pentru graniţa invizibilă ce împrejmuieşte persoanele.   Imediat ce orizontul vizual e liber, bulbul său ocular îşi reia mişcarea liberă, drept care, trecând mai departe, îşi zice – eu, procedând astfel, dau semne că refuz să văd, adică eu însumi sfârşesc prin a împuternici convenţia ce nu îngăduie vederea sânului, sau prin a institui un soi de sutien mental suspendat între ochii mei şi acel piept care, după strălucirea ajunsă în pragul câmpului meu vizual, mi s-a părut proaspăt şi plăcut vederii. În fine, negarea privirii presupune că eu n-am încetat să mă gândesc la acea goliciune, că mă preocupă, ceea ce în fond este încă o atitudine indiscretă şi retrogradă.   Făcând drumul înapoi, Palomar trece din nou prin faţa acelei vilegiaturiste, iar de data asta îşi ţine privirea drept în faţă, astfel încât ea să şteargă cu egală constanţă spuma valurilor în retragere, bărcile trase pe uscat, cearşaful de burete întins pe nisip, luna plină de piele mai deschisă cu haloul brun al sfârcului, profilul coastei în ceaţă, cenuşie la orizont.   Iată – gândi el, încântat de sine şi continuându-şi drumul –, am reuşit să mă port ca şi cum sânul ar fi fost absorbit complet de peisaj, şi până şi privirea mea n-ar fi cântărit mai mult decât privirea unui pescăruş sau peşte.