Ivan Turgheniev

Un cuib de nobili de Ivan Turgheniev   Capitolul I.                    Într-o senină zi de primăvară, pe sub seară, câţiva nouraşi trandafirii se vedeau în tăriile cerului limpede, părând că nu plutesc, ci se depărtează în adâncul azurului.           La fereastra deschisă a unei case frumoase, aflată pe una din străzile mărginaşe ale oraşului O…, reşedinţa de gubernie (lucrurile se petreceau în 1842), şedeau două femei: una la vreo cincizeci de ani, iar cealaltă, bătrână cam de şaptezeci.           Cea dintâi se numea Măria Dmitrievna Kalitina. Soţul ei, fost procuror gubernial, om de afaceri bine cunoscut pe timpuri – un bărbat răzbătător şi hotărât, arţăgos şi încăpăţânat – murise de vreo zece ani. El căpătase o educaţie aleasă, învăţase la universitate; dar fiindcă se ridicase din clasa celor săraci, înţelesese de timpuriu nevoia de a-şi croi un drum în viaţă şi de a strânge avere. Măria Dmitrievna îl luase din dragoste; era chipeş, deştept si, când voia, foarte amabil. Măria Dmitrievna (născută Pestova) rămăsese fără părinţi încă din copilărie, petrecuse câţiva ani la Moscova în pension; iar după ce se întoarse de acolo, locui la cincizeci de verste de O…, în satul natal, Pokrovskoe, cu o mătuşă şi cu fratele ei mai mare. Curând după aceea, fratele se mută la Petersburg, căpătând o slujbă. Se purta foarte urât cu sora şi cu mătuşa sa, până când, într-o zi, moartea subită puse capăt purtărilor sale. Măria Dmitrievna moşteni Pokrovskoe, dar nu rămase multă vreme acolo; la un an după ce se căsători cu Kalitin, care izbutise să-i cucerească inima în câteva zile, satul Pokrovskoe fu schimbat pe o altă moşie, mult mai bănoasă, însă urâtă şi fără conac. In acelaşi timp, Kalitin cumpără casa din oraşul O…, unde se stabili definitiv cu sotia lui. Lângă casă se afla o grădină mare: o parte a ei dădea drept în câmp, în afara oraşului.           „Prin urmare, hotărâse Kalitin, care nu punea nici un preţ pe liniştea rurală, nu va mai fi nevoie să ne ducem la tară.” Măria Dmitrievna îşi arăta de multe ori adânca părere de rău după frumosul său Pokrovskoe, cu râul zglobiu, cu luncile întinse şi dumbrăvile înverzite. Niciodată însă nu i se împotrivea soţului, căci avea un respect profund fată de mintea şi fată de experienta lui de viaţă. Iar după cincisprezece ani de căsnicie, când acesta muri, lăsând în urmă un fiu şi două fiice, Măria Dmitrievna se obişnuise într-atât cu casa şi cu viaţa de la oraş, încât nu mai vru să plece din O.           În tinereţe, Măria Dmitrievna trecea drept o blondină drăguţă; nici la cincizeci de ani nu avea trăsături lipsite de gingăşie, desi erau putin mai îngroşate şi-şi pierduseră din frăgezime. Era mai mult sensibilă decât bună, iar apucăturile de pension şi le păstrase până în anii maturităţii; era alintată, se supăra uşor, ba chiar plângea, dacă nu i se respectau obiceiurile, în schimb, se arăta foarte prietenoasă şi amabilă dacă i se împlineau toate dorinţele şi nu era contrazisă de nimeni. Casa ei se număra printre cele mai plăcute din oraş. Avea o situaţie foarte bună, nu atât din ceea ce moştenise, cât din agoniseala soţului ei. Cele două fete locuiau cu ea; băiatul învaţa la una din cele mai bune scoli de stat din Petersburg.           Bătrâna cu care Măria Dmitrievna şedea la fereastră era acea mătuşa, sora tatălui său, cu care petrecuse odinioară câţiva ani de singurătate la Pokrovskoe. O chema Marfa Timofeevna Pestova. Trecea drept o fiinţă ciudată, o fire independentă, tuturor le spunea adevărul verde-n fată si, cu toate că avea venituri foarte modeste, se purta ca şi cum s-ar fi jucat cu miile. Nu-1 putuse suferi pe răposatul Kalitin si, de îndată ce nepoată-sa se căsători, plecă în cătunul ei, unde stătu la un ţăran zece ani încheiaţi, într-o căsuţă fără horn. Măria Dmitrievna se cam temea de ea. Cu părul negru şi cu privirea ageră chiar şi la bătrâneţe, mică şi cu nasul ascuţit, Marfa Timofeevna avea un mers vioi, se ţinea drept şi vorbea repede şi răspicat, cu o voce subţire şi sonoră. Purta totdeauna bonetă şi bluză albă.           — Ce ai? o întrebă deodată bătrâna pe Măria Dmitrievna. De ce oftezi, maică?           — Uite-aşa, îi răspunse aceasta. Ce nori minunaţi!           — Pesemne ţi-e milă de ei?           Măria Dmitrievna nu-i răspunse nimic.           — Oare de ce nu vine Ghedeonovski? rosti Marfa Timofeevna, mânuind cu iuţeala andrelele (împletea un sal mare de lână). El ar ofta împreună cu tine, dacă nu s-ar apuca să scornească vreo trăsnaie.           — Cât de aspru îl judeci totdeauna! Serghei Petrovici e un om respectabil.           — Respectabil! repetă bătrâna, cu un ton de dojana.           — şi cât de credincios i-a fost răposatului meu soţ, adăugă Măria Dmitrievna, nici acum nu-şi poate aminti de dânsul fără emoţie.           — Ba bine că nu: el 1-a scos de urechi din noroi, mormăi Marfa Timofeevna, şi andrelele porniră să-i joace şi mai dihai în mâini. Are o privire atât de smerită, începu din nou bătrâna, capul i-a încărunţit de tot, dar cum deschide gura – minte sau bârfeşte! şi încă-i consilier de stat! Ce să-i faci! Zi-i fecior de popă, şi pace!           — Dar cine-i fără de păcat, mătuşico? Desigur, el are meteahna asta! La drept vorbind, Serghei Petrovici n-a căpătat o educaţie aleasă, nu vorbeşte franţuzeşte; dar, dacă-mi dai voie, e un om plăcut.           — Da, fiindcă te linguşeşte tot timpul. Că nu vorbeşte franţuzeşte, atâta pagubă! Nici eu nu-s prea tare în „dialehtul” francez. Mai bine n-ar vorbi nici o limbă: n-ar mai spune atâtea minciuni. De altfel, uite-1, vorbeşti de lup şi lupul la uşă, adăugă Marfa Timofeevna, privind pe stradă. Iată că vine omul tău plăcut. Vai, ce lungan, parcă-i cocostârc!           Măria Dmitrievna îşi potrivi buclele. Marfa Timofeevna îi aruncă o căutătură ironică.           — Ce-o mai fi şi asta, maică, nu cumva e un fir de păr cărunt? Ia s-o dojeneşti pe Palaska. Ce păzeşte?           — Ei, mătuşico, totdeauna…, mormăi cu ciudă Măria Dmitrievna şi începu să ciocănească cu degetele în braţul fotoliului.           — Serghei Petrovici Ghedeonovski! anunţă cu glas piţigăiat rumenul băiat de casă, ivindu-se de după uşă.           Capitolul II.           Intră un bărbat de statură înaltă, într-o redingotă îngrijită, cu pantaloni la modă, cu mănuşi gri din piele de căprioară şi cu două cravate – una neagră deasupra şi alta albă dedesubt. Avea în totul un aer de decentă şi bună-cuviinţă, începând cu fata-i plăcută şi cu părul lins la tâmple, până la cizmele-i fără tocuri şi fără scârţ. Făcu o plecăciune mai întâi fată de stăpâna casei, apoi înaintea Marfei Timofeevna si, scoţându-şi tacticos mănuşile, se apropie să sărute mâna Măriei Dmitrievna. După ce o sărută cu respect de două ori la rând, el se aşeza alene într-un fotoliu si, frecându-şi vârfurile degetelor, întrebă cu un zâmbet:           — Elizaveta Mihailovna e sănătoasă?           — Da, îi răspunse Măria Dmitrievna, e în grădină.           — Dar Elena Mihailovna?           t 9           — şi Lenocika-i în grădină. Aveţi vreo noutate?           — Cum de nu, cum de nu, zise oaspetele, clipind arar şi ţuguindu-şi buzele. Hm!… poftim o noutate, şi încă ce noutate: A sosit Lavretki, Feodor Ivanâci.           — Fedea! strigă Marfa Timofeevna. Nu mai spune! Nu cumva-i vreo scornitură de-a ta, tăicuţa?           — Nicidecum, 1-am văzut în persoană.           — Asta încă nu-i o dovadă.           — îi merge foarte bine, urmă Ghedeonovski, prefăcându-se că nu auzise replica Marfei Timofeevna, s-a făcut mai lat în spate şi-i rumen la fată.           — îi merge bine, rosti apăsat Măria Dmitrievna, desi s-ar părea că n-are de ce să-i meargă chiar asa!           — Da, răspunse Ghedeonovski, altuia în locul lui i-ar fi ruşine să se arate între oameni.           — şi anume de ce? îl întrerupse Marfa Timofeevna. Ce prostie o mai fi asta? Omul s-a întors în patrie – unde ati vrea să se ducă? si, la o adică, cu ce-i vinovat?           — Soţul totdeauna-i vinovat când sotia lui nu are purtări frumoase, dacă-mi daţi voie să-mi spun părerea, stimată doamnă.           — Asta o spui, tăicuţa, fiindcă nu eşti căsătorit. Ghedeonovski zâmbi în silă.           — îngăduiţi-mi să fiu curios, întrebă musafirul după o scurtă tăcere, cui îi este hărăzit salul ăsta drăguţ?           Marfa Timofeevna îi aruncă o căutătură tăioasă.           — E hărăzit, răspunse ea, aceluia care nu bârfeşte, nu umblă cu şiretlicuri şi nu scorneşte niciodată nimic, numai dacă există pe lume asemenea om. Pe Fedea îl cunosc foarte bine; are o singură vină: şi-a răsfăţat prea mult nevasta. Apoi s-a însurat din dragoste şi din astfel de cununii nu iese niciodată ceva acătării, adăugă bătrâna, uitându-se chiorâş la Măria Dmitrievna şi ridicându-se din loc. Iar acum, tătucule, poţi să bârfeşti pe oricine – chiar şi pe mine…, eu mă duc, n-o să vă încurc.           t şi Marfa Timofeevna se retrase.           — Totdeauna-i asa, grăi Măria Dmitrievna, urmărindu-şi mătuşa cu privirea, totdeauna… gasiti aici varianta audio la microfon..............https://latimp.eu/un-cuib-de-nobili-de-ivan-sergheevici-turgheniev-teatru-la-microfon-1976/ si alte piese de teatru radiofonic la microfon...............https://latimp.eu

Parinti si copii de Ivan Turgheniev I — Ei, Piotr? Tot nu se vede nimic? întreba pe servitorul său la 20 mai al anului 1859, un bărbat trecut de patruzeci de ani, în manta prăfuită şi pantaloni cadrilaţi, ieşind în cerdacul scund al hanului de pe şoseaua ***. Servitorul, un flăcău bucălat, cu ochi mici spălăciţi şi tuleie albicioase în bărbie, în înfăţişarea căruia cercelul cu peruzea din ureche, părul bălai pomădat, mişcările respectuoase, cât şi buna-cuviinţa întregii lui ţinute, într-un cuvânt totul, îl arătau a fi un tânăr din generaţia cea nouă, care merge în pas cu vremea, privi cu oarecare îngăduinţă în lungul drumului: — Nu, boierule, răspunse el, nu se vede nimic. — Nimic? întrebă încă o dată boierul. — Nimic, întări servitorul. Boierul oftă şi se lăsă pe o bancă joasă, strângându-şi picioarele sub ea. Să-l prezentăm, aşadar, cititorului, în timp ce şade astfel şi se uită gânditor în jurul său. Numele lui e Nikolai Petrovici Kirsanov. La cincisprezece verste de han are o moşie frumoasă, de două sute de suflete sau de două mii de deseatine[1] după cum se exprimă el de când şi-a hotărnicit pământul, despărţindu-l de pământurile ţăranilor, şi şi-a înjghebat acolo „o fermă”. Tatăl lui, un brav general care luase parte la războiul din 1812[2], om aproape analfabet şi cam necioplit, dar un rus de treaba – toată viaţa lui trăsese la jug, slujind în oştire – a comandat mai întâi o brigadă, apoi o divizie, şi a trăit mereu în provincie unde, datorită gradului său, juca un rol destul de important. Nikolai Petrovici s-a născut în sudul Rusiei, ca şi fratele sau mai mare, Pavel, despre care vom vorbi mai târziu; până la vârsta de paisprezece ani a fost crescut acasă, de nişte preceptori de duzină, înconjurat de aghiotanţi prea dezgheţaţi, dar slugarnici, şi de alţi indivizi cu grade mici sau mari. Mama lui se trăgea din familia Koleazin; ca fată îi ziceau Agathe, apoi ca soţie de general, Agafokleia Kuzminişna Kirsanova; era prototipul virtuoasei „ocrotitoare” a unităţii comandată de soţul ei, purta scufii înzorzonate şi rochii foşnitoare de mătase; la biserica era prima care săruta crucea, vorbea tare şi mult, îngăduia copiilor ei dimineaţa să-i sărute mâna, iar la culcare îi binecuvânta, într-un cuvânt, ducea o viaţa pe placul ei. Ca fiu de general, Nikolai Petrovici care, departe de a fi un viteaz, dimpotrivă, binemeritase porecla de „fricosul”, fusese menit, asemenea fratelui său Pavel, carierii militare. Însă, chiar în ziua când îi veni înştiinţarea că a fost numit, s-a întâmplat să-şi rupă piciorul şi, după ce zăcu două luni în pat, rămase pe viaţă beteag de un picior. Tatăl său, luându-şi nădejdea de la el, l-a îndreptat spre o carieră civilă. Îl duse la Petersburg de cum a împlinit vârsta de optsprezece ani şi-l înscrise la universitate. Şi pentru că a venit vorba, se cuvine să arăt că fratele lui, ieşit proaspăt ofiţer, a fost repartizat la un regiment de gardă. Amândoi tinerii s-au instalat în aceeaşi locuinţă, fiind supravegheaţi de departe de către un unchi de-al doilea din partea mamei, Ilia Koleazin, înalt funcţionar. Tatăl lor s-a întors la divizia şi la consoarta lui şi numai din când în când trimitea feciorilor săi câte un sfert de coală mare cenuşie, brăzdată de un scris înzorzonat de conţopist. În josul acestor sferturi de coală era aşternut sârguincios, încadrat într-o parafă întortocheată: „Piotr Kirsanoff general-maior”. În anul 1835, Nikolai Petrovici ieşi din universitate cu titlul de candidat şi, în cursul aceluiaşi an, generalul Kirsanov, scos din cadrele armatei în urma unei inspecţii nefericite, se stabili la Petersburg împreună cu soţia sa. Abia îşi închiriase o casă lângă grădina Taurida şi se înscrisese la clubul englez, când muri subit în urma unui atac de apoplexie. Agafokleia Kuzminişna îl urmă peste puţină vreme. Nu se putuse deprinde cu viaţa ştearsă ce o ducea în capitală. Plictiseala traiului de oameni scoşi la pensie o măcinase. Între timp, pe când trăiau încă părinţii lui, Nikolai Petrovici, spre marea lor mâhnire de altfel, se îndrăgostise de fiica unui funcţionar cu numele de Prepolovenski, fostul lui proprietar. Fata era frumuşică şi cu educaţie, cum se spunea pe atunci; citea din reviste articolele serioase de la rubrica ştiinţifică. Nikolai Petrovici s-a însurat cu ea îndată ce s-a împlinit anul de doliu şi, părăsind slujba de la Ministerul domeniilor, unde intrase datorită intervenţiei tatălui său, a trăit în deplină fericire cu Maşa lui, mai întâi într-o vilă din preajma Institutului silvic, apoi la oraş, într-un apartament mic, dar foarte drăguţ, care avea o scară lustruită şi un salon cam rece, şi în sfârşit, la ţara, unde s-a stabilit definitiv şi unde peste puţin s-a născut fiul lor, Arkadi. Cei doi soţi duceau o viaţă tihnită şi plină de mulţumire. Nu se despărţeau aproape niciodată, citeau împreună, cântau duete, sau la pian la patru mâini. Ea cultiva flori şi supraveghea îngrijirea păsărilor, el îşi vedea de moşie şi din când în când se ducea la vânătoare, iar Arkadi creştea şi el în pace şi în tihnă. Zece ani trecură ca un vis. În anul 1847 soţia lui Kirsanov muri. Acesta cu greu putu îndura lovitura; în câteva săptămâni încărunţi. Se pregătea tocmai să plece în străinătate, să mai uite cât de cât, când veni anul 1848. Vrând-nevrând trebui să se întoarcă la ţară, şi, după o perioadă destul de lungă de inactivitate, se apucă să facă transformări radicale în administrarea moşiei lui. În anul 1855, îşi duse feciorul la universitate, petrecu împreună cu el trei ierni la Petersburg, aproape fără a ieşi în lume, căutând să lege cunoştinţă cu tinerii colegi ai lui Arkadi. În iarna din urmă, însă, nu putuse veni să stea cu el şi iată că-l vedem în luna mai a anului 1859, albit de tot, rotofei şi puţin adus din spate, aşteptându-şi fiul care, ca şi el odinioară, dobândise titlul de candidat. Servitorul, din cuviinţă sau poate şi pentru că nu voia să stea sub ochii boierului, intră sub streaşina porţii şi-şi aprinse luleaua. Nikolai Petrovici îşi lăsă capul în jos şi prinse a privi scara veche a cerdacului. Un pui mărişor, pestriţ se preumbla tacticos pe trepte, călcând zgomotos cu labele lui mari şi galbene; o pisică murdară moţăia tolănită pe parmaclâc şi-i arunca din când în când câte o privire neprietenoasă. Soarele dogorea; din tinda întunecoasă a hanului venea miros de pâine caldă de secară. Nikolai Petrovici al nostru se lăsă furat de gânduri. „Fiul meu… candidat… Arkaşa…” îi tot umbla prin minte; căuta să-şi schimbe gândurile, dar degeaba, căci se întorcea mereu la ele. Îşi aminti de răposata nevastă-sa… „Nu i-a fost dat!” şopti el abătut… Un porumbel vineţiu şi dolofan se lăsă din zbor pe drum şi porni grăbit să bea apă dintr-o mică băltoacă de lângă fântâna. Nikolai Petrovici îl urmărea din ochi, iar cu urechea şi prinsese uruitul roţilor ce se apropiau. — Îmi pare că soseşte, îl înştiinţă servitorul, reapărând de sub poartă. Nikolai Petrovici sări în sus şi îşi aţinti privirea de-a lungul drumului. Se ivi o trăsură la care erau înhămaţi trei cai de poştă, iar peste o clipă, zări şapca de student, apoi trăsăturile cunoscute ale chipului drag… — Arkaşa! Arkaşa! strigă Kirsanov şi alergă spre el dând din mâini… Câteva clipe mai târziu, buzele lui se lipiră de obrazul plin de praf şi ars. de soare al tânărului candidat.   [1] Deseatină – măsură agrară rusească, egală cu 1,09 ha. [2] Război just de eliberare naţională a popoarelor Rusiei împotriva armatei cotropitoare a lui Napoleon I, care invadase ţara; zdrobirea armatelor franceze în Rusia, în anul 1812, a jucat un rol important în eliberarea popoarelor din Europa Occidentală de sub jugul napoleonian.