Ivan Turgheniev

Destelenire de Ivan Turgheniev PARTEA ÎNTÂI „Desţelenirea trebuie făcută cu un plug care taie brazde adânci, nu cu o răşchitoare care alunecă la suprafaţă.”   Din însemnările unui gospodar agronom I În primăvara anului 1868, la Petersburg, cam pe la ceasurile unu după-amiază, un tânăr de vreo douăzeci şi şapte de ani, neîngrijit şi chiar sărăcăcios îmbrăcat, urca pe scara de serviciu a unei case cu patru etaje, de pe strada Ofiţerskaia. Abia târându-şi galoşii scâlciaţi şi legănându-şi încet corpul greoi, ajunse în sfârşit la capătul de sus al scării, se opri în faţa unei uşi stricate, care era întredeschisă şi, fără să tragă clopoţelul, oftând zgomotos, dădu buzna în antreul mic şi prost luminat. — Nejdanov e acasă? strigă el cu o voce profundă de bas. — Nu-i acasă –, sunt eu aici, intraţi, răsună din camera vecină o voce de femeie şi aceea destul de joasă. — Maşurina? întrebă iarăşi noul sosit. — Chiar ea. Dumneata eşti, Ostrodumov? — Pimen Ostrodumov, răspunse el şi, după ce îşi scoase cu grijă galoşii şi-şi atârnă în cui mantaua ponosită, intră în încăperea de unde auzise vocea femeii. Camera scundă, murdară, cu pereţii zugrăviţi în verde spălăcit, era slab luminată de două ferestruici prăfuite. N-avea altă mobilă decât patul de fier dintr-un colţ, masa din mijloc, câteva scaune şi etajera ticsită de cărţi. Lângă mesă şedea o femeie de vreo treizeci de ani, cu capul gol, într-o rochie neagră de stofă, şi fuma o ţigară. Văzându-l pe Ostrodumov, care intrase în cameră, îi întinse fără nicio vorbă mâna ei mare şi roşie. Tot în tăcere, Ostrodumov i-o strânse, se lăsă pe un scaun şi scoase din buzunarul de la piept o jumătate de ţigară de foi. Maşurina îi dădu foc şi amândoi, fără să vorbească şi fără să se uite măcar unul la celălalt, începură să scoată rotocoale de fum albăstrui în aerul dens al camerei, destul de îmbâcsit şi aşa. Deşi nu semănau ca trăsături, cei doi fumători aveau ceva comun. Figurile lor neîngrijite, cu buze groase, cu dinţi mari şi nas butucănos (pe lângă toate Ostrodumov mai era şi ciupit de vărsat) oglindeau cinste, dârzenie, dragoste de muncă. — L-ai văzut pe Nejdanov? întrebă într-un târziu Ostrodumov. — L-am văzut; trebuie să vie îndată. S-a dus cu nişte cărţi la bibliotecă. Ostrodumov scuipă într-o parte. — Ce tot aleargă aşa, de la o vreme încoace? Nu mai e chip să dai de el. Maşurina scoase o alfa ţigară şi, aprinzând-o cu grijă, zise: — Îi e urât. — Îi e urât! o îngână mustrător Ostrodumov. Auzi dumneata, răsfăţ! Parcă n-am avea nimic de făcut. Noi nu prididim cu câte avem pe cap şi dumnealui se plictiseşte! — Scrisoarea de la Moscova a sosit? întrebă Maşurina, după un răstimp. — A sosit… alaltăieri. — Aţi citit-o? Ostrodumov dădu din cap. — Ei… şi… — Ce să fie? În curând va trebui să plecăm. Maşurina scoase ţigara din gură. — Păi, de ce? Aud că acolo totul merge bine. — Merge cum trebuie. Numai că s-a oploşit pe acolo un om nesigur. Aşa că… trebuie să fie înlocuit; sau poate chiar îndepărtat de tot. Dar mai sunt şi altele. Şi pe dumneata te cheamă. — În scrisoare? — Da, în scrisoare. Maşurina îşi scutură părul greu, strâns neglijent la ceafă, dar căzându-i şuviţe peste frunte şi sprâncene. — Ei, ce mai vorbă! grăi ea. Dac-o veni ordin, trebuie să-l execuţi, fără discuţie. — Sigur că discuţie nu-ncape. Numai că fără bani nu faci nimic, iar banii de unde să-i iei? Maşurina căzu pe gânduri. — Nejdanov trebuie să facă rost, spuse ea cu jumătate de glas, parcă pentru sine. — Pentru asta am şi venit, confirmă Ostrodumov. — Ai scrisoarea la dumneata? întrebă deodată Maşurina. — Da. Vrei s-o citeşti? — Dă-mi-o… sau nu, nu-i nevoie. O vom citi împreună… mai târziu. — Tot ce-ţi spun e adevărat, mormăi Ostrodumov. Să nu te îndoieşti… — Da nici nu mă îndoiesc. Şi amândoi amuţiră din nou; numai dârele de fum ce le ieşeau ca şi mai înainte din gură se ridicau şerpuind uşor deasupra celor două capete cu păr des. În antreu răsună zgomot de paşi. — Iată-l, şopti Maşurina. Uşa se întredeschise uşor şi prin deschizătură apăru un cap care însă nu era al lui Nejdanov. Era un căpşor rotund cu păr negru, aspru, cu fruntea lată, zbârcită, cu nişte ochi căprui, foarte ageri, sub nişte sprâncene stufoase, cu un nas ca un cioc de raţă, ridicat în sus şi o gură mică, trandafirie, caraghios ţuguiată. Căpşorul acesta se uită în jur, se înclină, surâse, arătând o mulţime de dinţişori albi şi intră în cameră odată cu un trup slăbuţ, cu mânuţe scurte şi nişte picioare cam strâmbe, care şchiopătau puţin. Cum zăriră căpşorul acesta Maşurina şi Ostrodumov făcură nişte mutre care trădau un îngăduitor dispreţ, de parcă fiecare şi-ar fi zis în gând: „A! ăsta era!”, dar nu scoaseră niciun cuvânt şi nici nu se mişcară. De altfel, primirea aceasta nu numai că nu tulbură pe noul venit, ci dimpotrivă, părea să-i dea oarecare satisfacţie.

In ajun de Ivan Turgheniev I   Pe malul râului Moscova, aproape de Kunţovo, doi tineri şedeau tolăniţi pe iarbă la umbra unui tei înalt, într-o zi înăbuşitor de caldă din vara anului 1853. Unul, de vreo douăzeci şi trei de ani, înalt, smead, cu un nas ascuţit, dar cam strâmb, având o frunte lată şi un zâmbet stăpânit pe buzele sale cărnoase, se întinsese pe spate şi ochii săi mici, cenuşii, uşor mijiţi, cătau pe gânduri în depărtare. Celălalt şedea cu pieptul lipit de pământ, sprijinindu-şi cu amândouă mâinile capul cu păr bălai, creţ şi privea de asemeni undeva, departe. Era cu trei ani mai în vârstă decât tovarăşul său, dar părea, mult mai tânăr. Mustăţile abia îi mijiseră, iar un pufuşor fin îi acoperea bărbia. O drăgălăşenie copilărească, o graţie atrăgătoare erau întipărite în trăsăturile delicate ale feţei lui rotunde, proaspete, în blânzii săi ochi căprui, în buzele-i frumos arcuite, cărnoase, şi în mâinile sale albe. Radia de sănătate veselă şi fericită, de tinereţe uşuratică, încrezută, răsfăţată, încântătoare… îşi rotea ochii, zâmbea şi îşi sprijinea capul în pumn, alintându-se ca băieţandrii care ştiu că-s admiraţi. Purta un surtuc alb, larg ca o bluză, îşi înfăşurase gâtul subţire cu o eşarfa albastră. Iar o pălărie boţită de pai zăcea alături în iarbă. Pe lângă dânsul, tovarăşul său părea un om îmbătrânit şi nimeni nu şi-ar fi putut închipui, privindu-i figura colţuroasă, că şi lui îi e bine, că şi el trăieşte clipe de desfătare. Şedea într-o poziţie incomodă. Iar capul lui mare, lătăreţ la creştet şi mai ascuţit spre bărbie, părea înfipt la întâmplare pe un gât prea lung. Stângăcia se vădea până şi în poziţia mâinilor şi a bustului său, strâns tare într-un surtuc negru cam scurtuţ, precum şi în atitudinea picioarelor sale lungi cu genunchii înălţaţi în sus, ca labele de dinapoi ale lăcustelor. Totuşi, îţi dădeai seama numaidecât că aveai de-a face cu o persoană bine educată. Un aer de om cumsecade se desprindea din întreaga lui fiinţă stângace. Iar figura lui, departe de a fi frumoasă şi chiar puţin ridicolă, răsfrângea bunătate şi deprinderea de a gândi. Se numea Andrei Petrovici Bersenev. Iar tovarăşul său, tânărul cel blond, purta numele de Pavel Iakovlevici Şubin. — De ce şezi pe spate şi nu întins ca mine pe burtă? Începu Şubin. Aşa-i cu mult mai bine. Mai cu seamă când ridici picioarele şi baţi din călcâie – uite aşa! Ai iarba sub nas: când te saturi să priveşti peisajul, te uiţi la o goangă pântecoasă care se urcă pe un firişor de iarbă sau la vreo furnică ce umblă încoace şi încolo. Zău că-i mai bine aşa! Că tu ţi-ai luat acum o poză pseudoclasică, leit ca o balerină, când se sprijină cu coatele de o stâncă de carton. Nu uita că ai acum dreptul la o odihnă desăvârşită. Ce? E glumă să ieşi al treilea candidat[1] după un asemenea examen?! Odihniţi-vă, sir! Nu mai staţi într-o veşnică încordare. A sosit vremea destinderii! Şubin îşi rosti discursul cu o voce nazală, jumătate plictisit, jumătate în glumă (cum vorbesc îndeobşte copiii răsfăţaţi cu prietenii casei, care le aduc bomboane) şi, fără să aştepte răspunsul, urmă: — Pe mine mai cu seamă mă surprinde la furnici, gândaci şi alte stimabile goange uimitoarea lor seriozitate. Mişună în toate părţile cu nişte aere atât de importante, de parcă viaţa lor ar însemna ceva! Ian te uită: omul, regele creaţiei, o fiinţă superioară, le dă atenţie… iar ele nici nu se sinchisesc de dânsul. Ba încă, vezi bine, câte o scârbă de ţânţar se mai şi aşază pe nasul regelui creaţiei şi-l foloseşte ca hrană. Asta-i ceva jignitor! Iar pe de altă parte, stai şi-ţi zici: întrucât soarta lor este mai prejos decât soarta noastră? Şi adică de ce să nu se îngâmfe şi ele, dacă ni-i permisă nouă îngâmfarea? Ei, filosofiile, rezolvă-mi problema asta! De ce taci? Hai? — Cum? Rosti Bersenev, tresărind. — Cum! Îl îngână Şubin. Prietenul tău îşi expune o teorie profundă, iar tu nici nu-l asculţi. — Admiram natura. Priveşte cât de viu strălucesc câmpiile în soare! (Bersenev era cam gângav.) — Da, ce admirabil colorit, adeveri Şubin. Zi-i natură, şi pace! Bersenev clătină din cap. — Mai cu seamă tu s-ar fi cuvenit să te entuziasmezi. Asta-i în specialitatea ta: doar eşti artist. — Ba deloc! Nu-i asta specialitatea mea, îl contrazise Şubin şi îşi puse pălăria pe ceafă. Eu sunt măcelar. Obiectul meu e carnea… modelez carne: umeri, picioare, mâini… Pe când aici nu găseşti o formă, contururi precise… numai o risipire de linii… Prinde-le, dacă poţi! — Dar există frumuseţe şi aici, susţinu Bersenev. Şi, fiindcă veni vorba, ce-i cu basorelieful tău? — Care basorelief? — Copilul cu ţapul. — La naiba, la naiba, la naiba, psalmodie Şubin. M-am uitat atent la sculptorii adevăraţi, la bătrâni, la antici – şi am sfărâmat fleacul meu. Tu îmi arăţi natura şi îmi spui: „Dar există frumuseţi şi aici!” Fără îndoială, pretutindeni se află frumuseţe, chiar şi în forma nasului tău. N-ai să alergi însă după orice fel de frumuseţe. Anticii nu alergau după frumuseţe. Ea însăşi se înfiripa în opera lor. De unde venea? Numai Dumnezeu ştie. Poate din cer. Lumea întreagă era a lor. Noi însă nu putem cuprinde totul: avem braţele prea scurte. Noi aruncăm undiţa într-un singur punct, şi stăm la pândă. Se prinde, bravo nouă! Nu se prinde… Şi Şubin îşi scoase limba. — Stai, stai! Îl contrazise Bersenev. Eşti paradoxal. Dacă tu însuţi nu simţi frumuseţea, dacă n-o iubeşti – oriunde ai întâlni-o – atunci nici ea nu se va lăsa prinsă în opera ta. Dacă o privelişte frumoasă, dacă o muzică încântătoare nu spune nimic sufletului tău, adică dacă nu le simţi… — Du-te încolo, atotsimţitorule! îl repezi Şubin, izbucnind într-un râs provocat de vorba asta nouă scornită de dânsul; iar Bersenev căzu pe gânduri. Nu, dragă, urmă Şubin: tu eşti un înţelept, un filosof, care ai absolvit al treilea universitatea din Moscova. Mi-i greu să-ţi ţin piept la discuţii în contradictoriu tocmai eu, un student care nu şi-a terminat studiile. Dar iată ce am să-ţi mai spun: în afară de arta mea, iubesc frumuseţea numai la femei… adică la fetele tinere, şi asta doar de puţină vreme… El se întoarse pe spate şi îşi puse mâinile sub cap. Tăcerea dură câteva clipe. Liniştea zădufului de amiază apăsa ca o povară pământul strălucitor, care parcă aţipise. — Fiindcă veni vorba de femei, începu iarăşi Şubin, de ce nu-l struneşte nimeni pe Stahov? L-ai întâlnit la Moscova? — Nu. — A înnebunit de-a binelea bătrânul. Şade cât îi ziulica de mare la Avgustina Hristianovna a lui, moare de plictiseală, dar nu se urneşte din loc. Se boldesc unul la altul, aşa de prosteşte… Chiar ţi-i oarecum să-ţi arunci ochii la dânşii… Ei, poftim! Şi când te gândeşti cu ce familie l-a blagoslovit Dumnezeu pe omul acesta! Iar el una ştie: Avgustina Hristianovna! N-am văzut ceva mai respingător decât mutra ei de raţă. I-am făcut mai zilele trecute o caricatură, gen Dantan[2]. Nu-i rea de loc. Am să ţi-o arăt. — Dar cu bustul Elenei Nikolaevna cum merge? îl întrebă Bersenev. Înaintează? — Nu, frate, nu înaintează defel. Un chip ca acesta te poate duce la deznădejde. Când te uiţi la dânsa, vezi trăsături pure, severe, regulate… Ai impresia că poţi să-i redai uşor asemănarea. Când colo, îţi dai seama că-i greu de tot… îţi scapă printre degete, ca o comoară. Ai observat-o cum ascultă? Nu i se clinteşte nicio trăsătură a feţei.   [1] Grad ştiinţific acordat între 1804 şi 1884 absolvenţilor universitari cu merite deosebite, care, intrând în aparatul administrativ de stat, primeau demnitatea de secretar de colegiu (a zecea clasă în cunoscutul Tablou al rangurilor). [2] Jean Pierre Dantan (1800-l869), sculptor-portretist şi monumentalist, autor a numeroase busturi şi statuete caricaturale ale unor cunoscuţi lideri ai vremii.  

Povestirile unui vanator de Ivan Turgheniev Cuprins HORI ŞI CALINACI ERMOLAI ŞI MORĂRIŢA IZVORUL MALINEI DOCTORUL DE PLASĂ VECINUL MEU RADILOV OVSIANICOV LGOV LUNCA BIEJEI CASIAN BURMISTRUL CANCELARIA BIRIUC DOI MOŞIERI LEBEDIAN TATIANA BORISOVNA ŞI NEPOTUL El MOARTEA CÂNTĂREŢII PIOTR PETROVICI CARATAEV ÎNTÂLNIREA UN HAMLET PROVINCIAL CERTOPHANOV ŞI NEDOPIUSCHIN SFÂRŞITUL LUI CERTOPHANOV MOAŞTE VII DURUIE! PĂDUREA ŞI STEPA

Fum de Ivan Turgheniev                                   I La 10 august 1862 o mare mulţime de oameni se afla adunată în faţa vestitului edificiu „Conversation”[1] din Baden-Baden. Era o vreme minunată. Totul împrejur: copacii cu frunzişul verde, casele albe ale acestui oraş plăcut, şirurile unduioase de munţi – aveau un aer de bunăstare şi sărbătoare sub razele prietenoase ale soarelui. Pretutindeni stăruia un surâs plin de încredere şi de graţie, şi acelaşi surâs nelămurit şi luminos flutura pe toate chipurile omeneşti, bătrâne şi tinere, urâte şi frumoase. Chiar figurile cănite şi fardate ale demimondenelor pariziene nu stricau impresia generală de sinceră mulţumire şi desfătare. Panglicile şi penele pestriţe, fulgerările de aur şi de oţel de pe pălării şi voaluri îţi aminteau fără voie strălucirea însufleţită şi jocul diafan al florilor de primăvară şi al aripilor multicolore. Numai jargonul gutural franţuzesc, sec şi gălăgios, care se revărsa pretutindeni, nu putea înlocui ciripitul păsărilor şi nici nu se asemăna cu el. De altfel, toate îşi urmau cursul firesc. Orchestra cânta în pavilion ba un potpuriu din Traviata, ba un vals de Strauss, ba Spune-i, romanţa rusească aranjată pentru instrumente de amabilul capelmaistru. Iar în sălile de joc, împrejurul meselor verzi, se îngrămădeau aceleaşi figuri cunoscute cu aceeaşi expresie, stupidă şi lacomă, uluită sau întărâtată – într-un cuvânt o expresie prădalnică, pe care frigurile jocului o întipăresc pe toate trăsăturile, chiar şi pe cele mai aristocratice. Acelaşi moşier din Tambov, cam burduhănos, îmbrăcat cu cel mai elegant prost gust, cu obişnuita lui grabă crispată şi absurdă, cu ochii ieşiţi din orbite, cu pieptul lipit de marginea mesei, fără să bage de seamă surâsul dispreţuitor al crupierilor, semăna galbeni cu mâna-i asudată în cele patru colţuri ale ruletei, chiar în momentul când se striga: „Rien ne va plus!”[2], lipsindu-se astfel de orice posibilitate de câştig – oricât de mare i-ar fi fost şansa – ceea ce nu-l împiedica însă ca, în aceeaşi seară, să-i cânte în strună, simulând indignarea, prinţului Coco, unul dintre celebrii şefi ai opoziţiei aristocratice, care la Paris, în salonul prinţesei Matilda[3], fiind de faţă şi împăratul – spusese aşa de drăguţ: „Madame, le principe de la propriété est profondément ébranlé en Russie.”[4] A l’Arbre russe[5] se adunau de obicei scumpii noştri compatrioţi de ambe sexe. Afişau luxul, o uşoară neglijenţă în purtări, erau la curent cu moda, se salutau pompos, cu o dezinvoltură graţioasă, cum se şi cuvine unor persoane care se găsesc pe cea mai înaltă treaptă a scării intelectuale contemporane, dar, după ce se întruneau şi se aşezau pe scaune, habar n-aveau ce să-şi spună unul altuia şi îşi omorau timpul îndrugând verzi şi uscate sau râzând de ieşirile vulgare, extrem de impertinente şi extrem de banale, ale unui ex-literat de la Paris, măscărici şi flecar, de mult răsuflat, care purta nişte papuci vulgari în picioruşele sale slăbănoage şi o bărbuţă rară pe mutra-i scârboasă. El debita à ces princes russes[6] fel de fel de nimicuri fără niciun haz, scoase din nişte vechi almanahuri ale revistelor satirice Le Charivari şi Le Tintamarre. Iar ei, ces princes russes, se tăvăleau de râs cu recunoştinţă, constatând astfel fără să vrea şi zdrobitoarea superioritate a geniului străin şi desăvârşita lor neputinţă de a inventa ceva spiritual. Şi când te gândeşti că se afla aici toată fine fleur[7] a societăţii noastre, „şi nobili, şi ai modei aşi”[8]. Se afla aici şi contele X., incomparabilul nostru diletant, o fire profund muzicală, care „zicea” dumnezeieşte romanţele, deşi nu ştia decât să lovească halandala clapele pianului, numai cu degetul arătător, şi care cânta cam în genul unui lăutar ţigan de mâna a zecea sau a unui bărbier de la Paris. Nu lipsea nici irezistibilul nostru baron Z., meşter la toate: literat şi administrator, orator şi pehlivan. Era aici şi prinţul Y., prietenul religiei şi al poporului, care îşi agonisise o avere uriaşă, în vremurile fericite ale arendăşiei sale la accize, când vânduse rachiu amestecat cu beladonă. Era de faţă şi strălucitul general O.O., care învinsese pe careva, supusese ceva şi totuşi nu ştia încotro s-o apuce şi prin ce să atragă atenţia. Apoi P.P., un grăsan amuzant, care se socoteşte foarte inteligent şi extrem de bolnav, fiind de fapt zdravăn ca un taur şi prost ca o ciobotă… Acest P.P. era aproape singurul care rămăsese fidel tradiţiilor glorioase de la 1840, epocii Unui erou al timpului nostru şi contesei Vorotînskaia[9]. El îşi păstrase umbletul legănat pe călcâie, „le culte de la pose”[10] (ceea ce nici nu se poate exprima în ruseşte), o încetineală afectată în mişcări, o expresie de morgă somnolentă pe faţa-i imobilă, veşnic parcă jignită, şi obiceiul de a tăia, căscând, vorba interlocutorilor, de a-şi examina cu atenţie degetele şi unghiile, de a izbucni într-un râs nazal; de a-şi sălta subit pălăria de pe ceafă pe sprâncene ş.a.m.d. ş.a.m.d. Erau aici până şi bărbaţi de stat, diplomaţi, personalităţi cu renume european, oameni cu judecată, buni de sfat, care îşi închipuiau că bula de aur fusese emisă de papă şi că englezescul „poor-tax”[11] era un impozit asupra săracilor; erau aici în sfârşit şi zeloşii dar timizii adoratori ai cameliilor, tineri arbitri ai eleganţei, cu splendide cărări până la ceafă, cu superbi favoriţi până la umeri, îmbrăcaţi în costume din stofa englezească, juni crai cărora nu le lipsea nimic pentru a fi tot atât de triviali ca şi faimosul flecar de la Paris; dar aceştia, fiind ruşi, n-aveau deloc căutare la noi. Chiar, contesa Ş., renumita arbitră a modei şi a bontonului, poreclită de limbile otrăvite „Regina viespilor” şi „Meduza cu scufie”, prefera – în lipsa palavragiului – pe italieni, moldoveni, „spiritele” americane, pe vioii secretari ai ambasadelor străine, pe nemţişorii cu fizionomie feminizată, dar prudentă, care roiau în jurul ei. Urmând exemplul acestei contese, şi prinţesa Babette, persoana în braţele căreia a expirat Chopin (de altfel, în Europa există aproape o mie de doamne în braţele cărora şi-a dat sufletul muzicianul), şi prinţesa Annette, care ar fi fost fără cusur, dacă din când în când, ca un iz de varză care străbate prin mireasma cea mai fină de ambră, n-ar fi răzbătut năprasnic din ea o simplă spălătoreasă de la ţară; şi prinţesa Pachette care a avut un mare ghinion: soţul său căpătase o înaltă demnitate, dar dintr-o dată – Dieu sait pourqoui[12] – l-a bătut pe primarul oraşului şi a furat 20.000 de ruble de argint din visteria statului, în sfârşit principesa Zizi, gata oricând să râdă, şi principesa Zozo, gata oricând să plângă, – toate îi ocoleau pe compatrioţi şi îi luau de sus… Să le lăsăm dară şi noi în pace pe aceste doamne încântătoare şi să ne îndepărtăm de faimosul „Arbore”, la umbra căruia ele îşi etalează toaletele scumpe, dar cam lipsite de gust, şi să-l rugăm pe Dumnezeu să înlăture plictiseala care le roade sufletul!   [1] Prescurtare pentru Konversationshaus, construcţie celebră, cu săli de ruletă, de lectură, restaurant şi cafenea, loc unde se adunau vizitatorii staţiunii balneare. [2] Nimic nu mai cade (fr.). [3] Matilda Bonaparte (1820-l904) – nepoata lui Napoleon I şi verişoara primară a lui Napoleon al III-lea. [4] Doamnă, principiul proprietăţii este profund zdruncinat în Rusia (fr.). [5] La Arborele rusesc (fr.) [6] Acestor prinţi ruşi (fr.). [7] Crema (fr.). [8] Citat uşor trunchiat din romanul în versuri Evgheni Oneghin de A.S. Puşkin. [9] Turgheniev se referă la personajul feminin pitoresc, o doamnă promotoare de mode şi foarte curtată, care figurează sub acest nume în nuvela lui V.A. Sollogub Protipendada (1840). [10] Cultul pozei (fr.). [11] Impozit în folosul săracilor (engl.). [12] Dumnezeu ştie de ce (fr.).

Prima iubire. Fum de Ivan Turgheniev Prima iubire       MUSAFIRII PLECASERĂ DE MULT. Ceasul bătea douăsprezece şi jumătate. În cameră rămăseseră numai gazda, Serghei Nikolaevici şi Vladimir Petrovici. Cel dintâi sună şi porunci să se ia resturile cinei. — Aşa deci, treaba asta e stabilită, începu el aşezându-se mai comod în fotoliu şi aprinzând un trabuc. Fiecare dintre noi este obligat să povestească istoria primei sale iubiri. E rândul dumneavoastră, Serghei Nikolaevici. Serghei Nikolaevici, un om rotofei cu o faţă albă, dolofană, îşi privi mai întâi gazda, apoi ridică ochii spre tavan. — Eu n-am avut o primă iubire, spuse el în cele din urmă. Pur şi simplu am început cu a doua. — Cum aşa? — Foarte simplu. Aveam optsprezece ani când am fost atras pentru prima dată de o domnişoară foarte drăguţă; dar îi făceam curte ca şi cum treaba asta nu era nouă pentru mine: exact cum am făcut mai apoi curte şi celorlalte. La drept vorbind, m-am îndrăgostit pentru prima şi ultima dată pe la vreo şase ani, de dădaca mea; însă asta a fost tare demult. Detaliile relaţiilor noastre mi s-au şters din minte, dar chiar dacă le-aş fi reţinut, pe cine ar fi interesat? — Şi atunci, cum facem? întrebă gazda. Nici prima mea iubire nu are multe detalii interesante; nu m-am îndrăgostit de nimeni înainte de-a face cunoştinţă cu Anna Ivanovna, soţia mea de-acum, şi totul a mers ca pe roate între noi: taţii noştri ne-au peţit, noi ne-am îndrăgostit foarte repede unul de celălalt şi ne-am căsătorit fără întârziere. Povestea mea poate fi spusă în două cuvinte. Eu, domnilor, recunosc: când am ridicat problema primei iubiri, m-am bazat pe dumneavoastră, nişte holtei – nu vreau să spun bătrâni, dar nici tineri. Oare dumneavoastră nu ne încântaţi cu nimic, Vladimir Petrovici? — Prima mea iubire face într-adevăr parte dintre cele deloc obişnuite, răspunse după o mică pauză Vladimir Petrovici, un om de vreo patruzeci de ani, cu părul negru, uşor grizonat. — A! exclamară într-un glas Serghei Nikolaevici și gazda. Cu atât mai bine… Povestiţi. — Daţi-mi voie… sau nu: n-o să povestesc. Nu mă pricep la povestit: totul îmi iese fie sec şi scurt, fie prea întins şi fals; dar, dacă îmi permiteţi, o să notez tot ce-mi aduc aminte într-un caiet şi o să vă citesc. La început prietenii nu căzură la învoială, dar Vladimir Petrovici o ţinu pe-a lui. Peste două săptămâni se întâlniră din nou şi Vladimir Petrovici se ţinu de cuvânt. Iată ce scria în carneţelul lui:           I       AVEAM PE ATUNCI ŞAISPREZECE ani. Se întâmpla în vara anului 1833. Locuiam la Moscova, la părinţii mei, care închiriaseră o casă de vacanţă lângă bariera dinspre Kaluga, vizavi de grădina Neskucinâi. Mă pregăteam să dau admitere la Universitate, dar studiam foarte puţin, fără nicio grabă. Nimic nu-mi stânjenea libertatea. Făceam ce voiam, mai ales de când mă despărţisem de ultimul meu guvernant francez, care nu se putuse împăca deloc cu ideea de a fi căzut „ca o bombă” (comme un bombe) în Rusia şi, cu o expresie înverşunată pe chip, toată ziulica stătea numai în pat. Tata se purta cu mine destul de indiferent şi blând; mămica aproape că nu-mi acorda atenţie, deşi în afară de mine nu avea alţi copii; alte griji îi ocupau timpul. Tatăl meu, un om încă tânăr şi foarte frumos, se căsătorise cu ea din interes; ea era mai mare cu zece ani decât el. Mămica ducea o viaţă tristă: se tulbura mereu, era geloasă, se supăra, dar nu în prezenţa tatălui; se temea foarte tare de el, iar el se purta sever, rece, distant… N-am mai văzut un om atât de rafinat, liniştit, stăpân pe sine şi autoritar. N-o să uit niciodată primele săptămâni petrecute la casa de vacanţă. Era o vreme minunată. Sosisem din oraş în 9 mai, chiar de sărbătoarea Aducerii moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae. Mă plimbam ba în livada casei noastre, ba în Neskucinâi, ba dincolo de barieră. Luam cu mine o carte – cursul lui Kaidanov, de exemplu –, dar o deschideam rar, mai mult recitam cu voce tare versuri dintre care pe multe le ştiam pe de rost; sângele clocotea în mine şi inima tânjea – era aşa de plăcut şi de amuzant: tot aşteptam, mă sfiam de ceva, mă minunam de toate şi eram mereu gata de orice. Fantezia se juca şi se învârtea repede în jurul aceloraşi reprezentări, cum fac în zare lăstunii în jurul unei clopotniţe; cădeam pe gânduri, eram trist şi chiar plângeam. Dar şi printre lacrimi, şi dincolo de tristeţea indusă de vreun vers cântător răzbătea, ca iarba primăvara, sentimentul plin de bucurie al vieţii tinere, clocotitoare. Aveam un cal de călărie, chiar eu îl înşeuam şi mă duceam singur undeva mai departe, o luam la goană şi îmi închipuiam că sunt un cavaler la un turnir – ce vesel îmi şuiera vântul în urechi! – sau, cu faţa întoarsă spre cer, îi sorbeam lumina strălucitoare şi azurul în sufletul deschis. Ţin minte: pe atunci imaginea femeii, spectrul iubirii feminine nu căpătau aproape niciodată trăsături definite în mintea mea. Dar în tot ce gândeam, în tot ce simţeam se ascundea presimţirea aproape inconştientă, ruşinoasă, a unui lucru nou, nespus de dulce, de feminin… Presimţirea, ceea ce aşteptam, mă pătrunsese cu totul: respiram prin ea, se rostogolea prin venele mele şi zburda în fiecare picătură de sânge… Îi era sortit să se împlinească. Casa noastră de vacanţă era alcătuită dintr-o casă boierească de lemn, având coloane şi două anexe scunde; în cea din stânga era amplasată o mică făbricuţă de tapet ieftin… Nu o dată mă dusesem acolo să mă uit cum zece copilaşi slăbuţi şi ciufuliţi, în halate murdare şi cu feţe supte săreau la tot pasul pe nişte manete de lemn care apăsau trunchiurile paralelipipedice ale presei şi, în felul acesta, prin greutatea trupurilor slăbuţe, imprimau decorurile pestriţe ale tapetelor. Mica anexă din dreapta era goală şi se închiria. Într-o zi – la vreo trei săptămâni după 9 mai –, obloanele ferestrelor acelei anexe se deschiseră, apărură chipuri de femei şi acolo se mută o familie. Ţin minte că în acea zi, la masa de prânz, mămica se interesă pe lângă majordom cine sunt noii noştri vecini şi, după ce auzi numele prinţesei Zasekina, mai întâi spuse, nu fără un oarecare respect: — A! Prinţesă… Dar mai apoi adăugă: Probabil e vreuna săracă. — Au venit cu trei birje, doamnă, remarcă majordomul care servea respectuos masa. Nu au echipaj propriu, iar mobila e din cea mai simplă. — Da, spuse mămica, dar e mai bine. Tata o privi cu răceală şi ea tăcu. Într-adevăr, prinţesa Zasekina nu avea cum să fie o femeie bogată: mica anexă pe care o închiriase era aşa de veche, mică şi scundă, încât nişte oameni cât de cât avuţi n-ar fi acceptat să se instaleze acolo. De fapt, atunci nici nu băgasem în seamă acest lucru. Titlul princiar acţionase prea puţin asupra mea: citisem recent Tâlharii lui Schiller.