Ivan Turgheniev

Parinti si copii de Ivan Turgheniev I — Ei, Piotr? Tot nu se vede nimic? întreba pe servitorul său la 20 mai al anului 1859, un bărbat trecut de patruzeci de ani, în manta prăfuită şi pantaloni cadrilaţi, ieşind în cerdacul scund al hanului de pe şoseaua ***. Servitorul, un flăcău bucălat, cu ochi mici spălăciţi şi tuleie albicioase în bărbie, în înfăţişarea căruia cercelul cu peruzea din ureche, părul bălai pomădat, mişcările respectuoase, cât şi buna-cuviinţa întregii lui ţinute, într-un cuvânt totul, îl arătau a fi un tânăr din generaţia cea nouă, care merge în pas cu vremea, privi cu oarecare îngăduinţă în lungul drumului: — Nu, boierule, răspunse el, nu se vede nimic. — Nimic? întrebă încă o dată boierul. — Nimic, întări servitorul. Boierul oftă şi se lăsă pe o bancă joasă, strângându-şi picioarele sub ea. Să-l prezentăm, aşadar, cititorului, în timp ce şade astfel şi se uită gânditor în jurul său. Numele lui e Nikolai Petrovici Kirsanov. La cincisprezece verste de han are o moşie frumoasă, de două sute de suflete sau de două mii de deseatine[1] după cum se exprimă el de când şi-a hotărnicit pământul, despărţindu-l de pământurile ţăranilor, şi şi-a înjghebat acolo „o fermă”. Tatăl lui, un brav general care luase parte la războiul din 1812[2], om aproape analfabet şi cam necioplit, dar un rus de treaba – toată viaţa lui trăsese la jug, slujind în oştire – a comandat mai întâi o brigadă, apoi o divizie, şi a trăit mereu în provincie unde, datorită gradului său, juca un rol destul de important. Nikolai Petrovici s-a născut în sudul Rusiei, ca şi fratele sau mai mare, Pavel, despre care vom vorbi mai târziu; până la vârsta de paisprezece ani a fost crescut acasă, de nişte preceptori de duzină, înconjurat de aghiotanţi prea dezgheţaţi, dar slugarnici, şi de alţi indivizi cu grade mici sau mari. Mama lui se trăgea din familia Koleazin; ca fată îi ziceau Agathe, apoi ca soţie de general, Agafokleia Kuzminişna Kirsanova; era prototipul virtuoasei „ocrotitoare” a unităţii comandată de soţul ei, purta scufii înzorzonate şi rochii foşnitoare de mătase; la biserica era prima care săruta crucea, vorbea tare şi mult, îngăduia copiilor ei dimineaţa să-i sărute mâna, iar la culcare îi binecuvânta, într-un cuvânt, ducea o viaţa pe placul ei. Ca fiu de general, Nikolai Petrovici care, departe de a fi un viteaz, dimpotrivă, binemeritase porecla de „fricosul”, fusese menit, asemenea fratelui său Pavel, carierii militare. Însă, chiar în ziua când îi veni înştiinţarea că a fost numit, s-a întâmplat să-şi rupă piciorul şi, după ce zăcu două luni în pat, rămase pe viaţă beteag de un picior. Tatăl său, luându-şi nădejdea de la el, l-a îndreptat spre o carieră civilă. Îl duse la Petersburg de cum a împlinit vârsta de optsprezece ani şi-l înscrise la universitate. Şi pentru că a venit vorba, se cuvine să arăt că fratele lui, ieşit proaspăt ofiţer, a fost repartizat la un regiment de gardă. Amândoi tinerii s-au instalat în aceeaşi locuinţă, fiind supravegheaţi de departe de către un unchi de-al doilea din partea mamei, Ilia Koleazin, înalt funcţionar. Tatăl lor s-a întors la divizia şi la consoarta lui şi numai din când în când trimitea feciorilor săi câte un sfert de coală mare cenuşie, brăzdată de un scris înzorzonat de conţopist. În josul acestor sferturi de coală era aşternut sârguincios, încadrat într-o parafă întortocheată: „Piotr Kirsanoff general-maior”. În anul 1835, Nikolai Petrovici ieşi din universitate cu titlul de candidat şi, în cursul aceluiaşi an, generalul Kirsanov, scos din cadrele armatei în urma unei inspecţii nefericite, se stabili la Petersburg împreună cu soţia sa. Abia îşi închiriase o casă lângă grădina Taurida şi se înscrisese la clubul englez, când muri subit în urma unui atac de apoplexie. Agafokleia Kuzminişna îl urmă peste puţină vreme. Nu se putuse deprinde cu viaţa ştearsă ce o ducea în capitală. Plictiseala traiului de oameni scoşi la pensie o măcinase. Între timp, pe când trăiau încă părinţii lui, Nikolai Petrovici, spre marea lor mâhnire de altfel, se îndrăgostise de fiica unui funcţionar cu numele de Prepolovenski, fostul lui proprietar. Fata era frumuşică şi cu educaţie, cum se spunea pe atunci; citea din reviste articolele serioase de la rubrica ştiinţifică. Nikolai Petrovici s-a însurat cu ea îndată ce s-a împlinit anul de doliu şi, părăsind slujba de la Ministerul domeniilor, unde intrase datorită intervenţiei tatălui său, a trăit în deplină fericire cu Maşa lui, mai întâi într-o vilă din preajma Institutului silvic, apoi la oraş, într-un apartament mic, dar foarte drăguţ, care avea o scară lustruită şi un salon cam rece, şi în sfârşit, la ţara, unde s-a stabilit definitiv şi unde peste puţin s-a născut fiul lor, Arkadi. Cei doi soţi duceau o viaţă tihnită şi plină de mulţumire. Nu se despărţeau aproape niciodată, citeau împreună, cântau duete, sau la pian la patru mâini. Ea cultiva flori şi supraveghea îngrijirea păsărilor, el îşi vedea de moşie şi din când în când se ducea la vânătoare, iar Arkadi creştea şi el în pace şi în tihnă. Zece ani trecură ca un vis. În anul 1847 soţia lui Kirsanov muri. Acesta cu greu putu îndura lovitura; în câteva săptămâni încărunţi. Se pregătea tocmai să plece în străinătate, să mai uite cât de cât, când veni anul 1848. Vrând-nevrând trebui să se întoarcă la ţară, şi, după o perioadă destul de lungă de inactivitate, se apucă să facă transformări radicale în administrarea moşiei lui. În anul 1855, îşi duse feciorul la universitate, petrecu împreună cu el trei ierni la Petersburg, aproape fără a ieşi în lume, căutând să lege cunoştinţă cu tinerii colegi ai lui Arkadi. În iarna din urmă, însă, nu putuse veni să stea cu el şi iată că-l vedem în luna mai a anului 1859, albit de tot, rotofei şi puţin adus din spate, aşteptându-şi fiul care, ca şi el odinioară, dobândise titlul de candidat. Servitorul, din cuviinţă sau poate şi pentru că nu voia să stea sub ochii boierului, intră sub streaşina porţii şi-şi aprinse luleaua. Nikolai Petrovici îşi lăsă capul în jos şi prinse a privi scara veche a cerdacului. Un pui mărişor, pestriţ se preumbla tacticos pe trepte, călcând zgomotos cu labele lui mari şi galbene; o pisică murdară moţăia tolănită pe parmaclâc şi-i arunca din când în când câte o privire neprietenoasă. Soarele dogorea; din tinda întunecoasă a hanului venea miros de pâine caldă de secară. Nikolai Petrovici al nostru se lăsă furat de gânduri. „Fiul meu… candidat… Arkaşa…” îi tot umbla prin minte; căuta să-şi schimbe gândurile, dar degeaba, căci se întorcea mereu la ele. Îşi aminti de răposata nevastă-sa… „Nu i-a fost dat!” şopti el abătut… Un porumbel vineţiu şi dolofan se lăsă din zbor pe drum şi porni grăbit să bea apă dintr-o mică băltoacă de lângă fântâna. Nikolai Petrovici îl urmărea din ochi, iar cu urechea şi prinsese uruitul roţilor ce se apropiau. — Îmi pare că soseşte, îl înştiinţă servitorul, reapărând de sub poartă. Nikolai Petrovici sări în sus şi îşi aţinti privirea de-a lungul drumului. Se ivi o trăsură la care erau înhămaţi trei cai de poştă, iar peste o clipă, zări şapca de student, apoi trăsăturile cunoscute ale chipului drag… — Arkaşa! Arkaşa! strigă Kirsanov şi alergă spre el dând din mâini… Câteva clipe mai târziu, buzele lui se lipiră de obrazul plin de praf şi ars. de soare al tânărului candidat.   [1] Deseatină – măsură agrară rusească, egală cu 1,09 ha. [2] Război just de eliberare naţională a popoarelor Rusiei împotriva armatei cotropitoare a lui Napoleon I, care invadase ţara; zdrobirea armatelor franceze în Rusia, în anul 1812, a jucat un rol important în eliberarea popoarelor din Europa Occidentală de sub jugul napoleonian.

Destelenire de Ivan Turgheniev PARTEA ÎNTÂI „Desţelenirea trebuie făcută cu un plug care taie brazde adânci, nu cu o răşchitoare care alunecă la suprafaţă.”   Din însemnările unui gospodar agronom I În primăvara anului 1868, la Petersburg, cam pe la ceasurile unu după-amiază, un tânăr de vreo douăzeci şi şapte de ani, neîngrijit şi chiar sărăcăcios îmbrăcat, urca pe scara de serviciu a unei case cu patru etaje, de pe strada Ofiţerskaia. Abia târându-şi galoşii scâlciaţi şi legănându-şi încet corpul greoi, ajunse în sfârşit la capătul de sus al scării, se opri în faţa unei uşi stricate, care era întredeschisă şi, fără să tragă clopoţelul, oftând zgomotos, dădu buzna în antreul mic şi prost luminat. — Nejdanov e acasă? strigă el cu o voce profundă de bas. — Nu-i acasă –, sunt eu aici, intraţi, răsună din camera vecină o voce de femeie şi aceea destul de joasă. — Maşurina? întrebă iarăşi noul sosit. — Chiar ea. Dumneata eşti, Ostrodumov? — Pimen Ostrodumov, răspunse el şi, după ce îşi scoase cu grijă galoşii şi-şi atârnă în cui mantaua ponosită, intră în încăperea de unde auzise vocea femeii. Camera scundă, murdară, cu pereţii zugrăviţi în verde spălăcit, era slab luminată de două ferestruici prăfuite. N-avea altă mobilă decât patul de fier dintr-un colţ, masa din mijloc, câteva scaune şi etajera ticsită de cărţi. Lângă mesă şedea o femeie de vreo treizeci de ani, cu capul gol, într-o rochie neagră de stofă, şi fuma o ţigară. Văzându-l pe Ostrodumov, care intrase în cameră, îi întinse fără nicio vorbă mâna ei mare şi roşie. Tot în tăcere, Ostrodumov i-o strânse, se lăsă pe un scaun şi scoase din buzunarul de la piept o jumătate de ţigară de foi. Maşurina îi dădu foc şi amândoi, fără să vorbească şi fără să se uite măcar unul la celălalt, începură să scoată rotocoale de fum albăstrui în aerul dens al camerei, destul de îmbâcsit şi aşa. Deşi nu semănau ca trăsături, cei doi fumători aveau ceva comun. Figurile lor neîngrijite, cu buze groase, cu dinţi mari şi nas butucănos (pe lângă toate Ostrodumov mai era şi ciupit de vărsat) oglindeau cinste, dârzenie, dragoste de muncă. — L-ai văzut pe Nejdanov? întrebă într-un târziu Ostrodumov. — L-am văzut; trebuie să vie îndată. S-a dus cu nişte cărţi la bibliotecă. Ostrodumov scuipă într-o parte. — Ce tot aleargă aşa, de la o vreme încoace? Nu mai e chip să dai de el. Maşurina scoase o alfa ţigară şi, aprinzând-o cu grijă, zise: — Îi e urât. — Îi e urât! o îngână mustrător Ostrodumov. Auzi dumneata, răsfăţ! Parcă n-am avea nimic de făcut. Noi nu prididim cu câte avem pe cap şi dumnealui se plictiseşte! — Scrisoarea de la Moscova a sosit? întrebă Maşurina, după un răstimp. — A sosit… alaltăieri. — Aţi citit-o? Ostrodumov dădu din cap. — Ei… şi… — Ce să fie? În curând va trebui să plecăm. Maşurina scoase ţigara din gură. — Păi, de ce? Aud că acolo totul merge bine. — Merge cum trebuie. Numai că s-a oploşit pe acolo un om nesigur. Aşa că… trebuie să fie înlocuit; sau poate chiar îndepărtat de tot. Dar mai sunt şi altele. Şi pe dumneata te cheamă. — În scrisoare? — Da, în scrisoare. Maşurina îşi scutură părul greu, strâns neglijent la ceafă, dar căzându-i şuviţe peste frunte şi sprâncene. — Ei, ce mai vorbă! grăi ea. Dac-o veni ordin, trebuie să-l execuţi, fără discuţie. — Sigur că discuţie nu-ncape. Numai că fără bani nu faci nimic, iar banii de unde să-i iei? Maşurina căzu pe gânduri. — Nejdanov trebuie să facă rost, spuse ea cu jumătate de glas, parcă pentru sine. — Pentru asta am şi venit, confirmă Ostrodumov. — Ai scrisoarea la dumneata? întrebă deodată Maşurina. — Da. Vrei s-o citeşti? — Dă-mi-o… sau nu, nu-i nevoie. O vom citi împreună… mai târziu. — Tot ce-ţi spun e adevărat, mormăi Ostrodumov. Să nu te îndoieşti… — Da nici nu mă îndoiesc. Şi amândoi amuţiră din nou; numai dârele de fum ce le ieşeau ca şi mai înainte din gură se ridicau şerpuind uşor deasupra celor două capete cu păr des. În antreu răsună zgomot de paşi. — Iată-l, şopti Maşurina. Uşa se întredeschise uşor şi prin deschizătură apăru un cap care însă nu era al lui Nejdanov. Era un căpşor rotund cu păr negru, aspru, cu fruntea lată, zbârcită, cu nişte ochi căprui, foarte ageri, sub nişte sprâncene stufoase, cu un nas ca un cioc de raţă, ridicat în sus şi o gură mică, trandafirie, caraghios ţuguiată. Căpşorul acesta se uită în jur, se înclină, surâse, arătând o mulţime de dinţişori albi şi intră în cameră odată cu un trup slăbuţ, cu mânuţe scurte şi nişte picioare cam strâmbe, care şchiopătau puţin. Cum zăriră căpşorul acesta Maşurina şi Ostrodumov făcură nişte mutre care trădau un îngăduitor dispreţ, de parcă fiecare şi-ar fi zis în gând: „A! ăsta era!”, dar nu scoaseră niciun cuvânt şi nici nu se mişcară. De altfel, primirea aceasta nu numai că nu tulbură pe noul venit, ci dimpotrivă, părea să-i dea oarecare satisfacţie.

Povestirile unui vanator de Ivan Turgheniev Cuprins HORI ŞI CALINACI ERMOLAI ŞI MORĂRIŢA IZVORUL MALINEI DOCTORUL DE PLASĂ VECINUL MEU RADILOV OVSIANICOV LGOV LUNCA BIEJEI CASIAN BURMISTRUL CANCELARIA BIRIUC DOI MOŞIERI LEBEDIAN TATIANA BORISOVNA ŞI NEPOTUL El MOARTEA CÂNTĂREŢII PIOTR PETROVICI CARATAEV ÎNTÂLNIREA UN HAMLET PROVINCIAL CERTOPHANOV ŞI NEDOPIUSCHIN SFÂRŞITUL LUI CERTOPHANOV MOAŞTE VII DURUIE! PĂDUREA ŞI STEPA

Fum de Ivan Turgheniev                                   I La 10 august 1862 o mare mulţime de oameni se afla adunată în faţa vestitului edificiu „Conversation”[1] din Baden-Baden. Era o vreme minunată. Totul împrejur: copacii cu frunzişul verde, casele albe ale acestui oraş plăcut, şirurile unduioase de munţi – aveau un aer de bunăstare şi sărbătoare sub razele prietenoase ale soarelui. Pretutindeni stăruia un surâs plin de încredere şi de graţie, şi acelaşi surâs nelămurit şi luminos flutura pe toate chipurile omeneşti, bătrâne şi tinere, urâte şi frumoase. Chiar figurile cănite şi fardate ale demimondenelor pariziene nu stricau impresia generală de sinceră mulţumire şi desfătare. Panglicile şi penele pestriţe, fulgerările de aur şi de oţel de pe pălării şi voaluri îţi aminteau fără voie strălucirea însufleţită şi jocul diafan al florilor de primăvară şi al aripilor multicolore. Numai jargonul gutural franţuzesc, sec şi gălăgios, care se revărsa pretutindeni, nu putea înlocui ciripitul păsărilor şi nici nu se asemăna cu el. De altfel, toate îşi urmau cursul firesc. Orchestra cânta în pavilion ba un potpuriu din Traviata, ba un vals de Strauss, ba Spune-i, romanţa rusească aranjată pentru instrumente de amabilul capelmaistru. Iar în sălile de joc, împrejurul meselor verzi, se îngrămădeau aceleaşi figuri cunoscute cu aceeaşi expresie, stupidă şi lacomă, uluită sau întărâtată – într-un cuvânt o expresie prădalnică, pe care frigurile jocului o întipăresc pe toate trăsăturile, chiar şi pe cele mai aristocratice. Acelaşi moşier din Tambov, cam burduhănos, îmbrăcat cu cel mai elegant prost gust, cu obişnuita lui grabă crispată şi absurdă, cu ochii ieşiţi din orbite, cu pieptul lipit de marginea mesei, fără să bage de seamă surâsul dispreţuitor al crupierilor, semăna galbeni cu mâna-i asudată în cele patru colţuri ale ruletei, chiar în momentul când se striga: „Rien ne va plus!”[2], lipsindu-se astfel de orice posibilitate de câştig – oricât de mare i-ar fi fost şansa – ceea ce nu-l împiedica însă ca, în aceeaşi seară, să-i cânte în strună, simulând indignarea, prinţului Coco, unul dintre celebrii şefi ai opoziţiei aristocratice, care la Paris, în salonul prinţesei Matilda[3], fiind de faţă şi împăratul – spusese aşa de drăguţ: „Madame, le principe de la propriété est profondément ébranlé en Russie.”[4] A l’Arbre russe[5] se adunau de obicei scumpii noştri compatrioţi de ambe sexe. Afişau luxul, o uşoară neglijenţă în purtări, erau la curent cu moda, se salutau pompos, cu o dezinvoltură graţioasă, cum se şi cuvine unor persoane care se găsesc pe cea mai înaltă treaptă a scării intelectuale contemporane, dar, după ce se întruneau şi se aşezau pe scaune, habar n-aveau ce să-şi spună unul altuia şi îşi omorau timpul îndrugând verzi şi uscate sau râzând de ieşirile vulgare, extrem de impertinente şi extrem de banale, ale unui ex-literat de la Paris, măscărici şi flecar, de mult răsuflat, care purta nişte papuci vulgari în picioruşele sale slăbănoage şi o bărbuţă rară pe mutra-i scârboasă. El debita à ces princes russes[6] fel de fel de nimicuri fără niciun haz, scoase din nişte vechi almanahuri ale revistelor satirice Le Charivari şi Le Tintamarre. Iar ei, ces princes russes, se tăvăleau de râs cu recunoştinţă, constatând astfel fără să vrea şi zdrobitoarea superioritate a geniului străin şi desăvârşita lor neputinţă de a inventa ceva spiritual. Şi când te gândeşti că se afla aici toată fine fleur[7] a societăţii noastre, „şi nobili, şi ai modei aşi”[8]. Se afla aici şi contele X., incomparabilul nostru diletant, o fire profund muzicală, care „zicea” dumnezeieşte romanţele, deşi nu ştia decât să lovească halandala clapele pianului, numai cu degetul arătător, şi care cânta cam în genul unui lăutar ţigan de mâna a zecea sau a unui bărbier de la Paris. Nu lipsea nici irezistibilul nostru baron Z., meşter la toate: literat şi administrator, orator şi pehlivan. Era aici şi prinţul Y., prietenul religiei şi al poporului, care îşi agonisise o avere uriaşă, în vremurile fericite ale arendăşiei sale la accize, când vânduse rachiu amestecat cu beladonă. Era de faţă şi strălucitul general O.O., care învinsese pe careva, supusese ceva şi totuşi nu ştia încotro s-o apuce şi prin ce să atragă atenţia. Apoi P.P., un grăsan amuzant, care se socoteşte foarte inteligent şi extrem de bolnav, fiind de fapt zdravăn ca un taur şi prost ca o ciobotă… Acest P.P. era aproape singurul care rămăsese fidel tradiţiilor glorioase de la 1840, epocii Unui erou al timpului nostru şi contesei Vorotînskaia[9]. El îşi păstrase umbletul legănat pe călcâie, „le culte de la pose”[10] (ceea ce nici nu se poate exprima în ruseşte), o încetineală afectată în mişcări, o expresie de morgă somnolentă pe faţa-i imobilă, veşnic parcă jignită, şi obiceiul de a tăia, căscând, vorba interlocutorilor, de a-şi examina cu atenţie degetele şi unghiile, de a izbucni într-un râs nazal; de a-şi sălta subit pălăria de pe ceafă pe sprâncene ş.a.m.d. ş.a.m.d. Erau aici până şi bărbaţi de stat, diplomaţi, personalităţi cu renume european, oameni cu judecată, buni de sfat, care îşi închipuiau că bula de aur fusese emisă de papă şi că englezescul „poor-tax”[11] era un impozit asupra săracilor; erau aici în sfârşit şi zeloşii dar timizii adoratori ai cameliilor, tineri arbitri ai eleganţei, cu splendide cărări până la ceafă, cu superbi favoriţi până la umeri, îmbrăcaţi în costume din stofa englezească, juni crai cărora nu le lipsea nimic pentru a fi tot atât de triviali ca şi faimosul flecar de la Paris; dar aceştia, fiind ruşi, n-aveau deloc căutare la noi. Chiar, contesa Ş., renumita arbitră a modei şi a bontonului, poreclită de limbile otrăvite „Regina viespilor” şi „Meduza cu scufie”, prefera – în lipsa palavragiului – pe italieni, moldoveni, „spiritele” americane, pe vioii secretari ai ambasadelor străine, pe nemţişorii cu fizionomie feminizată, dar prudentă, care roiau în jurul ei. Urmând exemplul acestei contese, şi prinţesa Babette, persoana în braţele căreia a expirat Chopin (de altfel, în Europa există aproape o mie de doamne în braţele cărora şi-a dat sufletul muzicianul), şi prinţesa Annette, care ar fi fost fără cusur, dacă din când în când, ca un iz de varză care străbate prin mireasma cea mai fină de ambră, n-ar fi răzbătut năprasnic din ea o simplă spălătoreasă de la ţară; şi prinţesa Pachette care a avut un mare ghinion: soţul său căpătase o înaltă demnitate, dar dintr-o dată – Dieu sait pourqoui[12] – l-a bătut pe primarul oraşului şi a furat 20.000 de ruble de argint din visteria statului, în sfârşit principesa Zizi, gata oricând să râdă, şi principesa Zozo, gata oricând să plângă, – toate îi ocoleau pe compatrioţi şi îi luau de sus… Să le lăsăm dară şi noi în pace pe aceste doamne încântătoare şi să ne îndepărtăm de faimosul „Arbore”, la umbra căruia ele îşi etalează toaletele scumpe, dar cam lipsite de gust, şi să-l rugăm pe Dumnezeu să înlăture plictiseala care le roade sufletul!   [1] Prescurtare pentru Konversationshaus, construcţie celebră, cu săli de ruletă, de lectură, restaurant şi cafenea, loc unde se adunau vizitatorii staţiunii balneare. [2] Nimic nu mai cade (fr.). [3] Matilda Bonaparte (1820-l904) – nepoata lui Napoleon I şi verişoara primară a lui Napoleon al III-lea. [4] Doamnă, principiul proprietăţii este profund zdruncinat în Rusia (fr.). [5] La Arborele rusesc (fr.) [6] Acestor prinţi ruşi (fr.). [7] Crema (fr.). [8] Citat uşor trunchiat din romanul în versuri Evgheni Oneghin de A.S. Puşkin. [9] Turgheniev se referă la personajul feminin pitoresc, o doamnă promotoare de mode şi foarte curtată, care figurează sub acest nume în nuvela lui V.A. Sollogub Protipendada (1840). [10] Cultul pozei (fr.). [11] Impozit în folosul săracilor (engl.). [12] Dumnezeu ştie de ce (fr.).

Prima iubire. Fum de Ivan Turgheniev Prima iubire       MUSAFIRII PLECASERĂ DE MULT. Ceasul bătea douăsprezece şi jumătate. În cameră rămăseseră numai gazda, Serghei Nikolaevici şi Vladimir Petrovici. Cel dintâi sună şi porunci să se ia resturile cinei. — Aşa deci, treaba asta e stabilită, începu el aşezându-se mai comod în fotoliu şi aprinzând un trabuc. Fiecare dintre noi este obligat să povestească istoria primei sale iubiri. E rândul dumneavoastră, Serghei Nikolaevici. Serghei Nikolaevici, un om rotofei cu o faţă albă, dolofană, îşi privi mai întâi gazda, apoi ridică ochii spre tavan. — Eu n-am avut o primă iubire, spuse el în cele din urmă. Pur şi simplu am început cu a doua. — Cum aşa? — Foarte simplu. Aveam optsprezece ani când am fost atras pentru prima dată de o domnişoară foarte drăguţă; dar îi făceam curte ca şi cum treaba asta nu era nouă pentru mine: exact cum am făcut mai apoi curte şi celorlalte. La drept vorbind, m-am îndrăgostit pentru prima şi ultima dată pe la vreo şase ani, de dădaca mea; însă asta a fost tare demult. Detaliile relaţiilor noastre mi s-au şters din minte, dar chiar dacă le-aş fi reţinut, pe cine ar fi interesat? — Şi atunci, cum facem? întrebă gazda. Nici prima mea iubire nu are multe detalii interesante; nu m-am îndrăgostit de nimeni înainte de-a face cunoştinţă cu Anna Ivanovna, soţia mea de-acum, şi totul a mers ca pe roate între noi: taţii noştri ne-au peţit, noi ne-am îndrăgostit foarte repede unul de celălalt şi ne-am căsătorit fără întârziere. Povestea mea poate fi spusă în două cuvinte. Eu, domnilor, recunosc: când am ridicat problema primei iubiri, m-am bazat pe dumneavoastră, nişte holtei – nu vreau să spun bătrâni, dar nici tineri. Oare dumneavoastră nu ne încântaţi cu nimic, Vladimir Petrovici? — Prima mea iubire face într-adevăr parte dintre cele deloc obişnuite, răspunse după o mică pauză Vladimir Petrovici, un om de vreo patruzeci de ani, cu părul negru, uşor grizonat. — A! exclamară într-un glas Serghei Nikolaevici și gazda. Cu atât mai bine… Povestiţi. — Daţi-mi voie… sau nu: n-o să povestesc. Nu mă pricep la povestit: totul îmi iese fie sec şi scurt, fie prea întins şi fals; dar, dacă îmi permiteţi, o să notez tot ce-mi aduc aminte într-un caiet şi o să vă citesc. La început prietenii nu căzură la învoială, dar Vladimir Petrovici o ţinu pe-a lui. Peste două săptămâni se întâlniră din nou şi Vladimir Petrovici se ţinu de cuvânt. Iată ce scria în carneţelul lui:           I       AVEAM PE ATUNCI ŞAISPREZECE ani. Se întâmpla în vara anului 1833. Locuiam la Moscova, la părinţii mei, care închiriaseră o casă de vacanţă lângă bariera dinspre Kaluga, vizavi de grădina Neskucinâi. Mă pregăteam să dau admitere la Universitate, dar studiam foarte puţin, fără nicio grabă. Nimic nu-mi stânjenea libertatea. Făceam ce voiam, mai ales de când mă despărţisem de ultimul meu guvernant francez, care nu se putuse împăca deloc cu ideea de a fi căzut „ca o bombă” (comme un bombe) în Rusia şi, cu o expresie înverşunată pe chip, toată ziulica stătea numai în pat. Tata se purta cu mine destul de indiferent şi blând; mămica aproape că nu-mi acorda atenţie, deşi în afară de mine nu avea alţi copii; alte griji îi ocupau timpul. Tatăl meu, un om încă tânăr şi foarte frumos, se căsătorise cu ea din interes; ea era mai mare cu zece ani decât el. Mămica ducea o viaţă tristă: se tulbura mereu, era geloasă, se supăra, dar nu în prezenţa tatălui; se temea foarte tare de el, iar el se purta sever, rece, distant… N-am mai văzut un om atât de rafinat, liniştit, stăpân pe sine şi autoritar. N-o să uit niciodată primele săptămâni petrecute la casa de vacanţă. Era o vreme minunată. Sosisem din oraş în 9 mai, chiar de sărbătoarea Aducerii moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae. Mă plimbam ba în livada casei noastre, ba în Neskucinâi, ba dincolo de barieră. Luam cu mine o carte – cursul lui Kaidanov, de exemplu –, dar o deschideam rar, mai mult recitam cu voce tare versuri dintre care pe multe le ştiam pe de rost; sângele clocotea în mine şi inima tânjea – era aşa de plăcut şi de amuzant: tot aşteptam, mă sfiam de ceva, mă minunam de toate şi eram mereu gata de orice. Fantezia se juca şi se învârtea repede în jurul aceloraşi reprezentări, cum fac în zare lăstunii în jurul unei clopotniţe; cădeam pe gânduri, eram trist şi chiar plângeam. Dar şi printre lacrimi, şi dincolo de tristeţea indusă de vreun vers cântător răzbătea, ca iarba primăvara, sentimentul plin de bucurie al vieţii tinere, clocotitoare. Aveam un cal de călărie, chiar eu îl înşeuam şi mă duceam singur undeva mai departe, o luam la goană şi îmi închipuiam că sunt un cavaler la un turnir – ce vesel îmi şuiera vântul în urechi! – sau, cu faţa întoarsă spre cer, îi sorbeam lumina strălucitoare şi azurul în sufletul deschis. Ţin minte: pe atunci imaginea femeii, spectrul iubirii feminine nu căpătau aproape niciodată trăsături definite în mintea mea. Dar în tot ce gândeam, în tot ce simţeam se ascundea presimţirea aproape inconştientă, ruşinoasă, a unui lucru nou, nespus de dulce, de feminin… Presimţirea, ceea ce aşteptam, mă pătrunsese cu totul: respiram prin ea, se rostogolea prin venele mele şi zburda în fiecare picătură de sânge… Îi era sortit să se împlinească. Casa noastră de vacanţă era alcătuită dintr-o casă boierească de lemn, având coloane şi două anexe scunde; în cea din stânga era amplasată o mică făbricuţă de tapet ieftin… Nu o dată mă dusesem acolo să mă uit cum zece copilaşi slăbuţi şi ciufuliţi, în halate murdare şi cu feţe supte săreau la tot pasul pe nişte manete de lemn care apăsau trunchiurile paralelipipedice ale presei şi, în felul acesta, prin greutatea trupurilor slăbuţe, imprimau decorurile pestriţe ale tapetelor. Mica anexă din dreapta era goală şi se închiria. Într-o zi – la vreo trei săptămâni după 9 mai –, obloanele ferestrelor acelei anexe se deschiseră, apărură chipuri de femei şi acolo se mută o familie. Ţin minte că în acea zi, la masa de prânz, mămica se interesă pe lângă majordom cine sunt noii noştri vecini şi, după ce auzi numele prinţesei Zasekina, mai întâi spuse, nu fără un oarecare respect: — A! Prinţesă… Dar mai apoi adăugă: Probabil e vreuna săracă. — Au venit cu trei birje, doamnă, remarcă majordomul care servea respectuos masa. Nu au echipaj propriu, iar mobila e din cea mai simplă. — Da, spuse mămica, dar e mai bine. Tata o privi cu răceală şi ea tăcu. Într-adevăr, prinţesa Zasekina nu avea cum să fie o femeie bogată: mica anexă pe care o închiriase era aşa de veche, mică şi scundă, încât nişte oameni cât de cât avuţi n-ar fi acceptat să se instaleze acolo. De fapt, atunci nici nu băgasem în seamă acest lucru. Titlul princiar acţionase prea puţin asupra mea: citisem recent Tâlharii lui Schiller.