Carti istoria Romaniei Dacia

„În zi de crudă foamete, / Fiindu-li lehamite/ In margenea ţării întregi/ Au vrut s'ucidă pe moşnegi". (Nicolae Iorga, „Oameni de prisos"). În noaptea de 26 spre 27 noiembrie, apoi în ziua de 27 noiembrie au fost asasinate 70 persoane, lideri politici şi militari, membri ai structurilor informative, de ordine şi sigurantă, justiţie din care 64 de persoane se aflau arestate în închisoarea militară Jilava, celelalte fiind asasinate la prefectura Poliţiei Capitalei, iar în pădurea Snagov şi Streajnic au fost asasinaţi cunoscutul economist Virgil Madgearu şi marele istoric Nicolae Iorga . Între victimele menţionate şi în procesul intentat asasinilor au figurat Mihail Moruzov, Niki Ştefanescu, generalul Ion Blegliu, generalul Argeşeanu, generalul Gabriel Marinescu, colonelul Anibal Panaitescu, colonelul Ştefan Gherovici, ofiţeri de poliţie şi jandarmi, subofiţeri şi funcţionari care luaseră parte la reprimarea Mişcării Legionare(1). Marele istoric român Nicolae Iorga şi preşedinte al Academiei Române, a fost ridicat de la vila sa din Sinaia în după amiaza zilei de 27 noiembrie 1940, sub pretextul că urmează să dea o declaraţie la Prefectura Poliţiei Capitalei. În aceiaşi zi fostul profesor universitar şi ministru Virgil Madgearu a fost ridicat de la domiciliu său din Bucureşti sub acelaşi pretext. Primul a fost găsit asasinat în mirişte lângă comuna Steajnicul-Prahova, iar cel de al doilea, în pădurea Snagov la locul numit Coada Lungă(2). În aceeaşi zi foşti primi miniştri şi unii demnitari ai Statului, au fost ridicaţi de la domiciliile lor cu intenţia de a fi ucişi. Printre aceştia se aflau generalul Ilasievici, Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărăscu, Ion Gigurtu, Mihail Ghelmegheanu, general dr. Marinescu colonelul Victor Marinescu au scăpat cu viaţă datorită intervenţiei la timp a lt.col.Alexandru Rioşeanu, în acel moment subsecretar de stat la Ministerul Internelor. Transportaţi din ordinul lui pentru a fi puşi în siguranţă s-a încercat din nou uciderea lor în cursul nopţii de 27 spre 28 noiembrie. Au fost salvaţi din nou graţie intervenţiei la timp a unui detaşament motorizat la ordinul aceluiaşi Rioşeanu. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu comisarii Paul Voinescu, Nicolae Suciu, Nicolae Gheorghe Ralet, Alexandru Davidescu şi Ionel Dumitrescu. Primii trei au fost ucişi în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940 în beciurile prefecturii. Ceilalţi doi au fost transportaţi dimineaţa în pădurea Balota-Vlăsia, pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, unde s-a tras asupra lor. A scăpat cu viaţă în urma unor grele suferinţe Ionel Dumitrescu. Implicarea Poliţiei legionare şi a Corpului Muncitoresc Legionar (C.M.L.) în asasinate Colaborarea între Poliţia Legionară şi Corpului Muncitoresc Legionar.(4)Două structuri de forţă şi şoc a Mişcării Legionare a fost dovedit în special de faptul că în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, comandantul C.M.L. a însoţit garda legionară din care au foşti recrutaţi asasinii la închisoarea Miltară Jilavacare  a repartizat pe toţi membrii gărzii din acea noapte, indicând fiecăruia în parte cum va acţiona şi în care celulă din cele 16. Asasinii identificaţi ulterior erau în mare parte ofiţeri ai Poliţiei Legionare care îşi avea sediul la Prefectura Poliţiei Capitalei, toţi numiţi în funcţie de fostul Prefect Ştefan Zavoianu, învinuit şi condamnat pentru instigare la asasinat. De asemena din cercetările efectuate şi după indiciile adunate alţi atentatori erau membrii ai Poliţiei legionare dependente de Ministerul de Interne sau persoane înregimentate în C.M.L . Sentinţa şi executarea asasinilor La 9 iulie 1941, Curtea Marţială a Comandamentului Militar al Capitalei, sub preşedinţia prim-preşedintelui, colonel-magistrat Vasile Gelep, începeau dezbaterile în procesul privind asasinatele săvârşite la Jilava. În cadrul aceluiaşi proces, au compărut şi acuzaţii pentru crimele din aceeaşi noapte de la Prefectura Poliţiei Capitalei şi din pădurea Balota-Vlăsia, dar şi cei învinuiţi de sechestrarea şi de asasinarea profesorilor Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu. Cercetările au durat din martie până la 21 iunie 1941. La data de 21 iunie 1941 a fost data ordonanţa definitivă în cauza asasinatelor, iar pe 22 iulie 1941 s-au pronunţat sentinţele. Au compărut în faţa Curţii 17 acuzaţi, au lipsit 21 din care 20 dispăruţi . Dintre cei acuzaţi 20 au fost condamanaţi la moarte, cinci la muncă silnică, 6 la 10 ani, iar 5 au fost achitaţi. Printre cei condamnaţi s-au numărat:Ştefan Zăvoianu fost prefect legionar al Poliţiei Capitalei, Romulus Opriş, fost chestor legionar, Constantin Orăşanu, adjunctul lui Zăvoianu, Tudor Dacu, informator al Poliţiei Legionare din Prahova, Eremia Şocariciu, chestor-şef al poliţiei legionare, Gheorghe Creţu, Marcu Octavian, Savu Constantin, Dumitru Anghel zis Dumitru Lixandru, Anghel Oprea şi Ion Tănăsescu. Execuţia a avut loc în ziua de 28 iunie 1941 în Valea Piersicilor, la sud-est de închisoarea Jilava.(5) Bibliografie- Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Pe marginea prăpastiei, 21-23 ianuarie 1941, Bucureşti, 1942., Ediţia a II-a îngrijită de prof.univ.dr. Ioan Scurtu, 2 volume, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, vol. II. Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul, 26 noiembrie 1940, Monitorul Oficila şi Imprimeriile statului, Bucureşti, 1941. Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul. 26-27 noiembrie 1940, Bucureşti, Editura Scripta, 1992. Şinca, Florin, Din istoria Poliţiei Române, vol. I, cap. 5, Tipografia RCR Print, Bucureşti, 2006 Alin Spânu, Istoria Serviciilor de Informaţii contrainformaţii româneşti în perioda 1919-1945, Iaşi, Editura Demiurg, 2010. Tiberiu Tănase Feţele Monedei-Mişcarea Legionară între 1941-1948, Bucureşti, Editura Tritonic, 2010.-------------------------------------[1] Alin Spânu, Istoria Serviciilor de Informaţii contrainformaţii româneşti în perioda 1919-1945, Editura Demiurg, Iaşi 2010 [2] Asasinatele de la Jilava... Snagov şi Strejnicul, 26 noiembrie 1940, Monitorul Oficila şi Imprimeriile statului, Bucureşti, 1941, p. 14. [3] Deşi, teoretic, Poliţia Legionară a fost desfiinţată la 2 decembrie 1940 (Ordinul nr.4766 al Ministerului Afacerilor Interne, din 9 decembrie 1940), practic a continuat să activeze, iar documente din luna ianuarie 1941 menţioneză existenţa în continuare a Poliţiei Legionare, care făcea percheziţii şi confiscări de bunuri, sub pretextul „căutării unor materiale compromiţătoare pentru francmasoni. [4] CML era o structură de bază, în care se încadrau muncitorii legionari, era împărţit în sectoare, secţii şi cuiburi. Elementul muncitoresc apare în Mişcarea Legionară de la începutul acestei mişcări, iar numărul său a crescut mereu, dând posibilitatea organizării-în octombrie 1936-a unui corp special denumit „Corpul Muncitoresc Legionar" sub conducerea inginerului Gheorghe Clime. [5] Pentru detalii privind execuţiei a se vedea Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul, 26-noiembrie 1940 p.4. sursa: Historia.ro

Eu am fost sosia lui Nicolae Ceausescu! de Viorel Patrichi Convorbire cu col.(r) Dumitru Burlan "Erai militar şi trebuia sa execuţi ordinul"         Domnule colonel, faceţi dezvăluiri uneori incomode pentru cei vizaţi. Nu va temeţi?   Adevărul supara de multe ori. Poate ca i-am necăjit pe unii colegi sau pe foştii şefi, dar am dorit totdeauna sa prezint realitatea, aşa cum am cunoscut-o. Revin şi ii rog pe cei care considera ca nu spun adevărul sa ceara un drept la replica redacţiei Lumea Magazin. Pe la sfârşitul lunii octombrie 2001, am primit un telefon la ora 4 dimineaţa. Cel de la capătul firului nu s-a prezentat. "Mitica, ce faci, ma?" "Bine, mulţumesc." "Securist nenorocit!" şi au început sa curgă injurii pe care hârtia nu le suporta. Individul a revenit după doua săptămâni, pe la ora 18.30. Iar: "securistule, nenorocitule!" Eu nu ma dezic de profesia pe care am avut-o, fiindcă nu am făcut nici un lucru de care să-mi fie ruşine. I-am propus sa ne întâlnim. A zis sa vin în fata Secţiei de Politie nr. 15, ca va fi într-o Dacie alba, nr. 1-B-3313. M-am dus, l-am aşteptat un sfert de ora, după care am plecat spre casa. Recent, l-am reîntâlnit în Piaţa Dorobanţi pe generalul Iulian Vlad. Ieşea din magazinul "Nic". L-am salutat şi l-am întrebat din nou daca ma recunoaşte. Mi-a spus ca, data fiind poziţia pe care o deţinea înainte de 1989, nu avea cum să-i ştie pe toţi ofiţerii din aparat. I-am reamintit ca ne-am plimbat, cu doi ani în urma, vreo trei ore prin preajma locuinţei sale. "Aaa! Acum mi-aduc aminte de dumneata. Mai ales ca, în ultimul timp, multi colegi mi-au adus copii xerox după interviurile acordate revistei Lumea Magazin." Mi-a zis ca nu-şi aminteşte ca eu să-i fi dat vreun număr de telefon. "Cum de afirmi dumneata ca as fi vrut sa te trimit la moarte?" "Asa a fost, domnule general! Daca nu ma orientam în acel moment şi ascultam de ordinul dvs., acum eram mort!" "Draga, dumneata erai militar şi trebuia sa execuţi ordinul primit." "Este adevărat, dar în momentele acelea de confuzie şi haos, create după fuga lui Nicolae Ceauşescu, am considerat ca trebuie sa cântăresc bine ordinele pe care le primesc. Am argumentat ca nu stiu locul adăpostului de care ati vorbit şi i-am recomandat pe cei doi colegi care ar fi putut cunoaşte aşa ceva." "Dar dumneata cum ai îndrăznit să-i trimiţi pe cei doi la moarte?" "Nici vorba ca eu să-i trimit la moarte! Eram sigur ca şi ei v-ar fi spus acelaşi lucru: ca la reşedinţa lui Nicolae Ceauşescu nu puteau fi terorişti băgaţi în adăpost."   Iulian Vlad făcea joc dublu de la început?   Consider ca generalul Vlad devenise executant al unui ordin al generalului Neagoe, care, desi era arestat, mai putea inca sa dispună asemenea "masuri". După concepţia generalului Vlad, în acele împrejurări, eu ar fi trebuit sa execut orice ordin, chiar daca ar fi trebuit sa trag în manifestanţi. I-am reamintit ca acolo erau mai multi oameni, dintre care unii mai trăiesc (Montanu, Lupoi) şi pot confirma cele spuse de mine. Generalul Vlad a fost condamnat, a făcut puşcărie şi a fost eliberat pentru limita de vârstă. L-a elogiat pe Mihai Valeriu, "un mare revoluţionar" care l-a susţinut la proces. Am rămas uluit. "De când il cunoaşteţi pe Mihai Valeriu, domnule general?" "Din timpul evenimentelor din decembrie 1989." I-am povestit exact ce am relatat pentru revista Lumea Magazin în ianuarie 2002.   Generalul a recunoscut ca eu aveam dreptate în ce-l priveşte pe "marele revoluţionar".   Duplicitatea în evenimentele din 1989, lipsa de profesionalism în evaluarea situaţiei operative din acele momente l-au caracterizat pe generalul Vlad atunci. "Generalii Vlad Iulian, Gian Bucurescu şi alţii nu au avut maturitatea politica şi experienta muncii de securitate, fiind proveniţi din serviciile de învăţământ, apreciază generalul Ionel Gal în lucrarea "Raţiune şi represiune în Ministerul de Interne 1965-1989". (.) Orice manifestare de nemulţumire sau de protest fata de stările negative era înăbuşită cu brutalitate. Tudor Postelnicu şi echipa de generali, inclusiv generalul Vlad Iulian, nu au avut discernământul politic necesar pentru a face diferenţa dintre cei nemulţumiţi de mizeria sociala şi elementele politice adverse sau ostile regimului politic. (.) Poziţia şi coabitarea generalului Vlad Iulian, adjunct al sefului Securităţii Statului, deci mana dreapta a lui Tudor Postelnicu şi apoi ministru secretar de stat, care a coordonat activitatea Securităţii peste doua decenii, raman o enigma, un mister. Era un ofiţer cu o cultura formata, manierat în relaţiile cu colegii şi colaboratorii. Principalele sale neajunsuri au fost insa frica, lipsa unei poziţii ferme fata de stările abuzive şi masurile ilegale; conştient de multe stări negative, nu a avut curajul sa acţioneze, situându-se în multe cazuri într-o poziţie oscilanta şi duplicitara.   Tovarăşi, comanda la Atodiroaie! Eu ma duc sa ma culc.   Colonelul Paul Pasarin afirma pe unde poate ca a fost seful Serviciului de contrainformaţii al lui Nicolae Ceauşescu şi ca ar fi copt o lovitura de stat. Este adevărat?   Sa fim serioşi! Nu a existat în Direcţia a V-a un asemenea serviciu. La asigurarea securităţii preşedintelui contribuia tot aparatul de securitate, pe toate liniile de munca, inclusiv contraspionaj, acesta fiind calificat drept sarcina prioritara şi misiune fundamentala a Securităţii. In câţiva ani de activitate în aceasta unitate nu poţi sa ajungi la performanta afişată de colonelul Pasarin, care pretinde ca a cunoscut toate problemele care il vizau pe Nicolae Ceauşescu.   Si totuşi, cine a condus dispozitivul de reprimare a revoluţiei din 22 decembrie 1989? Am alta viziune asupra evenimentelor şi pot oferi detalii inedite. Masurile de securitate se luau tot timpul, cu orice ocazie, de către garda apropiata lui Nicolae Ceauşescu, formata din escorta preşedintelui, garda Comitetului Central, a Consiliului de Stat, a Palatului Victoria, deci oamenii din Direcţia a V-a; urmau salariaţii secţiilor de miliţie de la Capitala, Circa 1, Circa 2; veneau apoi trupele de securitate, conduse de generalul Ghiţă; se adăugau trupele de la Ministerul Apărării Naţionale, de la Şcoală din Băneasa, gărzile patriotice, cu uniforme sau în civil.   Pe 21 decembrie 1989, pe la orele 19.30, am ieşit pe Oneşti spre Sala Dalles sa vad ce se întâmplă. Eu aveam în grija casa lui Nicolae Ceauşescu ("obiectivul"), sectorul de reprezentare şi clădirea CC. I-am zis colegului Ilie Badea ca ies sa vad care-i situaţia. Am intrat în restaurantul "Bulevard". Mă-ntampina Cezar, seful restaurantului. "Sa va dau un whisky, tovarăşu' colonel!" "Ştii ca nu beau. Fă-mi un ceai cu multa lămâie şi cu miere." Eram răcit. "Am vrut sa le dau soldaţilor de-aci nişte biscuiţi Eugenia, le-am făcut şi-o oala de ceai. Stau, saracii, de-atâta timp şi nu le da nimeni nimic. Mi-a fost mila de ei. N-au vrut sa mănânce, ca tovarăşul maior le-a interzis sa ia ceva de mâncare sau de băut, ca sa nu-i otrăvim."   Diversiunea "Securitatea contra Armatei" deja funcţiona?   Sigur. I-am zis să-l cheme pe maior. A venit maiorul respectiv, m-am prezentat. "Le-aţi ordonat soldaţilor sa nu mănânce. Lăsaţi-i sa bea măcar un ceai, domnule. Nu-i vedeţi cum arata?" La insistentele mele, a acceptat. Am plecat la sectorul de reprezentare. Pe la orele 22.00, am revenit la Direcţia a V-a. La 22.30, mi-am anunţat colegul ca ies din nou. La 23.10, în fata intrării B de la CC, acolo unde erau nişte brazi argintii (scoşi după 1990), au început sa se strângă generalii Vasile Milea, Iulian Vlad, Gian Bucurescu şi Neagoe, Tudor Postelnicu şi Andruta Ceauşescu, Parcalabescu de la gărzi patriotice, generalul de la Miliţia Capitalei, Toma de la UTC şi alţii. M-am băgat şi eu în spatele generalului Neagoe. De ce i-a adunat în strada nu stiu. Milea ia cuvântul. "Tovarăşi, v-am convocat aici pe toţi. Vedeţi în ce situaţie ne aflam. Pentru o coordonare a tuturor forţelor care participa în zona CC, Sala Palatului, Sala Dalles, este bine ca toate forţele sa se subordoneze unui singur comandant. M-am gândit să-l numim la comanda acestui dispozitiv pe maiorul Atodiroaie." Când am auzit de acest nume necunoscut (care acum e general), am zis ca totul e pierdut. Am plecat la birou şi i-am spus maiorului Badea: "Ilie, s-a dus dracului şandramaua! Eu ma duc sa ma culc."   Acelaşi lucru l-a spus şi Stefan Andrei: "In noaptea de 21 decembrie, eu m-am culcat". Se trăgea cu tunul. Va mai prindea somnul în acele condiţii?   Vorba vine. Totul era făcut cu buna ştiinţă. A ieşit maiorul Badea pe-afară. Eu m-am întins pe patul din birou. După o jumătate de ora am vrut sa ies, dar usa era închisă pe dinafara. aşa era la noi: nu aveai voie sa te izolezi cu cineva înăuntru. Am sunat după Ilie peste tot. Au dat de el şi a venit. "Am crezut ca va culcaţi." "Ba, eu puteam sa dorm cu împuşcăturile astea?" "Aveţi dreptate, s-a dus dracului şandramaua."   Generalul Militaru l-a omorât pe Trosca.   Armata a început sa traga după ce a intrat TIR-ul în militari la Intercontinental, diversiune despre care am mai vorbit. Pana dimineaţă s-a spălat sângele, s-a făcut curat.   Pe 22 decembrie, la ora 16.00, eram la sectorul de reprezentare. Burciu de la gospodăria de partid a primit telefon sa duca la CC apa şi sandviciuri pentru noua conducere. Eu i-am luat pe cei doi ospătari ai lui Ceauşescu, pe Lie şi pe Aurel, şi m-am dus cu alimentele. Mi se părea normal. Când am ajuns la Cina, şoferul Robescu a rămas acolo, eu cu Lie am luat lada cu apa, iar Aurel ducea sacoşă cu sandviciurile. Ne-am dus prin mulţime spre intrarea principala a CC, iar Aurel s-a dus spre intrarea B, a intrat în sediul CC, a mers la etajul 1. Pe culoar s-a întâlnit cu colonelul Lăzărescu, cel care răspundea de amplificarea lui Ceauşescu. "Ce-i cu tine aici, Aurele?" "Tovarăşu' colonel, tovarăşu' Burciu a primit un telefon sa ducem apa şi sandviciurile pentru tovarăşu' Iliescu, ca aşa s-a zis." "Ba, du-te la Ciobanu să-ţi dea şi ţie legitimaţie de revoluţionar, ca sa nu se ia cineva de tine." S-a dus la Ciobanu, dar nu mai avea legitimaţii de revoluţionar. "Vino peste o ora, că-mi mai aduce." Eu consideram ceva normal sa i se duca lui Ion Iliescu de mâncare, ma obişnuisem cu ideea înlocuirii inca din 3 decembrie.   I-aţi cunoscut pe comandanţii trupelor USLA?   Da. I-am cunoscut pe colonelul Ardeleanu, pe locotenent-colonelul Trosca, pe Cernat. Când venea Arafat în tara, ii plăcea sa stea la vila T16 (din strada Turgheniev). Din punct de vedere contrainformativ, eu ma ocupam şi de acele vile. Tot personalul care-l deservea pe Arafat era în subordinea mea. Ardeleanu şi Trosca ma întrebau întotdeauna daca sunt probleme.   Acolo s-a întâlnit Arafat cu Carlos Şacalul?   Niciodată nu s-a întâlnit Arafat cu Şacalul pe teritoriul României. Eu aşa stiu.   Cum explicaţi sfârşitul tragic al lui Trosca?   Moartea lui Trosca se datorează generalului Nicolae Militaru. In vara lui 1990, m-am întâlnit cu Militaru şi m-am luat de dansul. Trosca a lucrat la Contrainformaţii militare şi el l-a depistat pe generalul Militaru ca agent KGB. El l-a dat pe linie moarta pe Militaru. Trosca era un foarte bun profesionist, locţiitor al colonelului Ardeleanu. Avea cultura şi pregătire foarte bune. "Nu eu l-am omorât pe Trosca", mi-a zis Militaru. "Cine l-a chemat la Ministerul Apărării Naţionale sa va apere? Nu dvs.?" Blindatele cu care s-a dus Trosca la MApN erau nişte cutii de tabla chioara, în care încăpeau doar patru persoane. Sa chemi la minister aceste cutii pentru apărare, când acolo erau tancuri şi tunuri?! O singura ghiulea de tun l-a făcut praf pe Trosca. Militaru i-a plătit poliţa cu vârf şi îndesat. Ofiţerii din Direcţia a IV-a de contrainformaţii militare, care au lucrat la dosarul lui Militaru zis "Corbul", trăiesc. Colonelul Enachescu făcea parte din Direcţia a IV-a şi răspundea de Direcţia a V-a. El cu maiorul Ciocan ne supravegheau pe noi, toată direcţia (650 de cadre).   Oamenii lui Cercel.   Mihai Iacob a lucrat la Direcţia a V-a? Este acelaşi Iacob care a fugit la Londra pe timpul lui Pacepa?   Nu stiu. Nimeni nu intra în obiectiv (casa lui Ceauşescu) fara avizul meu. Cu excepţia nomenclaturii.   Cine-i selecta pe ziariştii care mergeau cu Nicolae Ceauşescu? Direcţia a V-a. Va rog sa nu-i daţi numele ofiţerului care se ocupa de ziarişti. Înaintea lui se ocupa căpitanul Cercel. Ziariştii trebuia sa aibă dosarele bune şi sa fie buni meseriaşi. Unii dintre ei erau îmbrăcaţi aşa de modest, ca ţi-era mila de ei. Cam 70% lucrează şi azi în presa. Ii vad la televizor. Nici un ziarist nu primea grade, dar informatori aveam în presa. Ati cunoscut un informator cu numele "Bombonel", de care aminteşte şi Ticu Dumitrescu?   Nu. De "Frumosu" am auzit şi de alţii.   Viorel Patrichi SFÂRŞIT      

Istoria Comunismului In Romania de Victor Frunza CUVÂNT.   Nu am ajuns încă la capătul acestui secol, al XX-lea, şi bilanţul existenţei românilor cuprinde mult mai multe momente triste şi dureroase, pentru un timp atât de scurt de istorie umană, cât poate cuprinde o sută de ani, şi mult prea puţine clipe de realizări şi satisfacţii naţionale.   O răscoală ţărănească, reprimată violent şi cu cruzime, marchează începutul secolului, adevărat semn al unor suferinţe populare fără precedent, care aveau să vină.   A urmat primul război mondial, un fel de tăvălug gigantic care a trecut şi peste ţara noastră, lăsând în urmă tot ce poate aduce un război: sânge, suferinţe, lacrimi, păduchi, mizerie. Ecoul lui a ajuns până la noi prin cei care l-au trăit şi au povestit.   După un respiro, epoca scurtă numită dintre cele două războaie, s-au Instalat dictaturile.   Într-o avalanşă de desfăşurări cărora nu le-a mai putut ţine piept, ţara n fost sfârtecată, smulgându-i-se din teritoriul naţional provincii întregi. Drept urmare unui nefericit concurs de împrejurări, a fost târâtă într-un război pe care nu şi-l dorise, plătit din greu cu statutul de ţară învinsă, deşi în cele opt luni şl optsprezece zile cât a luptat în tabăra aliaţilor şi-a pus întregul potenţial material şi uman în slujba victoriei acestora, pe altarul căreia a adus jertfe gr*l«.   Anii care au urmat se pot numi de pace numai în sensul de nebeli-gerenţă Intre state. Altfel, nici de pace, nici de linişte nu au fost.   Victor Frunză.   Lichidarea forţelor politice care militau pentru menţinerea pluralismului democratic, regăsit la 23 august 1944, a mers până la distrugerea fizică a unor reprezentanţi ai acestora. Demolarea sistemului politic şi economic anterior, bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, sub pretextul abolirii "exploatării" şi înlocuirea lui cu un regim de dominaţie totalitară a oamenilor de către statul, dominat el însuşi de către partidul unic şi obligatoriu al societăţii, dominat la rândul lui de către grupuri de putere, a fost însoţită de greşeli în masă, împotriva a sute de mii de oameni nevinovaţi, repudiate ulterior la modul abstract şi cu totul formal.   Când violenţele social-politice ale oamenilor, de cele mai multe ori distrugătoare de valori naţionale, erau în acumulare de noi energii, lăsând doar impresia de relaxare a vieţii, peste ţară s-au abătut catastrofe naturale.   O secetă distrugătoare şi o foamete cumplită însoţeau – nefericit simbol! – începutul erei noi. Două inundaţii şi trei cutremure catastrofale au înfăţişat do fiecare dată apocalipsul. Dintre ele, două inundaţii şi un cutremur s-au petrecut într-un interval de numai şapte ani (1970-1977). Numai acestea ar fi fost suficiente pentru a da întreaga măsură a suferinţelor unui popor.   Bilanţul pozitiv este mult mai modest: o unire temporară a tuturor teritoriilor locuite de români, între graniţele unui stat naţional unitar, în 1918*; o dezvoltare democratică după această dată; m sfârşit, cotitura de la 23 august 1944, care a readus ţara în rândul statelor cu un regim pluripartinic şi democratic, pentru uri timp, din nefericire, mult prea scurt.   Dominanta acestui secol, atât de furtunos pentru destinele poporului nostru rămâne însă stalinizarea României. Ea s-a înfăptuit prin mijloace globale politice şi economice, prin mijloace paşnice, când nu se întâmpina rezistenţă şi prin represiune sângeroasă, când se întâmpina, dar îndreptată şi împotriva celor care în mod potenţial puteau deveni adversarii ei.   Instrumentul stalinizării României a fost forţa politică, denumită rând pe rând: Partidul Comunist ("Socialist") din România, Partidul Comunist din România – Secţie a Internaţionalei a lll-a, Partidul Comunist (S. R. I. C.   — Secţia Română a Internaţionalei Comuniste), simplu, fără nici un alt adaos, Partidul Comunist din România, Partidul Comunist Român, Partidul Muncitoresc Român şi m sfârşit, din nou, Partidul Comunist Român, care deţine astăzi monopolul absolut al puterii, printr-o singură persoană.   ') NOTA LA EDIŢIA A lll-a, 1999. Termenul consacrat atunci al ţării unite: România Mmr, interzis de comunişti înainte şi compromis în fel şi chip de neocomunişti, după 1009.   ISTORIA COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA.   Păcatul lui originar, de a fi fost creat de forţe din afara ţării, în primul rând pentru a servi împotriva unor interese naţionale şi de a fi fost adus la putere de aceleaşi forţe, impus şi nu ajuns la cârma ţării prin voinţa naţională, îşi pune amprenta nu numai pe întregul său trecut istoric, dar şi pe prezent, precum şi pe felul cum proiectează el viitorul ţării.   Am scris această carte nu pentru a înlocui golul unei istorii a P. C. R. Istorii fragmentare există, iar una integrală, dacă se va scrie şi se va tipări, va prezenta trecutul aşa cum ar plăcea conducătorilor să fi fost şi nu după cum s-a desfăşurat în realitate.   Ca nici un alt domeniu în România, cunoaşterea adevărului despre partid este un privilegiu la care au acces numai iniţiaţii, care după contactul cu el, au obligaţia să-l răstălmăcească pentru consumul de masă. Secretul şi cenzura apără de cunoaştere, pentru ca dezinformarea să fie mai uşor de înfăptuit, iar la aniversările de partid care se ţin lanţ, compatrioţii noştri, aduşi cu zecile de mii pe stadioane sau în pieţe publice ca nişte fiinţe negânditoare, conducătorul de partid şi de stat să le ofere varianta la zi a evenimentelor politice din trecut, în centrul cărora va avea grijă să se aşeze, înainte de toate, pe sine.   Am scris această carte din setea de adevăr: am văzut prea mulţi oameni din toate generaţiile căutându-l, fără să se poată descurca în hăţişul de mistificări.   Am scris această carte şi din disperare: a mea şi a altora. Am văzut prea mulţi oameni, din toate generaţiile, ajunşi la apatie şi la indiferenţă, alţii la unica dorinţă de a scăpa prin fugă, după ce speranţele de democratizare a societăţii româneşti, ivite după 1964, nu s-au îndreptăţit, ba mai mult, după ce o nouă şi grea dictatură de tip neostalinist s-a instalat din nou în ţara noastră după 1971, pentru a nu încerca să fac ceea ce pot face: a le întinde o mână de ajutor.   Când am gândit această carte şi m-am documentat pentru ea, scriind prima variantă, eram membru al Partidului Comunist Român. Am pornit la realizarea ei, conştient de urmări. Mi-am spus că pentru adevăr, pentru rostirea şi răspândirea lui, merită să fac orice sacrificiu.   Doresc să explic prezentul prin prisma trecutului şi a conduce pe toţi cei care, de bună credinţă, reflectează asupra destinului poporului nostru şi al lor personal, la înţelegerea faptului după care trecutul dacă nu poate fi modificat, în schimb, viitorul poate să urmeze alt curs decât cel pregătit şi antepro-gramat, fie şi cu multe decenii înainte.   Rămâne numai să nu-l acceptăm în mod fatalist şi să avem tăria de a încerca să-l schimbăm.

      COMISIA PREZIDENŢIALĂ PENTRU ANALIZA DICTATURI COMUNISTE DIN   ROMÂNIA                                                                                              INTRODUCERE           Natura, scopurile şi efectele regimului totalitar comunist: Ideologie, putere şi practici politice în România, 1945-1989           Motto: „Fie ca urile să amorţească!           Dar trebuie să rămână amintirile, pentru ca atâtea nenorociri, atâtea suferinţe să nu fie niciodată pierdute pentru experienţa oamenilor!” (Jules Michelet, Istoria Revoluţiei Franceze)                     Comunismul, care s-a pretins o nouă civilizaţie, superioară celei capitaliste pe care a negat-o cu pasiune, a forţat sute de milioane de oameni să trăiască într-un univers închis, represiv şi umilitor. La nivelul teoretic, al scopurilor proclamate, comunismul s-a pretins întruchiparea „umanismului absolut”, o societate din care au dispărut distincţiile de clasă şi în care oamenii ar putea trăi într-o deplină Libertate. Libertatea însăşi, în concepţia marxistă, singura permisă sub regimul comunist, era definită drept necesitate înţeleasă. Partidul comunist era proclamat drept deţinătorul adevărului universal, având astfel dreptul să Definească modalităţile de „înţelegere a necesităţii”. Comunismul a fost o concepţie utopică, înrădăcinată în visul suprimării, cu orice preţ, a proprietăţii private şi a construirii unui univers al egalităţii totale.                     Dictatul leninist asupra realităţii a urmărit să transforme individul într-o simplă rotiţă din imensa maşinărie a despotismului partidului unic. Ceea ce nu înseamnă că această strategie a reuşit pe deplin. Dimpotrivă chiar, oamenii au rezistat în difierite feluri, au existat diverse grade de opoziţie, dar şi felurite grade de complicitate. Trebuie astfel să onorăm memoria celor care şi-au dat vieţile rezistând sistemului, de la cei care au murit în închisoare şi până la persoanele care au murit din cauza avorturilor ilegale, de la cei încarceraţi şi bătuţi (mineri, muncitori, ţărani care au protestat împotriva comasării terenurilor şi a colectivizării) în anii lui Gheorghe GheorghiuDej şi până la victimele anilor 1980 sub Nicolae Ceauşescu. Aceşti oameni nu au fost transformaţi cum ar fi dorit potentaţiii comunişti. În cele din urmă, nemaiputând suporta apăsarea unui despotism inept, majoritatea poporului român s-a mobilizat şi a pus capăt dictaturii prin revoluţia din decembrie 1989. Fără A nega conspiraţiile împotriva lui Ceauşescu, ţesute în aparatul de partid, în Armată, în Securitate şi în serviciile secrete străine, nu putem accepta tezele celor care susţin că prăbuşirea regimului nu a fost decât efectul unor astfel de acţiuni sau o lovitură de stat. Victimele de la Timişoara, Bucureşti, Cluj şi din alte oraşe şi-au dat viaţa luptând împotriva unui sistem inuman. Aceşti oameni, ca şi cei care au ieşit pe străzi nu s-au simţit şi nu au fost parte a vreunui complot. Anii care au urmat după 1989 au semnificat o luptă continuă Între forţele vechiului sistem, indiferent de măştile pe care le-au purtat şi le poartă şi acea parte a României care a dorit şi doreşte o societate deschisă [1].                     Totalitarismul, fie de dreapta, fie de stânga, este un regim care neagă drepturile umane şi subordonează individul entităţii colective a partidului/stat. Cum a scris cândva Hannah Arendt, autoarea unei lucrări fundamentale despre totalitarism: „Mişcările totalitare sunt organizaţii de masă formate din indivizi atomizaţi şi izolaţi. Comparate cu toate celelalte Partide şi mişcări, caracteristica lor externă cea mai evidentă este cererea lor de loialitate totală, nelimitată, necondiţionată şi inalterabilă în raport cu membrul individual” [2]. Ceea ce s-a realizat a fost o nouă formă de sclavagism care a inclus, pe lângă controlul vieţii economice, politice şi sociale şi condiţionarea mentală a subiecţilor statului totalitar.           În sistemul totalitar comunist, partidul era cel care definea deopotrivă ceea ce era permis şi ceea ce era interzis. Spre a relua o formulă a lui George Orwell, în universul totalitar, tot ce nu este interzis, este obligatoriu.        Inclusiv datoria oamenilor de a fi fericiţi în pofida condiţiilor degradante la care îi condamna sistemul. La sfârşitul regimului comunist din România, deci în momentul Congresului al XIV-lea din noiembrie 1989, acel conclav crepuscular pe care îl putem numi congresul ruşinii şi al disperării, PCR număra aproape 4                    Milioane de membri. Era vorba, aşadar, de unul dintre cele mai mari partide comuniste din lume (proporţional vorbind)3. În realitate, era un gigant lipsit de orice viaţă internă. Puterea în partid şi în ţară aparţinea în exclusivitate clanului Ceauşescu şi Securităţii. Membrii conducerii PCR (Comitetul Politic Executiv, Secretariatul Comitetului Central, Colegiul Central de Partid) se transformaseră în simple marionete care nu făceau decât să consfinţească Deciziile tot mai delirante ale cuplului conducător. Nu exista nici un fel de curent reformator. Schimbările iniţiate de Mihail Gorbaciov în URS, reformele din alte state din Europa de Est erau denunţate ca o „deviere de dreapta” şi o trădare a intereselor socialismului. Aceste interese erau desigur definite prin prisma puterii deţinute de familia Ceauşescu şi de susţinătorii lor zeloşi. În paginile acestui raport vom încerca să desluşim felul în care s-a produs completa degringoladă a PCR ca organism politic şi vom medita asupra responsabilităţii sale instituţionale pentru catastrofa pe care a simbolizat-o experimentul totalitar în ţara noastră. Acest lucru este cu atât mai urgent cu cât nici un partid din România postdecembristă nu şi-a asumat răspunderea pentru cele patru decenii şi jumătate de obsesivă urmărire a construcţiei unei imposibile utopii. În chip lamentabil, din raţiuni ce ţin de dubioasa sa ereditate politică, regimul postcomunist nu a făcut mari progrese în această Direcţie. Spre stupoarea atâtor militanţi pentru democraţie, dar şi a Occidentului, în România ororile epocii comuniste au rămas nepedepsite.                   Discuţia despre statul comunist ca sistem politic bazat pe dispreţul total faţă De însăşi ideea de lege nu s-a tradus într-o condamnare deschisă, transparentă Şi categorică, de către noul stat democratic, a precursorului său istoric. Nu există încă un document oficial al statului român în care să se ceară iertare victimelor terorii comuniste pentru imensele şi prin nimic meritatele lor suferinţe. Balastul necondamnării comunismului în perioada 190-206 a grevat în multe privinţe consolidarea democratică şi a creat sentimente de profundă Frustrare, exasperare şi dezamăgire în rândul unor largi cercuri sociale. A sosit din plin momentul ca această stare de amnezie sistematic întreţinută să Înceteze. Recuperarea memoriei dar şi identificarea responsabilităţilor sunt indispensabile funcţionării unei comunităţi politice democratice.                    Pe plan global, peste o sută de milioane de oameni au fost victime ale acestui sistem. Chiar această cifră este una minimalistă. Numai în China, circa 70 de milioane au murit în timp de pace ca urmare a planurilor şi strategiilor catastrofic-genocidare ale lui Mao şi camarazilor săi de idei4. În URRS, cel puţin 20 de milioane au pierit în sinistrul experiment bolşevic. Cartea Neagră a comunismului oferă probe zguduitoare privind dezastrul civilizaţional al dictaturilor comuniste: s-a pierdut însăşi noţiunea de umanitate prin ceea ce Istoricul francez Alain Besançon a numit falsificarea Binelui [3].                     În nici o altă ţară din Europa de Est şi Centrală, cu excepţia probabil a Albaniei, dar nu în ultimii ani ai comunismului din această ţară, sistemul stalinist nu a avut o asemenea longevitate şi intensitate precum în România6.           Luând în considerare lipsa destalinizării şi a reformelor reale în România, dimensiunile cultului personalităţii, ca şi iniţierea unui scenariu dinastic al succesiunii la puterii, putem vorbi de un excepţionalism românesc. În pofida aparenţelor mini-liberalizări (1963-1964, 1965-1971), regimul şi-a menţinut cu neclintită obstinaţie poziţia de dominaţie absolută asupra societăţii, economiei şi culturii. Mult timp celebrată de propaganda regimului, „marea cotitură” legată de venirea la putere lui N. Ceauşescu (martie 1965) şi mai ales de Congresul al IX-lea al PCR (iulie 1965) nu a schimbat datele esenţiale ale sistemului.         Nicolae Ceauşescu nu a venit la putere într-o situaţie de criză, ci într-una de relativă relaxare socială şi politică. El nu a trebuit să Lupte pentru putere cu predecesorul său ori cu gruparea acestuia. Tocmai de aceea, sarcina sa nu a fost de a schimba sistemul, ci de a-l consolida, continuând linia stabilită de predecesorul său8.           Pentru el, ca şi pentru Stalin, ori GheorghiuDej, ereziile ideologice echivalau cu crime politice. Opozanţii erau prin definiţie „huligani” şi „infractori”. Scopul său nu a fost să construiască Un „socialism care nu uită omul” (Imre Nagy) ori un „comunism cu chip uman” (Alexander Dubcek). Desovietizarea de după 1963 a fost de fapt un mecanism de supravieţuire a elitei comuniste româneşti prin însuşirea şi manipularea simbolurilor patriotice. Nu se poate nega faptul că au existat momente de relativă deschidere, dar ele au fost întotdeauna decise de sus. Tot de sus s-a hotărât şi revenirea la formulele cele mai agresive de control stalinist – de la „Tezele din iulie” din 1971, enunţate de Ceauşescu după revenirea din vizita în China şi Coreea de Nord, până la sistematizarea generalizată a satelor lansată oficial în prima fază în 1974 (Legea [41]) şi în faza a doua, exacerbată, în martie 198.                               Când Nicolae Ceauşescu declara în 1988           Că „hobby-ul său este construcţia socialismului în România”, el nu făcea decât să mărturisească natura impenitent stalinistă a experimentului comunist din ţara noastră, de la început şi până la sfârşit. Simulacrul de destalinizare din 1968 nu a condus, ca în Polonia sau Ungaria în perioada de după moartea lui Stalin, la arestarea şi judecarea unora dintre marii criminali. Nici Alexandru Drăghici (ministru de Interne între 1952-1965) şi nici aghiotanţii acestuia (Alexandru Nicolschi-Grünberg, Gheorghe Pintilie-Pantiuşa, János Vincze, Vasile Negrea) nu au fost aduşi vreodată în faţa justiţiei. Nici unul din şefii regionali, direct implicaţi în atrocităţile stalinismului, nu a fost judecat şi condamnat. Şefii Securităţii din perioada ultimă a lui Ceauşescu şi a regimului (Iulian Vlad şi Tudor Postelnicu) au fost judecaţi pentru rolul lor în represiunea din decembrie 1989, nu pentru vina a de a fi condus o instituţie fundamental ostilă drepturilor omului şi cetăţeanului. Marii călăi s-au bucurat şi unii încă se bucura de onoruri şi pensii, iar victimele au fost şi sunt în continuare calomniate ori uitate. La ora scrierii acestui raport, torţionari precum Gheorghe Enoiu (anchetator sadic, colonel securist) sau Nicolae Pleşiţă fosta căpetenie a Securităţii şi a Direcţiei de Informaţii Externe) continuă Să îşi sfideze, în deplină libertate, fostele victime.                     Convulsiile şi întârzierile perioadei de după decembrie 1989 nu pot fi explicate fără a reflecta asupra naturii regimului prăbuşit atunci. Nu au existat două regimuri comuniste în România: primul, cel „cominternist”, „străin de neam” şi de „sufletul” poporului român şi al doilea, cel de după „ruptura” cu URRS, devotat valorilor naţionale. Între sistemul concentraţionar al perioadei 1948-1964, o perioadă de consolidare şi instituţionalizare şi cel aparent mai tolerant de după 1964           Există o legătură incontestabilă: în perioada Dej spaima ajunsese să fie interiorizată într-un asemenea grad încât acţiunile represive făţişe nu mai erau necesare decât în condiţii extreme (prigoana disidenţilor în anii 1970 şi 1980 spune destul despre capacitatea regimului de a recurge la teroare de câte ori simţea nevoia)[4].                    Socialismul lui Ceauşescu, urmaş direct al celui construit sub GheorghiuDej, a fost extrem de autoritar, paternalist şi manipulator. A fost o tiranie inspirată de aceleaşi fixaţii ideologice ca şi cele ale fondatorilor regimului (între care N. Ceauşescu însuşi): rolul conducător al partidului unic, anihilarea şi demonizarea proprietăţii private şi a pieţii, batjocorirea drepturilor omului, geneza „omului nou-constructor devotat al societăţii socialiste”. Diferenţa între perioada Dej şi cea a lui Nicolae Ceauşescu ţine de elementul predominant oligarhic sub Dej şi de accentuarea dimensiunii feudal-personaliste sub Ceauşescu. Altminteri, structura internă a conducerii a rămas similară. Retorica naţionalistă a înlocuito pe cea internaţionalistă, metodele de intimidare au devenit mai subtile, dar nu mai puţin omniprezente şi constrângătoare. Delaţiunea a continuat să fie baza acţiunii de control şi supraveghere în masă exercitată de Securitate. Prin urmare, este important să Ne ocupăm de mecanismele recrutării şi utilizării informatorilor.          

Letopisetul Tarii Moldovei de Grigore Ureche