Recent Posts
Posts
„În zi de crudă foamete, / Fiindu-li lehamite/ In margenea ţării întregi/ Au vrut s'ucidă pe moşnegi". (Nicolae Iorga, „Oameni de prisos"). În noaptea de 26 spre 27 noiembrie, apoi în ziua de 27 noiembrie au fost asasinate 70 persoane, lideri politici şi militari, membri ai structurilor informative, de ordine şi sigurantă, justiţie din care 64 de persoane se aflau arestate în închisoarea militară Jilava, celelalte fiind asasinate la prefectura Poliţiei Capitalei, iar în pădurea Snagov şi Streajnic au fost asasinaţi cunoscutul economist Virgil Madgearu şi marele istoric Nicolae Iorga . Între victimele menţionate şi în procesul intentat asasinilor au figurat Mihail Moruzov, Niki Ştefanescu, generalul Ion Blegliu, generalul Argeşeanu, generalul Gabriel Marinescu, colonelul Anibal Panaitescu, colonelul Ştefan Gherovici, ofiţeri de poliţie şi jandarmi, subofiţeri şi funcţionari care luaseră parte la reprimarea Mişcării Legionare(1). Marele istoric român Nicolae Iorga şi preşedinte al Academiei Române, a fost ridicat de la vila sa din Sinaia în după amiaza zilei de 27 noiembrie 1940, sub pretextul că urmează să dea o declaraţie la Prefectura Poliţiei Capitalei. În aceiaşi zi fostul profesor universitar şi ministru Virgil Madgearu a fost ridicat de la domiciliu său din Bucureşti sub acelaşi pretext. Primul a fost găsit asasinat în mirişte lângă comuna Steajnicul-Prahova, iar cel de al doilea, în pădurea Snagov la locul numit Coada Lungă(2). În aceeaşi zi foşti primi miniştri şi unii demnitari ai Statului, au fost ridicaţi de la domiciliile lor cu intenţia de a fi ucişi. Printre aceştia se aflau generalul Ilasievici, Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărăscu, Ion Gigurtu, Mihail Ghelmegheanu, general dr. Marinescu colonelul Victor Marinescu au scăpat cu viaţă datorită intervenţiei la timp a lt.col.Alexandru Rioşeanu, în acel moment subsecretar de stat la Ministerul Internelor. Transportaţi din ordinul lui pentru a fi puşi în siguranţă s-a încercat din nou uciderea lor în cursul nopţii de 27 spre 28 noiembrie. Au fost salvaţi din nou graţie intervenţiei la timp a unui detaşament motorizat la ordinul aceluiaşi Rioşeanu. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu comisarii Paul Voinescu, Nicolae Suciu, Nicolae Gheorghe Ralet, Alexandru Davidescu şi Ionel Dumitrescu. Primii trei au fost ucişi în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940 în beciurile prefecturii. Ceilalţi doi au fost transportaţi dimineaţa în pădurea Balota-Vlăsia, pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, unde s-a tras asupra lor. A scăpat cu viaţă în urma unor grele suferinţe Ionel Dumitrescu. Implicarea Poliţiei legionare şi a Corpului Muncitoresc Legionar (C.M.L.) în asasinate Colaborarea între Poliţia Legionară şi Corpului Muncitoresc Legionar.(4)Două structuri de forţă şi şoc a Mişcării Legionare a fost dovedit în special de faptul că în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, comandantul C.M.L. a însoţit garda legionară din care au foşti recrutaţi asasinii la închisoarea Miltară Jilavacare  a repartizat pe toţi membrii gărzii din acea noapte, indicând fiecăruia în parte cum va acţiona şi în care celulă din cele 16. Asasinii identificaţi ulterior erau în mare parte ofiţeri ai Poliţiei Legionare care îşi avea sediul la Prefectura Poliţiei Capitalei, toţi numiţi în funcţie de fostul Prefect Ştefan Zavoianu, învinuit şi condamnat pentru instigare la asasinat. De asemena din cercetările efectuate şi după indiciile adunate alţi atentatori erau membrii ai Poliţiei legionare dependente de Ministerul de Interne sau persoane înregimentate în C.M.L . Sentinţa şi executarea asasinilor La 9 iulie 1941, Curtea Marţială a Comandamentului Militar al Capitalei, sub preşedinţia prim-preşedintelui, colonel-magistrat Vasile Gelep, începeau dezbaterile în procesul privind asasinatele săvârşite la Jilava. În cadrul aceluiaşi proces, au compărut şi acuzaţii pentru crimele din aceeaşi noapte de la Prefectura Poliţiei Capitalei şi din pădurea Balota-Vlăsia, dar şi cei învinuiţi de sechestrarea şi de asasinarea profesorilor Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu. Cercetările au durat din martie până la 21 iunie 1941. La data de 21 iunie 1941 a fost data ordonanţa definitivă în cauza asasinatelor, iar pe 22 iulie 1941 s-au pronunţat sentinţele. Au compărut în faţa Curţii 17 acuzaţi, au lipsit 21 din care 20 dispăruţi . Dintre cei acuzaţi 20 au fost condamanaţi la moarte, cinci la muncă silnică, 6 la 10 ani, iar 5 au fost achitaţi. Printre cei condamnaţi s-au numărat:Ştefan Zăvoianu fost prefect legionar al Poliţiei Capitalei, Romulus Opriş, fost chestor legionar, Constantin Orăşanu, adjunctul lui Zăvoianu, Tudor Dacu, informator al Poliţiei Legionare din Prahova, Eremia Şocariciu, chestor-şef al poliţiei legionare, Gheorghe Creţu, Marcu Octavian, Savu Constantin, Dumitru Anghel zis Dumitru Lixandru, Anghel Oprea şi Ion Tănăsescu. Execuţia a avut loc în ziua de 28 iunie 1941 în Valea Piersicilor, la sud-est de închisoarea Jilava.(5) Bibliografie- Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Pe marginea prăpastiei, 21-23 ianuarie 1941, Bucureşti, 1942., Ediţia a II-a îngrijită de prof.univ.dr. Ioan Scurtu, 2 volume, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, vol. II. Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul, 26 noiembrie 1940, Monitorul Oficila şi Imprimeriile statului, Bucureşti, 1941. Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul. 26-27 noiembrie 1940, Bucureşti, Editura Scripta, 1992. Şinca, Florin, Din istoria Poliţiei Române, vol. I, cap. 5, Tipografia RCR Print, Bucureşti, 2006 Alin Spânu, Istoria Serviciilor de Informaţii contrainformaţii româneşti în perioda 1919-1945, Iaşi, Editura Demiurg, 2010. Tiberiu Tănase Feţele Monedei-Mişcarea Legionară între 1941-1948, Bucureşti, Editura Tritonic, 2010.-------------------------------------[1] Alin Spânu, Istoria Serviciilor de Informaţii contrainformaţii româneşti în perioda 1919-1945, Editura Demiurg, Iaşi 2010 [2] Asasinatele de la Jilava... Snagov şi Strejnicul, 26 noiembrie 1940, Monitorul Oficila şi Imprimeriile statului, Bucureşti, 1941, p. 14. [3] Deşi, teoretic, Poliţia Legionară a fost desfiinţată la 2 decembrie 1940 (Ordinul nr.4766 al Ministerului Afacerilor Interne, din 9 decembrie 1940), practic a continuat să activeze, iar documente din luna ianuarie 1941 menţioneză existenţa în continuare a Poliţiei Legionare, care făcea percheziţii şi confiscări de bunuri, sub pretextul „căutării unor materiale compromiţătoare pentru francmasoni. [4] CML era o structură de bază, în care se încadrau muncitorii legionari, era împărţit în sectoare, secţii şi cuiburi. Elementul muncitoresc apare în Mişcarea Legionară de la începutul acestei mişcări, iar numărul său a crescut mereu, dând posibilitatea organizării-în octombrie 1936-a unui corp special denumit „Corpul Muncitoresc Legionar" sub conducerea inginerului Gheorghe Clime. [5] Pentru detalii privind execuţiei a se vedea Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul, 26-noiembrie 1940 p.4. sursa: Historia.ro
Eu am fost sosia lui Nicolae Ceausescu! de Viorel Patrichi Convorbire cu col.(r) Dumitru Burlan "Erai militar şi trebuia sa execuţi ordinul"         Domnule colonel, faceţi dezvăluiri uneori incomode pentru cei vizaţi. Nu va temeţi?   Adevărul supara de multe ori. Poate ca i-am necăjit pe unii colegi sau pe foştii şefi, dar am dorit totdeauna sa prezint realitatea, aşa cum am cunoscut-o. Revin şi ii rog pe cei care considera ca nu spun adevărul sa ceara un drept la replica redacţiei Lumea Magazin. Pe la sfârşitul lunii octombrie 2001, am primit un telefon la ora 4 dimineaţa. Cel de la capătul firului nu s-a prezentat. "Mitica, ce faci, ma?" "Bine, mulţumesc." "Securist nenorocit!" şi au început sa curgă injurii pe care hârtia nu le suporta. Individul a revenit după doua săptămâni, pe la ora 18.30. Iar: "securistule, nenorocitule!" Eu nu ma dezic de profesia pe care am avut-o, fiindcă nu am făcut nici un lucru de care să-mi fie ruşine. I-am propus sa ne întâlnim. A zis sa vin în fata Secţiei de Politie nr. 15, ca va fi într-o Dacie alba, nr. 1-B-3313. M-am dus, l-am aşteptat un sfert de ora, după care am plecat spre casa. Recent, l-am reîntâlnit în Piaţa Dorobanţi pe generalul Iulian Vlad. Ieşea din magazinul "Nic". L-am salutat şi l-am întrebat din nou daca ma recunoaşte. Mi-a spus ca, data fiind poziţia pe care o deţinea înainte de 1989, nu avea cum să-i ştie pe toţi ofiţerii din aparat. I-am reamintit ca ne-am plimbat, cu doi ani în urma, vreo trei ore prin preajma locuinţei sale. "Aaa! Acum mi-aduc aminte de dumneata. Mai ales ca, în ultimul timp, multi colegi mi-au adus copii xerox după interviurile acordate revistei Lumea Magazin." Mi-a zis ca nu-şi aminteşte ca eu să-i fi dat vreun număr de telefon. "Cum de afirmi dumneata ca as fi vrut sa te trimit la moarte?" "Asa a fost, domnule general! Daca nu ma orientam în acel moment şi ascultam de ordinul dvs., acum eram mort!" "Draga, dumneata erai militar şi trebuia sa execuţi ordinul primit." "Este adevărat, dar în momentele acelea de confuzie şi haos, create după fuga lui Nicolae Ceauşescu, am considerat ca trebuie sa cântăresc bine ordinele pe care le primesc. Am argumentat ca nu stiu locul adăpostului de care ati vorbit şi i-am recomandat pe cei doi colegi care ar fi putut cunoaşte aşa ceva." "Dar dumneata cum ai îndrăznit să-i trimiţi pe cei doi la moarte?" "Nici vorba ca eu să-i trimit la moarte! Eram sigur ca şi ei v-ar fi spus acelaşi lucru: ca la reşedinţa lui Nicolae Ceauşescu nu puteau fi terorişti băgaţi în adăpost."   Iulian Vlad făcea joc dublu de la început?   Consider ca generalul Vlad devenise executant al unui ordin al generalului Neagoe, care, desi era arestat, mai putea inca sa dispună asemenea "masuri". După concepţia generalului Vlad, în acele împrejurări, eu ar fi trebuit sa execut orice ordin, chiar daca ar fi trebuit sa trag în manifestanţi. I-am reamintit ca acolo erau mai multi oameni, dintre care unii mai trăiesc (Montanu, Lupoi) şi pot confirma cele spuse de mine. Generalul Vlad a fost condamnat, a făcut puşcărie şi a fost eliberat pentru limita de vârstă. L-a elogiat pe Mihai Valeriu, "un mare revoluţionar" care l-a susţinut la proces. Am rămas uluit. "De când il cunoaşteţi pe Mihai Valeriu, domnule general?" "Din timpul evenimentelor din decembrie 1989." I-am povestit exact ce am relatat pentru revista Lumea Magazin în ianuarie 2002.   Generalul a recunoscut ca eu aveam dreptate în ce-l priveşte pe "marele revoluţionar".   Duplicitatea în evenimentele din 1989, lipsa de profesionalism în evaluarea situaţiei operative din acele momente l-au caracterizat pe generalul Vlad atunci. "Generalii Vlad Iulian, Gian Bucurescu şi alţii nu au avut maturitatea politica şi experienta muncii de securitate, fiind proveniţi din serviciile de învăţământ, apreciază generalul Ionel Gal în lucrarea "Raţiune şi represiune în Ministerul de Interne 1965-1989". (.) Orice manifestare de nemulţumire sau de protest fata de stările negative era înăbuşită cu brutalitate. Tudor Postelnicu şi echipa de generali, inclusiv generalul Vlad Iulian, nu au avut discernământul politic necesar pentru a face diferenţa dintre cei nemulţumiţi de mizeria sociala şi elementele politice adverse sau ostile regimului politic. (.) Poziţia şi coabitarea generalului Vlad Iulian, adjunct al sefului Securităţii Statului, deci mana dreapta a lui Tudor Postelnicu şi apoi ministru secretar de stat, care a coordonat activitatea Securităţii peste doua decenii, raman o enigma, un mister. Era un ofiţer cu o cultura formata, manierat în relaţiile cu colegii şi colaboratorii. Principalele sale neajunsuri au fost insa frica, lipsa unei poziţii ferme fata de stările abuzive şi masurile ilegale; conştient de multe stări negative, nu a avut curajul sa acţioneze, situându-se în multe cazuri într-o poziţie oscilanta şi duplicitara.   Tovarăşi, comanda la Atodiroaie! Eu ma duc sa ma culc.   Colonelul Paul Pasarin afirma pe unde poate ca a fost seful Serviciului de contrainformaţii al lui Nicolae Ceauşescu şi ca ar fi copt o lovitura de stat. Este adevărat?   Sa fim serioşi! Nu a existat în Direcţia a V-a un asemenea serviciu. La asigurarea securităţii preşedintelui contribuia tot aparatul de securitate, pe toate liniile de munca, inclusiv contraspionaj, acesta fiind calificat drept sarcina prioritara şi misiune fundamentala a Securităţii. In câţiva ani de activitate în aceasta unitate nu poţi sa ajungi la performanta afişată de colonelul Pasarin, care pretinde ca a cunoscut toate problemele care il vizau pe Nicolae Ceauşescu.   Si totuşi, cine a condus dispozitivul de reprimare a revoluţiei din 22 decembrie 1989? Am alta viziune asupra evenimentelor şi pot oferi detalii inedite. Masurile de securitate se luau tot timpul, cu orice ocazie, de către garda apropiata lui Nicolae Ceauşescu, formata din escorta preşedintelui, garda Comitetului Central, a Consiliului de Stat, a Palatului Victoria, deci oamenii din Direcţia a V-a; urmau salariaţii secţiilor de miliţie de la Capitala, Circa 1, Circa 2; veneau apoi trupele de securitate, conduse de generalul Ghiţă; se adăugau trupele de la Ministerul Apărării Naţionale, de la Şcoală din Băneasa, gărzile patriotice, cu uniforme sau în civil.   Pe 21 decembrie 1989, pe la orele 19.30, am ieşit pe Oneşti spre Sala Dalles sa vad ce se întâmplă. Eu aveam în grija casa lui Nicolae Ceauşescu ("obiectivul"), sectorul de reprezentare şi clădirea CC. I-am zis colegului Ilie Badea ca ies sa vad care-i situaţia. Am intrat în restaurantul "Bulevard". Mă-ntampina Cezar, seful restaurantului. "Sa va dau un whisky, tovarăşu' colonel!" "Ştii ca nu beau. Fă-mi un ceai cu multa lămâie şi cu miere." Eram răcit. "Am vrut sa le dau soldaţilor de-aci nişte biscuiţi Eugenia, le-am făcut şi-o oala de ceai. Stau, saracii, de-atâta timp şi nu le da nimeni nimic. Mi-a fost mila de ei. N-au vrut sa mănânce, ca tovarăşul maior le-a interzis sa ia ceva de mâncare sau de băut, ca sa nu-i otrăvim."   Diversiunea "Securitatea contra Armatei" deja funcţiona?   Sigur. I-am zis să-l cheme pe maior. A venit maiorul respectiv, m-am prezentat. "Le-aţi ordonat soldaţilor sa nu mănânce. Lăsaţi-i sa bea măcar un ceai, domnule. Nu-i vedeţi cum arata?" La insistentele mele, a acceptat. Am plecat la sectorul de reprezentare. Pe la orele 22.00, am revenit la Direcţia a V-a. La 22.30, mi-am anunţat colegul ca ies din nou. La 23.10, în fata intrării B de la CC, acolo unde erau nişte brazi argintii (scoşi după 1990), au început sa se strângă generalii Vasile Milea, Iulian Vlad, Gian Bucurescu şi Neagoe, Tudor Postelnicu şi Andruta Ceauşescu, Parcalabescu de la gărzi patriotice, generalul de la Miliţia Capitalei, Toma de la UTC şi alţii. M-am băgat şi eu în spatele generalului Neagoe. De ce i-a adunat în strada nu stiu. Milea ia cuvântul. "Tovarăşi, v-am convocat aici pe toţi. Vedeţi în ce situaţie ne aflam. Pentru o coordonare a tuturor forţelor care participa în zona CC, Sala Palatului, Sala Dalles, este bine ca toate forţele sa se subordoneze unui singur comandant. M-am gândit să-l numim la comanda acestui dispozitiv pe maiorul Atodiroaie." Când am auzit de acest nume necunoscut (care acum e general), am zis ca totul e pierdut. Am plecat la birou şi i-am spus maiorului Badea: "Ilie, s-a dus dracului şandramaua! Eu ma duc sa ma culc."   Acelaşi lucru l-a spus şi Stefan Andrei: "In noaptea de 21 decembrie, eu m-am culcat". Se trăgea cu tunul. Va mai prindea somnul în acele condiţii?   Vorba vine. Totul era făcut cu buna ştiinţă. A ieşit maiorul Badea pe-afară. Eu m-am întins pe patul din birou. După o jumătate de ora am vrut sa ies, dar usa era închisă pe dinafara. aşa era la noi: nu aveai voie sa te izolezi cu cineva înăuntru. Am sunat după Ilie peste tot. Au dat de el şi a venit. "Am crezut ca va culcaţi." "Ba, eu puteam sa dorm cu împuşcăturile astea?" "Aveţi dreptate, s-a dus dracului şandramaua."   Generalul Militaru l-a omorât pe Trosca.   Armata a început sa traga după ce a intrat TIR-ul în militari la Intercontinental, diversiune despre care am mai vorbit. Pana dimineaţă s-a spălat sângele, s-a făcut curat.   Pe 22 decembrie, la ora 16.00, eram la sectorul de reprezentare. Burciu de la gospodăria de partid a primit telefon sa duca la CC apa şi sandviciuri pentru noua conducere. Eu i-am luat pe cei doi ospătari ai lui Ceauşescu, pe Lie şi pe Aurel, şi m-am dus cu alimentele. Mi se părea normal. Când am ajuns la Cina, şoferul Robescu a rămas acolo, eu cu Lie am luat lada cu apa, iar Aurel ducea sacoşă cu sandviciurile. Ne-am dus prin mulţime spre intrarea principala a CC, iar Aurel s-a dus spre intrarea B, a intrat în sediul CC, a mers la etajul 1. Pe culoar s-a întâlnit cu colonelul Lăzărescu, cel care răspundea de amplificarea lui Ceauşescu. "Ce-i cu tine aici, Aurele?" "Tovarăşu' colonel, tovarăşu' Burciu a primit un telefon sa ducem apa şi sandviciurile pentru tovarăşu' Iliescu, ca aşa s-a zis." "Ba, du-te la Ciobanu să-ţi dea şi ţie legitimaţie de revoluţionar, ca sa nu se ia cineva de tine." S-a dus la Ciobanu, dar nu mai avea legitimaţii de revoluţionar. "Vino peste o ora, că-mi mai aduce." Eu consideram ceva normal sa i se duca lui Ion Iliescu de mâncare, ma obişnuisem cu ideea înlocuirii inca din 3 decembrie.   I-aţi cunoscut pe comandanţii trupelor USLA?   Da. I-am cunoscut pe colonelul Ardeleanu, pe locotenent-colonelul Trosca, pe Cernat. Când venea Arafat în tara, ii plăcea sa stea la vila T16 (din strada Turgheniev). Din punct de vedere contrainformativ, eu ma ocupam şi de acele vile. Tot personalul care-l deservea pe Arafat era în subordinea mea. Ardeleanu şi Trosca ma întrebau întotdeauna daca sunt probleme.   Acolo s-a întâlnit Arafat cu Carlos Şacalul?   Niciodată nu s-a întâlnit Arafat cu Şacalul pe teritoriul României. Eu aşa stiu.   Cum explicaţi sfârşitul tragic al lui Trosca?   Moartea lui Trosca se datorează generalului Nicolae Militaru. In vara lui 1990, m-am întâlnit cu Militaru şi m-am luat de dansul. Trosca a lucrat la Contrainformaţii militare şi el l-a depistat pe generalul Militaru ca agent KGB. El l-a dat pe linie moarta pe Militaru. Trosca era un foarte bun profesionist, locţiitor al colonelului Ardeleanu. Avea cultura şi pregătire foarte bune. "Nu eu l-am omorât pe Trosca", mi-a zis Militaru. "Cine l-a chemat la Ministerul Apărării Naţionale sa va apere? Nu dvs.?" Blindatele cu care s-a dus Trosca la MApN erau nişte cutii de tabla chioara, în care încăpeau doar patru persoane. Sa chemi la minister aceste cutii pentru apărare, când acolo erau tancuri şi tunuri?! O singura ghiulea de tun l-a făcut praf pe Trosca. Militaru i-a plătit poliţa cu vârf şi îndesat. Ofiţerii din Direcţia a IV-a de contrainformaţii militare, care au lucrat la dosarul lui Militaru zis "Corbul", trăiesc. Colonelul Enachescu făcea parte din Direcţia a IV-a şi răspundea de Direcţia a V-a. El cu maiorul Ciocan ne supravegheau pe noi, toată direcţia (650 de cadre).   Oamenii lui Cercel.   Mihai Iacob a lucrat la Direcţia a V-a? Este acelaşi Iacob care a fugit la Londra pe timpul lui Pacepa?   Nu stiu. Nimeni nu intra în obiectiv (casa lui Ceauşescu) fara avizul meu. Cu excepţia nomenclaturii.   Cine-i selecta pe ziariştii care mergeau cu Nicolae Ceauşescu? Direcţia a V-a. Va rog sa nu-i daţi numele ofiţerului care se ocupa de ziarişti. Înaintea lui se ocupa căpitanul Cercel. Ziariştii trebuia sa aibă dosarele bune şi sa fie buni meseriaşi. Unii dintre ei erau îmbrăcaţi aşa de modest, ca ţi-era mila de ei. Cam 70% lucrează şi azi în presa. Ii vad la televizor. Nici un ziarist nu primea grade, dar informatori aveam în presa. Ati cunoscut un informator cu numele "Bombonel", de care aminteşte şi Ticu Dumitrescu?   Nu. De "Frumosu" am auzit şi de alţii.   Viorel Patrichi SFÂRŞIT      
Istoria Comunismului In Romania de Victor Frunza CUVÂNT.   Nu am ajuns încă la capătul acestui secol, al XX-lea, şi bilanţul existenţei românilor cuprinde mult mai multe momente triste şi dureroase, pentru un timp atât de scurt de istorie umană, cât poate cuprinde o sută de ani, şi mult prea puţine clipe de realizări şi satisfacţii naţionale.   O răscoală ţărănească, reprimată violent şi cu cruzime, marchează începutul secolului, adevărat semn al unor suferinţe populare fără precedent, care aveau să vină.   A urmat primul război mondial, un fel de tăvălug gigantic care a trecut şi peste ţara noastră, lăsând în urmă tot ce poate aduce un război: sânge, suferinţe, lacrimi, păduchi, mizerie. Ecoul lui a ajuns până la noi prin cei care l-au trăit şi au povestit.   După un respiro, epoca scurtă numită dintre cele două războaie, s-au Instalat dictaturile.   Într-o avalanşă de desfăşurări cărora nu le-a mai putut ţine piept, ţara n fost sfârtecată, smulgându-i-se din teritoriul naţional provincii întregi. Drept urmare unui nefericit concurs de împrejurări, a fost târâtă într-un război pe care nu şi-l dorise, plătit din greu cu statutul de ţară învinsă, deşi în cele opt luni şl optsprezece zile cât a luptat în tabăra aliaţilor şi-a pus întregul potenţial material şi uman în slujba victoriei acestora, pe altarul căreia a adus jertfe gr*l«.   Anii care au urmat se pot numi de pace numai în sensul de nebeli-gerenţă Intre state. Altfel, nici de pace, nici de linişte nu au fost.   Victor Frunză.   Lichidarea forţelor politice care militau pentru menţinerea pluralismului democratic, regăsit la 23 august 1944, a mers până la distrugerea fizică a unor reprezentanţi ai acestora. Demolarea sistemului politic şi economic anterior, bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, sub pretextul abolirii "exploatării" şi înlocuirea lui cu un regim de dominaţie totalitară a oamenilor de către statul, dominat el însuşi de către partidul unic şi obligatoriu al societăţii, dominat la rândul lui de către grupuri de putere, a fost însoţită de greşeli în masă, împotriva a sute de mii de oameni nevinovaţi, repudiate ulterior la modul abstract şi cu totul formal.   Când violenţele social-politice ale oamenilor, de cele mai multe ori distrugătoare de valori naţionale, erau în acumulare de noi energii, lăsând doar impresia de relaxare a vieţii, peste ţară s-au abătut catastrofe naturale.   O secetă distrugătoare şi o foamete cumplită însoţeau – nefericit simbol! – începutul erei noi. Două inundaţii şi trei cutremure catastrofale au înfăţişat do fiecare dată apocalipsul. Dintre ele, două inundaţii şi un cutremur s-au petrecut într-un interval de numai şapte ani (1970-1977). Numai acestea ar fi fost suficiente pentru a da întreaga măsură a suferinţelor unui popor.   Bilanţul pozitiv este mult mai modest: o unire temporară a tuturor teritoriilor locuite de români, între graniţele unui stat naţional unitar, în 1918*; o dezvoltare democratică după această dată; m sfârşit, cotitura de la 23 august 1944, care a readus ţara în rândul statelor cu un regim pluripartinic şi democratic, pentru uri timp, din nefericire, mult prea scurt.   Dominanta acestui secol, atât de furtunos pentru destinele poporului nostru rămâne însă stalinizarea României. Ea s-a înfăptuit prin mijloace globale politice şi economice, prin mijloace paşnice, când nu se întâmpina rezistenţă şi prin represiune sângeroasă, când se întâmpina, dar îndreptată şi împotriva celor care în mod potenţial puteau deveni adversarii ei.   Instrumentul stalinizării României a fost forţa politică, denumită rând pe rând: Partidul Comunist ("Socialist") din România, Partidul Comunist din România – Secţie a Internaţionalei a lll-a, Partidul Comunist (S. R. I. C.   — Secţia Română a Internaţionalei Comuniste), simplu, fără nici un alt adaos, Partidul Comunist din România, Partidul Comunist Român, Partidul Muncitoresc Român şi m sfârşit, din nou, Partidul Comunist Român, care deţine astăzi monopolul absolut al puterii, printr-o singură persoană.   ') NOTA LA EDIŢIA A lll-a, 1999. Termenul consacrat atunci al ţării unite: România Mmr, interzis de comunişti înainte şi compromis în fel şi chip de neocomunişti, după 1009.   ISTORIA COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA.   Păcatul lui originar, de a fi fost creat de forţe din afara ţării, în primul rând pentru a servi împotriva unor interese naţionale şi de a fi fost adus la putere de aceleaşi forţe, impus şi nu ajuns la cârma ţării prin voinţa naţională, îşi pune amprenta nu numai pe întregul său trecut istoric, dar şi pe prezent, precum şi pe felul cum proiectează el viitorul ţării.   Am scris această carte nu pentru a înlocui golul unei istorii a P. C. R. Istorii fragmentare există, iar una integrală, dacă se va scrie şi se va tipări, va prezenta trecutul aşa cum ar plăcea conducătorilor să fi fost şi nu după cum s-a desfăşurat în realitate.   Ca nici un alt domeniu în România, cunoaşterea adevărului despre partid este un privilegiu la care au acces numai iniţiaţii, care după contactul cu el, au obligaţia să-l răstălmăcească pentru consumul de masă. Secretul şi cenzura apără de cunoaştere, pentru ca dezinformarea să fie mai uşor de înfăptuit, iar la aniversările de partid care se ţin lanţ, compatrioţii noştri, aduşi cu zecile de mii pe stadioane sau în pieţe publice ca nişte fiinţe negânditoare, conducătorul de partid şi de stat să le ofere varianta la zi a evenimentelor politice din trecut, în centrul cărora va avea grijă să se aşeze, înainte de toate, pe sine.   Am scris această carte din setea de adevăr: am văzut prea mulţi oameni din toate generaţiile căutându-l, fără să se poată descurca în hăţişul de mistificări.   Am scris această carte şi din disperare: a mea şi a altora. Am văzut prea mulţi oameni, din toate generaţiile, ajunşi la apatie şi la indiferenţă, alţii la unica dorinţă de a scăpa prin fugă, după ce speranţele de democratizare a societăţii româneşti, ivite după 1964, nu s-au îndreptăţit, ba mai mult, după ce o nouă şi grea dictatură de tip neostalinist s-a instalat din nou în ţara noastră după 1971, pentru a nu încerca să fac ceea ce pot face: a le întinde o mână de ajutor.   Când am gândit această carte şi m-am documentat pentru ea, scriind prima variantă, eram membru al Partidului Comunist Român. Am pornit la realizarea ei, conştient de urmări. Mi-am spus că pentru adevăr, pentru rostirea şi răspândirea lui, merită să fac orice sacrificiu.   Doresc să explic prezentul prin prisma trecutului şi a conduce pe toţi cei care, de bună credinţă, reflectează asupra destinului poporului nostru şi al lor personal, la înţelegerea faptului după care trecutul dacă nu poate fi modificat, în schimb, viitorul poate să urmeze alt curs decât cel pregătit şi antepro-gramat, fie şi cu multe decenii înainte.   Rămâne numai să nu-l acceptăm în mod fatalist şi să avem tăria de a încerca să-l schimbăm.
      COMISIA PREZIDENŢIALĂ PENTRU ANALIZA DICTATURI COMUNISTE DIN   ROMÂNIA                                                                                              INTRODUCERE           Natura, scopurile şi efectele regimului totalitar comunist: Ideologie, putere şi practici politice în România, 1945-1989           Motto: „Fie ca urile să amorţească!           Dar trebuie să rămână amintirile, pentru ca atâtea nenorociri, atâtea suferinţe să nu fie niciodată pierdute pentru experienţa oamenilor!” (Jules Michelet, Istoria Revoluţiei Franceze)                     Comunismul, care s-a pretins o nouă civilizaţie, superioară celei capitaliste pe care a negat-o cu pasiune, a forţat sute de milioane de oameni să trăiască într-un univers închis, represiv şi umilitor. La nivelul teoretic, al scopurilor proclamate, comunismul s-a pretins întruchiparea „umanismului absolut”, o societate din care au dispărut distincţiile de clasă şi în care oamenii ar putea trăi într-o deplină Libertate. Libertatea însăşi, în concepţia marxistă, singura permisă sub regimul comunist, era definită drept necesitate înţeleasă. Partidul comunist era proclamat drept deţinătorul adevărului universal, având astfel dreptul să Definească modalităţile de „înţelegere a necesităţii”. Comunismul a fost o concepţie utopică, înrădăcinată în visul suprimării, cu orice preţ, a proprietăţii private şi a construirii unui univers al egalităţii totale.                     Dictatul leninist asupra realităţii a urmărit să transforme individul într-o simplă rotiţă din imensa maşinărie a despotismului partidului unic. Ceea ce nu înseamnă că această strategie a reuşit pe deplin. Dimpotrivă chiar, oamenii au rezistat în difierite feluri, au existat diverse grade de opoziţie, dar şi felurite grade de complicitate. Trebuie astfel să onorăm memoria celor care şi-au dat vieţile rezistând sistemului, de la cei care au murit în închisoare şi până la persoanele care au murit din cauza avorturilor ilegale, de la cei încarceraţi şi bătuţi (mineri, muncitori, ţărani care au protestat împotriva comasării terenurilor şi a colectivizării) în anii lui Gheorghe GheorghiuDej şi până la victimele anilor 1980 sub Nicolae Ceauşescu. Aceşti oameni nu au fost transformaţi cum ar fi dorit potentaţiii comunişti. În cele din urmă, nemaiputând suporta apăsarea unui despotism inept, majoritatea poporului român s-a mobilizat şi a pus capăt dictaturii prin revoluţia din decembrie 1989. Fără A nega conspiraţiile împotriva lui Ceauşescu, ţesute în aparatul de partid, în Armată, în Securitate şi în serviciile secrete străine, nu putem accepta tezele celor care susţin că prăbuşirea regimului nu a fost decât efectul unor astfel de acţiuni sau o lovitură de stat. Victimele de la Timişoara, Bucureşti, Cluj şi din alte oraşe şi-au dat viaţa luptând împotriva unui sistem inuman. Aceşti oameni, ca şi cei care au ieşit pe străzi nu s-au simţit şi nu au fost parte a vreunui complot. Anii care au urmat după 1989 au semnificat o luptă continuă Între forţele vechiului sistem, indiferent de măştile pe care le-au purtat şi le poartă şi acea parte a României care a dorit şi doreşte o societate deschisă [1].                     Totalitarismul, fie de dreapta, fie de stânga, este un regim care neagă drepturile umane şi subordonează individul entităţii colective a partidului/stat. Cum a scris cândva Hannah Arendt, autoarea unei lucrări fundamentale despre totalitarism: „Mişcările totalitare sunt organizaţii de masă formate din indivizi atomizaţi şi izolaţi. Comparate cu toate celelalte Partide şi mişcări, caracteristica lor externă cea mai evidentă este cererea lor de loialitate totală, nelimitată, necondiţionată şi inalterabilă în raport cu membrul individual” [2]. Ceea ce s-a realizat a fost o nouă formă de sclavagism care a inclus, pe lângă controlul vieţii economice, politice şi sociale şi condiţionarea mentală a subiecţilor statului totalitar.           În sistemul totalitar comunist, partidul era cel care definea deopotrivă ceea ce era permis şi ceea ce era interzis. Spre a relua o formulă a lui George Orwell, în universul totalitar, tot ce nu este interzis, este obligatoriu.        Inclusiv datoria oamenilor de a fi fericiţi în pofida condiţiilor degradante la care îi condamna sistemul. La sfârşitul regimului comunist din România, deci în momentul Congresului al XIV-lea din noiembrie 1989, acel conclav crepuscular pe care îl putem numi congresul ruşinii şi al disperării, PCR număra aproape 4                    Milioane de membri. Era vorba, aşadar, de unul dintre cele mai mari partide comuniste din lume (proporţional vorbind)3. În realitate, era un gigant lipsit de orice viaţă internă. Puterea în partid şi în ţară aparţinea în exclusivitate clanului Ceauşescu şi Securităţii. Membrii conducerii PCR (Comitetul Politic Executiv, Secretariatul Comitetului Central, Colegiul Central de Partid) se transformaseră în simple marionete care nu făceau decât să consfinţească Deciziile tot mai delirante ale cuplului conducător. Nu exista nici un fel de curent reformator. Schimbările iniţiate de Mihail Gorbaciov în URS, reformele din alte state din Europa de Est erau denunţate ca o „deviere de dreapta” şi o trădare a intereselor socialismului. Aceste interese erau desigur definite prin prisma puterii deţinute de familia Ceauşescu şi de susţinătorii lor zeloşi. În paginile acestui raport vom încerca să desluşim felul în care s-a produs completa degringoladă a PCR ca organism politic şi vom medita asupra responsabilităţii sale instituţionale pentru catastrofa pe care a simbolizat-o experimentul totalitar în ţara noastră. Acest lucru este cu atât mai urgent cu cât nici un partid din România postdecembristă nu şi-a asumat răspunderea pentru cele patru decenii şi jumătate de obsesivă urmărire a construcţiei unei imposibile utopii. În chip lamentabil, din raţiuni ce ţin de dubioasa sa ereditate politică, regimul postcomunist nu a făcut mari progrese în această Direcţie. Spre stupoarea atâtor militanţi pentru democraţie, dar şi a Occidentului, în România ororile epocii comuniste au rămas nepedepsite.                   Discuţia despre statul comunist ca sistem politic bazat pe dispreţul total faţă De însăşi ideea de lege nu s-a tradus într-o condamnare deschisă, transparentă Şi categorică, de către noul stat democratic, a precursorului său istoric. Nu există încă un document oficial al statului român în care să se ceară iertare victimelor terorii comuniste pentru imensele şi prin nimic meritatele lor suferinţe. Balastul necondamnării comunismului în perioada 190-206 a grevat în multe privinţe consolidarea democratică şi a creat sentimente de profundă Frustrare, exasperare şi dezamăgire în rândul unor largi cercuri sociale. A sosit din plin momentul ca această stare de amnezie sistematic întreţinută să Înceteze. Recuperarea memoriei dar şi identificarea responsabilităţilor sunt indispensabile funcţionării unei comunităţi politice democratice.                    Pe plan global, peste o sută de milioane de oameni au fost victime ale acestui sistem. Chiar această cifră este una minimalistă. Numai în China, circa 70 de milioane au murit în timp de pace ca urmare a planurilor şi strategiilor catastrofic-genocidare ale lui Mao şi camarazilor săi de idei4. În URRS, cel puţin 20 de milioane au pierit în sinistrul experiment bolşevic. Cartea Neagră a comunismului oferă probe zguduitoare privind dezastrul civilizaţional al dictaturilor comuniste: s-a pierdut însăşi noţiunea de umanitate prin ceea ce Istoricul francez Alain Besançon a numit falsificarea Binelui [3].                     În nici o altă ţară din Europa de Est şi Centrală, cu excepţia probabil a Albaniei, dar nu în ultimii ani ai comunismului din această ţară, sistemul stalinist nu a avut o asemenea longevitate şi intensitate precum în România6.           Luând în considerare lipsa destalinizării şi a reformelor reale în România, dimensiunile cultului personalităţii, ca şi iniţierea unui scenariu dinastic al succesiunii la puterii, putem vorbi de un excepţionalism românesc. În pofida aparenţelor mini-liberalizări (1963-1964, 1965-1971), regimul şi-a menţinut cu neclintită obstinaţie poziţia de dominaţie absolută asupra societăţii, economiei şi culturii. Mult timp celebrată de propaganda regimului, „marea cotitură” legată de venirea la putere lui N. Ceauşescu (martie 1965) şi mai ales de Congresul al IX-lea al PCR (iulie 1965) nu a schimbat datele esenţiale ale sistemului.         Nicolae Ceauşescu nu a venit la putere într-o situaţie de criză, ci într-una de relativă relaxare socială şi politică. El nu a trebuit să Lupte pentru putere cu predecesorul său ori cu gruparea acestuia. Tocmai de aceea, sarcina sa nu a fost de a schimba sistemul, ci de a-l consolida, continuând linia stabilită de predecesorul său8.           Pentru el, ca şi pentru Stalin, ori GheorghiuDej, ereziile ideologice echivalau cu crime politice. Opozanţii erau prin definiţie „huligani” şi „infractori”. Scopul său nu a fost să construiască Un „socialism care nu uită omul” (Imre Nagy) ori un „comunism cu chip uman” (Alexander Dubcek). Desovietizarea de după 1963 a fost de fapt un mecanism de supravieţuire a elitei comuniste româneşti prin însuşirea şi manipularea simbolurilor patriotice. Nu se poate nega faptul că au existat momente de relativă deschidere, dar ele au fost întotdeauna decise de sus. Tot de sus s-a hotărât şi revenirea la formulele cele mai agresive de control stalinist – de la „Tezele din iulie” din 1971, enunţate de Ceauşescu după revenirea din vizita în China şi Coreea de Nord, până la sistematizarea generalizată a satelor lansată oficial în prima fază în 1974 (Legea [41]) şi în faza a doua, exacerbată, în martie 198.                               Când Nicolae Ceauşescu declara în 1988           Că „hobby-ul său este construcţia socialismului în România”, el nu făcea decât să mărturisească natura impenitent stalinistă a experimentului comunist din ţara noastră, de la început şi până la sfârşit. Simulacrul de destalinizare din 1968 nu a condus, ca în Polonia sau Ungaria în perioada de după moartea lui Stalin, la arestarea şi judecarea unora dintre marii criminali. Nici Alexandru Drăghici (ministru de Interne între 1952-1965) şi nici aghiotanţii acestuia (Alexandru Nicolschi-Grünberg, Gheorghe Pintilie-Pantiuşa, János Vincze, Vasile Negrea) nu au fost aduşi vreodată în faţa justiţiei. Nici unul din şefii regionali, direct implicaţi în atrocităţile stalinismului, nu a fost judecat şi condamnat. Şefii Securităţii din perioada ultimă a lui Ceauşescu şi a regimului (Iulian Vlad şi Tudor Postelnicu) au fost judecaţi pentru rolul lor în represiunea din decembrie 1989, nu pentru vina a de a fi condus o instituţie fundamental ostilă drepturilor omului şi cetăţeanului. Marii călăi s-au bucurat şi unii încă se bucura de onoruri şi pensii, iar victimele au fost şi sunt în continuare calomniate ori uitate. La ora scrierii acestui raport, torţionari precum Gheorghe Enoiu (anchetator sadic, colonel securist) sau Nicolae Pleşiţă fosta căpetenie a Securităţii şi a Direcţiei de Informaţii Externe) continuă Să îşi sfideze, în deplină libertate, fostele victime.                     Convulsiile şi întârzierile perioadei de după decembrie 1989 nu pot fi explicate fără a reflecta asupra naturii regimului prăbuşit atunci. Nu au existat două regimuri comuniste în România: primul, cel „cominternist”, „străin de neam” şi de „sufletul” poporului român şi al doilea, cel de după „ruptura” cu URRS, devotat valorilor naţionale. Între sistemul concentraţionar al perioadei 1948-1964, o perioadă de consolidare şi instituţionalizare şi cel aparent mai tolerant de după 1964           Există o legătură incontestabilă: în perioada Dej spaima ajunsese să fie interiorizată într-un asemenea grad încât acţiunile represive făţişe nu mai erau necesare decât în condiţii extreme (prigoana disidenţilor în anii 1970 şi 1980 spune destul despre capacitatea regimului de a recurge la teroare de câte ori simţea nevoia)[4].                    Socialismul lui Ceauşescu, urmaş direct al celui construit sub GheorghiuDej, a fost extrem de autoritar, paternalist şi manipulator. A fost o tiranie inspirată de aceleaşi fixaţii ideologice ca şi cele ale fondatorilor regimului (între care N. Ceauşescu însuşi): rolul conducător al partidului unic, anihilarea şi demonizarea proprietăţii private şi a pieţii, batjocorirea drepturilor omului, geneza „omului nou-constructor devotat al societăţii socialiste”. Diferenţa între perioada Dej şi cea a lui Nicolae Ceauşescu ţine de elementul predominant oligarhic sub Dej şi de accentuarea dimensiunii feudal-personaliste sub Ceauşescu. Altminteri, structura internă a conducerii a rămas similară. Retorica naţionalistă a înlocuito pe cea internaţionalistă, metodele de intimidare au devenit mai subtile, dar nu mai puţin omniprezente şi constrângătoare. Delaţiunea a continuat să fie baza acţiunii de control şi supraveghere în masă exercitată de Securitate. Prin urmare, este important să Ne ocupăm de mecanismele recrutării şi utilizării informatorilor.          
edit admin:  schimbat titlul pentru ca nu corespundea cu descrierea "Nenumărate au fost împrejurările și considerentele care, în deceniile II-IV ale veacului XX, i-au apropiat pe N. Iorga și I. Antonescu. După cum au existat tot atâtea condiții și temeiuri care, din nefericire, i-au despărțit. Ceea ce însă a rămas, mai presus decât orice, a fost respectul reciproc față de proporțiile, în afară de orice dubii, ale personalităților implicate în „joc”, cum și față de cele mai multe dintre laturile activității lor. Dacă este adevărat că, la un moment dat, Istoricul a intervenit pentru a bloca primirea Generalului în Academia Română, fapt pe care acesta l-a reținut înverșunat pe răbojul nemulțumirilor sale, el, totuși, ajuns Conducător al Statului Român, solicitat de prietenul N. Miclescu, a avizat în 1941 creditele necesare pentru continuarea activității de traducere și terminare a tipăririi în limba franceză a monumentalei Istorii a Românilor în 10 volume din 1936-1939. Un Minister Antonescu Trecând peste extrem de numeroase elemente ce pot fi luate în considerație, vom reține că, la 6-7 septembrie 1940, savantul a publicat în cotidienele Neamul Românesc și, respectiv, Universul articolul intitulat simplu Un Minister Antonescu, în care-l evoca pe militarul de excepție din cursul Războiului Unității Naționale din 1916-1919 și-și exprima convingerea în privința a ceea ce trebuia să fie – și a fost! – regimul Generalului. Tocmai, având în vedere acest material, cel mai adesea neglijat, îl reproducem integral: Un Minister Antonescu  Regele a numit Președinte de Consiliu pe Generalul Antonescu. Acest nume amintește rezistența mândriei românești din timpul Marelui Război, sfaturile pe care tânărul colonel de atunci le-a dat neînfricoșatului General Prezan, apoi severul director al Școalei de Război, formând ofițeri pentru luptă, nu pentru paradă și onoruri, pe acela care, în clipa când armata noastră pornea pe calea unei organizări greșite, opunea o concepție diametral deosebită într-un memoriu pe care trebuie cândva să îl publice ca să se vadă răspunderile, pe omul modest care, neputând atinge ținta sa, nu s-a gândit decât să se întoarcă la datorie, în sfârșit pe omul de caracter care n-a cunoscut mijloacele prin care se ajunge mai ușor. Acesta este Generalul Antonescu pentru noi, afară de speranțele pe care le trezește marea sa valoare militară. A încerca să se facă din el, pentru nedreptatea pe care a suferit-o, șeful unei revoluții în favoarea unei singure grupări politice [referire la Garda de Fier], în moment când se cere solidaritatea românească, e mai mult decât o greșeală. Generalul Antonescu nu poate primi acest rol. Și, după cum se știe, Generalul Antonescu n-a primit „rolul” despre care a făcut vorbire N. Iorga. Desigur, în prima etapă a guvernării sale (septembrie 1940 – ianuarie 1941), Antonescu a cooperat cu legionarii. Dar nu și la crimele acestora, cărora, mai cu seamă la 26-28 noiembrie 1940, le-au căzut victime zeci de personalități, în primul rând N. Iorga însuși. Pentru toate cele întâmplate, care au amplificat tragedia României după prăbușirea granițelor în iunie – septembrie 1940, se poate stabili indiscutabil responsabilitatea guvernului I. Antonescu – Horia Sima, dar nu și una personală, a Generalului. Este adevărat că Generalul, în ce-l privește, a făgăduit că avea să se preocupe de aflarea și pedepsirea responsabililor asasinatului. Obiective irealizabile, în condițiile războiului mondial; ca și ulterior. Dar, în același timp, nu se poate neglija că, în ședința din 28 noiembrie 1940 a Cabinetului, Ion Antonescu a declarat categoric că el nu putea tolera „crimele ordinare”, fiind decis să se „retragă”. Iar când la Președinția Consiliului de Miniștri a sosit, în dimineața de 28 noiembrie 1940, știrea uciderii lui N. Iorga, I. Antonescu – după ce în seara precedentă îl avertizase pe Horia Sima să vegheze ca istoricului, răpit de „necunoscuți” de la domiciliul său din Sinaia, să nu i se întâmple ceva – a fost „foarte impresionat și numai răspunderea ce avea de viitorul țării l-a împiedicat – relatează fostul ministru N. Mareș – de a părăsi conducerea Statului (subl. ns.)”. Din câte știm, a fost primul avertisment categoric dat de Antonescu în sensul că divorțul de legionari, survenit în practică abia în urma rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941, avea cu obligativitate să se producă. „Românii. Origina, trecutul, sacrificiile și drepturile lor“ Pe de altă parte, prea puțin se cunoaște că, în anul 1941, Ion Antonescu a pregătit pentru tipar ediția a II-a a microsintezei Românii. Origina, trecutul, sacrificiile și drepturile lor. Pentru cea dintâi ediție, apărută în 1919, autorul beneficiase de concursul lui N. Iorga, fapt pe care l-a menționat în Postfața lucrării. Ediția din 1941 beneficia, în raport cu evenimentele petrecute în răstimp, de o nouă Prefață, în care autorul își motiva decizia și explica transformările (în fapt, adaosurile) operate. Din motive lesne de înțeles, preferăm să apelăm nemijlocit la textul inedit: Prefață la a 2-a ediție În vremuri atât de grele pentru Țara și Poporul Românesc, am hotărât retipărirea acestei lucrări care, în 1919, a constituit o sinteză a revendicărilor noastre naționale. Cu toate angajamentele formale ale aliaților de atunci, numai parte din aceste revendicări au fost realizate prin Tratatele de Pace care au urmat Războiului din 1914-19. Arbitrajul de la Viena 1940 a reactualizat problema, deschizând o rană ce nu se încheiase definitiv, cu toată bogăția și mărimea de jertfe care au sângerat națiunea în Războiul pentru Întregire. Lucrarea apare revăzută și completată pentru a fi într-adevăr utilă cercetătorului actual. Un capitol special asupra Românilor de peste hotare întregește lucrarea. Pentru toți acei care se interesează de problema sfintelor noastre drepturi, cumpărând această carte, țin să se știe că toate veniturile rezultate din vânzarea ei vor servi pentru hrănirea copiilor săraci și refacerea bisericilor dărâmate de cutremur. COPIII și CREDINȚA asigură viitorul și eternitatea neamul. Lor să le dăm totul. MAREȘAL ANTONESCU  Să mai reținem că Mareșalul a stabilit drept motto la Prefața din 1941 câteva din excepționalele sale îndemnuri desprinse din Apelul „Către Români”, datat 26 februarie 1941, mai precis: Eu m-am înclinat în fața unei situații găsite. Împreună cu poporul, nu am acceptat-o ca definitivă și nu o vom accepta niciodată. Nu va fi liniște în acest colț al Europei și nu va fi dreptate adevărată în lume cât nu se va face sau nu-și va face dreptate poporul românesc. Și se va face. Acest lucru îl afirmă prin mine și odată cu mine toți acei care au vieți de jertfit. […] Popor român, porțile veacurilor și drumurile drepturilor îți stau deschise, dacă știi să dovedești întâi prietenilor și apoi dușmanilor că ești în stare să-ți stăpânești destinul. Din motive și în împrejurări asupra cărora vom reveni, reeditarea Românilor s-a amânat pentru anul 1944, iar atunci Mareșalul va renunța definitiv. România va merge la biruință Înainte încă de-a fi implicat țara în conflagrația mondială din 1939-1945, Ion Antonescu n-a manifestat vreun dubiu, după ce legase România de Pactul Tripartit, cum că războiul în perspectivă ar fi lipsit de șanse. Dimpotrivă. Iată-l, așadar, pe proaspătul premier și Conducător al Statului român revenind la București după prima vizită ce i-a făcut lui Adolf Hitler la Berlin, unde parafase aderarea României la Axa Berlin-Roma-Tokio, declarând la 25 noiembrie 1940 pe peronul Gării de Nord: „România va merge la biruință. România va avea drepturile ei (subl. ns.)”. După declanșarea Războiului Sfânt la 22 iunie 1941, în tabăra Germaniei, și în urma succeselor înregistrate mai ales în primul an al ostilităților pe Frontul de Est, credința lui Antonescu în victorie a sporit, chiar s-a transformat în convingere. Este adevărat că evoluția în continuare a evenimentelor, cu reversul lor după 19-20 noiembrie 1942 la Stalingrad, avea să-l determine pe Mareșal, uneori, să facă considerații ambigui în privința șanselor. Dar, ca element determinant, optimismul nu l-a părăsit nici un moment. Poate că de aici a rezultat și decizia lui de-a rămâne aliat al lui Hitler până la sfârșit. Chiar în seara de 22 august 1944, primindu-l pe liderul național-țărănist Ion Mihalache, Mareșalul a admis că nu mai credea „de mult” în victoria Germaniei, dar, pentru a înfăptui volte-face-ul, considera ca fiind absolut necesare din partea anglo-americanilor „garanții” pentru viitorul României. Nefiind cazul, așa se explică de ce, în ceasurile imediat următoare, Antonescu n-a acceptat vreo „mișcare în front”, lucru pe care i l-a comunicat Regelui Mihai I în cursul ultimei întrevederi, decisive, din după-amiaza de 23 august 1944. În context, cum se știe, însă așa cum avertizase Antonescu, cotitura Bucureștilor n-a salvat România. Din contra, cu și, mai ales, fără Mareșal, catastrofa României s-a precipitat chiar atunci, prin lovitura de stat, care s-a limitat în esență la demiterea și încarcerarea principalilor reprezentanți ai regimului antonescian. Pentru România însă n-a rezultat vreun avantaj, în afară de ocupație, rășluiri teritoriale, imense datorii de război, teroare și, mai cu seamă, comunismul asiatic de import sub șenilele tancurilor roșii. „Cel mai mare din cei mici din Axă“ Până atunci, Antonescu, încrezător în victorie, nu s-a dovedit nicicum un idealist, fiind mai degrabă un lider realist, chiar oportunist. Un document recent descoperit atestă o perspectivă extraordinară și categorică pentru a-i desluși poziția. Ne referim la scrisoarea inedită adresată de I. Antonescu atașatului militar german la București, Alfred Gerstenberg, la 26 noiembrie 1942. În documentul respectiv, după ce, printr-o intervenție personală de excepție pe textul dactilografiat, Mareșalul a fixat în chip esențial rolul și locul țării în războiul statelor Axei – considerând România „CEL MAI MARE DIN CEI MICI DIN AXĂ” – sublinia: „ … Cred că nu mă înșel în credința ce am că vom smulge, după lupte grele, victoria (subl. ns.), oricare ar fi greutățile prin care trecem împreună cu cei mari din Axă, cu care avem aceleași idealuri și riscuri”. A fost remarcabil însă că, totodată, Mareșalul Antonescu n-a ezitat să-i comunice atașatului Reichului la București și rezervele sale, sub această formă: „Sunt însă convins că, dacă sondele și rafinăriile românești ar fi distruse chiar parțial, vom pierde războiul oricât de genială este conducerea germană și oricât de mare este [sunt] bravura, tenacitatea, pregătirea, organizarea, energia și puterea poporului și armatei germane, în fața cărora și eu, ca și toți, mă înclin cu admirație” (Arhivele Militare Române, Pitești, fond 951, dosar 12, f. 116, document înregistrat la Cabinetul Militar al Conducătorului Statului sub nr. 243/S). După cum s-a stabilit, nemaifiind necesar să revenim, petrolul nu a putut fi apărat, soarta României și a aliaților ei – periclitată, iar catastrofa Axei – inevitabilul în viziunea lui Antonescu – nu a mai întârziat mult timp! Războiul lui Antonescu Dependent, așadar, de victoria Axei în război, Mareșalul Antonescu nu a reușit să-și domine cunoscutele-i patimi și orgoliul nemăsurat. Din postura sa de lider militar și politic, el ajunse să nu-i mai fie, pur și simplu, indiferent modul în care avea să fie prezentat posterității. De altfel, Antonescu avea la îndemână propria-i experiență. Și anume că, în cursul anilor 1916- 1919, ca șef al Biroului Operații al Marelui Cartier General Român, el avusese un rol adeseori determinant în proiectarea și executarea acțiunilor, dar, atunci și îndeosebi după război, gloria a revenit (dacă nu cumva și-au asumat-o!) șefii săi: Constantin Prezan, Al. Averescu ș.a. În acest context, trebuie avut în vedere că în 1941-1942 colecția oficială a Istoricului campaniei din 1916-1919 demarase (fiind deja editate primele trei volume), iar, în paginile masivei lucrări, rosturile ofițerului de odinioară nu au fost puse în evidență dincolo de zona penumbrelor. Or, de această dată, în cazul Războiului din Răsărit, în care evident Antonescu avusese rolul hotărâtor în toate privințele (planificare, declanșare și execuție), lucrurile nu aveau cum și nu trebuiau să se mai repete. În fond, de la un capăt la altul, noul război pentru România Mare, purtat – este adevărat, precum și la 1916-1918 – de o Românie Mică, era într-o măsură și al său … Se înțelege ce proporții căpăta acest aspect în imaginația și în comportamentul Mareșalului, pentru el, care – oricând și oriunde – obișnuia să vorbească despre sine exclusiv la persoana a III-a! Istoricul campaniei din Est… Am socotit necesare aceste considerații, cel puțin pentru a afla sensul deciziei Mareșalului Antonescu de-a se trece, după modelul existent pentru primul război mondial, la elaborarea unui istoric al campaniei declanșate la 22 iunie 1941. Sub acest aspect, preparativele s-au desfășurat rapid și, într-o privință, eficient. Avem în vedere faptul că, deja în luna octombrie 1942, la solicitarea expresă a Mareșalului, s-a trecut la întocmirea Istoricului campaniei din Est. S-a prevăzut ca „prima redactare” să se termine la 31 decembrie același an, urmând ca textul definitiv să fie predat în ianuarie 1943. După numai un an de zile, în ianuarie 1944, s-a raportat că „redactarea definitivă” se încheiase, rezultând volumul România și expansiunea rusească. Armata Română în războiul contra bolșevismului. În raport cu obiectivele istoriografice asumate, colaboratorii Cabinetului Militar și ai Serviciului Istoric al Marelui Stat Major Român au organizat, bineînțeles, materialul arhivistic disponibil și, concomitent, au pregătit conferințe și diverse broșuri, ca forme ale unei valorificări… anticipate a operei finisate. … dar mai întâi Istoricul campaniei din 1916-1919 Pe parcurs, Mareșalul Antonescu a avut meritul de-a repune pe tapet – atenționat fiind de membrii Cabinetului Militar, în speță de maiorul Eugen Niculescu – problema Istoricului campaniei din 1916-1919. Pe bună dreptate, era inacceptabil ca Istoricul campaniei în plină desfășurare (în Est) să devanseze în vreun fel proiectul aflat pe rol. Concluzia nu putea fi decât una singură: Intensificarea eforturilor pentru definitivarea volumelor nepublicate (IV-VI) ale Istoricului consacrate Marelui Război din 1916-1919. De unde au rezultat inițiativele și deciziile reflectate și, deopotrivă, concretizate într-o serie de documente, mai precis (vezi Arhivele Naționale ale României, Arhiva Istorică Centrală, fond Președinția Consiliului de Miniștri – Cabinetul Militar, dosar 130/1942, passim): 1) Conformându-se ordinului Mareșalului Antonescu, maiorul adjutant Eugen Niculescu, după ce s-a interesat la Serviciul Istoric al MStM, a prezentat Conducătorului Statului două referate ale fostului șef al Biroului Operații al Marelui Cartier General de odinioară (nimeni altul decât lt. col. Ion Antonescu!) relativ la declinarea răspunderii Armatei a II-a Române (în fapt, a generalului Alexandru Averescu) de-a angaja bătălia cu inamicul în iulie-august 1917. La 20 februarie 1942, direct pe text, Antonescu a apreciat că „nu sunt acestea actele pe care le cer”, ele urmând „să se găsească în arhivele mele [ale Mareșalului] sau la [Serviciul] Istoric”. 2) Drept urmare, același Eugen Niculescu a înaintat Mareșalului Antonescu o altă Notă ce trimitea la următoarele documente: a) Raportul nr. 1 807 din 1 august 1917 al Armatei a II-a; b) Ordinul confidențial nr. 2 854 din 6 august 1917 al Marelui Cartier General, semnat de generalul Constantin Prezan, dar întocmit de lt. col. I. Antonescu. Mareșalul, prin rezoluția sa, a admis că „este ceva dar nu totul”. 3) În urma cercetărilor efectuate, la 26 februarie 1942 a rezultat Nota maiorului adjutant Eugen Niculescu care – tot la ordinul Mareșalului – stabilea obiectivele concrete în definitivarea Istoricului campaniei din 1916- 1919 și departajarea volumelor restante (IV-V-VI), cu recomandarea dea se lua măsuri „în cel mai scurt timp” pentru a se depăși stadiul și ritmul existent de „încetineală atât de mare”. 4) În sfârșit, la 27 februarie 1942, Eugen Niculescu a transmis direct Serviciului Istoric al MStM adresa Cabinetului Militar prin care prindeau viață dispozițiile Mareșalului relativ la Istoricul campaniei din 1916-1919. Este însă iluzoriu să admitem că, în felul acesta, problema se încheiase cu adevărat. În baza dispozițiilor Mareșalului Antonescu, lt. col. R. Dumitrescu, de la Serviciul Istoric al MStM, a întocmit în perioada următoare un amplu și temeinic Dosar cuprinzând ordine de zi și referate ale Marelui Cartier General către Armata a II-a (mai – noiembrie 1917), un document complet, care așteaptă încă a fi cercetat și valorificat de istoricii militari. NU este politic a o republica În ceea ce-l privește pe Mareșalul Antonescu, acesta se impusese – după cum am relevat dintru început – drept un istoric și comentator avizat al campaniei din 1916-1919, rezervându- i un spațiu și o semnificație adecvată în menționata micro-sinteză din 1919 Românii. Origina, trecutul, sacrificiile și drepturile lor, elaborată după consultarea (poate și la îndemnul) neîntrecutului N. Iorga. După cum se știe, ediția a II-a, pregătită de Mareșal pentru condițiile specifice din 1941, a amânat-o, din motive necunoscute. Va relua proiectul peste trei ani, dar, pe coperta acelei ediții, Mareșalul a consemnat la 20 mai 1944: „Este actuală dar NU este politic a o republica (subl. lui I. A.)”. În concluzie, am putea discuta despre un proiect eșuat? Nicidecum, mai ales că, după 1989, Românii … lui Ion Antonescu s-au bucurat de nenumărate ediții și de o binemeritată prețuire din partea specialiștilor. Însă, mai presus de orice, rămân paginile de istorie privind destinele celor două personalități de anvergură – trecute în condiții din cele mai tragice în rândul „oamenilor cari au fost” – Nicolae Iorga și Ion Antonescu! sursa: https://stiri.latimp.net
dubios acest articol, titlul e cam spam ..nu corespunde cu continutul, nu se vobeste in clar de niciun razboi, incepe cu iorga ca pretext pentru disculparea lui antonescu...un joc interpretativ ultra-subiectiv, Antonescu ramane un criminal de razboi chiar si dupa normele actuale...purificarea etnica pe care a visat-o si despre care a scris cu mana lui ca si-o doreste, este un element clar al acestei infractiuni contra umanitatii...cu toate celalate scuze, ca a fost patriot, pai, si stalin a fost patriot, si hitler, si ceausescu, ce inseamna asta, ca trebuie sa li se ierte crimele ?..patriotismul are si o latura intunecata, ca si dragostea
asta e pretextul, dar in articol nu se vorbeste de niciun razboi ...e ceva generic despre relatia complexa dintre Iorga si Antonescu...el a fost propus regelui de catre legionari, si anume de catre Horia Sima, a fost omul lor pana i-a eliminat, si asta doar pentru ca Hitler se saturase de legionari (de fanatici, asa cum a zis) ...Antonescu pare doar un oportunist in jocul lui Hitler
sunt de acord ca titlul e pentru cautare, drept pentru care poti sa-l modifici Antonescu a fost si ramane un subiect deschis. Pentru unii e tradator de tara,pentru ca a pus mai presus de orice cuvantul sau de militar, dat lui Hitler, pe de alta parte, pentru ca s-a opus sa dea tara pe mana Rusiei. Si regele Mihai a facut un compromis, pentru care il judeca istoria. Poate intelegem pana la urma ca politica nu se poate fara compromisuri, ca si dragostea...Dar ramane la urma ce conteaza. Si pentru noi romanii, nici nu mai stiu ce a contat sau mai conteaza. Important este sa stim exact datele istorice adevarate si clare, nu pareri patimase si subiective, asa cum am citit in urma cu ceva timp, pe unele forumuri.Macar aici la noi sa nu ne ferim de vorbe...
eu zic ca Antonescu a intrat intr-un joc ce il depasea mental..trebuia sa ramana general ...si idei criminal absurde de purificare etnica a avut, nu chiar ca hitler, dar le-a avut in cap dinainte, ca doar nu l-au propus legionarii "seful statului" chiar aiurea..pe vremea aia, Hitler se intelegea cu legionarii, se folosea de ei de fapt, dupa care s-a pisat pe ei rau de tot...sa ia aminte la faza asta si fanaticii nationalisti de azi ce il admira pe Vladimir Putin (noul lor hitler)
Testamentul regelui Carol I Importanţa regelui Carol I în istoria României nu mai trebuie demonstrată. A fost un domnitor vrednic, comandant al oştirii romaneşti pe câmpul de luptă, precum vitejii voievozi din timpurile noastre eroice, un foarte bun gospodar al ţării şi un ctitor de mari aşezăminte culturale. Testamentul său din 14/26 februarie 1899, din care prezentăm aici câteva fragmente, arată un patriotism profund, un monarh în căutarea perfecţiunii, un om de o înaltă ţinută morală, pe care, vai, nu o vedem la actualii oameni politici ai României! Aşadar, să luăm aminte!   Testamentul meu, scris şi iscălit de propria mea mână, la 14/26 februarie 1899, în capitala mea, Bucureşti. // Testamentul meu, scris de mine, în luna lui fevruarie 1899, pentru a fi publicat prin "Monitor" după moartea mea, cu rugămintea ca ultima mea voinţă şi dorinţă să fie urmate întocmai cum le-am descris aci, cu propria mea mână, fiind încă voinic şi sănătos. Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie, ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, gândesc înainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea este aşa de strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată ţară, că doresc să-i las şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziţie vrednică între statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului. Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire înainte, pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor. Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele, spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni. Succesorul meu la tron primeşte, ia dar o moştenire, de care el va fi mândru şi pe care o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind prin deviza: "Totul pentru ţară, nimic pentru mine". Mulţumesc din suflet tuturor celor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă. Iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni. Trimiţând tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul, iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă. Am trăit şi mor cu deviza care străluceşte în armele României: "Nihil sine Deo!" Doresc să fiu îmbrăcat în uniformă de general (mică ţinută, cum am purtat-o în toate zilele), cu decoraţiile de război şi numai Steaua României şi Crucea de Hohenzollern, pe piept. Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut şi o deosebită dragoste pentru biserica răsăriteană, în care scumpa mea fiică, Maria, era botezată. Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însă doresc ca clerul de amândouă bisericile să facă rugăciuni la sicriul meu, care trebuie să fie foarte simplu. (...) Coroana de oţel, făurită dintr-un tun luat pe câmpul de luptă şi stropit cu sângele vitejilor mei ostaşi, trebuie să fie depusă lângă mine, purtată până la cel din urmă locaş al meu şi readusă apoi la palat. Sicriul meu, închis, va fi pus pe afetul unui tun, biruit (dacă se poate) la Plevna şi tras de şase cai din grajdurile mele, fără văluri negre. Toate steagurile care au fâlfâit pe câmpiile de bătaie vor fi purtate înaintea şi în urma sicriului meu, ca semn că scumpa mea armată a jurat credinţă steagului său şi şefului sau suprem, care prin voinţa lui Dumnezeu, nu mai este în mijlocul credincioşilor săi ostaşi. Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani şi Galaţi, ridicate de mine, ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări, de care Cerul să păzească ţara. Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste şi căreia m-am închinat cu toată inima, cea din urmă salutare, rugând-o a-mi păstra o amintire caldă. (...) Prin o bună gospodărie şi o severă rânduială în cheltuieli, fără a micşora numeroasele ajutoare cerute din toate părţile, averea mea a crescut din an în an, aşa că pot dispune astăzi de sume însemnate, în folosul scumpei mele Românii şi pentru binefaceri. Am hotărât dar o sumă de 12 milioane de lei, pentru diferitele aşezăminte, noi fundaţiuni şi ca ajutoare. Această sumă va fi distribuită precum urmează: 1. La Academia Română, şase sute mii de lei, capital pentru publicaţiuni. 2. La Fundaţiunea mea Universitară, pentru sporirea capitalului, şase sute mii de lei. 3. La Orfelinatul "Ferdinand" din Zorleni, lângă Bârlad, pentru sporirea capitalului, cinci sute mii de lei. 4. Pentru întemeierea unui internat de fete de ofiţeri în armata mea, cu un institut de educaţiune, cu un învăţământ practic, la Craiova, două milioane lei. 5. Pentru întemeierea unei şcoli industriale la Bucureşti, trei milioane lei. (Urmează alte 12 legate). Înălţând rugăciuni fierbinţi către AtotPuternicul, ca să ocrotească de-a pururea România şi să răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor, mă închin cu smerenie înaintea voinţei lui Dumnezeu şi iscălesc cea din urmă hotărâre a mea. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Făcut la Bucureşti, la 14/20 februarie 1899. CAROL.  Am scris şi iscălit cu propria mea mână acest testament, pe două coale, formând opt pagini, legate cu fir roşu şi am pus sigiliul meu. // CAROL//  autor necunoscut