Biografii scriitori romani celebri

  Gellu Naum Biografie - Viata si opera               Gellu Naum (n. 1 august 1915,[2] București, România – d. 29 septembrie 2001, București, România) a fost un eseist, poet, prozator și dramaturg român considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți ai acestuia pe plan european.   Viata Fiul poetului Andrei Naum, mort la Marașești si al Mariei (n. Ghica).  Familie de origine aromana (bunicul e din Ohrida). În 1926 intră la liceul "Dimitrie Cantemir" din București, unde începe să scrie versuri în urma unui pariu.  Debutează cu două poezii publicate în revista Cuvântul. Între 1933 și 1937, Gellu Naum urmează cursurile Universității din București, studiind filosofia. La 27 decembrie 1935, studentul Naum din anul III a fost percheziționat și arestat pentru că a fost surprins scriind "parole cu caracter subversiv" pe zidurile caselor din străzile Dr. Sergiu, Dr. Felix și Bd. Cuza.   La îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner, Gellu pleacă în 1938 la Paris, unde își continuă studiile de filozofie la Sorbona, pregătind o teză de doctorat despre Pierre Abélard (teolog și filozof scolastic francez). La Paris ia contact cu grupul suprarealist francez animat de André Breton.   Întors în țară în 1939, va fi mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit.   În 1941 se constituie grupul suprarealist român (alcătuit din Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun), a cărui activitate deosebit de intensă între anii 1945 și 1947 îl va face pe André Breton să afirme: "Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București".   Opera   De la debut (1934) Naum face parte din grupul suprarealiştilor români – alături de Virgil Teodorescu, Paul Păun, Gherasim Luca şi Dolfi Trost.   În 1935, redactează împreună cu Virgil Teodorescu, revista „Tânăra generaţie”, colaborând şi la alte publicaţii ale vremii (între care la revista „Meridian”, Craiova, apărută între 1934 şi 1945).   Primele volume de versuri: Drumeţul incendiar (1936), Libertatea de a dormi pe o frunte (1937), Vasco de Gama (1940), Culoarul somnului, (1944) se înscriu în direcţie suprarealistă, marcată şi de colaborarea cu Virgil Teodorescu (Spectrul longevităţii. 122 de cadavre, 1946),   În anii ’50 (când Naum publică mai multe cărţi pentru copii, între care Aşa-i Sanda, 1956; Cel mai mare Gulliver, 1958 şi, mai ales, Cartea cu Apolodor, 1959, al cărei succes determină continuarea din A doua carte cu Apolodor, 1964, ambele reeditate în 1979), şi în anii ’60 (Poem despre tinereţea noastră, 1960; Soarele calm, 1961), reluată însă prin seria de volume inaugurată de Athanor, 1968; (Copacul-animal, 1971; Tatăl meu obosit, 1972; Poeme alese, 1974; Descrierea turnului, 1975; Partea cealaltă, 1980).   Opera sa este tradusă în principalele limbi internaționale, fiind încununată cu premii importante (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România pentru întreaga activitate literară, 1986; Premiul european de poezie, Münster, 1999; The American Romanian Academy Arts Award, 2002 ș.a.).   Ca și André Breton, Gellu Naum a rămas până la sfârșitul vieții credincios modului suprarealist de a trăi și de a scrie poezia, ceea ce dovedește că pentru el alegerea suprarealismului nu a fost o opțiune conjuncturală, ci expresia celei mai autentice afirmări de sine.   Unul din punctele de rezistenţă ale liricii lui Naum va fi dat, de acum înainte, de recursul la mitologii mai mult ori mai puţin subiective, aparţinând subconştientului ori tradiţiei oculte. „Fiinţa cu două aripi”, „vestitoare a comuniunilor extatice”, însoţitorii ei, „Mesagerul care tace”, „Marea Mamă”, „Marea iubită care plutea desperată pe deasupra lumii”, „Paznicul” sunt arhetipuri a căror apariţie e pusă în valoare de o întreagă recuzită simbolică şi care transcriu un substrat metafizic. Erotismul de care sunt impregnate toate poemele lui Naum este unul iniţiatic, fază şi simbol al unei comuniuni de natură superioară. Elementul fluid (multe metafore acvatice), alunecarea lumilor, gesturile liniştite, starea de hipnoză, predominantă aici, ţin de latura gravă a acestei poezii tot mai orientate către esenţe.        

Viata și studiile S-a născut la Hotin, în Basarabia ocupată de Imperiul Rus. A copilărit la moșia părintească din Cristinești, Basarabia, fiind crescut de către mama sa vitregă, strămoșii săi fiind boieri. Fiu al boierului Alexandru Hâjdău şi al Elisabetei Dauksza, familie de învăţaţi; tatăl şi bunicul erau cărturari poligloţi, care au scris despre folclorul şi istoria românilor, ceea ce are o mare influenţă asupra viitorului savant. Tatăl său, Alexandru Hâjdeu (fiul lui Tadeu Hâjdeu), era un adevărat savant; cunoștea zece limbi străine, printre care și persana, era istoric, publicist și a scris în latină despre flora Basarabiei. Se căsătoreşte în anul 1865 cu o româncă ardeleancă, Iulia Faliciu, care-i dăruieşte peste patru ani un copil, pe Iulia. Copilul s-a dovedit curând a fi un geniu. Ştia să scrie şi să citească de la vârsta de trei ani, la opt ani vorbea deja mai multe limbi: franceza, germana, engleza. La 11 ani îşi susţine examenele la liceul „Sf. Sava”, iar în 1886, la numai 17 ani, îşi ia bacalaureatul la Sorbona. Nu-şi mai poate continua studiile pentru că s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi s-a stins din viaţă înainte de a împlini 19 ani (1888). Impactul asupra lui Bogdan Petriceicu Hasdeu a fost imens, toată perioada ce a urmat acestui trist eveniment a fost influenţată negativ, ducându-l spre un continuu declin ştiinţific, moral, comportamental, psihic. Studiile Bogdan Pietriceicu Hasdeu face primele clase în Polonia, la Viniţa, Rovo şi Cameniţa, liceul la Chişinău, dreptul la Universitatea din Harkov, Polonia (1852-1856), unde îşi aprofundează cunoştinţele de istorie şi filologie. Cunoaşte mai multe limbi: rusa, poloneza, germana, engleza, franceza. Opera În România, Hasdeu a început să lucreze la Arhiva historică a României (1865-1867), prima lucrare de istorie care a folosit surse în slavonă și română . A publicat și recenzia filologică din 1870, Columna lui Traian , cea mai bună la acea vreme din România. Cu lucrarea Cuvente dân Batrâni (2 volume, 1878-1881), a fost primul care a contribuit la istoria literaturii apocrife din România. Istoria sa critică a românilor (1875), deși incompletă, marchează începutul investigațiilor critice asupra istoriei României. Hasdeu a editat vechiul Psaltire al lui Coresi din 1577  (Psaltirea lui Coresi , 1881). Etymologicum magnum Romaniae (1886) a fost începutul unui dicționar enciclopedic al limbii române, deși nu a acoperit niciodată literele după B. În timp ce părțile completate ale lucrării urmăresc să fie exhaustive și sunt în mod remarcabil detaliate, multe dintre lucrările sale reflectă mai mult viziunea proprie a lui Hasdeu decât faptele istorice (într-o intrare celebră, el susține că este capabil să urmărească strămoșii lui Basarab în o linie directă către conducătorii daci, cu Dacia ca un stat dezvoltat care ar fi dominat, uneori, Imperiul Roman - până la punctul în care familia unică conducătoare ar fi dat Romei un număr mare de împărați). Hasdeu s-a implicat în disputa privind originea latină a limbii române. Fiind contestat de numeroase argumente care arătau poziția centrală ocupată de cuvintele de origine slavă în limba română , Hasdeu a elaborat un verdict influent, considerat teoria circulației cuvintelor Concluzia la care a ajuns a fost că cuvintele slave nu au fost niciodată la fel de utilizate ca cele latine, folosirea conferind limbajului caracterul său. În 1876 este numit șeful Arhivelor Statului din București , iar în 1878 profesor de filologie la Universitatea din București. În 1877, Hasdeu a fost ales membru titular al Academiei Române, iar în 1883 a devenit membru străin al Academiei Ruse de Științe.   Alte activități Hasdeu era un politician adesea în contradicție cu unitatea românească. De exemplu, el a fost plasat în arest pentru un interval de nouă zile după conspirația „ Republica Ploiești ” a căpitanului Alexandru Candiano-Popescu (1870). Deși fusese un apărător ferm al despărțitului Alexandru Ioan Cuza , el a susținut în cele din urmă mișcarea împotriva lui (condusă de Mihail Kogălniceanu ) și nu s-a opus noului Domnitor (viitorul rege al României) Carol I.  Cu toate acestea, Hasdeu a fost activist al Partidului Liberal (a fost ales în Parlament pe lista sa pentru doi termeni non-consecutivi) și apropiat de cea mai radicală aripă republicană - cea condusă de CA Rosetti. Pe măsură ce experimentul republican a coincis cu relațiile agravate dintre premierul Ion Brătianu și Carol, toți membrii Partidului Liberal au devenit suspecti de implicare. Împreună cu mai mulți lideri ai partidului, Hasdeu a fost judecat și achitat. Decesul După moartea singurului său copil, fiica sa Iulia , în 1888, a devenit spiritualist și ferm adept al spiritismului. S-a retras într-un conac din Câmpina și l-a amenajat ca un templu pentru credințele sale recent găsite și pentru fiica sa. A murit acolo și a fost înmormântat în cimitirul Bellu, București. Lucrările sale includ două drame, Răsvan și Vidra (romanticizând acțiunile unui obscur din anii 1590 Moldovei- Voievod Romani, Ștefan Răzvan ) și Domnița Ruxandra. În 1891-92, a scris Sic Cogito, o lucrare teoretică a spiritismului ca filozofie. Pe lângă interesul său pentru știință, Hasdeu a fost autorul multor poezii, de obicei, scurte. Criticul român Mircea Eliade l-a descris ca fiind un „geniu al unei uriașe vaste”. Alte date despre autor: Mai puţin se cunoaşte, însă, despre activitatea sa de mason. Bogdan Petriceicu Hasdeu figurează pe lista de personalităţi a Marii Loje Naţionale din România (MLNR), dar potrivit potrivit mlnr.ro, „nu se cunosc data şi locul iniţierii sale, dar următoarele cuvinte, care îi aparţin lui Hasdeu, pot fi considerate relevante în ceea ce priveste aderenţa sa la ordin: «Ce este Românismul ? El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Umanitatea. El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Libertatea. El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Adevărul. Românismul este Umanitate, Libertate şi Adevăr». Fraza lui Hasdeu reuneşte majoritatea principiilor Masoneriei, cunoscute de iniţiaţi – responsabilitate, moralitate, iubire şi adevăr“. „Având în vedere că Hasdeu nu pronunţa fraze fără o adâncă chibzuinţă şi profundă convingere, pronunţarea acestei înşiruiri de cuvinte având sorginte masonică duce la concluzia că Hasdeu era un iniţiat al Ordinului, chiar dacă nu se cunosc data şi locul iniţierii. (...) Bogdan Petriceicu Hasdeu era creştin ortodox. Credinţa lui nu era o piedică în calea iniţierii. Masoneria este deschisă oamenilor de orice credinţă religioasă, deoarece masoneria nu este o religie, dar îşi alege candidaţii dintre cei care cred în Dumnezeu, oricare ar fi acela“, scrie profesorul ploieştean Constantin Nemeş în „Hasdeu şi masoneria“.(adevarul.ro) gasiti aici rezumatul operei Razvan si Vidra....https://latimp.net/forum/thread/24514/răzvan-și-vidra-de-bogdan-petriceicu-hasdeu-rezumat-comentariu-literar/ si aici cartea.....https://latimp.net/forum/thread/24513/răzvan-și-vidra-de-bogdan-petriceicu-hasdeu-drama-istorica-de-citit-online-si-descarcare-gratuita/    

carti de citit........https://latimp.net/forum/402/bogdan-petriceicu-hasdeu-1838-1907/

  Date biografice: Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silişteni din comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui, în partea de sud a oraşului Huşi. A fost fiul lui Constantin Cantemir şi al Anei.  Familia: Mama sa – Ana Bantaş, era descendenta unei familii de boiernaşi, la origine negustori din Lăpuşna. Deşi analfabet, ştiind numai să se iscălească, Constantin Cantemir  a dat o educaţie aleasă copiilor săi Antioh şi Dimitrie. El a invitat în familie dascăli dintre cei mai instruiţi din ţară şi din străinătate, între care şi pe călugărul grec Ieremia Cacavelas, teolog poliglot, filosof şi predicator, care studiase la universităţile din Leipzig şi Viena. Încă în patrie, până la plecarea sa în calitate de ostatic la Poarta Otomană, Dimitrie căpătase cunoştinţe temeinice. În afară de instrucţia obişnuită, care era dată pe atunci copiilor de boieri (citire, scriere şi socotit, unele cunoştinţe elementare de religie creştin-ortodoxă), el mai studiase limbile slavă, greacă şi latină, teologia ş.a.     În 1688 Dimitrie Cantemir este trimis la Istanbul pe lângă curtea sultanului în calitate de ostatic. La alt nivel, superior, Dimitrie îşi continuă studiile la Constantinopol, atât la Înalta şcoală a Patriarhiei din acest oraş, cât şi la diverşi profesori particulari de formaţie culturală europeană şi orientală. În timpul şederii sale îndelungate (circa 22 de ani cu mici intermitenţe) în capitala Imperiului Otoman, Dimitrie a manifestat un mare interes faţă de istoria, cultura şi civilizaţia orientală, mai cu seamă faţă de cea turco-otomană. În acest mediu tânărul Dimitrie a studiat filosofia, logica, teologia, geografia, istoria, muzica, medicina, folclorul, limbile occidentale şi orientale (turca, persana, araba), desenul şi arhitectura. Aceste cunoştinţe temeinice i-au permis să elaboreze mai multe lucrări dedicate istoriei, civilizaţiei şi culturii. Mai mult ca atât, unele din concluziile sale pe care le-a tras de pe urma studierii religiei musulmane, istoriei Imperiului Otoman, a încercat să le pună la temelia activităţii sale practice ca domn al Ţării Moldovei în anii 1710-1711. Cu timpul, tânărul Cantemir deveni cunoscut în cercurile cele mai înalte ale curţii şi aristocraţiei otomane, stabilind totodată legături cu reprezentanţi diplomatici ai diferitor ţări europene – Franţei, Rusiei, Olandei ş.a. Este apreciat în cercurile înaltului cler ortodox, precum şi în cele ale oamenilor de ştiinţă de cea mai aleasă cultură din capitala imperiului. Datorită cunoştinţelor căpătate în patrie, cât şi celor dobândite la Istanbul, în mediul unor mari personalităţi ale culturii europene şi orientale, Dimitrie devine un om de cea mai aleasă pregătire intelectuală. Cariera:     Între anii 1691-1693 a trăit la curtea domnească a tatălui său. După toate probabilităţile, Dimitrie Cantemir a manifestat interes faţă de viaţa politică încă din copilărie, de pe când tatăl său a urcat în scaunul Ţării Moldovei (1685). Ca fiu de domn, se văzu în drept să-l urmeze pe tatăl său în tronul Ţării Moldovei, după ce acesta se stinse din viaţă în 1693. Cronicile autohtone, alte documente ale vremii îl atestă pe Dimitrie Cantemir în scaunul domnesc doar pe parcursul lunilor martie-aprilie 1693. Deşi susţinut de unii mari boieri din ţară (Iordache Ruset, Lupu Bogdan), care ar fi dorit să profite de tinereţea voievodului pentru a-l subordona intereselor sale, sultanul nu l-a îmbrăcat cu caftan domnesc şi, prin urmare, el fu nevoit să renunţe la tron. Evenimentul s-a consumat fără oarecare urmări pentru Dimitrie Cantemir şi el a revenit la Istanbul, continuându-şi cu şi mai multă râvnă activităţile cărturăreşti.     În anii primei domnii a fratelui său, Antioh Cantemir (1695-1700), Dimitrie îndeplineşte misiunea de capuchehaie, adică de reprezentant al domnului la Constantinopol, fapt care l-a plasat în cercurile politice şi diplomatice ale curţii otomane, iar această împrejurare i-a permis să fie informat din prima sursă despre tot ce se petrecea mai important în materie de relaţii internaţionale şi politică în imperiu, în ţările europene şi în ţările române. În 1699 Dimitrie Cantemir se căsătoreşte cu Casandra, fiica domnului muntean Şerban Cantacuzino. Evenimentul – ordinar la prima vedere – s-a răsfrânt în modul cel mai direct asupra relaţiilor politice dintre Ţara Românească şi Moldova. Căci văzându-se ginere al fostului domn muntean Dimitrie Cantemir şi-a declarat pretenţiile de a ocupa scaunul domnesc al ţării vecine. Faptul viza direct  interesele lui Constantin Brâncoveanu, pe atunci domn al Ţării Româneşti (1688-1714), care, bineînţeles, se apăra cu hotărâre de toţi rivalii săi. Rivalitatea şi suspiciunea reciprocă dintre Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu s-a menţinut multă vreme, făcând să izbucnească, cu anumite ocazii, cu o vigoare deosebită. Aceste evenimente s-au reflectat şi în unele opere cantemiriene. De asemenea, aflarea lui Dimitrie Cantemir  în mediul elitei otomane de la Constantinopol, l-a făcut să participe în diferite campanii militare ale oştilor turceşti, acumulând o experienţă politică, dar şi militară. Astfel, în 1697 viitorul domn participă în tabăra otomană la luptele de la Petrovaradin şi Zenta. Înfrângerea catastrofală suferită de oştile sultanului Mustafa al II-lea (1695-1703) în faţa austriecilor, l-au condus încă de pe atunci pe tânărul Cantemir la o importantă concluzie în plan politic: puternicul Imperiu Otoman începe să decadă. Ulterior, teza a fost tratată şi argumentată pe larg de el  în celebra-i operă Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman.     Pe de altă parte, în aceşti ani viaţa îi oferă şi o altă experienţă, care îi tensionează relaţiile cu fratele său Antioh. Este vorba despre unele proprietăţi, de altfel destul de modeste, lăsate de Constantin Cantemir fiilor săi. Dimitrie s-a văzut nedreptăţit de partajul acestor averi, pe care îl făcuse fratele său. Încordarea, apărută între cei doi fraţi, trece însă pe planul al doilea, când în 1699, în anumite împrejurări, nu fără concursul Porţii Otomane şi probabil al voievodului muntean, Antioh Cantemir pierde tronul Ţării Moldovei în folosul lui Mihai Racoviţă. Pe de altă parte, domnul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu văzând în Dimitrie un rival puternic ca ginere de voievod muntean, îşi intensifică intrigile sale contra lui, reuşind pentru un timp scurt, prin intermediul oamenilor săi de la Constantinopol, să obţină surghiunirea lui Dimitrie Cantemir. Deoarece Antioh Cantemir refuză să-şi răscumpere fratele, Dimitrie reuşeşte să-şi recapete libertatea cu ajutorul ambasadorului Franţei la Istanbul.     Următorii ani s-au dovedit a fi mai liniştiţi pentru  Cantemireşti. Pe de o parte, Dimitrie reuşi să-şi îmbunătăţească întrucâtva relaţiile cu Constantin Brâncoveanu, obţinând chiar în schimbul averilor confiscate ale  soţiei sale, o pensie anuală din partea voievodului muntean. În acelaşi timp, în condiţiile favorabile survenite prin faptul că mare vizir al Porţii Otomane deveni Tebendar Mehmed-paşa, prietenul lui Dimitrie Cantemir, în 1705-1707 domn al Moldovei devine din nou Antioh Cantemir. Frământările şi rivalităţile politice din centrul şi estul Europei conduc la conflicte armate de proporţii, în primul rând dintre Suedia şi Rusia, evenimente faţă de care nu rămâne indiferentă nici Poarta Otomană. După ce Carol al XII-lea suferă o înfrângere zdrobitoare din partea armatei ruse, care îl avea în frunte pe ţarul Petru cel Mare, situaţia se complică brusc şi pentru Imperiul Otoman, deoarece evenimentele s-au deplasat din zona Mării Baltice în cea situată în apropiere de stăpânirile otomane din nordul Mării Negre. În condiţiile când Carol al XII-lea s-a refugiat după înfrângerea de la Poltava în hotarele Imperiului Otoman, lângă cetatea Bender pe Nistru (la Varniţa), iar sultanul acordă tot sprijinul regelui suedez, pericolul unei confruntări directe dintre Rusia şi Imperiul Otoman devine iminent. În asemenea condiţii, Poarta caută să instaleze în tronul Ţării Moldovei un domn în care să aibă toată încrederea.  Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luţk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă. În politica externă s-a orientat spre Rusia. În subsidiar, s-a afirmat chiar faptul că ar fi încercat alipirea Moldovei la Imperiul Rus, aşa cum făcuse şi Ucraina. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi şi a fost împotriva transformării ţăranilor liberi în şerbi. După numai un an de domnie (1710 - 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânţi de turci în Lupta de la Stănileşti - ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I (Petru cel Mare) şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711.     Trecându-şi pe un plan secundar preocupările cărturăreşti, noul domn moldovean a început să se ocupe cât se poate de temeinic de treburile ţării. În scurtă vreme caută să-şi apropie boierimea căreia încearcă să-i împărtăşească planurile sale de izbăvire a Ţării Moldovei de stăpânirea otomană cu sprijinul lui Petru cel Mare, ţarul rus ce se impusese strălucit în faţa Europei de atunci. Fie sub influenţa concluziilor proprii de mare declin al Imperiului Otoman, fie sub influenţa unor personalităţi politice, cum ar fi, de exemplu ambasadorul Rusiei la Constantinopol P. A. Tolstoi ş.a.,  După numai un an de domnie (1710 - 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânţi de turci în Lupta de la Stănileşti - ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I (Petru cel Mare) şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711. Dimitrie Cantemir stabileşte legături cu ţarul Petru în vederea încheierii unei alianţe antiotomane. Ca urmare a tratativelor secrete dintre cele două părţi la Luţk, la 13 aprilie 1711, este  întocmit  un tratat de alianţă. Se admite (şi pe deplin întemeiat), că textul tratatului a fost elaborat de Dimitrie Cantemir şi remis lui Petru I de către trimisul Moldovei Ştefan Luca. Aprobat de ţar, documentul a fost promulgat sub forma unei diplome date de Petru I domnului Ţării Moldovei. Tratatul de la Luţk cuprinde 17 articole. În primul articol se stipula că ţarul ia “sub oblăduire” pe domn şi întreg poporul ţării. După scuturarea stăpânirii otomane, Moldova va înceta să plătească tribut şi alte dări Porţii, se restabileau hotarele vechi ale Ţării Moldovei de până la instaurarea dominaţiei otomane. În continuare se arăta că Moldova urma să treacă sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea teritorială a principatului şi se obliga să nu se amestece în treburile lui interne. Scaunul domnesc era rezervat dinastiei Cantemireştilor, acţiune prin care Moldova trebuia să devină o monarhie absolută şi ereditară. După unele aprecieri, Tratatul de la Luţk este un model de prudenţă şi abilitate diplomatică, prin care Dimitrie Cantemir urmărea obţinerea independenţei şi integrităţii teritoriale a Moldovei. Tratatul n-a fost tradus în viaţă, deoarece campania de la Prut, care a urmat ân vara anului 1711, nu s-a încununat de succes. Dimitrie Cantemir - cărturar A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Opere principale Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, scrisă în română şi tipărită la Iaşi în 1698. Această operă este prima lucrare filozofică românească. În această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conştiinţă. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte vieţuitoare, face din om un stăpân al lumii, susţine superioritatea vieţii spirituale asupra condiţiei biologice a omului, încearcă să definească concepte filosofice şi să alcătuiască o terminologie filosofică. Imaginea tainică a ştiinţei sacrosante 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, un fel de împăcare între ştiinţă şi religie, între determinismul ştiinţific şi metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie şi ştiinţele oculte, sacre, specifice Renaşterii. Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705). Este considerată prima încercare de roman politic-social. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boiereşti din ţările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog şi Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe şi versuri care reflectă influenţa poeziei populare. Istoria Imperiului Otoman (Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane), redactată în latină (Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) între 1714 şi 1716. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman şi a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat şi asupra posibilităţilor popoarelor asuprite de a-şi recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă şi publicată în limbile engleză, franceză şi germană. Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină dar tradus apoi de autor în română (1719 - 1722), cuprinde istoria noastră de la origini până la descălecare. Susţine ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române şi străine în limbile latină, greacă, polonă şi rusă. Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin.   Descriptio Moldaviae cuprinde trei părţi: Prima parte este consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munţilor, a apelor şi a câmpiilor. Dimitrie Cantemir a elaborat prima hartă a Moldovei. A prezentat flora şi fauna, târgurile şi capitalele ţării de-a lungul timpului. În partea a doua a lucrării este înfăţişată organizarea politică şi administrativă a ţării. S-au făcut referiri detaliate la forma de stat, alegerea sau îndepărtarea din scaun a domnilor, la obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodnă, nunţi, înmormântări. În ultima parte a lucrării există informaţii despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care la început au fost latineşti, după pilda tuturor celorlalte popoare a căror limbă încă e alcătuită din limba cea română, iar apoi înlocuite cu cele slavoneşti. Lucrarea prezintă interes nu numai pentru descrierea geografică sau politică bine documentată, ci şi pentru observaţiile etnografice şi folclorice. Dimitrie Cantemir a fost primul nostru cărturar care a cuprins în sfera cercetărilor sale etnografia şi folclorul.   Alte opere Compendium universae logices institutionis (Prescurtare a sistemului logicii generale) Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturală a monarhiilor) Sistema religiae mahomedane Cartea ştiinţei muzicii (Kitab-i-musiki) Kitab-i-musiki, Cartea muzicii, scrisă în limba turcă, este una dintre primele lucrări ale savantului domnitor, concepută în perioada vieţii acestuia din Istanbul. Lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al muzicii otomane laice şi religioase, savantul punând în discuţie importanţa muzicii religioase şi influenţarea acesteia de către muzica bisericească bizantină. Studiul se referă la compozitori otomani, cuprinzând ilustrarea curentelor şi tematicilor, exemplificate printr-o redare a notelor şi gamelor într-un sistem de note. Este prima lucrare dedicată muzicii, concepută într-un stil savant. Finalul studiului este însoţit de o culegere de melodii a diverselor compoziţii, precum şi un număr de 20 de creaţii proprii. Datorită acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice şi studios al celei religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir). Decesul: A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a fost înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Este fiul cel mai mare al invăţătorului loan Gh. Popa şi al Aspasiei. Şcoala primară a urmat-o în Călmăţui, unde tatăl său era învăţător. La Iaşi urmează cursurile primelor cinci clase de liceu la Liceul Costache Negruzzi, iar ultimele două clase liceale la Liceul Naţional, pe care-l absolvă în 1914. Din 1914 e student al Facultăţii de Drept a Universităţii din Iaşi, urmând în paralel şi Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică si, pentru scurta vreme, Şcoala de Belle Arte.Prima incercare dramatica, in 1907, cu o „tragedie cumplita, strict actuala". Debutează în literatură ca elev. S-a înscris la Conservatorul ieşean şi, pentru un timp, la Facultatea de Drept; devine pedagog la Liceul Internat pentru a-şi asigura situaţia materială. Între anii 1916 şi 1917 a urmat Şcoala de ofiţeri de rezervă şi a luat parte la luptele de la Oituz, cu Regimentul 12 Infanterie din Bârlad. A participat la şedinţele cenaclului literar Academia Bârlădeană (1917 – 1919), a fost actor al Teatrului Naţional din Iaşi (1918), s-a stabilit în Bârlad în 1919. Mai târziu a revenit în Iaşi, unde se căsătoreşte cu Getta Kernbach; devine ajutor de pictor la Teatrul Naţional din Bucureşti (1923), pictor scenograf, secretar literar (1925 – 1926), secretar al Societăţii Autorilor Dramatici (1923 – 1924). În cadrul Grupării teatrale "Atelier" (1923 – 1924) a predat cursul de Istoria Costumului şi Decorului. Director de scenă la Teatrul Popular Bucureşti (1924). Montează piese la Teatrele Naţionale din Craiova şi Cernăuţi. A fost, de asemenea, director general al Teatrului Naţional din Cernăuţi (1927 – 1929) unde a montat 41 de premiere şi reluări. Acolo a creat primul teatru românesc de păpuşi şi marionete, a deschis un ciclu de audiţii muzicale însoţite de conferinţe. În perioada 1929 - 1933 a fost regizor la Teatrul "Regina Maria". Apoi se dedică în exclusivitate scrisului (1933 – 1938). În 1937 participă la Paris cu machete de decoruri de teatru, ceea ce i-a adus conferirea Legiunii de onoare din partea guvernului francez. În 1934 este inspector delegat cu organizarea teatrului sătesc, iar în 1938 este director al Teatrului Muncitoresc "Muncă şi Voie Bună" (1938). A fost profesor suplinitor la catedra de Dicţiune, dramă şi comedie a Conservatorului din Bucureşti, în anul şcolar 1943 – 1944. S-a dovedit şi un scriitor de mare talent, autorul unor piese apreciate de marele public precum şi de critica literară. Amintim lucrări în proză precum : Sfârlează cu fofează, Meşterul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu (Biografia lui Aurel Vlaicu, pionierul aviaţiei), Velerim şi Veler Doamne (Ecranizat sub titlul Osânda) În portetul pe care E. Lovinescu i-l face lui Victor Ion Popa în Memorii, cu adevarat izbitor este calificativul de „om al Renaşterii". Dacă n-a fost cu adevarat un uomo universale, autorul Ciutei a fost, în schimb, un talent plurivalent, forţat să se manifeste în cele mai variate domenii. Desenul, muzica, regia, arta teatrului în general, Popa şi le însuşise temeinic, având în acest sens chiar studii de specialitate. În schimb, meseriile auxiliare, exercitate într-o perioadă dificilă, de tribulaţii, au fost rodul unor aptitudini şi al unui entuziasm rar întâlnite. Din această admiraţie mistuitoare pentru artă s-a născut o producţie literară bogată, variată, cu suişuri şi coborâşuri. Popa a fost prea dăruit creaţiei, ca să-şi supravegheze cu spirit critic prolificitatea. Zona în care autorul s-a dovedit cu adevărat personal nu este, cum s-a spus de obicei, teatrul, cam schematic şi cu o rezolvare unilaterală a conflictului, ci proza care, prin înscenări subtile, deconspiră o adevarată mitologie a prejudecăţilor, mai degrabă, e drept, cu mijloacele farsei dramatice decât cu cele ale prozei moraliste. Paradoxal este, că, deşi Popa s-a dovedit mai versat în piesele de teatru, scrise ireproşabil din punctul de vedere al replicii, nu dramaturgia a profitat substanţial de pe urma acestei virtuozităţi, ci proza care a asimilat epic dialogul, replica naivă şi insinuantă, cu ajutorul cărora latura expozitivă, aparent facilă, se transformă de fiecare dată într-un conflict subteran de rezonanţă estetică. Piesele sale alternează între tabloul idilic care face sa dispară contradicţiile realităţii şi drama sumbră, cu referire de critică socială, cu final ce alunecă spre tragic. Pentru tematică se refugiază în lumea burgheză, sătească, viaţa pitorească, sau în liniştea târgului patriarhal. Victor Ion Popa a considerat că piesele sale au nevoie de cultivarea tradiţiei patriarhale, respectiv de combatarea arivismului şi a prostiei. Opere: Ciuta, București, 1922; Păpușa cu piciorul rupt, București, 1926; Pufușor și Mustăcioară, București, 1926; Mușcata din fereastră, București, 1930; Shakespeare în infern, București, 1932; Vicleimul, cu un desen de Lena Constante, București, 1934; Acord familiar, București, 1935; Cuiul lui Pepelea, București, 1935;   Piese într-un singur act legate de lumea satului: Încercarea, București, 1936; Plata birului. Deșteapta pământului. Cățelul sau așa ceva... - cu desenele Lenei Constante și ale autorului, Nu-i pentru cine se pregătește. Eu tac, tu taci, el tace...ea vorbește, București, 1934-1937;   Mironosițele, București, 1938; Take, Ianke și Cadâr, București, 1938; Veverița, 1940-1941 ''Zece milioane, 1940-1941 Cantonament buclucaș, București, 1942;   Romane Floare de oțel, București, 1930; Velerim și Veler Doamne, București, 1933; A fost odată un război, București, 1936; Sfîrlează cu fofează, București 1936; Maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu, I-III, București, 1939;   Nuvele Povestiri cu prunci și cu moșnegi (1936) Ghicește-mi în cafea Mic roman, urmat de alte mici romane și de alte mai mici pur și simplu, București, 1938; Bătaia, București, 1942; Din variata sa creaţie dramaturgică se desprind câteva lucrări care relevă preocuparea pentru dramă şi pentru comedia sentimentală: • Muşcata din fereastră, 1928 • Take, Ianke şi Cadâr, 1933 • Acord familiar Teatru radiofonic....https://latimp.eu/?s=victor+ion+popa Teatru de citit......https://latimp.net/forum/205/victor-ion-popa/