Biografii scriitori romani celebri

Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Pașcani - d. 19 octombrie 1961, București) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este considerat unul dintre cei mai importanți prozatori români din prima jumătate a secolului XX. Opera sa se poate grupa în cîteva faze care corespund unor direcții sau curente literare dominante într-o anumită epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică (reflectată în romane precum Creanga de aur sau Divanul persian, precum și o ultimă fază care corespunde realismului socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic. O figură tradiționalistă a cărei perspectivă asupra vieții era o combinație între naționalism și umanism , Sadoveanu s-a deplasat între forțele politice de dreapta și de stânga de-a lungul perioadei interbelice, în timp ce îndeplinea termenii în Parlament. Într-un raport cu Partidul Popula, Partidul Național Agrar și Partidul Național Liberal Brătianu, a fost redactor al ziarelor de stânga Adevărul și Dimineața și a fost ținta unei campanii violente de presă de extremă dreapta . După al doilea război mondial, Sadoveanu a devenit asociat politic al Partidului Comunist Român. A scris în favoarea Uniunii Sovietice și a stalinismului, s-a alăturat Societății de Prietenie cu Uniunea Sovietică și a adoptat realismul socialist. Multe dintre textele și discursurile sale, inclusiv romanul politic Mitrea Cocor și celebrul slogan Lumina vine de la Răsărit („Lumina se ridică în est”), sunt privite și ca propagandă în favoarea comunicării. Membru fondator al Societății Scriitorilor din România și mai târziu președinte al Uniunii Scriitorilor din România , Sadoveanu a fost și membru al Academiei Române din 1921 și beneficiar al Premiului Lenin pentru pace pentru 1961. A fost și Mare Maestru al Francmasoneriei Române. în timpul anilor '30. Tatăl lui Profira și Paul-Mihu Sadoveanu , care a urmat și cariere ca scriitori, a fost cumnatul criticului literar Izabela Sadoveanu-Evan Părinții lui Mihail Sadoveanu au fost avocatul Alexandru Sadoveanu din Oltenia și Profira Ursache, fată de răzeși. Urmează gimnaziul "Alecu Alecsandru Donici" la Fălticeni. În timp ce studia la gimnaziu, în 1897, intenționează să alcătuiască, împreună cu un coleg, o monografie asupra lui Ștefan cel Mare, renunțînd, însă, din lipsă de izvoare istorice. Urmează apoi cursurile Liceului Național din Iași, iar la București studiază dreptul. Debutează în revista bucureșteană Dracu în 1897. În 1898 începe să colaboreze la foaia Viața nouă alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a., semnînd cu numele său, dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz. Se stabilește la București, în 1904, se căsătorește, și va avea unsprezece copii. În același an are loc debutul editorial cu patru volume deodată - Povestiri, Dureri înăbușite, Crîșma lui Moș Precu, Șoimii - în care Sadoveanu manifestă predilecție deosebită pentru istorie. Nicolae Iorga va numi anul 1904 ”anul Sadoveanu”. În 1910 este numit în funcția de director al Teatrului Național din Iași. În acest an publică volumele Povestiri de seară (la Editura Minerva), Genoveva de Brabant, broșura Cum putem scăpa de nevoi și cum putem dobîndi pămînt ș.a. Colaborează la revista Sămănătorul, dar se va simți mai apropiat spiritual de revista care apărea la Iași, Viața Românească. În anul 1919 editează, împreună cu Tudor Arghezi, la Iași, revista Însemnări literare. În decembrie, revista își anunță încetarea apariției: Viața românească își pornește iar munca pentru cultură și folos. Noi, cei de la Însemnări literare, reintrăm în curentul ei cu modestele noastre mijloace. În editura revistei ieșene publică volumul de nuvele Umbre și broșura În amintirea lui Creangă, iar la Editura Luceafărul, volumul Priveghiuri. Devine membru al Academiei Române în 1921. În anul 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul de la Berlin.   Opera lui Mihail Sadoveanu este monumentală, curpinzând în total peste o sută de volume. Cele mai cunoscute și semnificative opere ale lui Sadoveanu sunt, după cum urmează: Șoimii (1904) O istorie de demult (1907) Apa morților (1911) Neamul Șoimăreștilor (1915) Umbre (1919) Strada Lăpușneanu (1921) Oameni din lună (1923) Ți-aduci aminte (1923) Țara de dincolo de negură (1926) Dumbrava minunată (1926) Dimineți de iulie. Stigletele (1927) Împărăția apelor (1928) Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă (1929) Depărtări (1931) Creanga de aur (1933) Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933) Nopțile de Sânziene (1934) Viața lui Ștefan cel Mare, biografie (1934) Cuibul invaziilor (1935) Valea Frumoasei (1938) Frații Jderi (1935-1942) Divanul persian (1940) Anii de ucenicie (1944) Caleidoscop (1946) Nada Florilor (1951) Nicoară Potcoavă (1952) După anul 1947, scrisul său virează spre ideologia noului regim comunist, publicînd opere afiliate curentului sovietic al realismului socialist, celebre fiind romanul Mitrea Cocor sau cartea de reportaje din URSS Lumina vine de la Răsărit. Ca recompensă pentru această orientare, devine președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcția politică maximă ocupată de un scriitor român în timpul regimului comunist și se bucură de toate privilegiile ce decurgeau din aceasta. În anul 1948 publică romanul Păuna Mică, iar un an mai tîrziu în 1949, Mihail Sadoveanu este ales președinte al Uniunii scriitorilor. Cîțiva ani mai tîrziu, în 1952 publică romanul istoric Nicoară Potcoavă, capodoperă a genului. În 1954 publică volumul Aventură în lunca Dunării. În anul 1955, scriitorului i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste. Mihail Sadoveanu a primit Premiul Lenin pentru Pace în 1961. Mihail Sadoveanu se stinge din viață la data de 19 octombrie 1961, fiind înmormântat alături de Eminescu și Caragiale. “Sadoveanu cultivă valorile inteligenței, drept nu ale unei inteligente dialectice, ci ale uneia ”așezate” […]. Personajul lui cel mai caracteristic e dominat de înțelepciunea adîncă și puțin sceptică a omului care confruntă orice situație de viață cu o enormă experiență personală, istorică, ancestrală.” Teatru radiofonic si filme vechi..............https://latimp.eu/?s=sadoveanu Carti word complete..........https://latimp.net/forum/111/mihail-sadoveanu-carți/ referat..................https://latimp.net/forum/thread/25666/baltagul-de-mihail-sadoveanu-roman-mitic-tema-şi-viziunea-despre-lume-comentariu-literar-bacalaureat-2019-download-referate/

carti de citit........https://latimp.net/forum/402/bogdan-petriceicu-hasdeu-1838-1907/

  Nume real: Iosif Hechter, alt pseudonim: Victor Mincu.               Mihail Sebastian a fost unul dintre cei mai importanți discipoli ai filosofului Nae Ionescu. Un scandal fulminant în epoca interbelică l-a cauzat prefața antisemită a lui Ionescu la romanul De două mii de ani, prefață pe care Sebastian a publicat-o intactă. Deriva înspre extremismul de dreapta a generației sale și circumstanțele politice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au îndepărtat de maestrul său și de foștii săi prieteni. În această perioadă a ținut jurnal.   Luna mai a anului 1945. Bucureşti, imediat după război. Pe una dintre străzile oraşului care îşi pansa încă rănile, un camion pune capăt vieţii lui Mihail Sebastian, care traversa grăbit, în drum spre universitate, să-şi susţină primul curs de literatură universală. Au trecut de-atunci 72 de ani.   „Am rămas ca trăsnită, cutremurată în toată fiinţa mea. Refuzam cu încăpăţânare să cred, să înţeleg gândul absurd că Mihai nu mai este, că n-o să-l mai văd, că nu voi mai vorbi cu el. Că Mihail Sebastian nu va mai scrie! Că acea unică vivacitate, că acea minte scăpărătoare au încetat brusc, asemeni unei flăcări care s-a stins, şi că prietenul meu nu va mai fi niciodată nicăieri. Nu, aşa ceva nu putea fi crezut”, povestea mai târziu Leni Caler, actrița care i-a fost iubită într-o vreme lui Mihail Sebastian, actrița pentru care a scris unul dintre cele mai frumoase roluri din dramaturgia românească: Corina din „Jocul de-a vacanța”, actriță care, însă, l-a iubit frivol, cât timp era în viață, așa cum iubeau actrițele acelei perioade. La momentul morții lui ea nu-i era aproape. „Nu-l mai văzusem pe Sebastian de o bună bucată de vreme, fiecare preocupat de viaţa, de meseria, de iubirile noastre, când într-o zi mi-a telefonat un prieten bun vestea accidentului, a morţii lui. (…) La înmormântarea lui, cimitirul era plin de oameni de toate vârstele. Era o splendidă zi de mai, una din acele zile de primăvară pe care le iubea Mihai. În liniştea acelei după-amieze însorite, sub maldărul de flori multicolore, dormea Sebastian. Nu se auzeau decât suspine înăbuşite, întrerupte de strigătul sălbatic, de fiară rănită, al mamei lui Sebastian…”   Ce ironie! Evreul Mihail Sebastian, pe numele lui adevărat Iosif Hechter, reuşise să supravieţuiască prigoanei antisemite și războiul se încheiase. Iar ceea ce n-au reuşit bombele celui de-al Doilea Război Mondial a reuşit un camion banal într-o zi oarecare de mai, când totul părea normal. Viaţa lui, extrem de tumultuoasă, în care a trăit în mai puţin de patru decenii poveşti care să umple mai multe romane, era curmată stupid. Scria, sufera, iubea, era trădat, se lupta cu el însuşi şi cu ceilalţi. S-au făcut diverse speculaţii legate de moartea lui, însă până astăzi lucrurile au rămas aşa: un camion i-a curmat viaţa. Dacă în spatele acestui accident s-a ascuns o crimă, poate istoria va elucida într-o zi.   Calvarul istoriei pe care a trăit-o în acei ani este de regăsit în Jurnalul ţinut în perioada 1935-1944, documentul cel mai relevant pentru epoca şi personalitatea sa, publicat abia în 1997. Acolo se dezvăluie intelectualul măcinat de incertitudini, în căutarea autenticităţii, melomanul și îndrăgostitul. Iată cum îşi aminteşte tot Leni Caler povestea rolului pe care Sebastian i l-a scris special: Corina din „Jocul de-a vacanţa”. „Ne-am văzut, de la prima noastră întâlnire, foarte des, mereu. Eram amândoi de aceeaşi vârstă şi ne-am legat cu o tandră prietenie, în care intra în mare măsură admiraţie şi apreciere reciprocă. Eu îi citeam, cu fervoare articolele, nuvelele, romanele, tot ce scria, eram îndrăgostită de scrisul lui, iar el venea la toate piesele în care jucam. Cum scria şi cronică dramatică, vedea şi toate spectacolele bucureştene, iar când ne întâlneam, ceea ce se întâmpla aproape zilnic, comentam cu pasiune activitatea noastră, ne lăudam, dar ne şi criticam pe toate tonurile. De multe ori seara se termina printr-o violentă ceartă, în care juram că n-o să ne mai vedem niciodată! Dar a doua seară mă aştepta la ieşirea din teatru şi ne împăcam, bineînţeles, până la viitoarea controversă. Într-o seară – cât de bine îmi amintesc acea seară! – ne-am întâlnit, ca de obicei, după spectacol la bodega „Mircea”, bodegă frecventată mai ales de actori, pentru că era una dintre puţinele deschise până noaptea târziu. În acea seară, remarcile lui, ironia uşor dispreţuitoare cu care vorbea despre piese, despre teatru, m-au înfuriat mai mult decât oricând şi, neputându-mă stăpâni, l-am înfruntat, l-am provocat: „Dar este chiar atât de simplu să scrii piese, dacă a scrie teatru este, după părerea ta, treaba cea mai uşoară, apucă-te să scrii şi tu una, să vedem dacă reuşeşti, dacă eşti în stare!” La care el mi-a răspuns prompt: „Pariezi cu mine că în mai puţin de o lună îţi aduc o piesă? O piesă în trei acte gata?” „Să te văd”, i-am răspuns, „dar nu cred.” „Pariezi cu mine?” „Sigur că pariez.” Ne-am despărţit. Eu, mulţumită şi convinsă că Sebastian va pierde pariul. El, zâmbind ironic – cât mă înfuria acest zâmbet al lui! -, mi-a repetat la plecare: „Într-o lună îţi aduc piesa”. O bucată de vreme n-am mai auzit nimic despre el. Preocupată cum eram cu teatrul, cu repetiţiile, cu viaţa mea plină, bogată de-atunci, am şi uitat de pariul făcut cu Sebastian. De altfel, luasem toată povestea cu piesa, cu pariul, drept o glumă copilărească. După o lună de zile, mă cheamă Mihai la telefon şi-mi spune: „Ai pierdut pariul. Piesa mea este gata, când vin să ţi-o citesc?” Şi aşa s-a născut o capodoperă a literaturii dramatice.   Povestea lui Mihail Sebastian este povestea evreului prigonit care nu cunoaşte liniştea. Iar cuvintele maestrului iubit, Nae Ionescu, din prefaţa la „După două mii de ani” rămân emblematice şi-i rezumă cel mai bine condiţia… „Suferi pentru că eşti evreu; ai înceta să fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi; şi nu ai putea scăpa de suferinţă decât încetand a fi evreu. Este, desigur, o apăsătoare fatalitate. Dar tocmai de aia nu e nimic de făcut: Iuda va agoniza până la sfârşitul veacului. (…) Mesia a venit, Iosef Hechter – şi tu nu l-ai cunoscut. Atât ţi se cerea în schimbul tuturor bunătăţilor pe cari Dumnezeu le-a avut pentru tine: să veghezi. Şi nu ai vegheat. Sau nu ai văzut – pentru că orgoliul ţi-a pus solzi pe ochi… Iosef Hechter, nu simţi că te cuprinde frigul şi întunericul?”   Portretul lui Iosif Hechter, fiu al unei familii de evrei din Brăila şi devenit mult mai târziu Mihail Sebastian, este, în fapt, rodul întâlnirii dintre dimensiunea evreiască şi cea românească, pe care visa să le armonizeze. În „După două mii de ani”, carte esenţială pentru şi despre destinul său, el însuşi mărturisea: „Mi se pare mai urgent şi mai eficace să realizez în viaţa mea individuală acordul valorilor iudaice şi al valorilor româneşti, din care această viaţă este făcută, decât să obţin sau să pierd nu ştiu ce drepturi civile. Aş vrea să cunosc bunăoară legiuirea antisemită care va putea anula în fiinţa mea faptul irevocabil de a mă fi născut la Dunăre şi de a iubi acest ţinut.” Mihail Sebastian a suferit în acea perioadă, a suferit cumplit şi a cunoscut trădarea unor importanţi prieteni, mari intelectuali ai acelei perioade. El, cel descoperit de Nae Ionescu şi prieten cu Mircea Eliade, avea să se izbească în acei ani de monstrul antisemitismului.   aici gasiti teatru radiofonic si filme vechi cu semnatura lui Mihail Sebastian             https://latimp.eu/?s=mihail+sebastian   Ultima ora Jocul de-a vacanta Orasul cu salcami Steaua fara nume     Aici gasiti cartile lui Mihail Sebastian........https://latimp.net/forum/196/mihail-sebastian/   surse: wikipedia, ziarul metropolis      

Este fiul cel mai mare al invăţătorului loan Gh. Popa şi al Aspasiei. Şcoala primară a urmat-o în Călmăţui, unde tatăl său era învăţător. La Iaşi urmează cursurile primelor cinci clase de liceu la Liceul Costache Negruzzi, iar ultimele două clase liceale la Liceul Naţional, pe care-l absolvă în 1914. Din 1914 e student al Facultăţii de Drept a Universităţii din Iaşi, urmând în paralel şi Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică si, pentru scurta vreme, Şcoala de Belle Arte.Prima incercare dramatica, in 1907, cu o „tragedie cumplita, strict actuala". Debutează în literatură ca elev. S-a înscris la Conservatorul ieşean şi, pentru un timp, la Facultatea de Drept; devine pedagog la Liceul Internat pentru a-şi asigura situaţia materială. Între anii 1916 şi 1917 a urmat Şcoala de ofiţeri de rezervă şi a luat parte la luptele de la Oituz, cu Regimentul 12 Infanterie din Bârlad. A participat la şedinţele cenaclului literar Academia Bârlădeană (1917 – 1919), a fost actor al Teatrului Naţional din Iaşi (1918), s-a stabilit în Bârlad în 1919. Mai târziu a revenit în Iaşi, unde se căsătoreşte cu Getta Kernbach; devine ajutor de pictor la Teatrul Naţional din Bucureşti (1923), pictor scenograf, secretar literar (1925 – 1926), secretar al Societăţii Autorilor Dramatici (1923 – 1924). În cadrul Grupării teatrale "Atelier" (1923 – 1924) a predat cursul de Istoria Costumului şi Decorului. Director de scenă la Teatrul Popular Bucureşti (1924). Montează piese la Teatrele Naţionale din Craiova şi Cernăuţi. A fost, de asemenea, director general al Teatrului Naţional din Cernăuţi (1927 – 1929) unde a montat 41 de premiere şi reluări. Acolo a creat primul teatru românesc de păpuşi şi marionete, a deschis un ciclu de audiţii muzicale însoţite de conferinţe. În perioada 1929 - 1933 a fost regizor la Teatrul "Regina Maria". Apoi se dedică în exclusivitate scrisului (1933 – 1938). În 1937 participă la Paris cu machete de decoruri de teatru, ceea ce i-a adus conferirea Legiunii de onoare din partea guvernului francez. În 1934 este inspector delegat cu organizarea teatrului sătesc, iar în 1938 este director al Teatrului Muncitoresc "Muncă şi Voie Bună" (1938). A fost profesor suplinitor la catedra de Dicţiune, dramă şi comedie a Conservatorului din Bucureşti, în anul şcolar 1943 – 1944. S-a dovedit şi un scriitor de mare talent, autorul unor piese apreciate de marele public precum şi de critica literară. Amintim lucrări în proză precum : Sfârlează cu fofează, Meşterul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu (Biografia lui Aurel Vlaicu, pionierul aviaţiei), Velerim şi Veler Doamne (Ecranizat sub titlul Osânda) În portetul pe care E. Lovinescu i-l face lui Victor Ion Popa în Memorii, cu adevarat izbitor este calificativul de „om al Renaşterii". Dacă n-a fost cu adevarat un uomo universale, autorul Ciutei a fost, în schimb, un talent plurivalent, forţat să se manifeste în cele mai variate domenii. Desenul, muzica, regia, arta teatrului în general, Popa şi le însuşise temeinic, având în acest sens chiar studii de specialitate. În schimb, meseriile auxiliare, exercitate într-o perioadă dificilă, de tribulaţii, au fost rodul unor aptitudini şi al unui entuziasm rar întâlnite. Din această admiraţie mistuitoare pentru artă s-a născut o producţie literară bogată, variată, cu suişuri şi coborâşuri. Popa a fost prea dăruit creaţiei, ca să-şi supravegheze cu spirit critic prolificitatea. Zona în care autorul s-a dovedit cu adevărat personal nu este, cum s-a spus de obicei, teatrul, cam schematic şi cu o rezolvare unilaterală a conflictului, ci proza care, prin înscenări subtile, deconspiră o adevarată mitologie a prejudecăţilor, mai degrabă, e drept, cu mijloacele farsei dramatice decât cu cele ale prozei moraliste. Paradoxal este, că, deşi Popa s-a dovedit mai versat în piesele de teatru, scrise ireproşabil din punctul de vedere al replicii, nu dramaturgia a profitat substanţial de pe urma acestei virtuozităţi, ci proza care a asimilat epic dialogul, replica naivă şi insinuantă, cu ajutorul cărora latura expozitivă, aparent facilă, se transformă de fiecare dată într-un conflict subteran de rezonanţă estetică. Piesele sale alternează între tabloul idilic care face sa dispară contradicţiile realităţii şi drama sumbră, cu referire de critică socială, cu final ce alunecă spre tragic. Pentru tematică se refugiază în lumea burgheză, sătească, viaţa pitorească, sau în liniştea târgului patriarhal. Victor Ion Popa a considerat că piesele sale au nevoie de cultivarea tradiţiei patriarhale, respectiv de combatarea arivismului şi a prostiei. Opere: Ciuta, București, 1922; Păpușa cu piciorul rupt, București, 1926; Pufușor și Mustăcioară, București, 1926; Mușcata din fereastră, București, 1930; Shakespeare în infern, București, 1932; Vicleimul, cu un desen de Lena Constante, București, 1934; Acord familiar, București, 1935; Cuiul lui Pepelea, București, 1935;   Piese într-un singur act legate de lumea satului: Încercarea, București, 1936; Plata birului. Deșteapta pământului. Cățelul sau așa ceva... - cu desenele Lenei Constante și ale autorului, Nu-i pentru cine se pregătește. Eu tac, tu taci, el tace...ea vorbește, București, 1934-1937;   Mironosițele, București, 1938; Take, Ianke și Cadâr, București, 1938; Veverița, 1940-1941 ''Zece milioane, 1940-1941 Cantonament buclucaș, București, 1942;   Romane Floare de oțel, București, 1930; Velerim și Veler Doamne, București, 1933; A fost odată un război, București, 1936; Sfîrlează cu fofează, București 1936; Maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu, I-III, București, 1939;   Nuvele Povestiri cu prunci și cu moșnegi (1936) Ghicește-mi în cafea Mic roman, urmat de alte mici romane și de alte mai mici pur și simplu, București, 1938; Bătaia, București, 1942; Din variata sa creaţie dramaturgică se desprind câteva lucrări care relevă preocuparea pentru dramă şi pentru comedia sentimentală: • Muşcata din fereastră, 1928 • Take, Ianke şi Cadâr, 1933 • Acord familiar Teatru radiofonic....https://latimp.eu/?s=victor+ion+popa Teatru de citit......https://latimp.net/forum/205/victor-ion-popa/

  Gellu Naum Biografie - Viata si opera               Gellu Naum (n. 1 august 1915,[2] București, România – d. 29 septembrie 2001, București, România) a fost un eseist, poet, prozator și dramaturg român considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți ai acestuia pe plan european.   Viata Fiul poetului Andrei Naum, mort la Marașești si al Mariei (n. Ghica).  Familie de origine aromana (bunicul e din Ohrida). În 1926 intră la liceul "Dimitrie Cantemir" din București, unde începe să scrie versuri în urma unui pariu.  Debutează cu două poezii publicate în revista Cuvântul. Între 1933 și 1937, Gellu Naum urmează cursurile Universității din București, studiind filosofia. La 27 decembrie 1935, studentul Naum din anul III a fost percheziționat și arestat pentru că a fost surprins scriind "parole cu caracter subversiv" pe zidurile caselor din străzile Dr. Sergiu, Dr. Felix și Bd. Cuza.   La îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner, Gellu pleacă în 1938 la Paris, unde își continuă studiile de filozofie la Sorbona, pregătind o teză de doctorat despre Pierre Abélard (teolog și filozof scolastic francez). La Paris ia contact cu grupul suprarealist francez animat de André Breton.   Întors în țară în 1939, va fi mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit.   În 1941 se constituie grupul suprarealist român (alcătuit din Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun), a cărui activitate deosebit de intensă între anii 1945 și 1947 îl va face pe André Breton să afirme: "Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București".   Opera   De la debut (1934) Naum face parte din grupul suprarealiştilor români – alături de Virgil Teodorescu, Paul Păun, Gherasim Luca şi Dolfi Trost.   În 1935, redactează împreună cu Virgil Teodorescu, revista „Tânăra generaţie”, colaborând şi la alte publicaţii ale vremii (între care la revista „Meridian”, Craiova, apărută între 1934 şi 1945).   Primele volume de versuri: Drumeţul incendiar (1936), Libertatea de a dormi pe o frunte (1937), Vasco de Gama (1940), Culoarul somnului, (1944) se înscriu în direcţie suprarealistă, marcată şi de colaborarea cu Virgil Teodorescu (Spectrul longevităţii. 122 de cadavre, 1946),   În anii ’50 (când Naum publică mai multe cărţi pentru copii, între care Aşa-i Sanda, 1956; Cel mai mare Gulliver, 1958 şi, mai ales, Cartea cu Apolodor, 1959, al cărei succes determină continuarea din A doua carte cu Apolodor, 1964, ambele reeditate în 1979), şi în anii ’60 (Poem despre tinereţea noastră, 1960; Soarele calm, 1961), reluată însă prin seria de volume inaugurată de Athanor, 1968; (Copacul-animal, 1971; Tatăl meu obosit, 1972; Poeme alese, 1974; Descrierea turnului, 1975; Partea cealaltă, 1980).   Opera sa este tradusă în principalele limbi internaționale, fiind încununată cu premii importante (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România pentru întreaga activitate literară, 1986; Premiul european de poezie, Münster, 1999; The American Romanian Academy Arts Award, 2002 ș.a.).   Ca și André Breton, Gellu Naum a rămas până la sfârșitul vieții credincios modului suprarealist de a trăi și de a scrie poezia, ceea ce dovedește că pentru el alegerea suprarealismului nu a fost o opțiune conjuncturală, ci expresia celei mai autentice afirmări de sine.   Unul din punctele de rezistenţă ale liricii lui Naum va fi dat, de acum înainte, de recursul la mitologii mai mult ori mai puţin subiective, aparţinând subconştientului ori tradiţiei oculte. „Fiinţa cu două aripi”, „vestitoare a comuniunilor extatice”, însoţitorii ei, „Mesagerul care tace”, „Marea Mamă”, „Marea iubită care plutea desperată pe deasupra lumii”, „Paznicul” sunt arhetipuri a căror apariţie e pusă în valoare de o întreagă recuzită simbolică şi care transcriu un substrat metafizic. Erotismul de care sunt impregnate toate poemele lui Naum este unul iniţiatic, fază şi simbol al unei comuniuni de natură superioară. Elementul fluid (multe metafore acvatice), alunecarea lumilor, gesturile liniştite, starea de hipnoză, predominantă aici, ţin de latura gravă a acestei poezii tot mai orientate către esenţe.