Edgar Wallace

CAPITOLUL I                    SOOPER Într-o strălucitoare dimineață de primăvară, Sooper, printr-o simplă coincidență, opri în fața vilei Barley Stack, proprietatea lui Cardew. Adevărul adevărat este că, în acest moment, habar n-avea de tentativa de jefuire încercată asupra casei lui Stephen Elson, tot așa cum nu bănuia nici de existența vagabondului Sullivan și a complicelui acestuia care, leneș și nepăsător, rătăcea prin câmpia împrejmuitoare, fredonând într-o limbă curioasă și de neînțeles niște cântece de dragoste. Barley Stack îl atrăgea însă pe Sooper tot așa precum lumina atrage pe fluturi sau, mai bine zis, precum mirosul câmpului de bătaie cheamă calul îmbătrânit în lupte. Și cu toate acestea era exclus să nu știe că, la o asemenea oră, Cardew era de mult plecat la oraș. Deși complect retras din afaceri, acesta păstrase totuși obiceiul să plece zilnic și exact la orele nouă dimineața spre Londra. Și cu toate acestea, Sooper opri la Barley Stack. Neputând avea cu Cardew una din acele convorbiri în care cei doi bărbați se tachinau reciproc, se mulțumea cu gândul că-i rămânea posibilitatea unei anumite satisfacții, - cu totul de alt ordin, - dintr-o întâlnire cu Hannah Shaw. Această ființă, caracterizată printr-o complectă lipsă de subtilitate, nu putea de loc suferi pe bătrânul superintendent[1], și mergea atât de departe cu aversiunea ce simțea atât pentru persoană cât și pentru funcțiunea lui, încât nici prin gând nu i-ar fi trecut să-și ascundă disprețul. Hannah îți vedea de treabă în tindă. Era o femeie de talie mijlocie și destul de corpolentă. Rochia de alpaga, cu care era îmbrăcată, nu-i avantaja de loc frumusețea: și era totuși atrăgătoare, ba chiar plăcută la vedere. Fața-i, deși nu prea încântătoare, avea trăsături regulate și era cu totul lipsită ele zbârcituri; iar părul îi rămăsese negru, deși trecuse de patruzeci de ani. — E frumos afară, spuse într-o doară Sooper, sprijinindu-se în motocicletă. Și ce frumoasă-i grădina! N-am văzut încă niciodată atâtea garoafe și narcise la un loc! Aș paria că aveți un grădinar grozav de dibaci. E acasă dl. Cardew? — Nu. — Pariez că o fi pe urmele vreunui criminal fioros! zise Sooper ridicând capul cu un aer de respectuoasă admirație, ceea ce nu-l împiedică să surâdă ironic. E ocupat, probabil, cu furtul de la Boscombe Bank? Cum am văzut daravera asta în gazete, spusesem unui prieten: „Numai un tip cum e Cardew ar putea face lumină într-o chestiune atât de încurcată. Poliția n-o să facă nici o scofală; n-o să poată găsi nici un indiciu”. — Cum prea bine știi, Minter (Sooper era doar porecla superintendentului), dl. Cardew a plecat la birou, răspunse scurt Hannah. Are el altceva mai bun de făcut decât să se ocupe de afacerile poliției. Noi ăștia, contribuabilii, plătim pentru ca poliția să-și facă singură datoria, nu? Și, de fapt, la ce ne servește banda asta de oameni prost crescuți și scurți la minte?! — Nu poate fiecare să fie chiar perfect de tot, răspunse melancolic Sooper. Fii mai rezonabilă, d-nă Shaw... — Domnișoară Shaw! îl îndreptă Hannah, furioasă. — Iartă-mă! Când mă gândesc la d-ta, mă gândesc totdeauna ca la o domnișoară... Spuneam tocmai, dăună-zi, sergentului meu: „Cum se face că femeia asta nu este încă măritată? Zău că nu înțeleg; e tânără, e...” — N-am timp de pierdut, Minter... — Domnule Minter, rectifică Sooper foarte gentil. — Dacă ai vreun comision pentru dl. Cardew, să-l fac… dacă nu... am mult de lucru. — Altfel... nimic nou? Nici un furt! întrebă Sooper în timp ce ea se depărta. — Nu, răspunse scurt Hannah. Și chiar dacă ar fi, n-am trimite la voi să vă caute. — Asta nu mai e nevoie să mi-o spui, declară convins Sooper. Și pariez că dl. Cardew nu ar avea decât să ia urma hoțului, să arunce o singură privire în cartea-i de... de antro... În sfârșit, puțin importă cum îi zice cărții; și, până seara, mai mult ca sigur că nenorocitul de hoț e băgat la gherlă... D-ra Hannah Shaw îl străfulgeră cu privirea. — Dacă ți se pare, Minier, că ești inteligent, dă-mi voie să-ți spun că există persoane la Londra pe lângă care nu ești decât un fleac. Dacă dl. Cardew i-ar face numai o singură vizită Șefului Siguranței și dacă i-ar povesti numai un sfert din ceea ce spui și faci, apoi nu ți-ai mai păstra mult timp uniforma! Sooper privi foarte mirat manșetele uniformei. — Dar ce vezi atât de curios la uniforma mea!? se miră el în timp ce Hannah îi închidea furioasă ușa în nas. Sooper nu surâse, dar nu părea nici rău dispus. Încălecând pe motocicletă, o porni la drum. Mai târziu cu jumătate oră, spunea clipind din ochi tânărului ofițer de poliție care ședea pe un scaun în fața lui: — Când cineva a ajuns la înălțimile sociale la care mă vezi pe mine, apoi asta dovedește că acel cineva posedă un anumit… hm!... temperament. Ei bine, fiule astăzi mai mult ca oricând am temperament. În aer plutește un nu știu ce primăvăratec; și aș putea chiar să pariez că am auzit cucul cântând, dumineca trecută! Sau, atunci când cântă cucul și răsare și ciuboțica cucului, să știi că am temperament. De altfel, am avut chiar acum o convorbire cu frumoasa de la Barley Stack și mi-e capul plin de idei sentimentale... Ziceai că ar trebui să iau interogatoriu vagabondului acela. Ei bine, eu îți răspund că mai curând m-aș duce să culeg flori pe malul pârâului. Sooper era înalt de statură, foarte osos și prea puțin îngrijit de persoana lui. Uniforma care o avea pe el, data încă din-nainte de război; și de atunci a fost curățată de nenumărate ori, reparată și întoarsă când pe o parte când pe alta. Fața-i slabă și arsă de soare, sprâncenele cărunte și sălbatice, îi dădeau o oarecare distincție care atenua întru câtva halul îmbrăcămintei. De altfel, aluziile pe care Hannah Shaw le făcea cu privire la uniformă, îl amuzau. Existau mulți superintendenți de poliție; dar când se pronunța la Scotland Yard numele de Sooper, toată lumea știa că e vorba de superintendentul Patrick J. Minter. — Ia singur interogatoriul vagabondului, scumpule! Sooper ridică mâna cu un gest de mare senior și urmă: — Afacerile serioase privesc trecutul meu. Când mi-am dat seama că vine ramolismentul, am cerut să fiu detașat în acest colțișor de țară, unde-mi pot permite luxul să cresc iepuri și păsări, și să contemplu natura în toată splendoarea și măreția ei. Divizia „I” a poliției engleze cuprinde partea cea mare a împrejurimilor Londrei, mărginită de districtul Sussex. Este cunoscută ea o divizie cât se poate de liniștită, care nu cunoaște altfel de crime decât doar vagabondajul, vânatul de contrabandă și incendierile căpițelor de fân. Poliția acestei regiuni este numită de către inspectorii londonezi, în med ironic, „legiunea pierdută”. Sooper fusese transferat de către Scotland Yard în acest ținut liniștit nu în semn de blam - era doar principalul dintre „cei cinci faimoși” care arestaseră „banda rusă” din Whitechapel - dar (e preferabil să spunem purul adevăr) pentru că era prea greu mistuit de către șefii siguranței din Londra. Nu respecta pe nimeni, nu era politicos cu nimeni, și contrazicea pe fiecare. Se ciorovăia cu toții, argumenta și, la caz de nevoie, sfida. Pe deasupra, avea mai totdeauna dreptate, ceea ce bineînțeles că nu schimba cu nimic situația. Mai mult decât atâta când se recunoștea că nu el ci superiorii erau acei care se înșelaseră, apoi el o striga în gura mare cel puțin fie douăzeci-treizeci de ori într-o singură zi. — Ce-am să folosesc, adăugă el, dacă mă voi ocupa de vagabond? O simplă întrerupere plictisitoare în cursul studiilor mele. Pariez că n-ai auzit niciodată vorbindu-se de Lombrozo!! Ah! Atunci habar n-ai de ceea ce înseamnă creierul unui criminal. Creierele ordinare cântăresc... În sfârșit, am uitat greutatea lor; dar creierul unui criminal este cu mult mai ușor. Adu-mi dacă vrei creierul acestui om și-ți voi spune imediat dacă a avut sau nu intenția să pătrundă în Barley Stack... Apoi piciorul prehensibil!... Știai oare că cinci la sută dintre criminali au picioarele prehensibile. Și... poate că habar n-aveai că, printre criminali, sunt la modă capetele oxicefalice? Atunci s-o știi de la mine că ai pierdut mult. Du-te de examinează pe vagabond și nu uita să remarci asimetria figurii sale! E mai simplu decât jocul de-a baba oarba! Sergentul Lattimer era mult prea inteligent ca să-și întrerupă șeful. În cele din urmă, crezu că poate vorbi. — Șefule, nu este vorba de un furt obicinuit. După câte spune Sullivan - așa se numește vagabondul - complicele lui nu voia să-l lase să pătrundă în casa d-lui Elson ca să fure bani. Voia cu totul altceva... — Da, te pomenești că o fi vrut să cunoască „faptele de bravură ale strămoșilor familiei” întrerupse gânditor Sooper, sau poate să cerceteze extractul de naștere al moștenitorului! Doar dacă nu cumva Elson, de origină americană, n-a răpit rubinul sfânt care constituia ochiul drept al zeului Hokum și să fie astfel urmărit de niscai indieni siniștrii care să aștepte prima ocazie de a reintra în posesia bijuteriei! Asta zic și eu că este o afacere pentru Cardew. Poate vrei s-o descurci singur, sergent! În cazul ăsta, o să-ți ai mutra în gazete și vei lua de nevastă o jupâneasă despre care se va descoperi că este fiica unui duce, răpită de către țigani pe când era încă fetiță mică... Hai, cărel!   [1] șef al unei brigăzi de inspectori de poliție, N. T.

1 Pe frontonul de piatră al intrării sinistre erau scrise cuvintele PARCERE SUBIECTIS (ajutaţi-i pe cei închişi). Zi după zi, Johnny Gray şi Lal Morgon, înhămaţi, trăgeau căruciorul pe povârnişul denivelat, zi după zi priveau neatenţi cum gardianul cu barbă roşcată introducea cheia în broască şi deschidea uşa. Apoi, micul grup de deţinuţi, însoţit de un paznic înarmat, ieşea, iar uşa se închidea în urma lor. Spre ora patru după-amiaza se întorceau, şi acelaşi gardian descuia uşa şi-i lăsa să intre, cu cărucior cu tot. Toate clădirile închisorii le deveniseră groaznic de familiare: zidurile goale, date cu catran ca să reziste intemperiilor, clădirea birourilor, cu acoperiş turtit; cuptorul vechi; spălătoria uriaşă; curtea de trecere cu asfaltul crăpat; biserica, cu picturi de proastă calitate; băncile uzate, cu spătar înalt, destinate paznicilor; în sfârşit, micul cimitir, în care cei condamnaţi pe viaţă, acum liberi, se odihneau după truda grea a vieţii. Într-o primăvară, Johnny a ieşit pe poartă împreună cu un grup de deţinuţi, mergând la muncă. Trebuiau să construiască o baracă. Ei erau zidarii. Munca asta le convenea de minune, pentru că puteau să vorbească mai liber, iar Johnny voia să audă tot ce-i putea spune Lal Morgon despre „regele falsificatorilor”. — Să nu flecăriţi prea mult, le spuse paznicul care-i supraveghea, aşezându-se pe o grămadă de cărămizi acoperite cu un sac. — Nu, domnule, răspunse Lal. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, slab şi uscat. Avea o singură dorinţă: să trăiască suficient de mult pentru a fi condamnat din nou. — Să fiu condamnat, dar nu pentru spargere, Gray, explica el, aşezând cu grijă o cărămidă la locul ei. Nici pentru că am împuşcat pe cineva, ca bătrânul Legg. Şi nici pentru că am trucat un cal, cum ai făcut tu cu Spider King. — N-am fost condamnat pentru că l-am trucat pe Spider King, răspunse Johnny. N-am ştiut că fusese trucat când l-am înscris în cursă. L-au trucat ca să mă compromită. Dar nu mă plâng. — Ştiu, eşti nevinovat, răspunse Lal. Toţi sunt, doar eu sunt vinovat. Aşa spune şi directorul: „Morgon, îmi face plăcere că-i pe aici şi un vinovat, care nu-i o victimă a împrejurărilor, aşa cum sunt ceilalţi, din Dartmoor”. Johnny nu încercă să-l convingă. N-avea nici un rost. Vina sa părea indiscutabilă. Toţi ştiau ce înşelătorii se făceau la curse, iar el fusese amestecat în trucarea unui cal. Acceptase condamnarea la trei ani de muncă silnică fără să facă recurs, fără să se plângă. Nu pentru că ar fi fost vinovat. Pentru un alt motiv, mult mai important. — Dacă te-ai lăsat înşelat, înseamnă că eşti un fraier, spuse Lal. De aceea există fraieri, ca să fie înşelaţi. Ce-a zis Kane? — Nu l-am văzut pe domnul Kane, răspunse Johnny. — Şi el ţi-ar fi zis că eşti un fraier... Dă-mi o cărămidă. Băgăreţul ăla blestemat vine încoace. Fii atent. „Băgăreţul blestemat”, adică paznicul, nu era mai băgăreţ decât colegii săi. Venea încet, cu bastonul de cauciuc ieşindu-i din buzunar. Avea centura desfăcută. — Nu mai pălăvrăgiţi atât! spuse, trecând pe lângă cei doi deţinuţi. — Îi cerusem o cărămidă, explică Lal. Astea de aici nu sunt bune. — Mi-am dat seama, spuse paznicul, examinând cu ochi de cunoscător o jumătate de cărămidă, nemulţumit de calitatea materialului.

Capitolul I În faţa portalului impună­tor al palatului Cainbury stătea nehotărât un individ. În acea clădire îşi aveau sediul vreo treizeci de întreprinderi diferite după cum se putea vedea pe firmele de la uşă. Îmbrăcămintea uzată şi ghetele scâlciate ale omului do­vedeau cu prisosinţă sărăcia lui. Părea să fie străin. Faţa complet rasă, cu trăsături aspre, era cam negricioasă iar deasupra ochilor întunecaţi avea două sprâncene drepte şi foarte negre. După ce urcă cele câteva trepte ce duceau în holul clădirii, rămase gânditor, cercetând cu atenţie firmele. Dar iată că găsi ceea ce căuta. Sus de tot, pe lista loca­tarilor de la etajul al cincilea era trecută şi firma zia­rului Bârfa. Scoţând din buzunarul vestei un anunţ decupat dintr-un alt ziar îl confruntă cu firma, apoi intră satisfăcut în clădire, aşteptând liftul. Îşi încheiase paltonul până la ultimul nasture de sus căci gulerul îi era cam ros, cămaşa de pe el era neschim­bată de aproape o săptămână, pălăria îi era veche iar dacă cineva s-ar fi hotărât să-l privească mai cu atenţie ar fi văzut că ambele mănuşi erau pentru mâna stângă. Când ajunse la etajul cinci, liftierul îi arătă cu o mu­tră acră sediul ziarului pe care-l căuta. Omul rămase pe loc uitându-se o vreme la uşa cu pricina. Pe partea de sus, din sticlă mată, era scris simplu: „Redacţia ziarului BÂRFA. Bateţi în uşă!” Bătu la uşa care se deschise ca şi cum ar fi fost ma­nevrată de o mână nevăzută. Se miră deşi în fond nu era nimic extraordinar în faptul că o uşă se deschisese în mod automat. Intrând, se trezi într-o încăpere mobilată destul de sumar: o masă pe care se aflau câteva ziare şi alături de masă, un scaun; pe perete atârnau o hartă a Angliei şi un desen de Landseer. Se îndreptă spre uşa din partea cealaltă a camerei şi după o nouă şovăire, ciocăni cu discreţie. — Intră! strigă o voce. Străinul deschise uşa şi intră. Încăperea, mult mai spaţioasă decât prima, era mobilată foarte luxos: lămpi electrice cu abajururi frumoase aşezate de o parte şi de alta a biroului masiv de stejar sculptat cu multă artă iar pe unul din pereţi o bibliotecă plină cu cărţi. Cum pe birou era dezordine străinul presupuse că se afla în în­căperea principală a redacţiei. Însă ceea ce atrăgea cel mai mult atenţia era individul ce stătea la birou. Era un bărbat voinic şi judecând după voce, părea a fi de vârstă mijlocie. Obrazul nu i se vedea fiindcă şi-l ascun­sese după un văl de dantelă fină de mătase, tras ca o pungă peste cap şi legat cu un şiret pe sub bărbie. Văzând mirarea celuilalt, individul râse pe înfundate. — Ia loc, zise el şi nu te speria! — Vă asigur domnule că nu sunt câtuşi de puţin spe­riat. Nimic pe lume nu m-a scos până acum din sărite decât propria-mi sărăcie şi gândul că va trebui să mor sărac. Voalatul tăcu o vreme. — Ai venit în urma anunţului meu? întrebă el. Străinul dădu uşor din cap. — Am înţeles că aveţi nevoie de un om care să ştie să tacă, să cunoască două-trei limbi străine şi să fie sărac. Ei bine, domnule, eu cred că îndeplinesc aceste condiţii. Iar dacă aţi mai fi adăugat că respectivul tre­buie să fi avut o viaţă aventuroasă şi să fie lipsit de scrupule, aş fi îndeplinit cu vârf şi îndesat toate aceste condiţii. Deşi nu-i putea vedea ochii, străinul îşi dădu seama că cel care stătea la birou îl observa cu multă atenţie. — Cred că vei corespunde cerinţelor mele. — Mai mult ca sigur, răspunse cu răceală şi nepă­sare vizitatorul. Acum aş dori să-mi spuneţi ce-mi puteţi oferi ca să văd dacă-mi convine slujba. Ca om de afaceri ştiţi că pentru încheierea unei tranzacţii e nevoie de consimţământul ambelor părţi. Dar mai întâi vă rog să-mi spuneţi care vor fi obligaţiile mele… Mascatul se rezemă de speteaza scaunului şi-şi vârî mâinile în buzunare. — Sunt editorul unui ziar modest, spuse el, citit mai ales de servitorii oamenilor bogaţi. Din când în când pri­mesc informaţii interesante despre aristocraţie şi despre nobilimea de la ţară, informaţii trimise de cameristele franceze cam isterice şi exaltate sau de valeţii italieni, dornici de răzbunare. Din păcate eu nu cunosc limbi străine; am însă ferma convingere că scrisorile acestea conţin multe lucruri interesante pe care aş dori să le cunosc. Iată de ce am nevoie de o persoană discretă care să-mi selecteze corespondenţa şi să-mi traducă în engleză tot ceea ce i se pare interesant şi în acelaşi timp să-mi facă şi câte un rezumat al scrisorilor venite de la acei oameni binevoitori. Ştii foarte bine că bărbaţii nu prea sunt virtuoşi, femeile şi mai puţin iar cei care angajează astfel de oameni sunt complet certaţi cu morala. De obicei servitorii au întotdeauna de povestit lucruri care nu fac cinste stăpânilor lor, istorii urâte, dragul meu. Dar nu mi-ai spus cum te cheamă… — Poltavo, răspunse străinul după o scurtă ezitare. — Italian sau polonez? — Polonez. — Ei bine, ţi-am spus că redacţia ziarului se căzneşte să adune cât mai multe ştiri despre tot ce se întâmplă în societatea înaltă; ne interesează mai ales ceea ce se pe­trece în culise. Dacă putem tipări ceea ce aflăm, nu ne dăm în lături şi tipărim. Dacă — şi ajungând aici ridică prevenitor degetul — intrăm în posesia unor amănunte deocheate, nu le aruncăm ci le păstrăm la arhivă pentru plăcerea noastră. Spuse toate aceste lucruri, indiferent, nepăsător dar Poltavo nu se lăsă înşelat. Din nou se făcu linişte; voa­latul păru că se gândeşte la ceva. — Unde locuieşti? întrebă el. — Într-o căsuţă din Bloomsbury, la etajul patru. — Când ai venit în Anglia? întrebă mascatul. — Acum şase luni. — De ce ai venit? Poltavo ridică din umeri. — De ce ai venit? insistă editorul. — Pentru că am avut o divergenţă cu stimatul şef al poliţiei din San-Sebastian, răspunse el la fel de indi­ferent ca şi celălalt. — Dacă mi-ai fi spus altceva nu te-aş fi angajat. — De ce? întrebă mirat Poltavo. — Pentru că n-ai fi spus adevărul. Divergenţa dumitale de păreri cu poliţia din San-Sebastian era legată de o sumă de bani care se volatilizase. Încăperea din care au dispărut banii se afla alături de camera dumitale despăr­ţită doar printr-o uşă. Deci dacă cineva ar fi fost atât de isteţ să descuie cu o cheie potrivită acea uşă, afacerea era rezolvată. Plecarea dumitale a fost dealtminteri determi­nată şi de faptul că n-ai fost în stare să-ţi achiţi nota la hotel.

Capitolul 1           În faţa măreţului palat Cainbury stătea nehotărât un individ. În acea clădire îşi aveau sediul vreo treizeci de companii, după cum se putea observa pe firmele de la intrare. Hainele ponosite şi ghetele scâlciate ale bărbatului stăteau drept mărturie pentru condiţia sa precară.           Era evident un străin.           Faţa complet rasă, cu trăsături aspre, era smeadă, iar deasupra ochilor întunecaţi, două sprâncene cât se poate de negre.           După ce urcă cele câteva trepte care duceau în holul clădirii, căzu pe gânduri, privind cu atenţie firmele. Dar iată că găsi ceea ce căuta. Sus de tot, pe lista chiriaşilor de la etajul cinci, era trecută şi firma ziarului Colţul bârfelor.           Scoţând din buzunarul vestei un anunţ decupat dintr-un alt ziar, îl confruntă cu firma, apoi intră mulţumit în clădire, aşteptând liftul.           Îşi încheiase paltonul până la ultimul nasture deoarece gulerul îi era cam ros, cămaşa de pe el era neschimbată de aproape o săptămână, pălăria îi era veche, iar dacă cineva s-ar fi hotărât să-l privească mai cu atenţie ar fi observat că ambele mănuşi erau pentru mâna stângă.           Când ajunse la etajul cinci, liftierul îi arătă, cu o mutră urâcioasă, sediul ziarului pe care-l căuta. Omul rămase pe loc, privind o vreme la uşa cu pricina. Pe partea de sus, din sticlă mată, era scris simplu: „Redacţia ziarului COLŢUL BÂRFELOR. Bateţi!”           Bătu la uşa care se deschise ca şi cum ar fi fost manevrată de o mână nevăzută. Asta îl miră, deşi până la urmă nu era nimic ieşit din comun în faptul că o uşă se deschisese în mod automat. Intrând, se trezi într-o încăpere mobilată destul de sumar; pe perete atârnau o hartă a Angliei şi un desen de Landseer. Se îndreptă către uşa din partea opusă a camerei şi, după o nouă ezitare, bătu cu discreţie.           — Intră! Strigă o voce.           Străinul deschise uşa şi intră. Încăperea, mult mai spaţioasă decât prima, era mobilată foarte elegant: lămpi electrice cu abajururi frumoase, aşezate de o parte şi de alta a biroului masiv de stejar sculptat cu migală, iar pe unul dintre pereţi o bibliotecă plină de cărţi.           Cum pe birou era dezordine, străinul presupuse că se afla în încăperea principală a redacţiei. Însă, ceea ce atrăgea cel mai mult atenţia, era individul care stătea la birou. Era un bărbat masiv şi, judecând după voce, părea a fi de vârstă mijlocie. Obrazul nu i se vedea fiindcă şi-l ascunsese după un văl de dantelă fină de mătase, tras ca o pungă peste cap şi legat cu un şiret pe sub bărbie. Văzând uimirea celuilalt, omul râse pe înfundate.           — Ia loc, zise el, şi nu te speria!           — Vă asigur, domnule, că nu sunt câtuşi de puţin speriat. Nimic pe lume nu m-a înspăimântat până acum decât propria-mi sărăcie şi gândul că va trebui să mor sărac.           Bărbatul acoperit cu voal nu spuse nimic pentru o vreme.           — Ai venit în urma anunţului meu? Străinul dădu uşor din cap.           — Am înţeles că aveţi nevoie de un om care să ştie să tacă, să cunoască două-trei limbi străine şi să fie sărac. Ei bine, domnule, eu cred că îndeplinesc aceste condiţii. Iar dacă aţi mai fi adăugat că respectivul trebuia să fi avut o viaţă aventuroasă şi să fie lipsit de scrupule, aş fi îndeplinit cu vârf şi îndesat toate aceste condiţii.           Deşi nu-i putea vedea ochii, străinul realiză că bărbatul care stătea la birou îl măsura din cap până-n picioare.           — Cred că vei corespunde cerinţelor mele.           — Mai mult ca sigur, răspunse cu răceală vizitatorul. Acum v-aş ruga să-mi spuneţi ce-mi puteţi oferi, ca să văd dacă-mi convine slujba. Ca om de afaceri trebuie să ştiţi că pentru încheierea unei tranzacţii e nevoie de acordul ambelor părţi. Dar mai întâi vă rog să-mi spuneţi care vor fi obligaţiile mele…           Mascatul se rezemă de spătarul scaunului şi-şi băgă mâinile în buzunare.           — Sunt editorul unui ziar modest, zise el, citit mai ales de servitorii oamenilor bogaţi. Din când în când primesc informaţii interesante despre aristocraţie şi despre nobilimea de la ţară, informaţii trimise de cameristele franceze mai isterice sau de valeţii italieni. Din păcate, eu nu cunosc limbi străine; am însă ferma convingere că scrisorile acestea conţin multe lucruri interesante şi aş vrea să le cunosc, lată de ce am nevoie de o persoană discretă care să-mi selecteze corespondenţa şi să-mi traducă în engleză tot ceea ce i se pare interesant; în acelaşi timp, am nevoie să-mi facă şi câte un rezumat al scrisorilor venite de la acei oameni binevoitori, ştii foarte bine că bărbaţii nu sunt prea virtuoşi, femeile şi mai puţin, iar cei care angajează astfel de oameni sunt complet certaţi cu morala. De obicei servitorii au întotdeauna de povestit lucruri care nu fac cinste stăpânilor lor. Dar nu mi-ai spus cum te cheamă…           — Poltavo, răspunse străinul după o scurtă ezitare.           — Italian sau polonez?           — Polonez.           — Ei bine, ţi-am spus că redacţia ziarului se chinuie să aducă ştiri cât mai multe despre tot ce se petrece în cercurile înalte; ne interesează mai ales ceea ce se petrece în culise. Dacă putem tipări ceea ce aflăm, nu ne dăm în lături să o facem. Dacă – şi ajungând aici ridică prevenitor degetul – intrăm în posesia unor amănunte deocheate, nu ne descotorosim de ele, ci le păstrăm la arhivă pentru plăcerea noastră.           Din nou se făcu linişte; voalatul păru că se gândeşte la ceva.

Capitolul I Curiozitatea fiind unul din păcatele cele mai mărunte ale lui John Morlay, nu se putu împiedica, în dimineaţa aceea, să se oprească în faţa proprietăţii Little Lodge, spre a fi martorul febrilelor lucrări ce se desfăşurau acolo. Aruncă o privire interesată prin poarta destul de larg deschisă ca să-i îngăduie să vadă în toată voia grădina şi casa, însă mult prea strâmtă pentru hamalii care, scoţând înjurături sonore, încercau să introducă prin ea un vast dulap rustic. Spectacolul care se oferea privirilor curiosului observator nu era, totuşi, deloc senzaţional. În spatele grilajului se întindea o peluză tunsă, la dreapta ceva ce aducea a bazin cu nuferi şi, în fund, un pavilion cu dimensiuni mai mult decât reduse. Era o vilă în stil pseudo-Queen-Ann, însă aşa de mică încât părea construită de vreun magnat al finanţelor pentru o fetiţă răzgâiată care şi-ar fi pus în gând să aibă o casă de păpuşi adevărată. Zidurile erau zugrăvite în roşu, deasupra uşilor erau felinare de tuci, iar la ferestrele strâmte atârnau perdele înflorate. Situată departe de lume, Little Lodge nu risca să fie descoperită decât de exploratori care, precum John Morlay, preferau potecile de scurtătură pline de mister, marilor şosele zgomotoase, mirosind a gudron. La drept vorbind, drumul care ducea la Little Lodge de-abia dacă merita acest nume, deoarece era o cărare de fundătură, ramificaţie modestă a unui drum puţin frecventat, alee melancolică ce nu ducea nicăieri, cum se mai găsesc şi altele în împrejurimile Ascot-ului. Era cât se poate de evident că un nou proprietar îşi transporta penaţii[1] la Little Lodge. John Morlay se luă după hamalii care, încărcaţi cu povara lor, înaintau cu poticneli pe aleea acoperită recent cu pietriş. Bazinul cu nuferi era plin cu o apă ridicol de limpede şi de transparentă. Un grădinar, ocupat cu manevrarea unei maşini de tuns iarba, se opri la vederea vizitatorului, îşi trecu mâna pe frunte şi îl salută pe John Morlay cu acel amestec de respect şi nepăsare pe care-l adoptă servitorii ce nu-şi cunosc încă stăpânii, faţă de orice străin susceptibil de a fi unul dintre aceştia dar cărora, mai pe urmă, li se poate tot atât de bine întâmpla să nu mai fie numiţi nici măcar „domnule”. — Erau şapte milioane de mormoloci în bazinul ăsta, zise el într-o doară. Această declaraţie extravagantă nu păru să-l stingherească deloc pe John Morlay. — Eu n-am numărat decât şase milioane, răspunse el, la ţanc. Dar, dacă vrei, o facem pe jumătate. Să zicem că erau şase milioane şi jumătate şi s-o lăsăm baltă. — Când am venit aici, iarba era atât de înaltă, reluă grădinarul, în timp ce mâna lui schiţă o vagă mişcare între genunchi şi talie. — Doar atât? se minună John Morlay. Când mă plimb prin grădina mea, iarba mă gâdilă la gât. Dar, ia spune, cine-s oamenii ăştia? Chiriaşi noi? — Nu, zise grădinarul, întorcând capul către casă. Nu sunt chiriaşi, ci noii proprietari. Au cumpărat casa de la bătrâna Lady Culson, ştiţi, aceea care purta totdeauna pălării verzi pentru cursele de la Ascot… — Nu ştiu, răspunse, fără să se ruşineze, John Morlay. Trebuie că avea o colecţie faimoasă de pălării din acelea verzi… — Acuma e a unei contese… — Cine? Colecţia de pălării verzi? Ah! iartă-mă, vrei, desigur, să spui de casă. — E tinerică de tot, contesa, reluă grădinarul. Încă n-am văzut-o dar se pare că soseşte de la pension. Îi vine aici o cameristă, o bucătăreasă şi o femeie cu ziua. Cât despre mine, eu sunt extranumerar… — Ah! făcu John. — Am fost angajat pentru două zile pe săptămână. Ca şi cum ai putea să dai de capăt la toată treaba asta, venind două zile pe săptămână, zise el cu un aer dezolat. Ca să faci niţică ordine în harababura asta, ai avea de lucru de dimineaţă până seara, în toate zilele săptămânii. N-am nici măcar seră… Aşa că la iarnă vor trebui dezgrădinate toate… — Toate, ce? — Florile, ce naiba! John Morlay aruncă o privire în jur: — Care flori? Grădinarul trase cu putere aer în piept, apoi recită o litanie de nume de soiul celor ce se găsesc în dicţionarele de specialitate sau în cataloagele negustorilor de seminţe. Când termină, îşi pierduse răsuflarea. John Morlay emise atunci modesta pretenţie de a completa această listă cu mixandre. Grădinarul îi aruncă o privire dispreţuitoare şi se întoarse în tăcere la maşina de tuns iarbă, cu aerul cuiva ce nu-şi întrerupsese treaba decât ca să-şi sufle nasul. Vizitatorul se îndreptă spre casă şi aruncă o privire prin uşa deschisă. Din vestibul se răspândea un miros de zugrăveală proaspătă, amănunt ce justifica pe deplin prezenţa, înăuntru, a unui lucrător în salopetă albă şi înarmat cu o pensulă. John Morlay începu să dea ocol casei, cu mersul lui de plimbăreţ înveterat. Hotărât lucru, acest castel liliputan îl fermeca. Prin urmare, între zidurile lui tocmai se instala o contesă. O contesă… John Morlay trecu mental în revistă toate nobilele doamne deţinătoare ale acestui titlu pe care le cunoştea personal sau din auzite. Dintr-o dată îşi dădu seama că nu era singurul vizitator în acea grădină. Celălalt intrus era un bărbat înalt, robust, hirsut, îmbrăcat sărăcăcios şi cu un aspect mai degrabă respingător. Se oprise la câţiva paşi de poartă, ca unul care se aştepta să fie poftit afară dintr-o clipă în alta, şi contempla casa. Şi el îl văzuse pe John şi se îndreptă către acesta cu un mers nesigur. — Se poate găsi de lucru pe aici, patroane? întrebă el. Vocea era răguşită, cu intonaţii grosolane. John Morlay îl examină cu curiozitate. Purta, de-a curmezişul pieptului, peste vesta jerpelită, o desagă soldăţească; pantofii, aparent prea mari, erau găuriţi, iar pantalonul subţiat cu totul la genunchi. Prin cămaşa desfăcută se întrevedea un piept bronzat. Dintr-o ochire, John Morlay constată că acel costum nu fusese, cu siguranţă, uzat de purtătorul lui actual. — Regret, zise el fără să clipească. N-am de lucru pentru dumneata, prietene. De câtă vreme ai ieşit?… Omul ridică spre interlocutorul său o privire năucă. — Hai? — Te întreb de cât timp eşti în libertate? Omul întoarse capul şi-şi plimbă privirile pe casă, peste grădină, în văzduh chiar, însă evitând cu grijă să le întâlnească pe ale lui John Morlay.   [1] Zeii ocrotitori ai casei la etrusci şi la romani; la figurat cămin, casă