Edgar Wallace

1 Pe dâmbul înverzit din faţa zidului întunecat al codrului des de brazi, în mijlocul unui parc larg prevăzut cu arbori, se află vila Alice. De la răzorul oval, smălţuit cu mii de flori, se înălţa peronul cu terasă către cele două uşi batante de cristal, ale parterului. Ferestrele largi şi boltite ale primului etaj privesc departe peste câmpuri, unde se zăresc acoperişurile neregulate ale caselor cu hornuri, care se înalţă ca nişte degete de mănușă, din care, în fiecare zi, nori de fum întunecă lumina soarelui. Tot ceea ce se vede prin fumul negru, clădirile de cărămidă despărțite prin străzi asfaltate şi dubla linie ferată, barăcile cele joase cu miile lor de muncitori care în locul aerului curat respiră numai fumul cel gros, toate acestea sunt „Întreprinderile Paragon” cunoscute ca una din cele mai mari fabrici de maşini din lume. Şi aici, sus pe colină, se află casa mândră şi scăldată în lumina soarelui, în mijlocul unei pajişti vesele bătută de vânturi calde. „Edgar Paragon“ stă scris simplu numele pe tăbliţa de alamă de pe unul din stâlpii zidului parcului. O poartă, cu două aripi din fier, cizelat, desparte casa de lumea înconjurătoare. O maşină cu motorul zbârnâind se căzneşte din greu să urce în sus pe colină. Praful întregului dram din oraş şi până aici se află pe caroserie. Automobilul se opreşte în faţa porţilor parcului. Şoferul sare jos, deschide zelos portiera şi apoi se osteneşte să dea jos cufărul încătărămat în timp ce din fundul maşinii coboară călătorul cu un căscat obosit. Ochii săi, întunecaţi şi pătrunzători, care sunt în contrast cu paloarea bolnăvicioasă a figurii sale uscăţive şi lipsită de viaţă, se îndreptară trudiţi asupra casei ai cărei pereţi luminoşi strălucesc printre arborii înverziţi. Apoi se îndreaptă târându-şi paşii nesiguri spre portal; — şi totuşi Robert Paragon n-are decât 24 ani. Dar viaţa în oraş, sau, în orice caz, ceea ce el înţelegea prin viaţă, a făcut ca ultimii ani să conteze pentru el dublu sau chiar triplu. Obrajii supţi, cearcănele de sub ochi, buzele decolorate vădesc aceasta într-o limbă mult prea limpede. El apăsă odată pe butonul soneriei care e sub firmuliţa cu numele tatălui său, apoi se întoarse către şofer: —  Cât face? — Şase shillingi şi 3 pence, d-le Paragon, răspunse acesta care tocmai pusese în faţa porţii elegantul cufăr de piele. — Bine! Robert Paragon clătină capul neglijent. Ţi-i voi plăti mâine, când vei veni aici să mă iei pentru trenul de prânz. Pe trăsăturile îngrijorate ale şoferului se aşternu dezamăgirea dar nu îndrăzni să riposteze. Tăcut, se urcă în maşină, întoarse şi foarte încet porni înapoi pe drumul pe care venise. Şi Robert Paragon aşteptă. Nerăbdător, făcu câţiva paşi. Un om bătrân, în livrea de lacheu, veni şchiopătând pe aleea prundită a parcului. În mână, zornăia un lanţ cu chei. La privirea tânărului stăpân, trăsăturile sale se schimonosiră într-un surâs silit. Grabnic deschise poarta şi apoi se trase într-o parte cu o plecăciune. — Bună ziua, Frederic, zise Robert Paragon, ducând neglijent mâna la pălăria care era excesiv de potrivită la ton cu costumul său cenuşiu de sport. Tata e acasă? — Domnul director a plecat cu doamna... — Hm — trebuia să fi anunţat telegrafic sosirea mea! M-am pripit să plec. Ei, nu face nimic! Neliniştit, îşi muşcă buza de jos, se uită apoi brusc în obrazul servitorului întrebând cercetător: — Ana, cel puţin, e acasă? — D-ra Windover trebuie să fie cu siguranţă în parc — la trandafiri... — Bine. Du-mi cufărul în casă — şi dacă vine tata... — Îi voi aduce la cunoştinţă sosirea d-voastră domnule... Robert Paragon clătină capul şi se îndreptă spre parc. Imediat, la stânga, coti pe o alee laterală şi urmă drumul drept al unei alei de pomi fructiferi şi rămase o clipă pe loc, atunci când, printre pomi, întrezări licărirea unei rochii de culoare deschisă. Prin urmare, Frederic avusese dreptate. Ana era din nou lângă trandafirii ei dragi. El grăbi pasul şi rămase nemişcat lângă fata care tocmai era ocupată să lege un svelt trandafir mareşal Niel de un ţăruş. — Bună ziua, Ana! La acest neaşteptat salut fata se întoarse. Ceva ca o spaimă secretă se oglindi în trăsăturile sale în timp ce-şi lăsa ochii mari, albaştri să se odihnească cercetători asupra lui Robert. Cu un gest de vădită zăpăceală îşi îndepărtă părul blond ca spicul grâului de pe fruntea înaltă şi albă.

Capitolul 1. UN REPORTAJ BUN   Spike Holland mâzgăli ultimul cuvânt pe ultima foaie a articolului său, trase două linii orizontale pentru a atrage atenţia tuturor celor interesaţi că acesta e sfârşitul şi ţinti cu tocul în rama ferestrei. Peniţa se înfipse, iar tocul decolorat tremură o clipă. — Nici o altă mână nedemnă nu va mai comite o literatură atât de josnică folosind instrumentul fanteziei mele - spuse el. Celălalt reporter care se afla cu el în cameră ridică privirea spre Spike. — Despre ce-ai scris? — Despre expoziţia de câini de ieri - răspunse Spike calm. Tot ce ştiu despre câini e că la un capăt latră, iar la celălalt dau din coadă. Syme m-a trimis. Zice că un reporter de crime trebuie să ştie ce-i ăla un câine poliţist. Mintea lui Syme lucrează prin ricoşeu. El nu ia lucrurile cum sunt în realitate, gândeşte prin sugestii. Adu-i un reportaj senzaţional despre o spargere la o bancă şi te trezeşti că-ţi cere să-i scrii un articol despre ce mănâncă la prânz directorii de bancă. Celălalt reporter îşi împinse scaunul înapoi. — E un mod de a gândi pe care-l întâlneşti aproape pretutindeni - spuse el. Îndrăznesc să afirm că cei din presa noastră par obtuzi şi bătuţi în cap în comparaţie cu confraţii americani. — Nici gând - răspunse Spike prompt. Toţi cei care stau la birou formează o rasă aparte şi sunt incapabili din fire să vadă lucrurile cu ochii unui reporter de teren. Cu alte cuvinte, nu sunt destul de normali. Ascultă-mă pe mine. Singura diferenţă dintre redactorii englezi şi cei americani e de nomenclatură. Toţi gândesc prin ricoşeu. Suspină şi îşi sui picioarele pe birou. Spike era un tânăr pistruiat, cu o claie de păr roşu. — Expoziţiile de câini sunt desigur interesante… - începu el din nou, când uşa se deschise violent şi un om într-o cămaşă cu mâneci scurte le aruncă o privire feroce prin nişte ochelari uriaşi. — Spike, am nevoie de tine. Ce treabă ai acum? — Mă duc să-l văd pe acel Wood în legătură cu căminul de copii. Iau masa cu el. — Poate să aştepte. Îi făcu un semn cu mâna şi Spike îl urmă în cămăruţa pe care o ocupa acesta. Îl cunoşti pe Abel Bellamy, tipul ăla de la Chicago… milionarul? — Abe? Mda… A murit? întrebă Spike plin de speranţe. Nu face să scrii despre el decât atunci când nu te mai poate da în judecată pentru defăimare. — Îl cunoşti bine? întrebă Syme. — Ştiu că-i din Chicago, că a câştigat milioane cu construcţiile şi că e un tip dur. Locuieşte în Anglia de vreo opt-nouă ani. Mi se pare că… şi-a cumpărat un castel în toată regula… şi că are un şofer mut… — Amănuntele astea le cunosc şi eu, pot fi găsite în orice Who’s Who - răspunse Syme nerăbdător. Vreau să ştiu dacă-i genul de om care caută publicitate. Cu alte cuvinte, dacă Arcaşul Verde e o fantomă sau vreo invenţie ca să-şi facă reclamă? — O fantomă?! Syme întinse mâna, luă o foaie de hârtie şi i-o trecu peste birou americanului uluit. Nota era evident scrisă de cineva pentru care regulile limbii engleze rămăseseră un mister de nepătruns.                                                Stimate Domn, Arcaşul Verde a apărut la castelul Garre. Lacheul, domnul Wilks, l-a văzut. Stimate Domn, Arcaşul Verde a intrat în camera domnului Bellamy şi a lăsat uşa deschisă. A fost văzut şi în parc. Toţi servitorii părăseşte castelul. Domnul Bellamy spune că va concedia pe oricine vorbeşte despre Arcaşul Verde, dar toţi servitorii pleacă.   — Şi cine dracu e Arcaşul ăsta Verde? întrebă Spike mirat. Domnul Syme îşi potrivi ochelarii şi zâmbi. Pe Spike îl uimi această pâlpâire de umanitate de pe chipul şefului său. — Arcaşul Verde de la castelul Garre a fost la un moment dat cea mai celebră fantomă din Anglia - răspunse el. Nu râde, fiindcă nu-i nimic comic la mijloc. Arcaşul autentic a fost spânzurat în 1487 de unul din membrii familiei de Curcy, proprietarii castelului Garre. — Formidabil! Cum de mai ţii minte toate astea? îl întrebă Spike, cuprins de admiraţie. — Lasă glumele. Arcaşul a fost spânzurat fiindcă vâna căprioare şi cred că mai există şi azi bârna de stejar de care a fost atârnat. Sute de ani, fantoma lui a bântuit castelul Garre, apărând pentru ultima oară în 1799. A devenit o figură legendară în ţinutul Berkshire. Acum, dacă poţi să iei în serios scrisoarea asta, trimisă desigur de unul dintre servitori care a fost concediat sau a plecat de bună voie, fiindu-i teamă, s-ar părea că prietenul nostru verde a reapărut. Spike se încruntă şi strâmbă din buze. — Orice fantomă care-i dă târcoale lui Abe Bellamy îşi merită soarta - spuse el. Cred că Arcaşul Verde e parţial o legendă, parţial o isterie. Vrei să vorbesc cu Abe? — Întâlneşte-te cu el şi convinge-l să te lase să stai o săptămână la castel. Spike respinse energic propunerea.

CAPITOLUL I Trenul de Lewes care părăseşte gara Victoria la ora patru şi un sfert se oprise la Three Bridge din cauza unei deraieri. Deşi John avusese şansa să prindă legătura, trenul de Beston Tracey, sosit cu o mică întîrziere, totuşi, cînd a coborît în gară, camionul de mărfuri ce constituia singurul mijloc de transport dintre staţia de cale ferată şi sat era deja plecat. — Dacă puteţi aştepta o jumătate de oră, i-a propus şeful gării, voi telefona în sat să vi se trimită o maşină. John Lexman aruncă o privire peste peisajul neîmbietor şi săltă din umeri. — Merg pe jos, replică el laconic şi, după ce îşi încheie impermeabilul pînă sus sub bărbie, se înfipse cu tărie în noaptea ploioasă, pregătit să străbată cele două mile care-l despărţeau de Little Tracey. Ploaia părea că are să cadă toată noaptea. Gardul viu ce mărginea drumul îngust şiroia ca o veritabilă cascadă, iar şoseaua însăşi se transformase într-o baltă de noroi în care piciorul intra pînă la glezne. John Lexman se opri o clipă sub frunzişul protector al unui arbore gros pentru a-şi aprinde pipa, după care reluă drumul. Şoseaua care leagă Beston Tracey de Little Tracey se asocia în gîndurile sale pasajelor celor mai izbutite din scenariul pe care şi-l imaginase. Aici concepuse el locul de desfăşurare a unei misterioase crime, a cărei ingenioasă construcţie adusese un succes răsunător ultimei sale cărţi, calificată drept cel mai bun roman poliţist al anului. Pentru că John Lexman era un specialist în acest gen de literatură. Cu toate acestea, parcurgînd drumul pustiu către Little Beston nu se gîndea nici la cărţile scrise şi nici la crimele misterioase pe care le imaginase. Gîndurile sale se întorceau la întîlnirea avută la Londra cu T.X. Meredith. T.X., fără îndoială, avea să devină într-o bună zi şeful departamentului cercetărilor criminale şi, în aşteptarea acelui fericit moment, îndeplinea funcţia de şef al poliţiei secrete. Această modestă poziţie nu-i împiedica totuşi pe superiorii lui să-i încredinţeze afaceri dintre cele mai delicate. Într-un limbaj oarecum excentric şi impetuos care îi era de altfel propriu, T.X. îi sugerase un subiect de roman poliţist, mai bun decît oricare altul pe care John Lexman l-ar fi visat vreodată. Dar, pe cînd urca panta care conducea la căsuţa lui, intitulată pompos castelul Beston, încetă să se mai gîndească la T.X. La Londra, John Lexman avusese şi o altă întîlnire, la amintirea căreia îşi încreţi fruntea. Deschizînd poarta şi traversînd grădina, încercă să se scuture de gîndul acelei discuţii penibile pe care o avusese cu cămătarul. Castelul Beston era o construcţie lipsită de pretenţii, în stil elisabetan, cu coşuri de fum înalte. Ferestrele sale zăbrelite, grădina de trandafiri, o peluză frumoasă îi dădeau aspectul unui mic conac, ceea ce-l umplea de mîndrie pe proprietarul său. John Lexman se opri sub copertina intrării să-şi scuture impermeabilul şiroind de apă, după care intră în casă. Anticamera era scufundată în întuneric. Grace, probabil, se îmbrăca pentru masa de seară. Îşi spuse că, în starea de spirit în care se afla, ar fi preferat să n-o deranjeze. Apucă pe lungul culoar ce conducea la camera de lucru aflată în partea din spate a casei. În cămin ardea un foc vesel. Atmosfera primitoare a acestei încăperi îi dădea un sentiment de bunăstare şi uşurare. Se descălţă şi aprinse o lampă aflată pe o măsuţă. Încăperea aceasta era, în mod vizibil, cabinetul de lucru al stăpînului casei. Fotoliile de piele, marea bibliotecă aflată de-a lungul unui perete întreg al camerei, masiva masă de lucru din nuc, pe care se îngrămădeau maldăre de cărţi şi manuscrise, erau tot atîtea mărturii ale profesiei acestuia. După ce îşi puse papucii, John Lexman îndesă bine pipa, se îndreptă spre şemineu, oprindu-se în faţa lui, cu privirea pierdută în strălucirea flăcărilor. Era un om nu foarte înalt, zvelt, deşi cu umeri atletici. De altfel, un sportiv entuziast. Faţa sa, cu trăsături regulate, degaja o expresie de forţă. Avea ochii cenuşii, o privire adîncă, iar sprîncenele îi dădeau un aer aproape sever... Faţa netedă, gura bine desenată şi generoasă. Tenul curat şi deschis mărturisea o viaţă în aer liber. Într-un cuvînt, John Lexman nu avea, în ciuda profesiei sale, nimic dintr-un şoarece de bibliotecă. Stătea în acelaşi loc, în picioare, meditînd, cînd uşa încăperii se deschise încetişor şi în cameră îşi făcu apariţia Grace Lexman. Să spunem despre această femeie pur şi simplu că era o făptură dulce şi frumoasă, fără a mai intra în detalii cu privire la frumuseţea şi farmecul ei. John se grăbi în întîmpinarea ei şi o îmbrăţişă cu tandreţe. — Nu ştiam că te-ai întors, pînă cînd... spuse ea ghemuindu-se la pieptul soţului său. — Pînă cînd nu ai descoperit balta pe care impermeabilul meu trebuie s-o fi lăsat la intrare, continuă el surîzînd. Îţi cunosc eu metodele, Watson! Ea rîse, dar dintr-o dată deveni serioasă. — Sînt foarte mulţumită că te-ai întors. Avem o vizită. — O vizită? repetă tînărul, mirat. Pe vremea asta?... Cine este? Grace îi aruncă o privire ciudată. — Domnul Kara. — Ei, ca să vezi, Kara? De mult timp e aici? — A sosit la ora patru. Vocea ei nu trăda un entuziasm excesiv pentru această vizită. — Nu-ţi înţeleg aversiunea faţă de simpaticul Kara, spuse soţul ei pe un ton uşor dezaprobator. Şi mai departe, după un moment de reflexie: — A venit de altfel la ţanc. Unde este? — În salon.

CAPITOLUL I   ÎN VILA MAYTREE     Întâmplarea făcuse ca scurgerea apei din radiator să coincidă cu plesnirea unui cauciuc. A doua coincidenţă a fost că accidentul a avut loc în apropierea Vilei Maytree pe drumul spre Horsham. Vila era mai mare decât cele­lalte de prin partea locului. Avea faţada împodobită cu bârne şi acoperişul de şindrilă. Oprit în faţa porţii, Richard Gordon stătu în loc cuprins de oarecare admiraţie. Casa era de pe timpul Reginei Elisabetha; dar interesul şi admiraţia lui nu erau nici ale unui amator de antichi­tăţi, nici ale unui horticultor, cu toate că-i plăcea co­vorul de flori de culori diferite ce părea întins peste în­treaga grădină, iar miresmele trandafirilor îi desfătau sim­ţurile. Nu-l uimise nici aerul de bună întreţinere şi de curăţenie care umplea tot cuprinsul, nici poteca de cără­mizi roşii bine frecate care ducea până la uşă, nici per­delele strălucitor de albe dindărătul gemuleţelor încadrate în rame de plumb. Ceea ce, însă, îi oprise cu adevărat privirea era o fată aşezată într-un jilţ de nuiele căptuşit cu roşu, ce trona în mijlocul unei mici pajişti, la umbra unui dud. Fata avea o carte în mână şi o cutie mare plină cu bomboane de ciocolată lângă dânsa. Părul ei avea culoarea aurului vechi, un aur vechi plin de viaţă şi de lucire, ce îi împo­dobea o faţă fără cusur, iar când îşi întoarse capul spre Gordon, el mai văzu şi o pereche de ochi gravi şi între­bători, nişte ochi mari, adânci, mai mult cenuşii decât al­baştri… Fata tresări şi se ridică din jilţ când Dick se apropiase. — Îmi pare foarte rău că vă supăr – şi Dick, cu pă­lăria în mână, zâmbea, scuzându-se – dar îmi trebuie puţină apă pentru biata mea Lizzie. A apucat-o o sete nemaipomenită. Fata se încruntă o clipă apoi începu să râdă. — Lizzie! – vrei să zici, maşina? Dacă vrei să vii până în spatele casei, am să-ţi arăt unde este fântâna. Dick o urmă, întrebându-se cine putea să fie fata asta. Simţise în glasul ei un oarecare ton de superioritate. Era tonul obişnuit al unei fetişcane mature când vorbeşte cu un băiat de aceeaşi vârstă cu dânsa. Dick, care deşi era de treizeci de ani părea totuşi a fi de optsprezece, cu obra­zul său neted şi tânăr; mai fusese întâmpinat şi altădată cu acest ton adresat de obicei băieţandrilor şi se ţinu să nu râdă. — Uite găleata şi aici e fântâna, arătă cu mâna fata. Aş trimite servitoarea să-ţi ajute, dar n-avem servitoare şi nici n-am avut vreodată! — Atunci, servitoarea a pierdut un loc foarte bun, zise Dick, căci grădina asta e cu adevărat încântătoare. Fata nici nu aprobă, nici nu se împotrivi. Poate că-i părea rău că-i arătase atâta familiaritate. Între ei parcă se deschise un gol, cât timp aşteptau umplerea găleţilor. Dar după ce Dick porni cu ele spre maşină, pe şosea, ea se luă după dânsul. — Eu credeam că e o… – cum i-ai zis? Lizzie? — Pentru mine ea este Lizzie, răspunse hotărât Dick pe când umplea radiatorul marelui Rolls, şi niciodată nu va fi altceva. Fata se învârti în jurul maşinii cercetându-o amănun­ţit. — Nu ţi-e frică să conduci o maşină atât de mare? întrebă ea. Eu aş muri de frică. E aşa de enormă şi aşa de greu de mânuit. Dick se opri cu găleata în mână. — Frică? exclamă el, lăudăros. „Frica” e o vorbă pe care am şters-o de mult din veselul dicţionar al tinereţii mele. Uimită o clipă, fata începu apoi să râdă încet. — Vii dinspre Wellfort? întrebă ea. Dick dădu din cap. — Aş vrea să ştiu, dacă nu cumva ai întâlnit pe tatăl meu pe drum? — N-am văzut pe nimeni în drum, decât pe un domn de vârstă mijlocie şi, cam posomorât, care nesocotea repaosul duminical, purtând în spate o cutie mare. — Unde l-ai întâlnit? întrebă ea, cu interes. — La vreo doi kilometri de aici. Apoi cuprins de-o îndoială. Îmi place să cred însă că nu pe tatăl dumitale l-am descris astfel? — Ba cam seamănă cu el, zise ea fără să se supere. – Dady e naturalist şi fotograf… Fotografiază tot felul de păsări în zbor. Dar bineînţeles, nu e de profesie. — Bineînţeles, conveni şi Dick. După ce duse găleţile înapoi de unde le luase, căută un prilej să mai întârzie. Prilejul îl găsi în priveliştea gră­dinii. Ne putem închipui, cât de mult s-ar fi prelungit această admiraţie dacă nu s-ar fi ivit un tânăr care ieşi din vilă, pe uşa principală. Era înalt, frumos şi cu forme atletice… Dick îi dădu vreo douăzeci de ani. — Hallo, Ella! S-a întors tata? întrebă el, mai înainte de a fi dat cu ochii de străin. — E fratele meu, îi explică fata. Dick Gordon dădu din cap. Pricepu că acest mod, pu­ţin ceremonios de a face prezentările, se datora în mare parte înfăţişării lui de băiat foarte tânăr. — Tocmai îi spuneam, că n-ar trebui să se permită unui băiat ca dânsul, să conducă o maşină aşa de mare, zise fata. Ţi-aduci aminte de groaznica ciocnire întâmplată la răscrucea de la Shorekam? Ray Bennett începu să râdă. — Asta face parte din conspiraţia pusă la cale, ca să n-am eu motocicletă. Tata îşi închipuie că aş omorî pe ci­neva, iar Ella crede, că m-aş omorî chiar pe mine însumi. Se vede că zâmbetul lui Dick deşteptase în Ella teme­rea că poate se grăbise în aprecierea vârstei lui, fiindcă deodată şi aproape brusc, îi făcu din cap un semn de ră­mas bun şi se întoarse gata să plece. Dick însă, abia ajunse la poartă, când îl zări pe omul ce-l întâlnise în drum. Înalt, slab, cu chipul palid şi supt, el se uita la străin, bănuitor, cercetându-l din ochi. — Bună dimineaţa. Apoi întrebă scurt: Pană de mo­tor? — Nu, mulţumesc. Mi-a trebuit numai puţină apă şi Miss… Miss… — Bennett, completă omul, ţi-a dat, da? Ei, foarte bine… Bună dimineaţa! Şi se dădu la o parte, ca să treacă Gordon, dar Dick deschise poarta şi-o ţinu aşa până ce intră mai întâi stă­pânul vilei Maytree. — Numele meu e Gordon, zise el şi cu coada ochiului aruncă o privire spre Ella care se oprise în loc cu fratele ei şi ascultau. — Vă mulţumesc foarte mult, pentru bunătate. Bătrânul dădu din cap şi îşi urmă drumul spre casă, purtându-şi greaua povară din spate, iar Dick, pierzând nădejdea de a mai putea întârzia, se întoarse spre fată din nou: — Te înşeli dacă crezi că e greu de condus această maşină. Nu vrei să încerci? Sau poate fratele dumitale? Fata stătu la îndoială. Tânărul Bennett, însă, se grăbi să primească invitaţia. — Mi-ar plăcea să încerc, răspunse el, repede. N-am condus niciodată o maşină mare. Şi îndată ce se ivi prilejul, dovedi că ştia să conducă. Rămaseră privind, cum luneca maşina; fata uşor încrun­tată. Iar Dick Gordon, încântat că mai smulsese câteva clipe, ce avea să le petreacă în apropierea fetei. „Mă simt cam neghiob, îşi zise el în gând. Eu, persoană oficială; avocat cu reputaţie, mă port ca un tânăr de nouăsprezece ani, îndrăgostit.” Vorbele fetei îi sporeau şi mai mult emoţia. — Îmi pare rău c-ai lăsat pe Ray să conducă, zise ea. Nu e bine ca unui băiat, care mereu doreşte ceva mai bun, să i se dea pe mână o maşină atât de frumoasă… Poate că nu mă înţelegi, Ray, e foarte ambiţios şi visează milioane. O întâmplare ca aceasta îl poate tulbura şi mai mult. În clipa aceea bătrânul, care ieşi din casă cu o pipă neagră între dinţi, şi cu un nor de fum în jurul frunţii, dădu cu ochii de cei doi la poartă. — L-ai lăsat să-ti conducă maşina? întrebă el, aspru. Rău ai făcut, a fost o bunătate prea mare din partea dumitale, Mr. Gordon, iar în cazul lui Ray, o bunătate care dă greş. — Îmi pare foarte rău, răspunse Dick, simţindu-se vinovat. Iată-l!

CAPITOLUL I Harry „Cavaleristu” intră în Poliția din Burton Street ca să-și prezinte biletul de eliberare din închisoare. Tocmai în dimineața acelei zile părăsise închisoarea din Dartmoor, după ce ispășise o condamnare de 7 ani. Harry, un om cu fața galbenă și cicatrice pe obraz, intră în localul poliției încruntat și prezentă comisarului de serviciu certificatul său. — Domnule comisar, sunt Henry Beneford, eliberat din închisoare. Trebuie să mă prezint aci… În acest moment observă pe inspectorul Long (denumit Rămășag) și ochii îi scânteiară. Era o coincidență, chiar o coincidență extrem de nefericită pentru Harry „Cavaleristu” să întâlnească pe Rămășag. Acesta tocmai venise înăuntru ca să stabilească identitatea unui hoț de prăvălii, căutat de multă vreme. — Bună dimineața domnule inspector. Mai ești încă pe lumea asta? — Și încă cum, răspunse vesel inspectorul Arnold Long. Buza urâtă a lui Harry „Cavaleristu” tremură: — Mă miră că conștiința d-tale neagră te lasă să mai dormi. Mi-ai obținut șapte ani prin viclenie și șiretenie. — Și sper să-ți mai obțin încă șapte, răspunse vesel Rămășag. Dacă ar fi după mine, te-aș duce la spânzurătoare. Pământul ar deveni astfel un loc mai plăcut de locuit. Buza lungă de sus a pușcăriașului tremură nervos. Oamenii care îl cunoșteau bine, se fereau de el în momentele când Harry era atât de surescitat. Însă Arnold Long, deși îl cunoștea destul de bine, nu se neliniști de loc. Harry Cavaleristu, ce e drept, făcuse un an și jumătate serviciu militar la cavalerie și căpătase trei ani închisoare, pentru că stâlcise în bătaie un subofițer până l-a lăsat în nesimțire. Era o brută, un hoț, unul dintre cei mai periculoși oameni. Dar și Rămășag era foarte temut. — Ascultă-mă! Nu vreau să ameninț. Dar nu o să mai ai ocazie să mă trimeți încă odată la închisoare. Atâta vreau să-ți mai spun: Bagă de seamă? Rămășag surâse. — Vorbești mult Cavaleristule, zise el prietenos. Într-o bună zi o să vrei să mai intri și în parlament. Pușcăriașul tremură de furie și iarăși vibră buza lui superioară. Încercă să vorbească, însă nu putu. Se îndreptă apoi spre comisar și-i prezintă documentele cu mâna tremurândă. — Oh, ești șiret, sunteți cu toții șireți. Oameni ca mine se prind ușor, dar de ce nu l-ați prins încă pe Shelton, hei? Toți copoii din Anglia nu au putut să pună mâna pe el. Nici măcar vreun detectiv amator. Rămășag nu răspunse nimic, căci Shelton îl interesa atunci prea puțin. Simțea că prin amator, Harry făcea aluzie la el, dar acest reproș nu-l atinse niciodată, căci era un funcționar capabil și Harry Cavaleristu știa asta prea bine. Când Long se întoarse la Scotland Yard află că Shelton avea să aibă o mare influență asupra vieții lui. Într-adevăr nu se găsea în toată lumea nimeni, care să fie de talia lui Clay Shelton. De cincisprezece ani se ocupa să falsifice și să pună în circulație scrisori de credit, polițe și alte efecte comerciale. Cincisprezece ani - e timp lung. „Clay Shelton” era eticheta, sub care se înregistra toată activitatea acelui om uscățiv, miop care la 3 septembrie 1899 își însemnă astfel numele în registrul hotelului White-Hart din Dorking și care printre manoperă simplă și un fals ordinar putuse ridica de la Sussex Bank 7.200 lire sterline. Era primul nume, prin care se făcu cunoscut și acest nume fu menținut pe toate fișele prefecturii de poliție. Lt.-colonelul Hillerby de la Serviciul de aprovizionare, care ridică de la Banca Africană 25.000 lire sterline, în baza unei procuri false, era desigur același, însă purta mustăți și monoclu. Detectivul Băncii cunoștea foarte bine cercurile militare, de aceea i se părea suspect acest nou colonel și-l urmări până la Wynberg. A doua zi dimineața, detectivul fu găsit înjunghiat în păduricea de lângă Kenilworth. „Clay” era un om inteligent, dur și foarte brutal. Corban Smith, casier la o divizie marină, care căpătase de asemenea cam aceiași sumă de la Portsmouth & Southern Bank, nu avea mustață, dar purta uniformă de ofițer de marină, având pe pieptul stâng diverse insigne de decorații. Mesagerul care încasase de la Banca Angliei 65.000 lire sterline pentru Midland Western Bank avea o mustață căruntă și vorbea cu accent scoțian. Frederik C. Tennycold din Chicago, care încasă 6.000 lire la o sucursală a aceleași bănci, purta ochelari și la butonieră insignele ordinului Cavalerilor lui Columb. Și multe alte nume au fost trecute de poliție în dosarele acestui om, însă oficial era cunoscut numai sub numele Clay Shelton. Inspectorul Vansitter, abătut și cu fața foarte îngrijorată, era într-o conferință, la superiorul sau. — Îmi pare extraordinar de rău, zise șeful său, clătinându-și capul cărunt. Ai făcut doar aceeași experiență neplăcută pe care au făcut-o și colegii d-tale. Cel mai bun lucru ce aș putea să fac pentru d-ta, este să te dispensez de însărcinarea ce ți-am dat și s-o încredințez altuia. E un noroc pentru d-ta că niciunul din cei ce s-au ocupat de falsurile lui Shelton, n-au putut să facă nimic.

CAPITOLUL I                    SOOPER Într-o strălucitoare dimineață de primăvară, Sooper, printr-o simplă coincidență, opri în fața vilei Barley Stack, proprietatea lui Cardew. Adevărul adevărat este că, în acest moment, habar n-avea de tentativa de jefuire încercată asupra casei lui Stephen Elson, tot așa cum nu bănuia nici de existența vagabondului Sullivan și a complicelui acestuia care, leneș și nepăsător, rătăcea prin câmpia împrejmuitoare, fredonând într-o limbă curioasă și de neînțeles niște cântece de dragoste. Barley Stack îl atrăgea însă pe Sooper tot așa precum lumina atrage pe fluturi sau, mai bine zis, precum mirosul câmpului de bătaie cheamă calul îmbătrânit în lupte. Și cu toate acestea era exclus să nu știe că, la o asemenea oră, Cardew era de mult plecat la oraș. Deși complect retras din afaceri, acesta păstrase totuși obiceiul să plece zilnic și exact la orele nouă dimineața spre Londra. Și cu toate acestea, Sooper opri la Barley Stack. Neputând avea cu Cardew una din acele convorbiri în care cei doi bărbați se tachinau reciproc, se mulțumea cu gândul că-i rămânea posibilitatea unei anumite satisfacții, - cu totul de alt ordin, - dintr-o întâlnire cu Hannah Shaw. Această ființă, caracterizată printr-o complectă lipsă de subtilitate, nu putea de loc suferi pe bătrânul superintendent[1], și mergea atât de departe cu aversiunea ce simțea atât pentru persoană cât și pentru funcțiunea lui, încât nici prin gând nu i-ar fi trecut să-și ascundă disprețul. Hannah îți vedea de treabă în tindă. Era o femeie de talie mijlocie și destul de corpolentă. Rochia de alpaga, cu care era îmbrăcată, nu-i avantaja de loc frumusețea: și era totuși atrăgătoare, ba chiar plăcută la vedere. Fața-i, deși nu prea încântătoare, avea trăsături regulate și era cu totul lipsită ele zbârcituri; iar părul îi rămăsese negru, deși trecuse de patruzeci de ani. — E frumos afară, spuse într-o doară Sooper, sprijinindu-se în motocicletă. Și ce frumoasă-i grădina! N-am văzut încă niciodată atâtea garoafe și narcise la un loc! Aș paria că aveți un grădinar grozav de dibaci. E acasă dl. Cardew? — Nu. — Pariez că o fi pe urmele vreunui criminal fioros! zise Sooper ridicând capul cu un aer de respectuoasă admirație, ceea ce nu-l împiedică să surâdă ironic. E ocupat, probabil, cu furtul de la Boscombe Bank? Cum am văzut daravera asta în gazete, spusesem unui prieten: „Numai un tip cum e Cardew ar putea face lumină într-o chestiune atât de încurcată. Poliția n-o să facă nici o scofală; n-o să poată găsi nici un indiciu”. — Cum prea bine știi, Minter (Sooper era doar porecla superintendentului), dl. Cardew a plecat la birou, răspunse scurt Hannah. Are el altceva mai bun de făcut decât să se ocupe de afacerile poliției. Noi ăștia, contribuabilii, plătim pentru ca poliția să-și facă singură datoria, nu? Și, de fapt, la ce ne servește banda asta de oameni prost crescuți și scurți la minte?! — Nu poate fiecare să fie chiar perfect de tot, răspunse melancolic Sooper. Fii mai rezonabilă, d-nă Shaw... — Domnișoară Shaw! îl îndreptă Hannah, furioasă. — Iartă-mă! Când mă gândesc la d-ta, mă gândesc totdeauna ca la o domnișoară... Spuneam tocmai, dăună-zi, sergentului meu: „Cum se face că femeia asta nu este încă măritată? Zău că nu înțeleg; e tânără, e...” — N-am timp de pierdut, Minter... — Domnule Minter, rectifică Sooper foarte gentil. — Dacă ai vreun comision pentru dl. Cardew, să-l fac… dacă nu... am mult de lucru. — Altfel... nimic nou? Nici un furt! întrebă Sooper în timp ce ea se depărta. — Nu, răspunse scurt Hannah. Și chiar dacă ar fi, n-am trimite la voi să vă caute. — Asta nu mai e nevoie să mi-o spui, declară convins Sooper. Și pariez că dl. Cardew nu ar avea decât să ia urma hoțului, să arunce o singură privire în cartea-i de... de antro... În sfârșit, puțin importă cum îi zice cărții; și, până seara, mai mult ca sigur că nenorocitul de hoț e băgat la gherlă... D-ra Hannah Shaw îl străfulgeră cu privirea. — Dacă ți se pare, Minier, că ești inteligent, dă-mi voie să-ți spun că există persoane la Londra pe lângă care nu ești decât un fleac. Dacă dl. Cardew i-ar face numai o singură vizită Șefului Siguranței și dacă i-ar povesti numai un sfert din ceea ce spui și faci, apoi nu ți-ai mai păstra mult timp uniforma! Sooper privi foarte mirat manșetele uniformei. — Dar ce vezi atât de curios la uniforma mea!? se miră el în timp ce Hannah îi închidea furioasă ușa în nas. Sooper nu surâse, dar nu părea nici rău dispus. Încălecând pe motocicletă, o porni la drum. Mai târziu cu jumătate oră, spunea clipind din ochi tânărului ofițer de poliție care ședea pe un scaun în fața lui: — Când cineva a ajuns la înălțimile sociale la care mă vezi pe mine, apoi asta dovedește că acel cineva posedă un anumit… hm!... temperament. Ei bine, fiule astăzi mai mult ca oricând am temperament. În aer plutește un nu știu ce primăvăratec; și aș putea chiar să pariez că am auzit cucul cântând, dumineca trecută! Sau, atunci când cântă cucul și răsare și ciuboțica cucului, să știi că am temperament. De altfel, am avut chiar acum o convorbire cu frumoasa de la Barley Stack și mi-e capul plin de idei sentimentale... Ziceai că ar trebui să iau interogatoriu vagabondului acela. Ei bine, eu îți răspund că mai curând m-aș duce să culeg flori pe malul pârâului. Sooper era înalt de statură, foarte osos și prea puțin îngrijit de persoana lui. Uniforma care o avea pe el, data încă din-nainte de război; și de atunci a fost curățată de nenumărate ori, reparată și întoarsă când pe o parte când pe alta. Fața-i slabă și arsă de soare, sprâncenele cărunte și sălbatice, îi dădeau o oarecare distincție care atenua întru câtva halul îmbrăcămintei. De altfel, aluziile pe care Hannah Shaw le făcea cu privire la uniformă, îl amuzau. Existau mulți superintendenți de poliție; dar când se pronunța la Scotland Yard numele de Sooper, toată lumea știa că e vorba de superintendentul Patrick J. Minter. — Ia singur interogatoriul vagabondului, scumpule! Sooper ridică mâna cu un gest de mare senior și urmă: — Afacerile serioase privesc trecutul meu. Când mi-am dat seama că vine ramolismentul, am cerut să fiu detașat în acest colțișor de țară, unde-mi pot permite luxul să cresc iepuri și păsări, și să contemplu natura în toată splendoarea și măreția ei. Divizia „I” a poliției engleze cuprinde partea cea mare a împrejurimilor Londrei, mărginită de districtul Sussex. Este cunoscută ea o divizie cât se poate de liniștită, care nu cunoaște altfel de crime decât doar vagabondajul, vânatul de contrabandă și incendierile căpițelor de fân. Poliția acestei regiuni este numită de către inspectorii londonezi, în med ironic, „legiunea pierdută”. Sooper fusese transferat de către Scotland Yard în acest ținut liniștit nu în semn de blam - era doar principalul dintre „cei cinci faimoși” care arestaseră „banda rusă” din Whitechapel - dar (e preferabil să spunem purul adevăr) pentru că era prea greu mistuit de către șefii siguranței din Londra. Nu respecta pe nimeni, nu era politicos cu nimeni, și contrazicea pe fiecare. Se ciorovăia cu toții, argumenta și, la caz de nevoie, sfida. Pe deasupra, avea mai totdeauna dreptate, ceea ce bineînțeles că nu schimba cu nimic situația. Mai mult decât atâta când se recunoștea că nu el ci superiorii erau acei care se înșelaseră, apoi el o striga în gura mare cel puțin fie douăzeci-treizeci de ori într-o singură zi. — Ce-am să folosesc, adăugă el, dacă mă voi ocupa de vagabond? O simplă întrerupere plictisitoare în cursul studiilor mele. Pariez că n-ai auzit niciodată vorbindu-se de Lombrozo!! Ah! Atunci habar n-ai de ceea ce înseamnă creierul unui criminal. Creierele ordinare cântăresc... În sfârșit, am uitat greutatea lor; dar creierul unui criminal este cu mult mai ușor. Adu-mi dacă vrei creierul acestui om și-ți voi spune imediat dacă a avut sau nu intenția să pătrundă în Barley Stack... Apoi piciorul prehensibil!... Știai oare că cinci la sută dintre criminali au picioarele prehensibile. Și... poate că habar n-aveai că, printre criminali, sunt la modă capetele oxicefalice? Atunci s-o știi de la mine că ai pierdut mult. Du-te de examinează pe vagabond și nu uita să remarci asimetria figurii sale! E mai simplu decât jocul de-a baba oarba! Sergentul Lattimer era mult prea inteligent ca să-și întrerupă șeful. În cele din urmă, crezu că poate vorbi. — Șefule, nu este vorba de un furt obicinuit. După câte spune Sullivan - așa se numește vagabondul - complicele lui nu voia să-l lase să pătrundă în casa d-lui Elson ca să fure bani. Voia cu totul altceva... — Da, te pomenești că o fi vrut să cunoască „faptele de bravură ale strămoșilor familiei” întrerupse gânditor Sooper, sau poate să cerceteze extractul de naștere al moștenitorului! Doar dacă nu cumva Elson, de origină americană, n-a răpit rubinul sfânt care constituia ochiul drept al zeului Hokum și să fie astfel urmărit de niscai indieni siniștrii care să aștepte prima ocazie de a reintra în posesia bijuteriei! Asta zic și eu că este o afacere pentru Cardew. Poate vrei s-o descurci singur, sergent! În cazul ăsta, o să-ți ai mutra în gazete și vei lua de nevastă o jupâneasă despre care se va descoperi că este fiica unui duce, răpită de către țigani pe când era încă fetiță mică... Hai, cărel!   [1] șef al unei brigăzi de inspectori de poliție, N. T.

1 Pe frontonul de piatră al intrării sinistre erau scrise cuvintele PARCERE SUBIECTIS (ajutaţi-i pe cei închişi). Zi după zi, Johnny Gray şi Lal Morgon, înhămaţi, trăgeau căruciorul pe povârnişul denivelat, zi după zi priveau neatenţi cum gardianul cu barbă roşcată introducea cheia în broască şi deschidea uşa. Apoi, micul grup de deţinuţi, însoţit de un paznic înarmat, ieşea, iar uşa se închidea în urma lor. Spre ora patru după-amiaza se întorceau, şi acelaşi gardian descuia uşa şi-i lăsa să intre, cu cărucior cu tot. Toate clădirile închisorii le deveniseră groaznic de familiare: zidurile goale, date cu catran ca să reziste intemperiilor, clădirea birourilor, cu acoperiş turtit; cuptorul vechi; spălătoria uriaşă; curtea de trecere cu asfaltul crăpat; biserica, cu picturi de proastă calitate; băncile uzate, cu spătar înalt, destinate paznicilor; în sfârşit, micul cimitir, în care cei condamnaţi pe viaţă, acum liberi, se odihneau după truda grea a vieţii. Într-o primăvară, Johnny a ieşit pe poartă împreună cu un grup de deţinuţi, mergând la muncă. Trebuiau să construiască o baracă. Ei erau zidarii. Munca asta le convenea de minune, pentru că puteau să vorbească mai liber, iar Johnny voia să audă tot ce-i putea spune Lal Morgon despre „regele falsificatorilor”. — Să nu flecăriţi prea mult, le spuse paznicul care-i supraveghea, aşezându-se pe o grămadă de cărămizi acoperite cu un sac. — Nu, domnule, răspunse Lal. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, slab şi uscat. Avea o singură dorinţă: să trăiască suficient de mult pentru a fi condamnat din nou. — Să fiu condamnat, dar nu pentru spargere, Gray, explica el, aşezând cu grijă o cărămidă la locul ei. Nici pentru că am împuşcat pe cineva, ca bătrânul Legg. Şi nici pentru că am trucat un cal, cum ai făcut tu cu Spider King. — N-am fost condamnat pentru că l-am trucat pe Spider King, răspunse Johnny. N-am ştiut că fusese trucat când l-am înscris în cursă. L-au trucat ca să mă compromită. Dar nu mă plâng. — Ştiu, eşti nevinovat, răspunse Lal. Toţi sunt, doar eu sunt vinovat. Aşa spune şi directorul: „Morgon, îmi face plăcere că-i pe aici şi un vinovat, care nu-i o victimă a împrejurărilor, aşa cum sunt ceilalţi, din Dartmoor”. Johnny nu încercă să-l convingă. N-avea nici un rost. Vina sa părea indiscutabilă. Toţi ştiau ce înşelătorii se făceau la curse, iar el fusese amestecat în trucarea unui cal. Acceptase condamnarea la trei ani de muncă silnică fără să facă recurs, fără să se plângă. Nu pentru că ar fi fost vinovat. Pentru un alt motiv, mult mai important. — Dacă te-ai lăsat înşelat, înseamnă că eşti un fraier, spuse Lal. De aceea există fraieri, ca să fie înşelaţi. Ce-a zis Kane? — Nu l-am văzut pe domnul Kane, răspunse Johnny. — Şi el ţi-ar fi zis că eşti un fraier... Dă-mi o cărămidă. Băgăreţul ăla blestemat vine încoace. Fii atent. „Băgăreţul blestemat”, adică paznicul, nu era mai băgăreţ decât colegii săi. Venea încet, cu bastonul de cauciuc ieşindu-i din buzunar. Avea centura desfăcută. — Nu mai pălăvrăgiţi atât! spuse, trecând pe lângă cei doi deţinuţi. — Îi cerusem o cărămidă, explică Lal. Astea de aici nu sunt bune. — Mi-am dat seama, spuse paznicul, examinând cu ochi de cunoscător o jumătate de cărămidă, nemulţumit de calitatea materialului.

Capitolul I În faţa portalului impună­tor al palatului Cainbury stătea nehotărât un individ. În acea clădire îşi aveau sediul vreo treizeci de întreprinderi diferite după cum se putea vedea pe firmele de la uşă. Îmbrăcămintea uzată şi ghetele scâlciate ale omului do­vedeau cu prisosinţă sărăcia lui. Părea să fie străin. Faţa complet rasă, cu trăsături aspre, era cam negricioasă iar deasupra ochilor întunecaţi avea două sprâncene drepte şi foarte negre. După ce urcă cele câteva trepte ce duceau în holul clădirii, rămase gânditor, cercetând cu atenţie firmele. Dar iată că găsi ceea ce căuta. Sus de tot, pe lista loca­tarilor de la etajul al cincilea era trecută şi firma zia­rului Bârfa. Scoţând din buzunarul vestei un anunţ decupat dintr-un alt ziar îl confruntă cu firma, apoi intră satisfăcut în clădire, aşteptând liftul. Îşi încheiase paltonul până la ultimul nasture de sus căci gulerul îi era cam ros, cămaşa de pe el era neschim­bată de aproape o săptămână, pălăria îi era veche iar dacă cineva s-ar fi hotărât să-l privească mai cu atenţie ar fi văzut că ambele mănuşi erau pentru mâna stângă. Când ajunse la etajul cinci, liftierul îi arătă cu o mu­tră acră sediul ziarului pe care-l căuta. Omul rămase pe loc uitându-se o vreme la uşa cu pricina. Pe partea de sus, din sticlă mată, era scris simplu: „Redacţia ziarului BÂRFA. Bateţi în uşă!” Bătu la uşa care se deschise ca şi cum ar fi fost ma­nevrată de o mână nevăzută. Se miră deşi în fond nu era nimic extraordinar în faptul că o uşă se deschisese în mod automat. Intrând, se trezi într-o încăpere mobilată destul de sumar: o masă pe care se aflau câteva ziare şi alături de masă, un scaun; pe perete atârnau o hartă a Angliei şi un desen de Landseer. Se îndreptă spre uşa din partea cealaltă a camerei şi după o nouă şovăire, ciocăni cu discreţie. — Intră! strigă o voce. Străinul deschise uşa şi intră. Încăperea, mult mai spaţioasă decât prima, era mobilată foarte luxos: lămpi electrice cu abajururi frumoase aşezate de o parte şi de alta a biroului masiv de stejar sculptat cu multă artă iar pe unul din pereţi o bibliotecă plină cu cărţi. Cum pe birou era dezordine străinul presupuse că se afla în în­căperea principală a redacţiei. Însă ceea ce atrăgea cel mai mult atenţia era individul ce stătea la birou. Era un bărbat voinic şi judecând după voce, părea a fi de vârstă mijlocie. Obrazul nu i se vedea fiindcă şi-l ascun­sese după un văl de dantelă fină de mătase, tras ca o pungă peste cap şi legat cu un şiret pe sub bărbie. Văzând mirarea celuilalt, individul râse pe înfundate. — Ia loc, zise el şi nu te speria! — Vă asigur domnule că nu sunt câtuşi de puţin spe­riat. Nimic pe lume nu m-a scos până acum din sărite decât propria-mi sărăcie şi gândul că va trebui să mor sărac. Voalatul tăcu o vreme. — Ai venit în urma anunţului meu? întrebă el. Străinul dădu uşor din cap. — Am înţeles că aveţi nevoie de un om care să ştie să tacă, să cunoască două-trei limbi străine şi să fie sărac. Ei bine, domnule, eu cred că îndeplinesc aceste condiţii. Iar dacă aţi mai fi adăugat că respectivul tre­buie să fi avut o viaţă aventuroasă şi să fie lipsit de scrupule, aş fi îndeplinit cu vârf şi îndesat toate aceste condiţii. Deşi nu-i putea vedea ochii, străinul îşi dădu seama că cel care stătea la birou îl observa cu multă atenţie. — Cred că vei corespunde cerinţelor mele. — Mai mult ca sigur, răspunse cu răceală şi nepă­sare vizitatorul. Acum aş dori să-mi spuneţi ce-mi puteţi oferi ca să văd dacă-mi convine slujba. Ca om de afaceri ştiţi că pentru încheierea unei tranzacţii e nevoie de consimţământul ambelor părţi. Dar mai întâi vă rog să-mi spuneţi care vor fi obligaţiile mele… Mascatul se rezemă de speteaza scaunului şi-şi vârî mâinile în buzunare. — Sunt editorul unui ziar modest, spuse el, citit mai ales de servitorii oamenilor bogaţi. Din când în când pri­mesc informaţii interesante despre aristocraţie şi despre nobilimea de la ţară, informaţii trimise de cameristele franceze cam isterice şi exaltate sau de valeţii italieni, dornici de răzbunare. Din păcate eu nu cunosc limbi străine; am însă ferma convingere că scrisorile acestea conţin multe lucruri interesante pe care aş dori să le cunosc. Iată de ce am nevoie de o persoană discretă care să-mi selecteze corespondenţa şi să-mi traducă în engleză tot ceea ce i se pare interesant şi în acelaşi timp să-mi facă şi câte un rezumat al scrisorilor venite de la acei oameni binevoitori. Ştii foarte bine că bărbaţii nu prea sunt virtuoşi, femeile şi mai puţin iar cei care angajează astfel de oameni sunt complet certaţi cu morala. De obicei servitorii au întotdeauna de povestit lucruri care nu fac cinste stăpânilor lor, istorii urâte, dragul meu. Dar nu mi-ai spus cum te cheamă… — Poltavo, răspunse străinul după o scurtă ezitare. — Italian sau polonez? — Polonez. — Ei bine, ţi-am spus că redacţia ziarului se căzneşte să adune cât mai multe ştiri despre tot ce se întâmplă în societatea înaltă; ne interesează mai ales ceea ce se pe­trece în culise. Dacă putem tipări ceea ce aflăm, nu ne dăm în lături şi tipărim. Dacă — şi ajungând aici ridică prevenitor degetul — intrăm în posesia unor amănunte deocheate, nu le aruncăm ci le păstrăm la arhivă pentru plăcerea noastră. Spuse toate aceste lucruri, indiferent, nepăsător dar Poltavo nu se lăsă înşelat. Din nou se făcu linişte; voa­latul păru că se gândeşte la ceva. — Unde locuieşti? întrebă el. — Într-o căsuţă din Bloomsbury, la etajul patru. — Când ai venit în Anglia? întrebă mascatul. — Acum şase luni. — De ce ai venit? Poltavo ridică din umeri. — De ce ai venit? insistă editorul. — Pentru că am avut o divergenţă cu stimatul şef al poliţiei din San-Sebastian, răspunse el la fel de indi­ferent ca şi celălalt. — Dacă mi-ai fi spus altceva nu te-aş fi angajat. — De ce? întrebă mirat Poltavo. — Pentru că n-ai fi spus adevărul. Divergenţa dumitale de păreri cu poliţia din San-Sebastian era legată de o sumă de bani care se volatilizase. Încăperea din care au dispărut banii se afla alături de camera dumitale despăr­ţită doar printr-o uşă. Deci dacă cineva ar fi fost atât de isteţ să descuie cu o cheie potrivită acea uşă, afacerea era rezolvată. Plecarea dumitale a fost dealtminteri determi­nată şi de faptul că n-ai fost în stare să-ţi achiţi nota la hotel.

Capitolul 1           În faţa măreţului palat Cainbury stătea nehotărât un individ. În acea clădire îşi aveau sediul vreo treizeci de companii, după cum se putea observa pe firmele de la intrare. Hainele ponosite şi ghetele scâlciate ale bărbatului stăteau drept mărturie pentru condiţia sa precară.           Era evident un străin.           Faţa complet rasă, cu trăsături aspre, era smeadă, iar deasupra ochilor întunecaţi, două sprâncene cât se poate de negre.           După ce urcă cele câteva trepte care duceau în holul clădirii, căzu pe gânduri, privind cu atenţie firmele. Dar iată că găsi ceea ce căuta. Sus de tot, pe lista chiriaşilor de la etajul cinci, era trecută şi firma ziarului Colţul bârfelor.           Scoţând din buzunarul vestei un anunţ decupat dintr-un alt ziar, îl confruntă cu firma, apoi intră mulţumit în clădire, aşteptând liftul.           Îşi încheiase paltonul până la ultimul nasture deoarece gulerul îi era cam ros, cămaşa de pe el era neschimbată de aproape o săptămână, pălăria îi era veche, iar dacă cineva s-ar fi hotărât să-l privească mai cu atenţie ar fi observat că ambele mănuşi erau pentru mâna stângă.           Când ajunse la etajul cinci, liftierul îi arătă, cu o mutră urâcioasă, sediul ziarului pe care-l căuta. Omul rămase pe loc, privind o vreme la uşa cu pricina. Pe partea de sus, din sticlă mată, era scris simplu: „Redacţia ziarului COLŢUL BÂRFELOR. Bateţi!”           Bătu la uşa care se deschise ca şi cum ar fi fost manevrată de o mână nevăzută. Asta îl miră, deşi până la urmă nu era nimic ieşit din comun în faptul că o uşă se deschisese în mod automat. Intrând, se trezi într-o încăpere mobilată destul de sumar; pe perete atârnau o hartă a Angliei şi un desen de Landseer. Se îndreptă către uşa din partea opusă a camerei şi, după o nouă ezitare, bătu cu discreţie.           — Intră! Strigă o voce.           Străinul deschise uşa şi intră. Încăperea, mult mai spaţioasă decât prima, era mobilată foarte elegant: lămpi electrice cu abajururi frumoase, aşezate de o parte şi de alta a biroului masiv de stejar sculptat cu migală, iar pe unul dintre pereţi o bibliotecă plină de cărţi.           Cum pe birou era dezordine, străinul presupuse că se afla în încăperea principală a redacţiei. Însă, ceea ce atrăgea cel mai mult atenţia, era individul care stătea la birou. Era un bărbat masiv şi, judecând după voce, părea a fi de vârstă mijlocie. Obrazul nu i se vedea fiindcă şi-l ascunsese după un văl de dantelă fină de mătase, tras ca o pungă peste cap şi legat cu un şiret pe sub bărbie. Văzând uimirea celuilalt, omul râse pe înfundate.           — Ia loc, zise el, şi nu te speria!           — Vă asigur, domnule, că nu sunt câtuşi de puţin speriat. Nimic pe lume nu m-a înspăimântat până acum decât propria-mi sărăcie şi gândul că va trebui să mor sărac.           Bărbatul acoperit cu voal nu spuse nimic pentru o vreme.           — Ai venit în urma anunţului meu? Străinul dădu uşor din cap.           — Am înţeles că aveţi nevoie de un om care să ştie să tacă, să cunoască două-trei limbi străine şi să fie sărac. Ei bine, domnule, eu cred că îndeplinesc aceste condiţii. Iar dacă aţi mai fi adăugat că respectivul trebuia să fi avut o viaţă aventuroasă şi să fie lipsit de scrupule, aş fi îndeplinit cu vârf şi îndesat toate aceste condiţii.           Deşi nu-i putea vedea ochii, străinul realiză că bărbatul care stătea la birou îl măsura din cap până-n picioare.           — Cred că vei corespunde cerinţelor mele.           — Mai mult ca sigur, răspunse cu răceală vizitatorul. Acum v-aş ruga să-mi spuneţi ce-mi puteţi oferi, ca să văd dacă-mi convine slujba. Ca om de afaceri trebuie să ştiţi că pentru încheierea unei tranzacţii e nevoie de acordul ambelor părţi. Dar mai întâi vă rog să-mi spuneţi care vor fi obligaţiile mele…           Mascatul se rezemă de spătarul scaunului şi-şi băgă mâinile în buzunare.           — Sunt editorul unui ziar modest, zise el, citit mai ales de servitorii oamenilor bogaţi. Din când în când primesc informaţii interesante despre aristocraţie şi despre nobilimea de la ţară, informaţii trimise de cameristele franceze mai isterice sau de valeţii italieni. Din păcate, eu nu cunosc limbi străine; am însă ferma convingere că scrisorile acestea conţin multe lucruri interesante şi aş vrea să le cunosc, lată de ce am nevoie de o persoană discretă care să-mi selecteze corespondenţa şi să-mi traducă în engleză tot ceea ce i se pare interesant; în acelaşi timp, am nevoie să-mi facă şi câte un rezumat al scrisorilor venite de la acei oameni binevoitori, ştii foarte bine că bărbaţii nu sunt prea virtuoşi, femeile şi mai puţin, iar cei care angajează astfel de oameni sunt complet certaţi cu morala. De obicei servitorii au întotdeauna de povestit lucruri care nu fac cinste stăpânilor lor. Dar nu mi-ai spus cum te cheamă…           — Poltavo, răspunse străinul după o scurtă ezitare.           — Italian sau polonez?           — Polonez.           — Ei bine, ţi-am spus că redacţia ziarului se chinuie să aducă ştiri cât mai multe despre tot ce se petrece în cercurile înalte; ne interesează mai ales ceea ce se petrece în culise. Dacă putem tipări ceea ce aflăm, nu ne dăm în lături să o facem. Dacă – şi ajungând aici ridică prevenitor degetul – intrăm în posesia unor amănunte deocheate, nu ne descotorosim de ele, ci le păstrăm la arhivă pentru plăcerea noastră.           Din nou se făcu linişte; voalatul păru că se gândeşte la ceva.

Capitolul I Curiozitatea fiind unul din păcatele cele mai mărunte ale lui John Morlay, nu se putu împiedica, în dimineaţa aceea, să se oprească în faţa proprietăţii Little Lodge, spre a fi martorul febrilelor lucrări ce se desfăşurau acolo. Aruncă o privire interesată prin poarta destul de larg deschisă ca să-i îngăduie să vadă în toată voia grădina şi casa, însă mult prea strâmtă pentru hamalii care, scoţând înjurături sonore, încercau să introducă prin ea un vast dulap rustic. Spectacolul care se oferea privirilor curiosului observator nu era, totuşi, deloc senzaţional. În spatele grilajului se întindea o peluză tunsă, la dreapta ceva ce aducea a bazin cu nuferi şi, în fund, un pavilion cu dimensiuni mai mult decât reduse. Era o vilă în stil pseudo-Queen-Ann, însă aşa de mică încât părea construită de vreun magnat al finanţelor pentru o fetiţă răzgâiată care şi-ar fi pus în gând să aibă o casă de păpuşi adevărată. Zidurile erau zugrăvite în roşu, deasupra uşilor erau felinare de tuci, iar la ferestrele strâmte atârnau perdele înflorate. Situată departe de lume, Little Lodge nu risca să fie descoperită decât de exploratori care, precum John Morlay, preferau potecile de scurtătură pline de mister, marilor şosele zgomotoase, mirosind a gudron. La drept vorbind, drumul care ducea la Little Lodge de-abia dacă merita acest nume, deoarece era o cărare de fundătură, ramificaţie modestă a unui drum puţin frecventat, alee melancolică ce nu ducea nicăieri, cum se mai găsesc şi altele în împrejurimile Ascot-ului. Era cât se poate de evident că un nou proprietar îşi transporta penaţii[1] la Little Lodge. John Morlay se luă după hamalii care, încărcaţi cu povara lor, înaintau cu poticneli pe aleea acoperită recent cu pietriş. Bazinul cu nuferi era plin cu o apă ridicol de limpede şi de transparentă. Un grădinar, ocupat cu manevrarea unei maşini de tuns iarba, se opri la vederea vizitatorului, îşi trecu mâna pe frunte şi îl salută pe John Morlay cu acel amestec de respect şi nepăsare pe care-l adoptă servitorii ce nu-şi cunosc încă stăpânii, faţă de orice străin susceptibil de a fi unul dintre aceştia dar cărora, mai pe urmă, li se poate tot atât de bine întâmpla să nu mai fie numiţi nici măcar „domnule”. — Erau şapte milioane de mormoloci în bazinul ăsta, zise el într-o doară. Această declaraţie extravagantă nu păru să-l stingherească deloc pe John Morlay. — Eu n-am numărat decât şase milioane, răspunse el, la ţanc. Dar, dacă vrei, o facem pe jumătate. Să zicem că erau şase milioane şi jumătate şi s-o lăsăm baltă. — Când am venit aici, iarba era atât de înaltă, reluă grădinarul, în timp ce mâna lui schiţă o vagă mişcare între genunchi şi talie. — Doar atât? se minună John Morlay. Când mă plimb prin grădina mea, iarba mă gâdilă la gât. Dar, ia spune, cine-s oamenii ăştia? Chiriaşi noi? — Nu, zise grădinarul, întorcând capul către casă. Nu sunt chiriaşi, ci noii proprietari. Au cumpărat casa de la bătrâna Lady Culson, ştiţi, aceea care purta totdeauna pălării verzi pentru cursele de la Ascot… — Nu ştiu, răspunse, fără să se ruşineze, John Morlay. Trebuie că avea o colecţie faimoasă de pălării din acelea verzi… — Acuma e a unei contese… — Cine? Colecţia de pălării verzi? Ah! iartă-mă, vrei, desigur, să spui de casă. — E tinerică de tot, contesa, reluă grădinarul. Încă n-am văzut-o dar se pare că soseşte de la pension. Îi vine aici o cameristă, o bucătăreasă şi o femeie cu ziua. Cât despre mine, eu sunt extranumerar… — Ah! făcu John. — Am fost angajat pentru două zile pe săptămână. Ca şi cum ai putea să dai de capăt la toată treaba asta, venind două zile pe săptămână, zise el cu un aer dezolat. Ca să faci niţică ordine în harababura asta, ai avea de lucru de dimineaţă până seara, în toate zilele săptămânii. N-am nici măcar seră… Aşa că la iarnă vor trebui dezgrădinate toate… — Toate, ce? — Florile, ce naiba! John Morlay aruncă o privire în jur: — Care flori? Grădinarul trase cu putere aer în piept, apoi recită o litanie de nume de soiul celor ce se găsesc în dicţionarele de specialitate sau în cataloagele negustorilor de seminţe. Când termină, îşi pierduse răsuflarea. John Morlay emise atunci modesta pretenţie de a completa această listă cu mixandre. Grădinarul îi aruncă o privire dispreţuitoare şi se întoarse în tăcere la maşina de tuns iarbă, cu aerul cuiva ce nu-şi întrerupsese treaba decât ca să-şi sufle nasul. Vizitatorul se îndreptă spre casă şi aruncă o privire prin uşa deschisă. Din vestibul se răspândea un miros de zugrăveală proaspătă, amănunt ce justifica pe deplin prezenţa, înăuntru, a unui lucrător în salopetă albă şi înarmat cu o pensulă. John Morlay începu să dea ocol casei, cu mersul lui de plimbăreţ înveterat. Hotărât lucru, acest castel liliputan îl fermeca. Prin urmare, între zidurile lui tocmai se instala o contesă. O contesă… John Morlay trecu mental în revistă toate nobilele doamne deţinătoare ale acestui titlu pe care le cunoştea personal sau din auzite. Dintr-o dată îşi dădu seama că nu era singurul vizitator în acea grădină. Celălalt intrus era un bărbat înalt, robust, hirsut, îmbrăcat sărăcăcios şi cu un aspect mai degrabă respingător. Se oprise la câţiva paşi de poartă, ca unul care se aştepta să fie poftit afară dintr-o clipă în alta, şi contempla casa. Şi el îl văzuse pe John şi se îndreptă către acesta cu un mers nesigur. — Se poate găsi de lucru pe aici, patroane? întrebă el. Vocea era răguşită, cu intonaţii grosolane. John Morlay îl examină cu curiozitate. Purta, de-a curmezişul pieptului, peste vesta jerpelită, o desagă soldăţească; pantofii, aparent prea mari, erau găuriţi, iar pantalonul subţiat cu totul la genunchi. Prin cămaşa desfăcută se întrevedea un piept bronzat. Dintr-o ochire, John Morlay constată că acel costum nu fusese, cu siguranţă, uzat de purtătorul lui actual. — Regret, zise el fără să clipească. N-am de lucru pentru dumneata, prietene. De câtă vreme ai ieşit?… Omul ridică spre interlocutorul său o privire năucă. — Hai? — Te întreb de cât timp eşti în libertate? Omul întoarse capul şi-şi plimbă privirile pe casă, peste grădină, în văzduh chiar, însă evitând cu grijă să le întâlnească pe ale lui John Morlay.   [1] Zeii ocrotitori ai casei la etrusci şi la romani; la figurat cămin, casă