Calin Gruia

     La malul apei era o salcie uriaşă. Sub salcie creştea cea mai frumoasă iarbă din lume. Apa şuşotea printre pietre, vântul legăna încet ramurile copacului, iar Mădălina citea cu glas tare o poveste. Glasul fetiţei se amesteca lin cu murmurul pârâului, cu şoapta frunzelor, iscând un fel de cântare nemaiauzită. Când Mădălina închise cartea auzi în văzduh un zbârnâit ca de aripi de cărăbuş. Pâna să se dumirească, se pomeni lânga ea cu un pitic cât o lingură de supă, şi cum tocmai în clipa aceea apunea soarele, piticul spuse: "Bună seara!" cu o voce de clopoţel.   Mădălina băgă de seamă că noul sosit şedea pe un covor mic, cam vechi, zdrenţuit şi întrebă: "Covorul fermecat?" Piticul strânse din umeri şi Mădălina îl întrebă iar: "Te-ai rătăcit?... Vii de pe tărâmul celălalt?" "Şi da şi nu", îi răspunse în doi peri piticul. Am auzit din văzduh glasul tău, iar salcia asta mi s-a părut un palat... Trebuie să ajung pâna mâine seară într-un anume loc."... ”Aş putea oare să te ajut?" îl întrebă Mădălina. "Cred că da, nu mă pot duce cu mâna goală, cum se spune. Pe tărâmul acela sunt câţiva copii şi aşteaptă să le spun o poveste. Şi eu nu mai ştiu niciuna. Le-am isprăvit. Am ştiut mii şi mii de poveşti. Dar cum spun una, cum o uit. Cum spun alta, cum o uit. Şi tot aşa, tot aşa am ajuns la margine..." Şi cum faţa piticului se posomorî un pic, fetiţa îi întinse cartea: ”Ţi-o dau!" Piticul se înroşi în pomeţii obrajilor şi spuse că nu ştie să citească şi că-i vine să moară de ruşine. Mădălina încercă să-l încurajeze:   "Dacă-i aşa, ia-ţi covoraşul subsioară şi hai cu mine." Piticul nu aşteptă să fie poftit de două ori. Îşi făcu sul ţesătura fermecată, îşi dădu fesul mai spre ceafă şi porni către casa Mădălinei, care nu era prea departe. Intrară tiptil în cămăruţa păpuşilor, care pentru o clipă deschiseră ochii. Mădălina îl rugă pe elefantul Vasiie să se mute în patul elefantului Năilă, care era plecat la băi. Piticul se întinse în patul elefantului Vasiie şi spuse: "Ce bine! Demult n-am mai dormit într-un pat atât de curat..." După ce mâncă o fragă şi trei cireşe, spuse mulţumit: "Madalina, poţi începe povestea. Te ascult bucuros..." Mădălina aprinse lampa, luă cartea şi prinse să citeasca... Piticul zâmbea. Aţipea. Se trezea. Trăgea din lulea... Şi iar zâmbea. Şi iar aţipea. Păcat că nu eraţi şi voi de faţă să vedeţi şi să ascultaţi cât de frumos citea Mădălina. "Aşa-i că ai terminat clasa I cu media 10?" a întrebat-o când a terminat de citit. "De unde ştii? Esti un adevărat vrăjitor..." se minună Mădălina.  

       Olarul frământa lutul în palmele sale şi apoi îi dădea formă şi chip. Roata lui se învartea ca într-o horă şi pe ea se arătau ulcioare şi vase minunat măiestrite. În fiecare punea câte ceva din inima sa, din visarea sa, şi de aceea toate păreau pline de viaţă. Cupele înalte păreau păsări gata de zbor, oalele cele mari şopteau ceva între ele, cănile erau gata să se joace, iar ulcioarele se uitau cuminţi în ochii meşterului lor, gata să-l întrebe unde sunt fântânile cu apa.         Şi iată că într-o zi trecu pe la poarta olarului un învăţat şi-l întrebă: - E greu oare să faci atâtea minuni? Nu te dor mâinile? Olarul îi răspunse: - Nu m-am gândit niciodată nici la greu şi nici la osteneala mâinilor. Noaptea visez chipuri noi de cupe şi ulcioare, iar a doua zi lutul mi se supune şi roata cântă, şi degetele cântă. - Fii binecuvântat, îi spuse învăţatul, iar mesterul olar îi dărui o cupa.        În altă zi se opri pe-acolo un negustor şi-l întrebă: - Câştigi mult cu meşteşugul acesta? - Nu m-am gândit niciodată la câstig. Atâta doar că nu duc lipsă de pâine şi sare, iar copiii mei nu umblă în zdrenţe.          Într-o vară, un crai străin coborî din rădvanul său aurit şi se minună de meşterul olar: - N-ai vrea să vii la curtea mea să mă mândresc cu tine? Ti-aş da strai de mătase şi încălţări de preţ. Te-aş purta prin cetăţi vestite şi prin păduri la vânatoare. Ai lua parte la ospăţurile mele cu muzicanţi şi vinuri dulci şi ţi-aş da rândaşi să-şi murdărească ei mâinile si slugi să-ţi învârtească roata... O roată, dar nu ca asta, o roată din marmură albă. Şi tu numai le-ai spune ce trebuie să facă. Ai fi mai marele olarilor din palatul meu. Mai marele cupelor şi ţi se va da cinstea cuvenita la fel ca paharnicului, ca vornicului. - Măria-ta, îti mulţumesc de gândurile cele bune, dar eu înca nu pot să-ţi dau nici un răspuns.        Trebuie să chibzuiesc, să cântăresc lucrurile. Şi dacă va fi să viu la curtea Măriei tale, voi veni, iar dacă nu voi putea, să nu ai pricină asupra mea.      Craiul zâmbi şi-i făcu semne vizitiului să-ndemne caii. Olarul rămase pe gânduri. O zi întreagă n-a lucrat nimic. A doua zi n-a potrivit bine focul cuptorului în care-şi ardea oalele şi toate au crăpat pe la buze şi pe la torţi... A treia zi se aşeză din nou pe scaunul de lângă roata de lemn şi din lutul frământat începură să răsară cupe şi ulcioare, vase pentru flori si untdelemnuri, butii pantecoase pentru vinuri si alte minunatii. Roata cânta, vântul care trecea peste gurile vaselor sale cânta şi el, mâinile nu simteau nici oboseala şi-n fiecare podoabă de lut punea câte un pic din inima sa şi toate păreau că prind viată.      Uită vorbele negustorului, uită fagaduinţa craiului străin, iar spre bătrânete dărui meşteşugul băieţilor săi, aşa cum şi el îl primise de la tătal său.

                       Nuielusa de alun de Calin Gruia             A fost odată la marginea unei păduri, un bordei în care trăia o femeie săracă, ce avea doi copii, un băiat şi o fată. Pe fată o chema Sprinteoara, iar pe băiat Mugurel.          Într-o zi, după ce Sprinteoara îşi termină treburile prin casă, porni cu Mugurel prin pădure să culeagă ciuperci. Şi cum mergeau, ei se afundau tot mai mult în pădure ; uitându-se pe sub copaci numai iată că zăresc o ciupercă mare şi frumoasă într-o vâlcea. Dar când să se aplece s-o rupă, n-o mai găsiră acolo. Când se uitară în jur zăriră ciuperca ceva mai departe. Cu cât se apropiau de ea, ciuperca se depărta.           Şi aşa au mers ei au mers, până au ajuns într-o poiană mare, unde erau multe ciuperci. Aici copacii erau strâmbi şi aveau frunze lungi şi subţiri, ce se mişcau ca nişte degete. Sprinteoara vru să-l cheme pe Mugurel care mai alerga încă după ciupercile fermecate, dar nu avu vreme, căci se auzi un vuiet atât de puternic, de se aplecară copacii cu frunzele la pământ şi o arătare ciudată se repezi asupra lui Mugurel şi-l ridică în sus deasupra norilor. În pădure se făcu tăcere. Copacii îşi strânseră frunzele, potecile se întunecară.            Sprinteoara o porni la fugă, strigând după ajutor. Cărările însă îi erau necunoscute. Se rătăcise. Abia târziu ieşi intr-un luminiş. Căută drumul spre casă, dar cum să se întoarcă ea fără Mugurel? Şi tot umblând, Sprinteoara văzu în faţa ei legănându-se un alun. Nu adia niciun vânt şi totuşi alunul se legăna de parcă îl scutura cineva de tulpină. Cine să-l mişte oare? Ba încă, lucru şi mai ciudat, la fiecare legănare îi cădeau de pe ramuri câteva frunze care se îngălbeneau văzând cu ochii.   — Ce ai, alunule? întrebă Sprinteoara.   — Nu te uita că mă legăn cînd nu bate vântul şi-mi îngălbenesc podoaba în toiul verii, grăi alunul, căci la rădăcina mea e un vierme care mă roade de mă dor crengile şi frunzele.   — Un vierme? făcu Sprinteoara. Dacă pot, am să te ajut.            Fata începu să sape pământul tare, cu un băţ ascuţit. Rădăcinile alunului erau adânci, dar Sprinteoara nu se lăsă până nu găsi viermele şi nu-l stârpi. Acoperi apoi rădăcinile cu pământ şi minune ! Alunul îşi lepădă pe dată toate frunzele galbene, înmuguri, dădu frunze noi şi înflori.   — Mulţumesc fată bună, că m-ai scăpat, spuse alunul, aplecându-şi un ram înflorit. Rupe de aici o nuieluşă. Cu atât te pot răsplăti. Poate îţi va fi de folos în drumul tău … Cu nuieluşa aceasta, de vei atinge copacii uscaţi, vor înflori pe dată şi vor lega rod. Sprinteoara luă nuieluşa de alun, o băgă în sân şi o porni la drum. Şi merse, şi merse multe zile la rând şi tot atâtea nopţi, întrebând izvoarele, păsările, dacă nu cumva ştiu ceva de frăţiorul ei, dar nimeni nu-i putu răspunde. Şi după atâta umblat, iată că ajunse într-o pajişte verde şi se aşeză să se odihnească. Şi cum sta fata pe gânduri, numai că aude un foşnet. O namilă de şarpe se târa prin iarbă. Uneori şarpele se oprea, îşi ridica capul şi arunca în văzduh, ca un bici, o limbă despicată. Ochii îi străluceau ca jăratecul, iar printre dinţi scotea un fluierat ascuţit. Se îndreptă către un tufăriş. Acolo era un cuib de pasăre, iar în cuib câţiva pui golaşi încremeniţi de spaimă. Sprinteoara scoase nuieluşa de alun şi atinse cu ea un rug uscat de mure; şi pe dată în calea şarpelui răsări o tufă de mure şi încolăcindu-se asupra şarpelui, îl prinse ca într-o ţesătură încâlcită. Când şarpele nu mai putu mişca, Sprinteoara rupse dintr-un copac un băţ şi lovindu-l de câteva ori zdravăn în cap, îl lăsă fără suflet.     Nu mult după aceea, Sprinteoara auzi un fâlfâit de aripi. O pasăre cu penele de argint coborî la cuib şi după ce-şi roti ochii şi văzu şarpele ucis, spuse:   — Cum să-ţi mulţumesc, fată vitează, că mi-ai scăpat puişorii de la moarte?   — Să-mi spui, pasăre de argint, unde l-aş putea găsi pe fratele meu?   — Am zburat azi departe şi l-am văzut închis pe frăţiorul tău, împreună cu alţi copii. Ca să ajungi până acolo îţi trebuie opinci de fier şi îndrăzneală de voinic. Frăţiorul tău a fost furat de Baba Cloanţa şi acum stă închis intr-un munte de cremene neagră. Şi în fiecare zi el coboară în fundul pământului să caute mărgăritare pentru zgripţuroaică, iar muntele e ferecat şi păzit de o lupoaică cu dinţi de oţel şi ochi neadormiţi. Ţine pana asta, când vei fi la greu o pui în palmă. Şi acum porneşte spre Miază-Noapte. Fii însă cu băgare de seamă, zgripţuroaica e tare vicleană şi nu o vei putea doborî decât cu sabia uriaşului. Sprinteoara ar fi dorit să mai întrebe ceva dar pasărea îşi luase zborul.     Şi a mers Sprinteoara, şi a mers, zi de vară până în seară şi abia intr-un târziu, se aşeză pe o piatră să se odihnească. Dar nu-i tihni odihna că pe dată auzi o larmă de clocoteau văgăunele. Cînd se uită mai bine într-o vale, văzu un om mare, mare, înalt de vreo douăzeci de coţi şi care cu o ghioagă lovea stâncile şi munţii. Munţii se prăvăleau, stâncile se sfărâmau în bucăţi, pământul se cutremura. Uriaşul lovea în pietre de săreau mii de scântei şi se văicăreau: „Dac-ar fi cineva să-mi scoată blestemata de viespe din ochi, i-aş dărui orice mi-ar cere. Căci viespea îmi mănâncă vederea“.           povestea audio o gasesti aici......     https://latimp.eu/1-nuielusa-de-alun-2-povestea-pupezei-de-calin-gruia-povesti-pentru-copii-audio-la-microfon-vinil/      

Noi, albinele de Calin Gruia   Trântorul a plecat să se plimbe prin grădină şi s-a întors seara târziu. Nu era obosit când a intrat în stup. De ce să fie? De somn? A dormit pe o floare de nalbă... A visat ceva, tolănit pe un trandafir roşu... S-a certat cu un fluture... A vorbit ceva cu o viespe. Şi ziua a trecut. Atâta pagubă! Mâine o să fie altă zi, gândi trântorul şi se-ndreptă repede spre sala de mese a stupului. Nu găsi pe nimeni acolo. Şi nu-şi vazu nici ceaşca pe nicăieri. Supărat, începu să strige: - Ei, dar unde-i ceşcuţa mea? Unde-i cornuleţul meu?... Nemaipomenit... O albină mai în vârstă, cu o mătură sub aripă, se apropie de el şi-i spune: - Nu te enerva... Mănânci ce ai adus. - Nu înţeleg ce vrei să spui... - Nu ţi se mai dă mâncare de azi înainte, îi spuse bătrâna albină. - Dar mor de foame. Nu se poate... Am tot dreptul la porţia mea!. - Poftim mătura, fă curăţenie pe sub cei doi faguri... - Eu? Eu cu mătura?... Dar n-am muncit niciodata. - Ei, vezi?... Asta-i pricina... Noi muncim şi noi mâncăm... mierea nu pică din cer... Nu te trimite nimeni să alergi prin flori... Dar de curăţat, de reparat, de aerisit, de adus apa la pui, de luptat cu duşmanii noştri din afară, mă rog, se gaseste de lucru... - Şi cine a hotărât toate astea?... - Noi, albinele... - Am să mă plâng împotriva voastra... - N-ai decât... - Am să mă plâng stăpânului prisăcii... 0 să vedeţi voi. O să vă pară rău! Şi trântorul, supărat, ieşi pe urdiniş... Pe unde o fi umblat, n-a putut să afle nimeni. Dacă-l intâlniţi cumva, explicaţi-i voi cum stau lucrurile cu cei care nu vor să muncească.  

                                                                                                                                                                             Izvorul fermecat de Călin Gruia                        Cică demult, pe când făcea plopul pere şi răchita micşunele, trăia undeva la poalele munţilor, la o răscruce de drumuri, un potcovar vestit, care potcovea caii lui Făt-Frumos. Trebuie să ştiţi că nu cu una cu două se potcovesc caii năzdrăvani; de aceea, câţi ucenici veneau la el să înveţe meşteşugul, nici unul nu rămânea mai mult de o zi.                 Nu ştiu cum se făcu, dar odată se nimeri să vină la ucenicie un băiat îndrăzneţ şi priceput, care învăţă meşteşugul într-un ceas şi după aceea singur, într-o zi, potcovi o herghelie de cai!           [...] Meşterul se bucură de ucenic, îl îndrăgi ca pe copilul său. O singură slăbiciune avea băiatul: poveştile. Dacă vreun călător începea o poveste, atunci ucenicul se aşeza pe o buturugă, îşi proptea tâmplele în palme, se uita în ochii drumeţului fără să clipească, fără să scoată o vorbă, fără să-i pese că trecea vremea. Şi potcoavele se topeau în foc, focul se stingea, se lăsa noaptea şi calul rămânea nepotcovit.           Într-o seară, aproape de asfinţitul soarelui, pe când meşterul se afla la un iarmaroc îndepărtat, după potcoave de aur şi argint, sosi o făptură ciudată, de pe altă lume parcă, şi care, spre mirarea băiatului, începu să vorbească în grai omenesc.     - Ehei, de mult n-am mai dat pe aici. Unde-i meşterul?   - Nu-i acasă. Dar ce ai cu el?           Pe băiat, cât pe ce să-l pufnească râsul. Nu avea nici o asemănare cu caii, dar cum ucenicul era isteţ, pricepu că sluţenia aceea burduhănoasă, cu picioare lungi şi subţiri ca aţa, nu putea fi decât puricele năzdrăvan despre care pomenise într-una din zile meşterul său.   - Nu cumva eşti puricele năzdrăvan?   - Da, eu sunt.   - Purice n-am potcovit încă, dar cred că nu-i chiar aşa de greu...   - Dar nici uşor. Fiecare potcoavă trebuie să aibă nouăzeci şi nouă ocale de fier. Numai aşa mă simt uşor şi pot zbura în slava cerului ca să aduc poveşti.            Când auzi ucenicul despre ce-i vorba, făcu ochii mari şi un gând năstruşnic îi veni în minte.   - Fii fără grijă, te potcovesc îndată. Aţâţă focul, umflă foalele, care prinseră să se vaite şi să sufle în cărbuni. Pe dată vatra se lumină de jăratic, iar fierul se înroşi. Apucă apoi ciocanul şi începu să bată zdravăn, de se umplu toată potcovăria cu scântei de aur, spre mirarea puricelui năzdrăvan.         Nu trecu multă vreme şi prinse a-i potrivi puricelui potcoavele. După fiecare potcoavă de nouăzeci şi nouă de ocale, puricele spunea că se simte din ce în ce mai uşor, şi că abia aşteaptă să poată zbura. Dar băiatul, după ce îi bătu cea din urmă potcoavă, nu-1 întrebă cum se simte, ci dintr-o săritură îl încălecă cu nădejde.        [...] ÎI purtă puricele peste ape întinse şi întunecate, peste munţi păstioşi, peste cetăţi şi împărăţii, zburând în jos, zburând în sus, zburând ca vântul, zburând ca gândul, dintr-o parte în alta a lumii, chipurile să-l sperie pe băiat, ca să-i treacă pofta de poveşti. Ucenicul nu se da bătut.   - Ori mă duci să-mi arăţi de unde iei poveştile, ori rămân călare pe tine până ţi s-or toci potcoavele de nori şi văzduh.         [...] S-o fi albit sau nu de spume puricele năzdrăvan de atâta zbor prin ţări, de atâtea sărituri de pe un vârf de munte pe altul, povestea nu spune. Dar, după vreme îndelungată, simţind că puterile îi slăbesc din ce în ce mai mult şi că potcoavele i se tocesc de văzduhuri, îi spuse cu mâhnire băiatului:   - Scumpă-i plata potcoavelor mele, dar n-am încotro. Te voi duce acolo unde voieşti, căci m-ai biruit...         Şi, încovoindu-şi picioarele subţiri ca aţa, sări din vârful unui munte într-o vale adâncă, străjuită de jur împrejur de piscuri semeţe, acoperite de brazi. Flori de toate culorile erau presărate pe pajiştea verde a văii, iar miresmele lor scăldau ca într-un abur copacii drepţi ca lumânările. Totul în acea vale părea nemişcat: şi floare, şi iarbă, şi ram. Stâncile de la poalele munţilor, albe ca omătul şi bătute cu litere scumpe, păreau că ascultă şi ele împreună cu florile şi copacii un cântec fermecat, care nu semăna cu niciun cântec auzit vreodată. Venea cântecul din înaltul munţilor, din adâncul pământului, din mireasma florilor, din lumina soarelui? Nimeni n-ar fi putut spune.        Mai degrabă era cântecul de bucurie din inima ucenicului, pentru că ajunsese în lumea poveştilor. Poate că de aceea toate în jur săreau cuprinse de vraja cântării: şi munţii înalţi, şi stâncile albe, de la poalele lor, şi copacii, şi iarba, şi florile, şi pământul de sub tălpile lui.          Cântecul era nespus de frumos şi parcă nu se mai sfârşea.          [...] Ucenicul porni să cunoască Valea Poveştilor. Cântecul fermecat îl însoţea peste tot locul, când vesel ca pârâul, când duios ca foşnetul frunzelor, când liniştit ca rădăcinile lor. Şi tot umblând băiatul prin acele locuri tainice şi necunoscute, se pomeni în faţa unui izvor. Dar ce izvor! Avea şipotul cu totul şi cu totul de aur. Pe ucenic îl cuprinse o sete nemaipomenită, dar când se aplecă să bea, altă ciudăţenie: din şipot nu curgea nicio picătură de apă. Auzi din el un glas. Se apropie mai mult. Setea îi pieri îndată. Prin şipotul de aur curgeau poveşti şi legende.         Rezemat de izvor, prinse să-1 asculte. Glasul fermecat spunea legendele florilor, ale păsărilor, poveştile munţilor, poveştile voinicilor. Glasul era neobosit. Cum sfârşea o poveste, începea alta, şi apoi alta, care de care mai minunată şi nemaiauzită. Pe ucenic îl cuprinse o vrajă şi uită de sine, uită de tot. Nu vedea nimic în jur, nici când soarele răsărea şi apunea, nici când luna cobora în pârâiaşul din vale, nici când frunzele copacilor se scuturau. N-auzea nici şuierul crivăţului pe crestele munţilor, nu simţea bătaia ploilor în obraji, nu-i era nici foame, nici sete. Asculta poveştile şi legendele care se împleteau cu cântarea aceea măiastră din inima lui. Şi cum se sfârşea o poveste, începea alta, şi el n-avea de unde să ştie că în jurul izvorului cu şipotul de aur răsăreau în fiecare primăvară alte flori, că alţi nori se alungau pe sus, că arborii pe care-i văzuse la început drepţi ca lumânările erau aplecaţi, bătrâni şi scorburoşi şi că alţi copaci tineri se ridicaseră demult, drepţi ca lumânările, spre piscurile semeţe ale munţilor. Glasul fermecat nu ostenea. Cum isprăvea o legendă, începea alta şi pe nici una n-o spunea de două ori. Izvorul cu şipotul de aur curgea parcă drept în inima ucenicului şi poveştile auzite se aşezau una peste alta sub fruntea lui ca într-o carte. Ucenicul nu se gândea decât la un singur lucru: să audă cât mai multe poveşti, cât mai multe, ca apoi să le ducă în lume. Glasul părea fără sfârşit. De câte ori a încercat să se ridice, de atâtea ori izvorul începea altă poveste şi o vrajă nelămurită îl ţinea acololegat cu funii nevăzute.        Într-o zi se ridică în picioare şi voi să plece, dar picioarele îi rămăseseră nemişcate. Glasul fermecat tocmai începuse „Povestea izvorului cu şipotul de aur". Se rezemă din nou s-o asculte.          Şi din poveste află el ce trebuie să facă pentru a scăpa de vraja acelor locuri, ca să poată duce mai departe poveştile în lume. Nu mai stătu pe gânduri şi, cu un cosor ce-1 avea în cingătoare,prinse să sape, să vadă adâncimea şipotului de aur în trupul pământului. Nimeni nu ne poate spune cât o fi săpat. Deodată însă glasul fermecat se opri. Se opri şi cântecul şi ucenicul se cufundă într-un somn adânc. Când se trezi, se văzu la marginea unui râu, într-ud loc cunoscut, pe unde copilărise. Fruntea îi era grea şi fierbinte. Se aplecă să ia apă să şi-o răcorească. Pe dată însă se feri şi scoase un strigăt de uimire. Îşi văzuse chipul în apă. Părul îi era alb ca omătul, obrajii zbârciţi, spinarea încovoiatâ, numai ochii îi erau tineri şi limpezi aşa cum şi-i ştia el.         Trecuseră, se vede, mulţi ani fără să-şi dea seama. Îşi aduse aminte de meşterul potcovar. Porni să-l caute. În acea răscruce nu mai era nici urmă de potcovar. Îi întrebă pe oamenii pe care-i întâlni:   - Nu ştii unde s-a mutat potcovarul?   - Care potcovar, moşule?   - Acela care potcovea caii lui Făt-Frumos... Caii năzdrăvani...   - De aşa minune nu se pomeneşte prin părţile noastre. Dar să-1 întrebăm pe cel mai bătrân om din sat.         Omul cel mai bătrân din sat a dat din umeri, spunând că multe a văzut şi auzit în cei o sută de ani pe care-i duce-n spinare, dar de un asemenea potcovar nici pomeneală.         S-a mâhnit ucenicul potcovarului că nu-şi poate afla meşterul, dar fiind înţelept nu i-a fost greu să priceapă că vremea măturase de mult cenuşa potcovarului. În cele din urmă porni prin ţară să spună poveştile pe care le auzise în valea aceea minunată.