Tudor Arghezi povesti, povestiri, poezii si fabule

Biruitor de lifte si jivine, Asteapta darz, la randu-i biruit, Si ochii lui, de patru timpuri pline, Incremeniti pe zare, n-au dormit. Pe locul unde si-a rapus vrajmasii Iar slava lor tarana a cazut, S-au aratat, in urma, in sange, pasii Curteniilor sireti ce l-au vandut. Inchis in turnul mortii din porunca, Printul e-ntreg, dar gandurile-l dor, Ca niste vulturi negri ce-si arunca Intre cotete rotirile lor. Puterea lui intreaga si viteaza Asculta-n noaptea de safir si lut, Din departare, calul ca-i necheaza, Care prin adieri l-a cunoscut. Si cand il rod paduchii cateodata Pe dedesubtul platosei domnesti, Printul te simte, spada fermecata, Prinsa de sold, c-ai tremurat si cresti

Cuţul negru peste tot Trece vama ganditor, Cu urechile pe bot. Cuţul este calator. Sa cutez ceva sa-i spun? Nu ştiu ce are sa creada. Trebuie sa fie bun: A dat niţeluş din coada. Însa finca e pe jos, S-a uitat, nu s-a oprit. E frumos, dar ce folos Daca-i aşa de grabit? Cine-o fi gasit cu cale, Pe-nserate, de i-a scris, Pe adresa dumisale, Sa pofteasca la Paris?

Am luat ceasul de-ntalnire Cand se tulbura-n fund lacul Şi-n perdeaua lui subţire Îşi petrece steaua acul. Cata vreme n-a venit M-am uitat cu dor în zare. Orele şi-au împletit Firul lor cu firul mare. Şi acum c-o vad venind Pe poteca solitara, De departe, simt un jind Şi-aş voi sa mi se para.

Te dramuiesc în zgomot şi-n tacere Şi te pandesc în timp, ca pe vanat, Sa vad:eşti şoimul meu cel cautat? Sa te ucid? Sau sa-ngenunchi a cere. Pentru credinţa sau pentru tagada, Te caut darz şi fara de folos. Eşti visul meu, din toate, cel frumos Şi nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada. Ca-n oglindirea unui drum de apa, Pari cand a fi, pari cand ca nu mai eşti; Te-ntrezarii în stele, printre peşti, Ca taurul salbatec cand se adapa. Singuri, acum în marea ta poveste, Raman cu tine sa ma mai masor, Fara sa vreau sa ies biruitor. Vreau sa te pipai şi sa urlu: „Este!”

Într-o zi, prin asfinţit, Şoaricele a-ndraznit Sa se creada în putere A prada stupul de miere. El intrase pe furiş, Strecurat pe urdiniş, Se gandea ca o albina-i Slaba, micaşi puţina, Pe cand el, hoţşi borfaş, Langa ea-i un uriaş. Nu ştiuse ca nerodul Va da ochii cu norodul Şi-şi pusese-n cap minciuna Ca da-n stup de cate una. Roiul, cum de l-a zarit C-a intrat, l-a copleşit. Socoteala sa-i mai ceara Nu! L-au îmbracat cu ceara, De la bot pana la coada Tabarate mii, gramada, Şi l-au strans cu meşteşug, Încuiat ca-ntr-un coşciug. Nu ajunge, vream sa zic, Sa fii mare cu cel mic, Ca puterea se aduna Din toţi micii împreuna.

Miţu şi-a pus manuşile de piele ale tatuţului şi parcurge gradina cu mainile uriaşe ale unui monstru pitic. Şi-a pus şi o pareche de ghete de ale lui şi, în sfarşit, şi o palarie, cu marginile pana la umeri. Ea vrea sa sperie lumea – nici mai mult, nici mai puţin. „Unde se duce momaia fara cap, cu labele de pelican?” întreaba vrabioii, care sar din pamant ca nişte bulgari cenuşii în sus. „Cine-i cocoşatul care trece?” se uita gaştele. Pisoiul crede ca s-a îmbracat curcanul, şi cainii, nedumeriţi, stau mai departe, ciuliţi pe jumatate şi cu o ureche moale, data pe ceafa. Pentru ca înscenarea sa izbuteasca, tatuţu a luat-o la fuga, maicuţa dupa el, şi toţi din casa s-au ascuns, tremurand de groaza. Numai Baruţu ştie. El afirma ca personajul care bajbaie prin curte, cracanat de ghete şi orbit de palarie îi este cunoscut. —Eu ştiu ca este Miciu, dar nu vreau sa spui, repeta Baruţu. Dar cine-l crede? Miţu şi-a mai adaos la costum un baston gros, pe care, ca sa-1 poata duce drept, ca o carje, trebuie sa-1 ţie mai de scurt. —Du-te încet şi da-i palaria jos, zice Baruţu, care ar vroi sa se apropie. Cu toata certitudinea lui, el începu sa se sfiasca de noul animal cu manuşi. —Nu poci, Baruţule. Muşca. —Nu mucca, raspunde Baruţu, cu oareşcare nesiguranţa. —Muşca, da cu bastonul, da cu ghetele şi trage palme cu manuşile mari. —Daaa? se mira Baruţu. Convingerea lui e cu totul zdruncinata. El a vazut pe Miţu încalţandu-se, puind palaria, luand baţul. Ştia ca e Miţu, dar parca nu mai ştie. S-o fi strecurat Miţu pe undeva, din ghete şi din palarie, şi acum umbla singure ghetele, manuşile, palaria şi bastonul. —Vreau sa te pup, tatuţule! zice Baruţu emoţionat. El cauta adapostul cel mai apropiat, pe cand Miţu îşi cheltuieşte activ caricatura în atitudini. Ghetele danseaza sau paşesc foarte masurat, ca şi cum ar urmari un şarpe care trece în pamant. Bastonul dezechilibreaza uneori personajul, opintit şi revenind în vazduh. Iata, Miţu s-a luat dupa scroafa cu purcei, care fug dintr-o bucata, ca nişte damigene cu dop. Baruţu şi-a înstrainat complet figura primitiva a caricaturii şi, vazand porcii rupand-o de-a fuga, nu mai are de ales. El se alatura de tot. —Ma doare picioalele, tatuţule… Baruţu vrea sa fie luat în braţe. Pus pe umar, la o distanţa buna de piticul cu palaria pe ochi, el scoate un suspin de uşurare. Dar a venit timpul sa-l liniştim. —Bravo Miţu! aplauda lumea, sosind din toate colţurile. Miţu scoate palaria şi saluta pana la pamant. —Ai vazut ca era Miţu? Nu te mai uita aşa: e Miţu. —Da? se mira el înca o data şi cu totul confuz faţa de sineşi. Succesul l-a muşcat însa de inima şi vrea şi el sa faca pe momaia, ca sa guste din cabotinaj. Cautam sa-i explicam ca, într-o împrejurare data, arta permite o singura maimuţa şi ca imitaţia imitaţiei, imitaţia maimuţei, e de doua ori un plagiat care, în loc de felicitari, implica huiduiala. Baruţu nu vrea sa ştie nimic şi, fiind tot al nostru, îl lasam sa încalţe ghetele, cu stangacie, sa puie palaria, fara meşteşug şi manuşile. Ii este necaz ca a intrat în randul imitatorilor reproducatori, dar se supune, ca sa nu scape crampeiul de glorie care îl flamanzeşte. Fara entuziasm, el întinde baţul, ridica palma, îşi desface piciorul. Şi cade în ligheanul cu apa al gainilor, sarindu-i palaria şi pierzandu-şi bastonul. Ochii lui stupefiaţi se uita la noi şi, vazandu-ne ca nu radem, Baruţu îşi da drumul şi plange descurajat. Ridicandu-l din zeama şi gainaţ, Baruţu are şi un argument. —Te-ai murdarit peste tot şi miroşi a coteţ, îi spune tatuţu. —Pentu ca sunt mic, tatuţule, raspunde Baruţu, consolat…

L-aţi vazut cumva pe Zdreanţa, Cel cu ochii de faianţa? E un caine zdrenţuros De flocos, dar e frumos. Parca-i strans din petice, Ca sa-l tot împiedice, Ferfeniţele-i atarna Şi pe ochi, pe nara carna, Şi se-ncurcaşi descurca, Parca-i scos din calţi pe furca. Are însa o ureche De pungaş fara pareche. Da tarcoale la coteţ, Ciufulit şi-aşa laieţ, Aşteptand un ceas şi doua O gaina sa se oua, Care canta cotcodace, Proaspat oul cand şi-l face. De cand e-n gospodarie Multe a-nvaţat şi ştie, Şi, pe branci, taraş, grapiş, Se strecoara pe furiş. Pune laba, ia cu botul Şi-nghite oul cu totul. — „Unde-i oul? a-ntrebat Gospodina. — „L-a mancat!” „Stai niţel, ca te dezvaţ Fara maturaşi baţ. Te învaţa mama minte.” Şi i-a dat un ou fierbinte. Dar de cum l-a îmbucat, Zdreanţa l-a şi lepadat Şi-a-njurat cu un latrat. Cand se uita la gaina, Cu culcuşul lui, vecina, Zice Zdreanţa-n gandul lui „S-a facut a dracului!”

Pentru ca aţi fost cuminţi. Pentru ca nu aţi batut azi toba cu vatraiele în fundul cazanului de rufe. Pentru ca nu aţi aruncat farfuriile pe geam. Pentru ca nu aţi rupt varful de la toate creioanele, pe care le ascut o data pe zi. Pentru ca nu aţi lasat apa deschisa, ca sa înece casa. Pentru ca nu mi-aţi uns clanţele cu dulceaţa. Pentru ca nu mi-aţi bagat cutia cu tutun în foc. Pentru ca nu aţi îndreptat ceasornicul ,cu ciocanul, nici nu mi l-aţi prajit. Pentru ca nu mi-aţi fiert pantofii. Pentru ca nu mi-aţi scos nici un ochi şi nici nu mi-aţi croit hainele din nou, haidem sa va duc, haidem sa mergem, dimpreuna cu Grivei, scumpii mei copii, fetiţa tatuţului şi baiatul maicuţii, afara, pe camp. Întai o sa trecem prin buruieni amare, prin paturi de pelin, prin horbota de muşeţel cu nasturi galbeni, şi cand vom ieşi puţin din gradina salbatica, picioarele va vor mirosi a Poala Maicii-Domnului, prin care vom merge desculţi, eu cu labele mele mari, voi cu calcaiele voastre ca nişte coltuce trandafirii. Sa nu ma întrebaţi prea multe lucruri o data, ca ma încurc. Sa nu fiţi curioşi sa aflaţi de ce este pamantul negru, iarba verde şi cerul albastru, ca nu ştiu deloc. O sa ne iasa pasari înainte: randunele ascuţite, vrabii grasulii şi cioroi d-aia marii. Taceţi din gura, ca nu ştiu pentru ce zboara şi cum. Şi sa nu daţi cu pietre în mine, ca ma bag în iarba, ma culc şi nu mai merg, pana ce fiecare din voi nu ma pupa de zece ori, unul pe o parte şi celalalt pe alta, pe muchiile urechii şi pe un ochi închis. —Ce spusei? A! mi-aduc aminte. Fiindca aţi fost cuminţi, o sa mergem sa va arat ceva, dincolo de apa şi peste drum de moara, unde Moşul cu barba cat canepa şi cu sprancenile cat peria de haine macina toata ziua faina de cozonaci. Sa nu faceţi gura cand trecem pe langa moara, ca sa nu iasa Moşul în prag şi sa ne ameninţe cu degetul lui lung cat un baţ cu maciulie: ca daca iese, eu o iau la fuga, şi ne prinde Moşul din urma, şi ne pune sa-i facem perişoare de malai pentru şoarecii morii, ca are opt sute. Cand vom trece apa, o sa va iau în carca pe amandoi – unul calare pe umarul drept şi altul pe stangul – ca sa nu va prinda racii de picioare şi sa va gadile subt talpa. O sa vedeţi în apa un prost mare cu doi copii în spinare, aplecaţi pe iaz. Sa nu ma întrebaţi cine sunt aia. Şi sa nu radeţi de mine, ca ma pui jos în rau şi trec apa de-a buşile cu voi şi fac prin apa: coac, oacaca, coac! ca broscoiul ala de colo, care şi-a scos botul verde din apa ca sa credem ca nu este el şi sa ne sperie. O sa va arat un pom în care cresc papuşi, din care pricina pomul se cheama papuşoi, adica tata de papuşi. Papuşile astea n-au mama, au numai tata, dar nici nu va închipuiţi ce mai tata au: cu douasprezece mustaţi şi douasprezece ţacalii de ţap, toate roşcovane: aşa e neamul lor; de stat la soare mult s-a parlit. O sa va arat o padure care face papuşi îmbracate gata şi încheiate la şapte camaşi albe, peste care tata lor a tras şi un halat verde-deschis. O sa vedeţi papuşile sculate în picioare pe pom şi înfaşurate în stihare. O sa vedeţi papuşile cu parul roşu creţ. Le luam cu noi şi le tundem şi le schimbam hainele; pomul cu papuşi e um pom deştept: tot el face şi margele galbene de chihlimbar, pe care le mananca iepurii noaptea la luna. Asta e numai un petic din tot ce o sa va arat. Daca o vrea tatuţu – şi trebuie sa vrea, ca, daca nu, îl batem cu ciorapii maicuţii – o sa va arat o gramada de lucruri, peste apa, peste deal şi dincolo de locul unde bombane albinele şi maraie ursul.

Cine s-a jucat azi-noapte Ca ne-a uns pomii cu lapte Şi-a vopsit cu tibişir Coardele de trandafir? Ba se poate ca o mana Le-a-nşirat c-un fir de lana Şi-a tras craci de corcoduşi Prin degete de manuşi. Vinele dintre petunii S-au facut cat nişte funii, Sarma gardului de plasa E de zece ori mai groasa Şi-mpresoara curtea mea Cu zaplaz de catifea. Sforile de telegraf Leagana cate-un cearceaf. Pe o capiţa de mei Şed opt mii de porumbei. Caci întregul Duhul Sfant S-a pogorat pe pamant. Iepuri albi cu blana groasa S-au strans palcuri langa casa. Ţarina, ca de hartie, E-nvelita cu dimie. Peste casa, o broboada A cazut, ciucuri, gramada. Cerbii,-n turme şi cirezi, Prinşi de coarne-s în livezi, Şi-ncepand coasta s-o urce, Se zmucesc sa se descurce. Ce folos! Din ramuri, iaca, Nu mai pot sa se desfaca, Şi-n plopi suna clopote Şubrede, de horbode

De ce-aş fi trist, ca toamna tîrzie mi-e frumoasa ? Pridvoarele-mi sînt coşuri cu flori, ca de mireasa. Fereastra mi-este plina De iederi împletite cu vine de glicina. Beteala şi-o desface la mine si mi-o lasa, Cînd soarele ramîne sa-l gazduiesc în casa. O prospeţime noua surîde şi învie Ca de botez, de nunta şi ca de feciorie. De ce-aş fi trist ? Ca pacea duioasa si blajina Ma duce ca o luntre prin linişti de lumina ? E un surîs şi-n vraful de carţi, sa ma alinte. Vieţi noi tresar vioaie din foste oseminte. Vad frunza ca scoboara din ramuri cîte una. Le ruginise bruma, le argintase luna. Aud şi grînguritul de dragoste cu jele, Oprit cu porumbeii pe coama casei mele. Luceferii de noapte, scaparatori, i-adun Din cerul ca o coada deschisa de paun. Singuratatea-mi doarme, culcata-n somn alaturi, De-a lungul, între paturi. Ma-ntreba cîteodata, trezita dintr-un vis : -,,Eşti tot aici cu mine si tot cu mine-nchis?,, Nu ma sfiiesc de dînsa, nici ei nu-i e ruşine Ca fuge sa se-ascunda de lume lînga mine. De ce-aş fi trist ? Ca nu ştiu mai bine sa framînt Cu sunet de vioara urciorul de pamînt ? Nu mi-e cladita casa de şiţa peste Trotuş, În pajiştea cu crînguri ? De ce-aş fi trist ? Şi totuş…

O, tu aceea de-altadata, ce te-ai pierdut din drumul lumii! Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-însul locul mumii, Femeie raspandita-n mine ca o mireasma-ntr-o padure, Scrisa-n visare ca o slova, înfipta-n trunchiul meu: sacure, Tu ce mi-ai prins de cantec viaţa cu braţe stranse de grumaji Şi m-ai oprit ca sa mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji Pe care te-am purtat braţara la mana casnica-a gandirii. Cu care-am nazuit alaturi sa leagan pruncul omenirii. Pur trandafir, batut în cuie de diamant, pe crucea mea Şi care-n fiece mişcare pierzi cu-o petala cate-o stea. Pamant fagaduit de ceruri cu turme, umbra si bucate. Tu care mi-ai schimbat cararea şi mi-ai facut-o val de mare, De-mi duce bolta-nsingurata dintr-o valtoare-ntr-o valtoare, Şi ţarmii-mi cresc în jur cat noaptea, pe cat talazul mi se-ntinde Şi ai lasat sa rataceasca undele mele suferinde; Unde ţi-s mainile sa-ntoarca în aer caile luminii? Unde sunt degetele tale sa-mi caute-n cununa spinii? Şi şoldul tau culcat în iarba, pe care plantele-l cuprind Şi-asculta-n sanul tau suspinul iubirii, cucerit murind? Tu ce nfiori pe şesuri plopii cand treci din creştet la picioare, Şi prinzi de tot ce te-ntalneşte o plasa calda de racoare. Tu ce scrutezi, scoţandu-ţi sanii pe jumatate din veştminte Ca sa-i sarute focul gurii, cuprinşi de maini cu luareaminte, Pustia vremii, strabatuta de şoimi de scrum şi de nisip, Carora vantul le-mprumuta o-nfaţişare fara chip; Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o sageata faraţinta, Şi frumuseţea ta facuta pare-a fi fost ca sa ma minta. Dar fiindca n-ai putut rapune destinul ce-ţi pandi faptura Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l pravali de moarte, ura; Ridica-ţi din pamant urechea, în ora nopţii, cand te chem, Ca sa auzi, o! neuitata, neiertatorul meu blestem.

Le-am scris cu unghia pe tencuiala Pe un parete de firida goala, Pe întuneric, în singuratate, Cu puterile neajutate Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul Care au lucrat împrejurul Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan. Sunt stihuri fara an, Stihuri de groapa, De sete de apa Şi de foame de scrum, Stihurile de acum. Cand mi s-a tocit unghia îngereasca Am lasat-o sa creasca Şi nu mi-a crescut – Sau nu o mai am cunoscut. Era întuneric. Ploaia batea departe, afara. Şi ma durea mana ca o ghiara. Neputincioasa sa se stranga Şi m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga.

S-a întors cercetatoarea Sa le spuie la surori Ca-i deschisa toata floarea Şi campia, de cu zori. Şi-au plecat aproape toate La cules, cu mii şi mii, Lasand vorba la nepoate Sa-ngrijeasca de copii. Caci muscoii şi bondarii Şi-alte neamuri de padure, Pe şoptite, ca talharii, Umblau mierea sa le-o fure. Însa paza-n stupi e buna, Ca tarziu, dupa apus, Colo jos, subt stupi, la luna, Ei zaceau cu burta-n sus.

     În cutia cu palarii vechi, sta un urs, de catifea. Daca nu era galben ca floarea soarelui, el ar fi fost fioros, şi podul întreg ar fi tremurat de frica lui.        Aveam în pod doi berbeci naparliţi, trei vaci fara picioare şi un armasar, care sta în pod fiindca era de lemn şi vopsit cu pensula verde. Dar ursul era galben, şi culoarea aita micşoreaza seriozitatea lucrurilor, nu sperie pe nimeni şi au luat-o florile pentru ele. Şi mai avea ursul doi ochi de sticla, care se uitau drept în tavan. Domnişoara cusatoreasa, îmbracand ursul din şase petice croite frumos, cred ca s-a înşelat cand a trebuit sa-i puna şi ochii, greşind cutia ochilor de urs şi luand, dintr-alta cutie, doi ochi de porumbel. Un urs se cere încruntat: ursul nostru din pod se uita cu bunatate. Ursul statuse jos, în casa, doi ani întregi şi ajunsese atat de stricator, încat am fost nevoit sa-l pui deoparte, în singuratate, şi el s-a trezit în cutia de palarii, numai dupa ce încercasem zadarnic fel de fel de mijloace de îndreptare. Croind ursul din faţa unei scurteici, moştenita de la o cucoana bunica, croitoreasa nu se gandise ca, fara sa vrea, îi da, prin potrivirea madularelor, nişte naravuri; pe care nici scurteica, nici catifeaua nu le avusesera în timpul lor. Tatal urşilor, care umbla nevazut prin lume şi îngrijeşte în munţi de copiii lui, sapandu-le peşteri, rasturnand iarna cate un pietroi pe barloage, spalandu-i în somn, pieptanandu-i şi taindu-le unghiile cu un ferastrau de argint, face ce face şi trece şi pe la ursul de pasla, pentru copii, şi le da cate un crampei de narav. Ursul nostru se naravise sa fure, şi nu fura altceva decat bomboane, ciocolata, dulceaţa, fructe si rahat. Cand Tatutu aducea o cutie cu lucruri dulci, ursul mirosea şi golea numaidecat cutia, fara sa-1 vada nimeni. – Cine a mancat ciocolata ? – Usu, raspundea baiatul, ridicand din umeri. Nu mai e. – Dar cutia cu bomboane englezeşti ? – Usu, raspundeau fata şi baiatul. Îl vazusera amîndoi. L-au prins de cateva ori cu cutiile în braţe fugind subt canapea. L-au şi batut. Odata i-au rupt o ureche de bumbac. De doi ani de zile, ursul a mancat toata dulceaţa de zmeura şi de chitra, caisele verzi, nucile, şerbetul. Însa el nu manca tot borcanul, lua cate puţin, ca sa nu se cunoasca, scotea cate un pumn de bomboane, cateva bucaţi, şi le manca pe toate cu încetul. Aşa s-a facut ca am trimis hoţul în pod, ca sa-l pedepsim şi sa cruţam dulceţurile copiilor. Însa el fura şi acum. Vine din pod. Noi nu l-am întalnit niciodata pe scara, se fereşte de noi, însa copiii l-au vazut de mai multe ori cum vine, cum deschide dulapul, cum desface borcanele şi cutiile, cum le goleşte şi cum fuge îndarat. De copii, ursul nu vrea sa se fereasca. Stramutarea lui în pod a fost cu atat mai binevenita cu cat învaţase de la urs sa manance zahar şi mielul cu parul creţ. Şi de la miel a învaţat şi mingea sa pape dulceaţa furata, cofeturi, cozonac şi prajituri. Ba mi se pare ca ursul niciodata nu a mancat ce mananca acum toate mingile, care înconjoara borcanele şi cutiile şi sug din ele tot. Tatuţu nu bate ursul, nici mielul, nici mingile, pentru ca el ştie ca trebuie sa creasca, şi lasa dulapurile descuiate, cutiile cu capacul niţel ridicat, borcanele cu ţipla nelegata, pentru ca mingile nu au degete ca sa dezlege sfoara şi sa descuie dulapul. Totuşi, într-o zi, Tatuţu o sa se puie la panda, chiar în dulap. Cand ursul şi mielul vor veni cu linguriţa în labuţa ca sa se înfrupte, o sa-l gaseasca pe Tatuţu între borcane. Şi atunci, nu ştiu care din trei va fugi mai repede, speriat: mielul, ursul ori Tatuţul.

Ion D. Marinescu este elev în clasa I-a primara şi sta îngandurat pe un scaunel, speriat de literele abecedarului. E într-a şaptesprezecea zi de şcoala. În mana lui minuscula condeiul e mult mai greu ca piatra cu care da în sus, mult mai complicat ca praştia, ca turca şi coinacul. El poate merge pe bicicleta însa nu poate sa ţie condeiul dupa cum i se cere. —Ma ustura deştiul, se plange Marinescu, caruia la şcoala îi zice ca lui tata-su, om în varsta, cu inele, cu ceas la brau şi cu mustaţi. Lui i-ar placea mai bine sa-i zica la şcoala Ionel, ca acasa. Dar nici acasa vorba Ionel nu mai suna ca pana în luna lui septembrie 1927, cand au intrat în viaţa lui programul, Domnul, Şcoala, Tabla, Catalogul… El simte ca de aici înainte totul va merge numai cu program şi certificat şi ca orice om strain o sa aiba dreptul sa se amestece în sufletul lui, desfatat pana atunci de mama, care nici ea nu mai seamana cu ce era, aparand programul şi „abecetarul” cu salbaticie. Toata lumea s-a învoit sa-i puie în mana un condei, un baţ mic cu peniţa-n varf, şi sa-l tortureze, silindu-l sa faca litere dupa model. Cand îl ia de jos, el se uita la condei, ca la un lucru pe care nu-l poate stapani, care poate sa ia foc şi sa-l arda pe maini, cine ştie? Ar vrea sa faca un caţel sau o pisica şi trebuie sa faca nişte lucruri care se numesc Bî, Dî, Fî şi Zed, şi sa le ţie minte pe toate, cum se scriu şi cum se rostesc, cu toate ca sunt aproape la fel. Şi, nedesparţita de toc, e sticla cu cerneala. De unde a mai ieşit şi sticla cu cerneala? Dupa cat se vede, aceasta apa neagra nu se mai întrebuinţeaza la altceva nimic, decat la scris. Dai drumul tocului în cerneala şi-l scoţi manjit şi cu el te mazgaleşti pe degete, pe haine, pe nas. Ionel e acoperit de cerneala, parca ar fi fabricat-o el în albie şi în lighean, înainte de a fi umplut sticla cu ea. Cerneala nu exista înainte de septembrie 1927. Ce cauta cerneala în viaţa lui, ca sa i-o îndurereze în fiecare zi? De dimineaţa pana seara, nu-i vorba decat de cerneala şi de alfabet. Şi, cerneala asta e un element diavolesc; cu cat te ştergi de ea cu atat se întinde mai departe. O ai întai pe doua degete, pe urma vine pe cinci, trece pe mana stanga, iese pe obraz, o gaseşti seara cand te dezbraci pe camaşa. Parca e vie şi umbla singura. Într-o zi, cand a voit sa se spele de cerneala, ca sa nu-l mai vaza mama lui, se facuse negru şi sapunul şi manjise odaia întreaga şi doua prosoape şi se prelinsese o pata şi pe caţel, singura rubedenie adevarata, ce-i mai ramanea intacta lui Ionel din toata familia, intrata în abecedar şi în program. În cele din urma, el a mai învaţat o ameninţare pe care nu o ştiuse: —Ai sa ramai repetent! Nici nu începuse bine anul şi el se vedea destinat sa ramaie repetent, fara sa priceapa ce se ascunde dedesubtul acestui cuvant pronunţat cu desperare. Deocamdata, el îşi închipuia ca o sa ramaie cocoşat sau şchiop, şi se temea. Condeiul lui Ionel e vrajit. Pana nu-l înmoaie în cerneala, el e uşurel şi se învarteşte lesne, ca o furculiţa, şi mai lesne. Îndata ce 1-a înmuiat, condeiul se schimba. Se pironeşte pe caiet şi nu se mai mişca, deşi el trebuie dus numai cu cele trei degete, cu care te închini. Şi trebuie dus în sus, apoi dus în jos, apoi întors de jos în sus şi dus învartit. Ionel face tot ce poate între scaunelul şi masa lui mica de lucru, scoala scaunelul pe doua picioare, îşi opinteşte genunchii în masa, apasa cu cotul, se încovoaie din umeri, scoate limba, îi vine sa stranute. Alaltaieri, nu ştiu cum s-a sprijinit în toate astea, ca au sarit masa, scaunelul, condeiul, cerneala, şi abecedarul deodata, toate, în zece parţi, ca dintr-un arc, şi Ionel a ramas repetent, în mijlocul odaii, pe spate, şi cu picioarele în sus. —Leneşule! o sa-ţi rup urechile, daca mai faci aşa, s-a rastit, mama lui Ionel. Stai aici langa mine şi scrie… Fa pe a. —Nu poci… Nu poci deloc, plange Ionel, razbit. Mama… Vino sa te pup… —Ia, te rog, sa fii serios… escrocule! îi raspunde cu cruzime mama lui… -şi Ionel se apleca pe caiet cu nişte lacrimi cat strugurii, atarnate de gene. Trebuie sa poţi! Ionel ar vrea sa faca pe a. —Nu-ţi place cartea, ticalosule… —Ba-mi place, zice Ionel, cu frica şi dezgust. —O sa te dau la fierarie, sa cari cu spinarea… L-ai facut pe a? Cum se face… a? —A?… a… ştiu! —Nu ştii nimic, eşti un prost – un cerc şi o coada. —Era sa spui şi eu… zice Ionel. —Ia spune atunci, cum se face b? —Bî… bî… da… se face… bî… stai ca ştiu; E cu coada de purcel. —Desigur ca e cu coada de purcel, dar coada vine la urma, nu se începe cu coada. Baga-ţi minţile în cap – îi zice mama lui încruntata – ca ma scoţi din rabdari… Tragi o linie de jos în sus, de la stanga la dreapta fara sa-i dai drumul, te întorci cu linia sus, de la dreapta la stanga, aluneci în jos, întorci în sus şi faci o codiţa de purcel… Ai înţeles? Ionel tace. —Ai înţeles? Ionel tace. —Ai înţeles ori nu ai înţeles?… —Ma doare aici, îngana Ionel, clipind din ochi şi ducand mana la frunte. Sfarşitul e întotdeauna înspaimantator. Mama nu-l bate pe Ionel, caci vrea sa-l faca sa înţeleaga de vorba, însa îl face „prostule, dobitocule, puturosule; cand eram ca tine ştiam zece poezii, pe dinafara”, şi cate altele, care-l ruşineaza cumplit pe Ionel, mai ales poeziile, caci el nu a învaţat nici una. Dar e mult mai grav, ca i se fac bagajele, ca sa plece, sa plece în lume singur, cu geamantanul taraş. O sa se faca seara, o sa ploua, şi el o sa se duca pe drumuri pustii, o sa mearga aşa mereu şi o sa-l manance raţele.