Tudor Arghezi povesti, povestiri, poezii si fabule

O furnica mica, mica Dar înfipta, va sa zica, Ieri, la pranz, mi s-a urcat De pe vişinul uscat Pe picioare, pentru caci Mi le-a luat drept nişte craci. Marunţica de faptura Duse, harnica la gura O farama de ceva Care-acasa trebuia Aşezat în magazie Pentru iarna ce-o sa vie. Un te duci aşa degraba Gandul meu mahnit o-ntreaba }nca nu te-ai lamurit Ca greşeşti şi-ai ratacit? Cu merinda îmbucata Te-ai suit pana-n cravata Şi mai ai pana-n chelie Doua dealuri şi-o barbie. Nu vrei tata sa-ţi arat Cum iei drumul îndarat? Sa-ţi mai pun o întrebare E aproape de culcare; Unde dormi, aici, departe? Intr-o pagina de carte? S-ajungi virgula tarzie Într-un op de poezie? Ma gandesc ce-i de facut S-o feresc de neştiut, Ingrijat de ce-o sa zica Maica stareţa furnica De-o lipsi din furnicar, Şi-o aşteapta în zadar.

Scumpi copii, dupa vacanța, Va mai amintiți de Zdreanța, Cel cu ochii de faianța, Cum l-am scris și l-ați citit? Cîte unul, cîți ați fost, L-învața și pe de rost. Rasfațat și mult iubit Zdreanța-al nostru a murit. Ramasese din frumosul Prieten bun, pielea și osul. Își pierduse și mirosul Și vederea, șchiopatînd Și cazînd din cînd în cînd. Ma striga din glod și apa Sa-l mai scot din cîte-o groapa, Aducîndu-și poate-aminte De un drum de mai nainte O lua strîmb printre strujani Dînd cu botu-n bolovani, Pentru ca întîi și-ntîi Sa-l ridic și sa-l mîngîi. Zdreanța, fara sa ma vada, Ma știa cam prin livada. Sufar de atunci cumplit Sa știu Zdreanța ca-a murit. Plînge sufletul din mine. Îl aștept și nu mai vine. Mai aflați, și nu e bine, Ca ce fuse nu mai vine. Vremea deapana și toarce Și ce-a fost nu mai se-ntoarce.

Carte frumosa , cinste cui te-a scris Încet gandita, gingaş cumpanita; Eşti ca o floare, anume înflorita Mainilor mele, care te-au deschis. Eşti ca vioara, singura ce canta Iubirea toata pe un fir de par, Şi paginile tale, adevar, S-au tiparit cu litera cea sfanta. Un om de sange ia din pisc noroi Şi zamisleşte marea lui fantoma De reverie, umbraşi aroma, Şi o pogoara vie printre noi. Dar jertfa lui zadarnica se pare, Pe cat e ghiersul carţii de frumos. Carte iubita, fara de folos, Tu nu raspunzi la nici o întrebare.

Strabatem iaraş parcul, la pas, ca mai nainte. Cararile-nvelite-s cu palide-oseminte. Aceeaş banca-n frunze ne-aşteapta la fantani. Doi îngeri duc beteala fantanilor pe mani. Ne-am aşezat alaturi şi braţu-i m-a cuprins. Un luminiş în mine parea ca s-ar fi stins. Ma-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut Ca orbul, ca sa cante, sparturile pe flaut. Vreau sa-mi ridic privirea şi vreau sa-i mangai ochii… Privirea întarzie pe panglicile rochii. Vreau degetui uşure sa-l iau sa i-l dezmierd… Orice vroiesc ramane îndeplinit pe sfert. Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plange? Apusul îşi întoarce cirezile prin sange. O! ma ridic, pe suflet s-o strang şi s-o sarut – Dar braţele, din umeri, le simt ca mi-au cazut. Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o data S-aplec la sarutare o frunte vinovata Sa-nvingem iaraş vremea dintr-o-ntarire noua Şi sa-nviem adancul izvoarelor de roua. Şi cum scoboara noaptea, aldata aşteptata, Îmi pare veche luna -şi steaua ce se-arata, Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vanat. Şi fara glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.

Decum s-a ivit lumina. A ieşit din stup albina, Sa mai vada, izma-creaţa A-nflorit de dimineaţa? Se-ngrijeşte gospodina De-nfloreşte şi sulfina, Caci plutise val de ceaţa, Asta-noapte, pe verdeaţa. A gasit toata gradina Înflorita, şi verbina, Şi s-a-ntors, dupa povaţa, Cu o proba de dulceaţa.

Baruţu vrea un plic. – Nu-ţi mai dau plicuri, ca le strici, îi raspunde Tatuţu, şi ma costa unul cincizeci de bani. – Vreau sa chiu la Braşov… – Tot scrii şi nu mai înveţi sa scrii. De un an, de cand „chii”, au mai ieşit opt romancieri şi zece poeţi. Te rog, Baruţule, fii serios. Şi sa nu-mi mai zmangaleşti plicurile, ca ma supar. Pauza. – Da-mi un plic, ca nu mai chiu. -Daca nu scrii, de ce-ţi mai trebuie plic? Acum nu e timp de plicuri. Du-te de te culca: mi-ai fagaduit ca ai sa dormi doua ceasuri, în toate zilele, dupa masa, ca si te duc la cinematograf. Ţine-te de cuvant. – Ma cunc cu el! zice Baruţu. – Cu cine cu el? – Cu plicul. – Şi mi-l dai înapoi nemazgalit şi curat? – Îl pui superna. – Bine, uite un plic. Sa dea naiba sa mi-l mototoleşti! Miţu a prins de veste ca fratele ei a capatat un plic. – I-ai dat lui Baruţu un plic, zice Miţu. – De unde ştii? – L-am vazut. – Şi dumneata ce vrei acum? – Sa-mi dai şi mie ceva… – N-am nimic de dat. – Sa-mi dai ochelarii, sa ma culc cu ei. – Cum sa-ţi dau ochelarii? Trebuie sa citesc. Daca-ţi dau ochelarii nu mai pot sa fac nimic. Miţu ştia ca nu i se pot lasa ochelarii. Repede: Atunci… da-mi ceasul. – Ai sa-i spargi geamul. L-ai mai spart. – Eram mica. Acum sunt… frumoasa. – Şi cand erai mica erai frumoasa, şi tot ai spart geamul. Dar ce vrei sa faci cu ceasul? – Îl pui la gat. Ma uit cat o sa dorm… – Lasa, cand o sa cunoşti numerele de pe ceasornic, îţi cumpar unul de mana. – Ştiu, zice Miţu: acu e douasprezece. – Ai pus deştiul pe patru. – Patru nu-i douasprezece? întreaba Miţuca. – Ai dreptate, Miţule. Totuna e. Ţine ceasul. Stai sa ţi-l pui la gat. Aproape doua ore reglementare au trecut. Tatuţu uitase, furat în povestirile unei carţi cu poze, pe care o ascunde de copiii lui, lacom sa manance singur din dulceţurile scrise. Baruţu casca gutural, cu un mare accent de lene în vocea cascatului, scos dintr-un mare gatlej. În privinţa lui, Tatuţu e fara grija. Baruţu o sa doarma mult şi, o sa-l razbune pe el. O sa ceara toata viaţa sa-l dezbrace şi sa-l îmbrace, sa-l culce şi sa-l scoale cineva, şi cum e baiat frumos, şi cum Tatuţu are un singur baiat, iar tatuţii ceilalţi au fete multe, Baruţu o sa fie fericit. A batut de 6. Buna dimineaţa, purcei! MIŢU (înapoind ceasornicul): – Nu ştiu ce are, Tatuţule, ca se învarteşte mereu. TĂTUŢU (tehnic): – I-ai rupt, desigur, arcul. MIŢU: – Nu s-a rupt nimic. BARUŢU (restituind plicul în perfecta stare): – Poftim! TĂTUŢU: – Bravo, Baruţule! BARUŢU: – L-am şi lipit.

M-am pomenit într-o seara cu o vizita neaşteptata. Pe masa, printre manuscrise şi condeie, aparu, la etajul unde salaşuiesc, într-o insula de asfalt, un greiere elegant. N-aş putea spune cat a fost el de surprins de prezenţa mea în mijlocul unui talaz de hartii mazgalite, razimata-n cot şi silind un alt greiere, mic, prins între degete şi muiat în cerneala, sa fac slove minuscule, identice în intimitatea lor cu cantecul lui de clopoţel cat bobul de mazeri. S-a oprit pe masa şi a stat sa se reculeaga. Îmi închipui ca m-a vazut şi ca a ramas confuz de ciudata mea îndeletnicire, el care cunoştea munca spicelor, rumegatul vitelor, ghitara vantului şi osardia cartiţii oarbe. În faţa lui am avut un sentiment speriat, modificat de un sentiment îngeresc. M-am ridicat respectuos de pe scaun şi, fara sa vreau, l-am salutat: – Buna seara, domnule Greiere de Camp, încorsetat în platoşe lucii, de mare cavaler. Carei intenţii datoresc onoarea vizitei domniei tale? Stateam în cot, scarbit de lumini artificiale şi de zgomotul cetaţii unde cartesc în singurataţi. Cine te-a trimis? Cum te-ai strecurat pana la mine, nestrivit de automobile şi nemancat de vrabioi înainte de a intra în oraş? Scoate biletul: îmi închipui ca te-au trimis copiii mei cu o scrisoare. Unde i-ai lasat? În trifoi, sau, cu ochii pe jumatate adormiţi, în scaunele lor de rachita? Ce ţi-au spus cand ai plecat? Greierele raspunde, într-adevar, fara sa se mişte de langa tampon: – Cri-cri! – Daca ai venit sa-mi ţii de urat, sa ma ierţi ca nu am unde te adaposti! Palnia telefonului, cand o canta în urechea ta, obişnuita cu muzica lina, te vei înfricoşa. Dumneata eşti un neastamparat; te cunosc: îţi place sa fugi şi sa te întorci, sa sai în sus şi sa te piteşti în iarba. N-am iarba decat în peizajul de colo, şi iarba-i de ulei, şi peizajul cu geam: ai vrea sa intri şi te opreşte sticla. Du-te înapoi! Odihneşte-te puţin. Ai sa strabaţi doua judeţe întregi, Ilfovul şi Prahova. Haide, sunt orele zece şi un sfert şi vreau maine dis-de-dimineaţa sa fii îndarat, sa-mi deştepţi copiii, cantandu-le „cri-cri” în horbota perinei şi sa-i pupi din partea mea pe cercelul urechii. Greierul a înţeles: – Cri-cri! Şi se arunca de pe masa în întuneric. Doamne tu te-ai gandit la mine şi mi-ai trimis o mangaiere de care asta-seara am cautat-o în deşert.

Un loc e minunat pe lume, Locul unde ai invatat sa scrii, Sa socotesti, sa ai prieteni si sa fii. Profesorii te-nvata acolo, Multe lucruri valoroase, Care-n viata-s necesare. Ati ghicit voi oare, Care-i locul minunat? Este scoala cea de aur, Profesoara pentru toti Care carte vor sa stie.

Obrajii tai mi-s dragi Cu ochii lor ca lacul, În care se-oglindesc Azurul şi copacul. Surasul tau mi-i drag, Caci e ca piatra-n fund, Spre care-noata albi Peşti lungi cu ochi rotund. Şi capul tau mi-i drag, Caci e ca malu-n stuf, Unde paianjeni dorm, Pe zori facute puf. Faptura ta întreaga De chin şi bucurie, Nu trebuie sa-mi fie, De ce sa-mi fie draga?

Nu-ţi voi lasa drept bunuri, dupa moarte, Decat un nume adunat pe o carte, În seara razvratita care vine De la strabunii mei pana la tine, Prin rapi şi gropi adanci Suite de batranii mei pe branci Şi care, tanar, sa le urci te-aşteapta Cartea mea-i, fiule, o treapta. Aşeaz-o cu credinţa capatai. Ea e hrisovul vostru cel dintai. Al robilor cu saricile, pline De osemintele varsate-n mine. Ca sa schimbam, acum, întaia oara Sapa-n condei şi brazda-n calimara Batranii au adunat, printre plavani, Sudoarea muncii sutelor de ani. Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite Eu am ivit cuvinte potrivite Şi leagane urmaşilor stapani. Şi, framantate mii de saptamani Le-am prefacut în versuri şi-n icoane, Facui din zdrenţe muguri şi coroane. Veninul strans l-am preschimbat în miere, Lasand întreaga dulcea lui putere Am luat ocara, şi torcand uşure Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure. Am luat cenuşa morţilor din vatra Şi am facut-o Dumnezeu de piatra, Hotar înalt, cu doua lumi pe poale, Pazind în piscul datoriei tale. Durerea noastra surdaşi amara O gramadii pe-o singura vioara, Pe care ascultand-o a jucat Stapanul, ca un ţap înjunghiat. Din bube, mucegaiuri şi noroi Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. Biciul rabdat se-ntoarce în cuvinte Şi izbaveşte-ncet pedesitor Odrasla vie-a crimei tuturor. E-ndreptaţirea ramurei obscure Ieşita la lumina din padure Şi dand în varf, ca un ciorchin de negi Rodul durerii de vecii întregi. Întinsa leneşa pe canapea, Domniţa sufera în cartea mea. Slova de foc şi slova faurita Împarechiate-n carte se marita, Ca fierul cald îmbraţişat în cleşte. Robul a scris-o, Domnul o citeşte, Far-a cunoaşte ca-n adancul ei Zace mania bunilor mei.