Tudor Arghezi povesti, povestiri, poezii si fabule

L-aţi vazut cumva pe Zdreanţa, Cel cu ochii de faianţa? E un caine zdrenţuros De flocos, dar e frumos. Parca-i strans din petice, Ca sa-l tot împiedice, Ferfeniţele-i atarna Şi pe ochi, pe nara carna, Şi se-ncurcaşi descurca, Parca-i scos din calţi pe furca. Are însa o ureche De pungaş fara pareche. Da tarcoale la coteţ, Ciufulit şi-aşa laieţ, Aşteptand un ceas şi doua O gaina sa se oua, Care canta cotcodace, Proaspat oul cand şi-l face. De cand e-n gospodarie Multe a-nvaţat şi ştie, Şi, pe branci, taraş, grapiş, Se strecoara pe furiş. Pune laba, ia cu botul Şi-nghite oul cu totul. — „Unde-i oul? a-ntrebat Gospodina. — „L-a mancat!” „Stai niţel, ca te dezvaţ Fara maturaşi baţ. Te învaţa mama minte.” Şi i-a dat un ou fierbinte. Dar de cum l-a îmbucat, Zdreanţa l-a şi lepadat Şi-a-njurat cu un latrat. Cand se uita la gaina, Cu culcuşul lui, vecina, Zice Zdreanţa-n gandul lui „S-a facut a dracului!”

Cuţul negru peste tot Trece vama ganditor, Cu urechile pe bot. Cuţul este calator. Sa cutez ceva sa-i spun? Nu ştiu ce are sa creada. Trebuie sa fie bun: A dat niţeluş din coada. Însa finca e pe jos, S-a uitat, nu s-a oprit. E frumos, dar ce folos Daca-i aşa de grabit? Cine-o fi gasit cu cale, Pe-nserate, de i-a scris, Pe adresa dumisale, Sa pofteasca la Paris?

Strabatem iaraş parcul, la pas, ca mai nainte. Cararile-nvelite-s cu palide-oseminte. Aceeaş banca-n frunze ne-aşteapta la fantani. Doi îngeri duc beteala fantanilor pe mani. Ne-am aşezat alaturi şi braţu-i m-a cuprins. Un luminiş în mine parea ca s-ar fi stins. Ma-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut Ca orbul, ca sa cante, sparturile pe flaut. Vreau sa-mi ridic privirea şi vreau sa-i mangai ochii… Privirea întarzie pe panglicile rochii. Vreau degetui uşure sa-l iau sa i-l dezmierd… Orice vroiesc ramane îndeplinit pe sfert. Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plange? Apusul îşi întoarce cirezile prin sange. O! ma ridic, pe suflet s-o strang şi s-o sarut – Dar braţele, din umeri, le simt ca mi-au cazut. Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o data S-aplec la sarutare o frunte vinovata Sa-nvingem iaraş vremea dintr-o-ntarire noua Şi sa-nviem adancul izvoarelor de roua. Şi cum scoboara noaptea, aldata aşteptata, Îmi pare veche luna -şi steaua ce se-arata, Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vanat. Şi fara glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.

Nu-ţi voi lasa drept bunuri, dupa moarte, Decat un nume adunat pe o carte, În seara razvratita care vine De la strabunii mei pana la tine, Prin rapi şi gropi adanci Suite de batranii mei pe branci Şi care, tanar, sa le urci te-aşteapta Cartea mea-i, fiule, o treapta. Aşeaz-o cu credinţa capatai. Ea e hrisovul vostru cel dintai. Al robilor cu saricile, pline De osemintele varsate-n mine. Ca sa schimbam, acum, întaia oara Sapa-n condei şi brazda-n calimara Batranii au adunat, printre plavani, Sudoarea muncii sutelor de ani. Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite Eu am ivit cuvinte potrivite Şi leagane urmaşilor stapani. Şi, framantate mii de saptamani Le-am prefacut în versuri şi-n icoane, Facui din zdrenţe muguri şi coroane. Veninul strans l-am preschimbat în miere, Lasand întreaga dulcea lui putere Am luat ocara, şi torcand uşure Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure. Am luat cenuşa morţilor din vatra Şi am facut-o Dumnezeu de piatra, Hotar înalt, cu doua lumi pe poale, Pazind în piscul datoriei tale. Durerea noastra surdaşi amara O gramadii pe-o singura vioara, Pe care ascultand-o a jucat Stapanul, ca un ţap înjunghiat. Din bube, mucegaiuri şi noroi Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. Biciul rabdat se-ntoarce în cuvinte Şi izbaveşte-ncet pedesitor Odrasla vie-a crimei tuturor. E-ndreptaţirea ramurei obscure Ieşita la lumina din padure Şi dand în varf, ca un ciorchin de negi Rodul durerii de vecii întregi. Întinsa leneşa pe canapea, Domniţa sufera în cartea mea. Slova de foc şi slova faurita Împarechiate-n carte se marita, Ca fierul cald îmbraţişat în cleşte. Robul a scris-o, Domnul o citeşte, Far-a cunoaşte ca-n adancul ei Zace mania bunilor mei.

Într-o zi, prin asfinţit, Şoaricele a-ndraznit Sa se creada în putere A prada stupul de miere. El intrase pe furiş, Strecurat pe urdiniş, Se gandea ca o albina-i Slaba, micaşi puţina, Pe cand el, hoţşi borfaş, Langa ea-i un uriaş. Nu ştiuse ca nerodul Va da ochii cu norodul Şi-şi pusese-n cap minciuna Ca da-n stup de cate una. Roiul, cum de l-a zarit C-a intrat, l-a copleşit. Socoteala sa-i mai ceara Nu! L-au îmbracat cu ceara, De la bot pana la coada Tabarate mii, gramada, Şi l-au strans cu meşteşug, Încuiat ca-ntr-un coşciug. Nu ajunge, vream sa zic, Sa fii mare cu cel mic, Ca puterea se aduna Din toţi micii împreuna.

Stupul lor de pe valcea Sta pazit într-o broboada De trei plopi înnalţi, de nea, Pe o blana de zapada. Prisacarul le-a uitat, Şi-a cazut şi peste ele Iarna, grea ca un plocat, Cu chenar de peruzele. Înlauntru însa-n stup Lucratoarele sunt treze Şi facand un singur trup Nu-nceteaza sa lucreze. Ca niciuna n-a muncit Pentru sine, ci-mpreuna Pentru stupul împlinit Cu felii de miere buna.

Un loc e minunat pe lume, Locul unde ai invatat sa scrii, Sa socotesti, sa ai prieteni si sa fii. Profesorii te-nvata acolo, Multe lucruri valoroase, Care-n viata-s necesare. Ati ghicit voi oare, Care-i locul minunat? Este scoala cea de aur, Profesoara pentru toti Care carte vor sa stie.

O, tu aceea de-altadata, ce te-ai pierdut din drumul lumii! Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-însul locul mumii, Femeie raspandita-n mine ca o mireasma-ntr-o padure, Scrisa-n visare ca o slova, înfipta-n trunchiul meu: sacure, Tu ce mi-ai prins de cantec viaţa cu braţe stranse de grumaji Şi m-ai oprit ca sa mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji Pe care te-am purtat braţara la mana casnica-a gandirii. Cu care-am nazuit alaturi sa leagan pruncul omenirii. Pur trandafir, batut în cuie de diamant, pe crucea mea Şi care-n fiece mişcare pierzi cu-o petala cate-o stea. Pamant fagaduit de ceruri cu turme, umbra si bucate. Tu care mi-ai schimbat cararea şi mi-ai facut-o val de mare, De-mi duce bolta-nsingurata dintr-o valtoare-ntr-o valtoare, Şi ţarmii-mi cresc în jur cat noaptea, pe cat talazul mi se-ntinde Şi ai lasat sa rataceasca undele mele suferinde; Unde ţi-s mainile sa-ntoarca în aer caile luminii? Unde sunt degetele tale sa-mi caute-n cununa spinii? Şi şoldul tau culcat în iarba, pe care plantele-l cuprind Şi-asculta-n sanul tau suspinul iubirii, cucerit murind? Tu ce nfiori pe şesuri plopii cand treci din creştet la picioare, Şi prinzi de tot ce te-ntalneşte o plasa calda de racoare. Tu ce scrutezi, scoţandu-ţi sanii pe jumatate din veştminte Ca sa-i sarute focul gurii, cuprinşi de maini cu luareaminte, Pustia vremii, strabatuta de şoimi de scrum şi de nisip, Carora vantul le-mprumuta o-nfaţişare fara chip; Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o sageata faraţinta, Şi frumuseţea ta facuta pare-a fi fost ca sa ma minta. Dar fiindca n-ai putut rapune destinul ce-ţi pandi faptura Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l pravali de moarte, ura; Ridica-ţi din pamant urechea, în ora nopţii, cand te chem, Ca sa auzi, o! neuitata, neiertatorul meu blestem.

Te dramuiesc în zgomot şi-n tacere Şi te pandesc în timp, ca pe vanat, Sa vad:eşti şoimul meu cel cautat? Sa te ucid? Sau sa-ngenunchi a cere. Pentru credinţa sau pentru tagada, Te caut darz şi fara de folos. Eşti visul meu, din toate, cel frumos Şi nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada. Ca-n oglindirea unui drum de apa, Pari cand a fi, pari cand ca nu mai eşti; Te-ntrezarii în stele, printre peşti, Ca taurul salbatec cand se adapa. Singuri, acum în marea ta poveste, Raman cu tine sa ma mai masor, Fara sa vreau sa ies biruitor. Vreau sa te pipai şi sa urlu: „Este!”

Biruitor de lifte si jivine, Asteapta darz, la randu-i biruit, Si ochii lui, de patru timpuri pline, Incremeniti pe zare, n-au dormit. Pe locul unde si-a rapus vrajmasii Iar slava lor tarana a cazut, S-au aratat, in urma, in sange, pasii Curteniilor sireti ce l-au vandut. Inchis in turnul mortii din porunca, Printul e-ntreg, dar gandurile-l dor, Ca niste vulturi negri ce-si arunca Intre cotete rotirile lor. Puterea lui intreaga si viteaza Asculta-n noaptea de safir si lut, Din departare, calul ca-i necheaza, Care prin adieri l-a cunoscut. Si cand il rod paduchii cateodata Pe dedesubtul platosei domnesti, Printul te simte, spada fermecata, Prinsa de sold, c-ai tremurat si cresti