Tudor Arghezi povesti, povestiri, poezii si fabule

L-aţi vazut cumva pe Zdreanţa, Cel cu ochii de faianţa? E un caine zdrenţuros De flocos, dar e frumos. Parca-i strans din petice, Ca sa-l tot împiedice, Ferfeniţele-i atarna Şi pe ochi, pe nara carna, Şi se-ncurcaşi descurca, Parca-i scos din calţi pe furca. Are însa o ureche De pungaş fara pareche. Da tarcoale la coteţ, Ciufulit şi-aşa laieţ, Aşteptand un ceas şi doua O gaina sa se oua, Care canta cotcodace, Proaspat oul cand şi-l face. De cand e-n gospodarie Multe a-nvaţat şi ştie, Şi, pe branci, taraş, grapiş, Se strecoara pe furiş. Pune laba, ia cu botul Şi-nghite oul cu totul. — „Unde-i oul? a-ntrebat Gospodina. — „L-a mancat!” „Stai niţel, ca te dezvaţ Fara maturaşi baţ. Te învaţa mama minte.” Şi i-a dat un ou fierbinte. Dar de cum l-a îmbucat, Zdreanţa l-a şi lepadat Şi-a-njurat cu un latrat. Cand se uita la gaina, Cu culcuşul lui, vecina, Zice Zdreanţa-n gandul lui „S-a facut a dracului!”

Stupul lor de pe valcea Sta pazit într-o broboada De trei plopi înnalţi, de nea, Pe o blana de zapada. Prisacarul le-a uitat, Şi-a cazut şi peste ele Iarna, grea ca un plocat, Cu chenar de peruzele. Înlauntru însa-n stup Lucratoarele sunt treze Şi facand un singur trup Nu-nceteaza sa lucreze. Ca niciuna n-a muncit Pentru sine, ci-mpreuna Pentru stupul împlinit Cu felii de miere buna.

Decum s-a ivit lumina. A ieşit din stup albina, Sa mai vada, izma-creaţa A-nflorit de dimineaţa? Se-ngrijeşte gospodina De-nfloreşte şi sulfina, Caci plutise val de ceaţa, Asta-noapte, pe verdeaţa. A gasit toata gradina Înflorita, şi verbina, Şi s-a-ntors, dupa povaţa, Cu o proba de dulceaţa.

S-a întors cercetatoarea Sa le spuie la surori Ca-i deschisa toata floarea Şi campia, de cu zori. Şi-au plecat aproape toate La cules, cu mii şi mii, Lasand vorba la nepoate Sa-ngrijeasca de copii. Caci muscoii şi bondarii Şi-alte neamuri de padure, Pe şoptite, ca talharii, Umblau mierea sa le-o fure. Însa paza-n stupi e buna, Ca tarziu, dupa apus, Colo jos, subt stupi, la luna, Ei zaceau cu burta-n sus.

Într-o zi, prin asfinţit, Şoaricele a-ndraznit Sa se creada în putere A prada stupul de miere. El intrase pe furiş, Strecurat pe urdiniş, Se gandea ca o albina-i Slaba, micaşi puţina, Pe cand el, hoţşi borfaş, Langa ea-i un uriaş. Nu ştiuse ca nerodul Va da ochii cu norodul Şi-şi pusese-n cap minciuna Ca da-n stup de cate una. Roiul, cum de l-a zarit C-a intrat, l-a copleşit. Socoteala sa-i mai ceara Nu! L-au îmbracat cu ceara, De la bot pana la coada Tabarate mii, gramada, Şi l-au strans cu meşteşug, Încuiat ca-ntr-un coşciug. Nu ajunge, vream sa zic, Sa fii mare cu cel mic, Ca puterea se aduna Din toţi micii împreuna.

Ce duh ai şi ce putere. Sa-mpleteşti ceara cu miere, De la floarea din gradina, Ostenita de albina? Tu aduni de pe meIeaguri, Pentru stupi şi pentru faguri, Pulberi, roua, stropi şi leacuri, Poate ca de mii de veacuri. Ca din lana, ca din ace, Ţeşi reţeaua de ghioace, De celule-n care pui Mierea dulce şi un pui. Scule, numere, cantare Au pus la masuratoare Ca-ncaperea cea mai mare În gaoacea cea mai mica E ghiocul tau, fetica Eşti, pe lumea de subt cer, Cel mai mare inginer. Pe-ntuneric, far saştii, Ai facut bijuterii Şi minuni în toata clipa Cu musteaţa şi aripa. Şi, cum ştii, muncind, sa taci, Nu te lauzi cu ce faci.

Strabatem iaraş parcul, la pas, ca mai nainte. Cararile-nvelite-s cu palide-oseminte. Aceeaş banca-n frunze ne-aşteapta la fantani. Doi îngeri duc beteala fantanilor pe mani. Ne-am aşezat alaturi şi braţu-i m-a cuprins. Un luminiş în mine parea ca s-ar fi stins. Ma-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut Ca orbul, ca sa cante, sparturile pe flaut. Vreau sa-mi ridic privirea şi vreau sa-i mangai ochii… Privirea întarzie pe panglicile rochii. Vreau degetui uşure sa-l iau sa i-l dezmierd… Orice vroiesc ramane îndeplinit pe sfert. Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plange? Apusul îşi întoarce cirezile prin sange. O! ma ridic, pe suflet s-o strang şi s-o sarut – Dar braţele, din umeri, le simt ca mi-au cazut. Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o data S-aplec la sarutare o frunte vinovata Sa-nvingem iaraş vremea dintr-o-ntarire noua Şi sa-nviem adancul izvoarelor de roua. Şi cum scoboara noaptea, aldata aşteptata, Îmi pare veche luna -şi steaua ce se-arata, Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vanat. Şi fara glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.

Le-am scris cu unghia pe tencuiala Pe un parete de firida goala, Pe întuneric, în singuratate, Cu puterile neajutate Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul Care au lucrat împrejurul Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan. Sunt stihuri fara an, Stihuri de groapa, De sete de apa Şi de foame de scrum, Stihurile de acum. Cand mi s-a tocit unghia îngereasca Am lasat-o sa creasca Şi nu mi-a crescut – Sau nu o mai am cunoscut. Era întuneric. Ploaia batea departe, afara. Şi ma durea mana ca o ghiara. Neputincioasa sa se stranga Şi m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga.

Te dramuiesc în zgomot şi-n tacere Şi te pandesc în timp, ca pe vanat, Sa vad:eşti şoimul meu cel cautat? Sa te ucid? Sau sa-ngenunchi a cere. Pentru credinţa sau pentru tagada, Te caut darz şi fara de folos. Eşti visul meu, din toate, cel frumos Şi nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada. Ca-n oglindirea unui drum de apa, Pari cand a fi, pari cand ca nu mai eşti; Te-ntrezarii în stele, printre peşti, Ca taurul salbatec cand se adapa. Singuri, acum în marea ta poveste, Raman cu tine sa ma mai masor, Fara sa vreau sa ies biruitor. Vreau sa te pipai şi sa urlu: „Este!”

Nu-ţi voi lasa drept bunuri, dupa moarte, Decat un nume adunat pe o carte, În seara razvratita care vine De la strabunii mei pana la tine, Prin rapi şi gropi adanci Suite de batranii mei pe branci Şi care, tanar, sa le urci te-aşteapta Cartea mea-i, fiule, o treapta. Aşeaz-o cu credinţa capatai. Ea e hrisovul vostru cel dintai. Al robilor cu saricile, pline De osemintele varsate-n mine. Ca sa schimbam, acum, întaia oara Sapa-n condei şi brazda-n calimara Batranii au adunat, printre plavani, Sudoarea muncii sutelor de ani. Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite Eu am ivit cuvinte potrivite Şi leagane urmaşilor stapani. Şi, framantate mii de saptamani Le-am prefacut în versuri şi-n icoane, Facui din zdrenţe muguri şi coroane. Veninul strans l-am preschimbat în miere, Lasand întreaga dulcea lui putere Am luat ocara, şi torcand uşure Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure. Am luat cenuşa morţilor din vatra Şi am facut-o Dumnezeu de piatra, Hotar înalt, cu doua lumi pe poale, Pazind în piscul datoriei tale. Durerea noastra surdaşi amara O gramadii pe-o singura vioara, Pe care ascultand-o a jucat Stapanul, ca un ţap înjunghiat. Din bube, mucegaiuri şi noroi Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. Biciul rabdat se-ntoarce în cuvinte Şi izbaveşte-ncet pedesitor Odrasla vie-a crimei tuturor. E-ndreptaţirea ramurei obscure Ieşita la lumina din padure Şi dand în varf, ca un ciorchin de negi Rodul durerii de vecii întregi. Întinsa leneşa pe canapea, Domniţa sufera în cartea mea. Slova de foc şi slova faurita Împarechiate-n carte se marita, Ca fierul cald îmbraţişat în cleşte. Robul a scris-o, Domnul o citeşte, Far-a cunoaşte ca-n adancul ei Zace mania bunilor mei.