Tudor Arghezi povesti, povestiri, poezii si fabule

Un loc e minunat pe lume, Locul unde ai invatat sa scrii, Sa socotesti, sa ai prieteni si sa fii. Profesorii te-nvata acolo, Multe lucruri valoroase, Care-n viata-s necesare. Ati ghicit voi oare, Care-i locul minunat? Este scoala cea de aur, Profesoara pentru toti Care carte vor sa stie.

Obrajii tai mi-s dragi Cu ochii lor ca lacul, În care se-oglindesc Azurul şi copacul. Surasul tau mi-i drag, Caci e ca piatra-n fund, Spre care-noata albi Peşti lungi cu ochi rotund. Şi capul tau mi-i drag, Caci e ca malu-n stuf, Unde paianjeni dorm, Pe zori facute puf. Faptura ta întreaga De chin şi bucurie, Nu trebuie sa-mi fie, De ce sa-mi fie draga?

Nu-ţi voi lasa drept bunuri, dupa moarte, Decat un nume adunat pe o carte, În seara razvratita care vine De la strabunii mei pana la tine, Prin rapi şi gropi adanci Suite de batranii mei pe branci Şi care, tanar, sa le urci te-aşteapta Cartea mea-i, fiule, o treapta. Aşeaz-o cu credinţa capatai. Ea e hrisovul vostru cel dintai. Al robilor cu saricile, pline De osemintele varsate-n mine. Ca sa schimbam, acum, întaia oara Sapa-n condei şi brazda-n calimara Batranii au adunat, printre plavani, Sudoarea muncii sutelor de ani. Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite Eu am ivit cuvinte potrivite Şi leagane urmaşilor stapani. Şi, framantate mii de saptamani Le-am prefacut în versuri şi-n icoane, Facui din zdrenţe muguri şi coroane. Veninul strans l-am preschimbat în miere, Lasand întreaga dulcea lui putere Am luat ocara, şi torcand uşure Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure. Am luat cenuşa morţilor din vatra Şi am facut-o Dumnezeu de piatra, Hotar înalt, cu doua lumi pe poale, Pazind în piscul datoriei tale. Durerea noastra surdaşi amara O gramadii pe-o singura vioara, Pe care ascultand-o a jucat Stapanul, ca un ţap înjunghiat. Din bube, mucegaiuri şi noroi Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. Biciul rabdat se-ntoarce în cuvinte Şi izbaveşte-ncet pedesitor Odrasla vie-a crimei tuturor. E-ndreptaţirea ramurei obscure Ieşita la lumina din padure Şi dand în varf, ca un ciorchin de negi Rodul durerii de vecii întregi. Întinsa leneşa pe canapea, Domniţa sufera în cartea mea. Slova de foc şi slova faurita Împarechiate-n carte se marita, Ca fierul cald îmbraţişat în cleşte. Robul a scris-o, Domnul o citeşte, Far-a cunoaşte ca-n adancul ei Zace mania bunilor mei.

Ce duh ai şi ce putere. Sa-mpleteşti ceara cu miere, De la floarea din gradina, Ostenita de albina? Tu aduni de pe meIeaguri, Pentru stupi şi pentru faguri, Pulberi, roua, stropi şi leacuri, Poate ca de mii de veacuri. Ca din lana, ca din ace, Ţeşi reţeaua de ghioace, De celule-n care pui Mierea dulce şi un pui. Scule, numere, cantare Au pus la masuratoare Ca-ncaperea cea mai mare În gaoacea cea mai mica E ghiocul tau, fetica Eşti, pe lumea de subt cer, Cel mai mare inginer. Pe-ntuneric, far saştii, Ai facut bijuterii Şi minuni în toata clipa Cu musteaţa şi aripa. Şi, cum ştii, muncind, sa taci, Nu te lauzi cu ce faci.

        Miţu si Baruţu au mai crescut şi încep sa comploteze. În ceasurile scurte dintre paruieli şi ghionti, daţi şi primiţi, înţelegandu-şi interesele de generaţie mai bine, ei îşi dau seama ca au datoria sa se organizeze împotriva marilor adversari: maicuţa şi tatuţu, unchiul Sesis şi matuşa Tatana. Libertaţile lor au vazut din experienţa ca sunt limitate de reguli şi dogme. În ordinea morala nu e voie nimic, iar în ordinea materiala totul e încuiat. Afurisiţii şi tartorii au dus perversiunea pana la rafinamentul dulapurilor cu broasca, blocate cu o farama de metal trecuta pe o veriga. Cu toate ca, nemişcate şi blande la locul lor, s-ar lasa de bunavoie cotrobaite, dulapurile sunt ca şi cum nici n-ar fi acolo unde se gasesc, caci stau în buzunarele asupritorilor, unele la maicuţa, altele la tatuţu.        De la bucatarie pana la dormitoare, numai dulapuri de toata marimea şi înalţimea. Nu e odaie fara un dulap cel puţin. Te întrebi de ce mai e nevoie de dulapuri daca sunt odai, şi ce rost mai au odaile daca mai ai şi dulapuri, chei la odai şi chei la dulapuri. E absurd. Şi mania cheilor cu broasca merge şi mai departe. Chiar în dulapurile încuiate, daca umbli la ele, dai de saltare încuiate, şi în saltare, de cutii încuiate. Nemaipomenit!       Odata, Baruţu a gasit uşa unui dulap crapata şi a strigat numaidecat pe Miţu. Descoperisera, în sfarşit, drumul la tainele mari, şi au intrat amandoi în dulapul cu haine. Decepţia le-a fost serioasa, trezindu-se amandoi între pantaloni atarnaţi de carlige şi fuste şi dand şi de alte rafturi încuiate. Dulapul mai avea şi patru uşi, iar la mijloc o gramada de poliţe, pana sus. Ce rau e sa fii mic, şi mai ales ce nedreptate! Tot aia sunt de vina ca eşti mic: puteau sa te faca mare dintr-o data, sa nu aştepţi sa creşti cat le-o place lor, douazeci de ani. E o înţelegere secreta între parinţii din toata lumea. Ei se prefac ca se galcevesc unii cu alţii pentru tot felul de pretexte, dar în fond sunt de perfect acord: copiii trebuie sa fie mici şi sa stea mici o viaţa întreaga. N-ar vrea şi Baruţu sa aiba mustaţi? De ce n-are mustaţi? N-ar vrea şi Miţu sa puie fustele mamei? De ce nu poate? Fiindca e ţinuta mica într-adins, sa nu poata sa se gateasca.        Au dus la dulap scaune, s-au suit pe ele şi au dat de cutii încuiate. De cine le încuie aia, daca nu de ei ? Situaţia asta trebuie sa se sfarşeasca. E de netolerat. Te pupa toata ziua cu ipocrizie şi ascund de tine tot. Vreau sinceritate şi lucru pe faţa, ori totul, ori nimic. Un zgomot de explozie a venit de sus şi un vaiet cu ţipete a izbucnit.      —Unde sunt copiii? a întrebat tatuţu.      —Adineaori erau pe aci, nu ştiu unde s-au bagat, a raspuns maicuţa, înspaimantata.      Au dat fuga din doua parţf pe scari, şi un spectacol dramatic s-a desfaşurat dinaintea lor, în dormitor. Dulapul cel mare, cu patru dulapuri, era rasturnat peste Miţu si Baruţu, şi a trebuit o jumatate de ceas ca sa poata fi scoşi de subt daramaturi, din haine, din rufarie şi ciorapi. Le cazusera în spinare, ca o avalanşa de lucruri îndracite, dulapul, şi toate cutiile de lemn şi carton s-au prabuşit, lovindu-i fiecare cu un colţ undeva. O umbrela îl nimerise ca un cioc de barza pe Baruţu în ceafa şi facatorul de rele zbiera afirmand ca l-a „omolat”.         A fost prima revoluţie adevarata din familie, şi raniţii trataţi la infirmeria gospodariei cu fricţiuni şi oblojeli, s-au dezumflat abia dupa patru zile, cat a durat şi aşezarea lucrurilor la loc. Numai ridicarea dulapului în picioare a ţinut o jumatate de zi, demontat cu şurubelniţa şi montat bucata cu bucata.         Modest şi linguşitor, Baruţu s-a aşteptat şi la o bataie pe nadragi, dar maicuţa 1-a cruţat, mulţumita ca dulapul l-a prins înauntru şi nu l-a strivit.    —Nu ma baţi, mamico? a întrebat Baruţu.    —Îmi pare bine ca e cel puţin conştient şi logic, a zis tatuţu, ca un înfumurat. În împrejurarile cele mai grele el spune vorbe umflate, tot ca sa-şi ascunda gandul de ei.    —Lasa ca te-a batut el, Dumnezeu, a raspuns maicuţa.     Va sa zica, şi Dumnezeu are o înţelegere cu ei… Nu mai e în viaţa asta nici o libertate. Cand nu te vede ca te strecori binişor pe scara tatuţu, se ţine dupa tine Dumnezeu. Nu mai poţi nici sa sufli de atata camarila. Ce-i atunci Baruţu? Jucarie şi bataie de joc?      Procesul s-a judecat dupa ce au fost scoase pansamentele. La picior, Baruţu a ramas cu o zgarietura adanca. Buricul unui deget i-a ramas muşcat de O caseta, în care şi-1 varase ca sa ridice capacul. Fusese scos de subt boarfe cu degetul prins în deschizatura de metal. Flagrantul delict era evident: voia sa forţeze capacul, dar nu 1-a ajutat Dumnezeu, care ţine cu parinţii. Cum vrei sa mai aiba o parere buna copiii despre el, cand face poliţie pentru aia?     La proces au fost citaţi şi Colonelul şi Tatana, şi n-au lipsit din Curtea cu Juraţi nici pisicile, admise în calitate de aparatori, întrucat ele, caţeii şi gainile sunt în solidaritate cu ei. Din motive însa speciale, în legatura cu intendenţa, gainile, raţele şi gaştele, cu toate ca acuzaţii cereau o larga publicitate a dezbaterilor, n-au figurat în instanţa. Cocoşul Ioniţa s-a marginit sa ia informaţii pe la fereastra, înalţandu-şi un ochi pana la geam şi comunicand poporului, din cand în cand, impresiile diformate, din şedinţa. Colonelul s-a prezentat în uniforma şi cu decoraţiile pe piept. Vazandu-l ca şi-a pus şi pe „Mihai Viteazul” Baruţu şi-a dat seama ca se va petrece un lucru grav şi a sfeclit-o. Mai ales ca unchiul Sesis, indiferent de zambetul lui, nici nu l-a bagat în seama. —Nu te mai uita aşa la mine, i-a atras atenţia tatuţu. E prea tarziu. Te-am dat la Curtea Marţiala şi vei fi judecat dupa Codul Justiţiei Militare. S-a ispravit, nu mai era nicio scapare. O sa-l manance ocna.         Pentru solemnitatea justiţiei, acuzaţii au fost ţinuţi în coridorul de la baie. Intrand în sala de şedinţa, colonelul a tuşit pentru pregatire, şi sabia lui s-a lovit de pardoseala, de gresie, ca de o lespede grea de eşafod. „E gata?” a zis, şi a sunat din clopoţelul cu care altadata era chemata la sufragerie Cati. „E gata!” i s-a raspuns. Aprodul care striga pe împricinaţi era soldatul de ordonanţa al domnului colonel. O sa vada şi el, Baruţu, acum, ce-i un colonel. Nu mai e Sesis în civil, care îl rasfaţa pe genunchi şi pe care îl tragea de cioc, cu o lipsa de respect tolerata binevoitor. O tresa groasa şi trei subţiri: patru trese de aur. Şi epoleţi. De sabie, nu mai vorbim. Se trage afara lunga, lunga de tot, şi taie. Cu sabia asta domnul colonel a ucis la Maraşeşti o mie, mi se pare, de turci. Soldatul a strigat pe întaiul acuzat. Vrea sa vie şi Miţu. Nu se poate. Fiecare cand e chemat. Acuzatul e adus de soldat, cu ochii-n pamant. Nu s-a ştiut cand venise şi parintele. Aştepta şi el pe scaun la masa juriului. Toate autoritaţile erau adunate. Vorbeşte colonelul, cu condeiul în mana, fiindca se fac şi acte.      —Ia mainile de la spate, stai drept şi raspunde. Baruţu nu putea sa stea drept şi sa-şi ia mainile de la spate. Ţinea într-o mana bilele şi în cealalta un corn.     —Cum te cheama? a întrebat domnul colonel preşedinte. Baruţu s-a speriat. Unchiul Sesis a uitat cum îl cheama.     —Baruţu! raspunde taraganat Baruţu.     —Ce nume e asta?… Ăsta nu e nume de judecata… Spune cum te cheama legal!      Baruţu s-a uitat la tatuţu, dar tatuţu nu se mai uita la el. Trage cu coada ochiului la maicuţa, dar nici maicuţa nu se mai uita la el. Întoarce ochii la Tatana, dar nici Tatana nu se mai uita la el. Are de-a face numai cu Sesis, dar nici el nu mai e Sesis, e domnul colonel şi domnul preşedinte.      —Te-am întrebat cum te cheama şi nu mi-ai raspuns. Raspunde.      —Nu ştiu, raspunde Baruţu, şi o lacrima îi umple fiecare ochi, în faţa marii singurataţi în care se simte deodata izolat.     —Caţi ani ai? Mai întreaba preşedintele.      Se gandeşte, descurajat. Nici asta nu ştie. Dar îşi aduce aminte ce a raspuns odata argatul Petre la aceeaşi întrebare cand a fost angajat.      —Sunt batran, raspunse Baruţu.      Neaşteptatul raspuns a tulburat într-atat auditoriul, încat, la un semnal al domnului colonel, acuzatul a fost repede scos afara şi dus la baie, ca sa aiba vreme juriul sa rada.     —Cum ieşim din încurcatura? a zis Sesis. Ne trebuie imaginaţie.      Dus la baie, Baruţu a plans langa Miţu, care a plans şi ea vazandu-l ca plange.     —Ce ţi-a facut, manca-te-ar mama? 1-a întrebat Miţu.     —Sesis nici nu mai ştie cum ma cheama, a gemut Baruţu, simţind ca traieşte o împrejurare care îi da dreptul sa fie disperat.     —Ai spus ca m-am agaţat şi eu de dulap? l-a întrebat Miţu.    —N-am spus nimic…    —Ai spus ca am cautat cerceii mamii?      Baruţu tagaduieşte, facand cu limba în cerul gurii un zgomot cum suge purcelul.      Apare soldatul. —Sunteţi chemaţi amandoi, zise soldatul. Baruţu face loc soru-sii sa treaca. —Intra tu întai, zise Miţu. —Ba intra tu întai, zice Baruţu. Eu am mai intrat o data întai. Ciorovaiala la uşa şedinţei face pe Sesis sa o deschida. —Iar v-aţi luat; la cearta? întreaba colonelul, care îşi scosese sabia şi chipiul. Abia ne judecam de dulap… Fiecare din copii începe o explicaţie şi nu se poate pricepe nimic. —Staţi jos! zice unchiul Sesis. Baruţu da fuga la maicuţa şi Miţu la tatuţu. Solemnitatea a degenerat. Nu mai e nici masa în mijlocul odaii, nici juriul încremenit pe scaune. Ii vine lui Baruţu inima la loc. —Uite ce ne-am hotarat, zice unchiul Sesis. Nu va mai judecam, nu va mai pedepsim! (Copiii sar la el sa-1 pupe.) Va dam voua cheile de la toate dulapurile. (Entuziasm.) Sa le ţineţi voi, la voi… Cand o trebui ceva din vreun dulap, umblaţi voi şi scoateţi voi tot ce trebuie. Atunci, veriga dupa veriga şi snop dupa snop, de prin buznare, de la cingatori şi de prin cuie, cheile le-au fost puse gramada pe masa şi date în primire: cheile din toata casa, cheile din toata curtea, de la piviniţa, de la magazii, de la coteţe, de la muraturi şi de la bijuterii, de la lemne şi de la haine, de la camara şi de la rufarie, de la carbuni şi de la dulapurile cu carţi. —De azi încolo, veţi avea voi doi grija de toate şi tatuţu şi maicuţa or sa stea şi or sa se joace. Voi faceţi ceaiul, mancarea, voi puneţi untul pe paine, voi o sa lucraţi şi o sa aduceţi parale. Tatuţu şi maicuţa au demisionat, şi chiar acum se duc în curte sa se dea în leagan. Voi sa pregatiţi masa, ca mancam la voi. Gandindu-se mai bine, Miţu şi Baruţu ar fi preferat sa fie judecaţi şi condamnaţi. Erau vreo suta de chei dinaintea lor şi le examinau: unele gaurite, altele cu bold. Semanau unele cu altele, dar o strambatura deosebea cheie de cheie. —Azi facem tot noi masa, zise maicuţa. Voi, luaţi cheile şi duceţi-va la dulapuri. Vedeţi ce-i în fiecare dulap, ca sa ştiţi, şi pe urma le ţineţi la voi. Ia tu patru verigi şi tu patru verigi. Cam codindu-se, dar totuşi bucuroşi, copiii au încercat la toate dulapurile, şi nici unul nu s-a deschis. Au luat cheile la rand şi de-a-ndaratele, o veriga dupa alta veriga, au apasat în uşi cu genunchiul, au scos limba, ca sa mearga cheile mai bine; degeaba. Au fost chemaţi la supa: —La masa, copii! Cate o veriga cu chei, una dupa alta, a fost adusa la maicuţa pe masa, opt verigi pline cu chei mai lungi şi mai scurte. —Uita-le! a zis Miţu. —Ţi le dau îndarat, a zis Baruţu. Nu se potriveşte nicaieri nici una.

Ne-am caznit, doi copii, o mama şi un om, sa va facem o povestire. Daca o fi buna, nu-i vina noastra, iar daca o fi proasta, o sa ne silim alta data mai mult. Basmul a ieşit din colaborarea tuturora: mama punea fire de bumbacuri în gaurile ciorapilor copiilor, baiatul cladea un castel din pietre dreptunghiulare, iar fetiţa împletea pe un schelet de sarma fire de papura vapsite, ca sa iasa din degetele-i cuminţi şi mici un coş, în care sa puie la vara patru cireşe. Şi cum lucrau mainile, mergea şi gura şi se croia povestirea… Basmul începe, ca toate basmele, cu vorbele: „A fost odata”, pentru ca tot ce se întampla din lumea basmelor, s-a petrecut odata, adica pe vremuri, şi nu se mai poate petrece înca o data. A fost o toamna dulce şi lunga, cum – nu e vorba – au mai fost şi altele, însa nu la fel în totul şi întocmai ca toamna aceea. Pasarile calatoare, berze cu aripile mari, randunele mici şi alte soiuri de sageţi zburatoare, cu ciocul cat chibritul sau cat creionul sau cat nuiaua, ajunsesera cu bine în ţara calda, unde aveau sa traiasca pana ce trecea gerul şi se topea zapada de la noi. Pasarile de la Giurgiu aşteptasera pasarile din Argeş, de la Bacau şi Severin, şi dupa ce se adunara toate, au trecut în nori de stoluri catre miazazi, peste Dunare, peste Sfantul Munte şi peste Mare, în Egipt, şi mai jos, în nisipurile framantate de vanturi, prin care umbla de mii de ani stafiile de piatra. Vazand ca încep sa îmbatraneasca şi ca unele din ele nu o sa mai aiba puterea sa se întoarca de doua ori înapoi, pasarile au ţinut sfat laolalta şi s-au hotarat s£ zideasca un palat. În timpul cuvenit, toate pasarile adusera cate ceva şi raspandindu-se de trei ori pe întinsul lumii, ele gramadira, dumicat cu dumicat, purtat în cioc, cea mai mare cetate din lume, cu bolţi şi încaperi şi cu o turla la mijloc. In turla fu pus paznic un vultur negru, cu o suta de ajutoare, o suta de ciori. Vulturul sta în fereastra sau pe varful turlei, iar pe creştetele învelitorilor mai joase, în colţurile palatului departate, vegheau ochii de oţel ai corbilor, armaţi cu ciocuri gata de lupta şi cu gheare din acelaşi metal. Cateva randunici batrane, ca nişte maici cu comanacul turtit pe frunte, ramasesera în palat – şi cateva becaţe. Şi, la intrare, în cate un picior, strajuiau şase cocori dobrogeni, trei de-a dreapta şi de-a stanga trei, cu gandul la nuferii albi de la Cernavoda. Strajerii n-aveau de pazit numai însuşi palatul, ci mai ales marile averi adunate prin varfuri şi firizi. O pasare, cat un fluture de mica, o pasare galbena, ciocanise în geamul unei împaratese de prin raiurile fierbinţi ale pamantului şi împarateasa, uimita de frumuseţea piţigoiului de aur cu ciocul de os, 1-a lasat sa intre. Dar dupa trei zile talharul a plecat, furand în cioc un ac de diamant fermecat, cu varful tare şi ţepos ca pintenul de gladiţa. Acul, pazit în ziduri de marmura trandafirie, de catre toţi cei o suta de împaraţi, care s-au strecurat printre timpuri la tron, avea însuşirea de-a lumina cu o scanteiere de luna pana în departari, şi el fu pus cu piatra lui de jar alb întoarsa încoace, în locul cel mai înalt, al palatului pasaresc, stralucind ca un luceafar mai mare. Isprava izbutindu-i bine, a îmbarbatat inima piţigoiului de aur. El zise maicuţelor randunele: „Staţi ca o sa mai aduc şi alte averi, caci acum am înţeles cum trebuie sa lucrez şi nu ma las pana nu umplu cu straluciri scumpe candela fara untdelemn din turla cioroiului Dumitru”. Într-adevar, cioroii fusesera toţi botezaţi, ca sa ţie de calindarul romanesc şi ca sa se simta juraţi şi legaţi sufleteşte de cetele sfinţilor. O suta de ciori primisera o suta de nume, ca oamenii, şi în fiecare dimineaţa şi seara, cand se varsau laolalta, amestecandu-se, apele luminii cu apele întunericului, vulturul îl striga pe nume, ca sa vada de nu cumva, vreunul, apucat de dorul pribegiei, ar fi parasit creasta coperişului de paza şi ar fi plecat. Însa cioroii nu s-au mişcat din locul lor niciodata şi totdeauna ei au raspuns de cate doua ori pe zi chemarilor vulturilor, zicand „Crau, Crau” – ceea ce în limba ciorilor însemneaza: „Sunt aici, fii fara grija. Nu plec.” Cu isteţimea lui, piţigoiul de aur se duse la balconul altei împaratese din taramurile calde, care tocmai citea o scrisoare de la tanarul ei împarat, dus departe, în cuprinsurile marii de margean, ca sa cumpere şi sa aduca, pe spinari de camile şi elefanţi, grau şi secara pentru supuşii lui. Caci pe vremea aceea şi în ţarile acelea unde nu creşteau bucate cu spicul gros şi cu ştiuletele mare, ca la noi, împaraţii faceau treburile astea, platind cu mana lor şi cumparand, pe vazute şi pe gustate, toata hrana oamenilor din împaraţii. Corabiile aduceau în stramtorile Marii de Margean butoaie cu branza grasa, burduşe cu unt, saci cu porumb şi grau şi sare. Şi dadeau asemenea marfa, care în ţara de unde venea se facea de la sine, pe alte marfuri, de alte soiuri, care şi ele, în partea locului, se faceau de la sine: curmale, portocale, rodii, scorţişoare, dinţi de elefant, os de broasca, şi margaritare – şi schimbul trecea prin mainile împaraţilor şi lumea era mulţumita. Împarateasa era bucuroasa foarte de cele ce-i aducea la cunoştinţa împaratul şi întrerupse citirea scrisorii, în clipa cand cu coada ochiului zarise piţigoiul galben rasfaţandu-se în fereastra. Ea deschise cu bagare de seama uşa cerdacului, temandu-se sa nu-1 sperie şi neştiind cu ce fel de poama de prefacut şi de hoţ avea de-a face. Afurisitul de piţigoi tragea cu ochiul şi cu urechea şi sarea jucand împrejur, sprinten şi dragalaş. Abia se întorcea cu ciocul într-o parte, ca se şi muta în partea cealalta, îşi întorcea capul pieziş, ca sa i se vada pata caramizie ce-i sta frumos pe guşa, ca o floare de muşcata; îi scanteia cand ochiul drept cand ochiul stang – şi, vrajita de atatea tertipuri, împarateasa cu greu îşi mai potolea neastamparul de a prinde piţigoiul, pe care vroia sa-1 ţie în palma, sa-1 duca la ureche, sa-1 mangaie cu obrazul şi sa-1 sarute. A! ce şarpe de piţigoi. Cand împarateasa îi zise încet, strecurandu-şi vorbele prin crapatura uşii cerdacului: „Nu vrei sa fii al meu?” el raspunse: „Cirip”. Cand îi zise: „Apropie-te şi vino înauntru”, piţigoiul raspunse de doua ori: „Cirip, cirip”. Şi cand împarateasa deschise uşa de tot, el nu fugi, ci se piti în penele lui de aur, ca o pitulice, şi împarateasa îl lua cu gingaşie în mana, ca o minge. Piţigoiul nu se zbatu defel şi se lasa dus în bogatele încaperi ale împaratesei. Piţigoiul nu mai vazuse niciodata o împarateasa de culoarea ei. Împarateasa dintai, de la care furase acul cu luceferi, fusese roşcovana la par şi alba ca smantana. Împarateasa de acuşi era negricioasa şi cu toate astea neînchipuit de frumoasa. Pielea ei era ca dulceaţa şi în albul ochilor se rotunjea o lumina ca prunele brumate; genele groase se încurcau ca fulgii; guriţa avea surasul ca miezul samburilor de caise; degetele erau lungi şi moi, şoldurile înalte şi croiala fiinţei întregi a împaratesei ieşea din nişte tipare, pe care Dumnezeu le gandise mult şi le iubise. Piţigoiul intrase în obiceiurile împaratesei: el dormea pe capataiul înalt al patului, cu ciocul întors spre ochii ei, pe care îl gatea cu juvaeruri. Pe trupul mic al pasaruicii încapusera toate podoabele, cu atat mai scumpe cu cat erau mai marunte, ale domniţei, care a gatit-o cu mainile ei, ţinand-o în poala şi pe genunchi. De jur-împrejurul gatului, împarateasa îi aninase un şirag de opt margaritare, cele mai stralucite din toata lumea. La piciorul stang îi petrecuse inelul cu briliante cel mai mare din toate împaraţiile, iar la piciorul drept îi pusese o pietricica, singura din toata lumea şi a careia licarire albastra era ca un fum. Piatra, luata din timpurile foarte vechi, din degetul unui împarat, care supusese voinţei sale toate pamanturile şi toate apele şi biruit numai în ziua în care i se putuse ghici taina şi cand a putut sa-i fie smulsa piatra din podoabele lui – avea puterea sa vindece, sa învieze morţii, sa întinereasca batraneţea şi sa prefaca toate gandurile în bucurii şi fapte. Cu aceasta piatra la inel, omul putea sa umble pe talaze şi pe nori; putea sa zboare, putea sa afle, sa ştie şi sa înveţe; putea sa vorbeasca în limbi straine; putea sa faca flori şi fructe în mijlocul iernii; putea sa scoboare fulgerul la porunca; putea sa faca din apa vin; putea sa scoata apa din pietre; putea sa schimbe pietrele în oameni şi oameni în pietre; putea sa vorbeasca în orice timp cu Dumnezeu. Cand se vazu piţigoiul de aur stapan pe firimitura de piatra de la piciorul drept, nu-i mai lipsea nimic. Pe fereastra deschisa şi-a luat zborul catre palatul pasarilor, pe care avea sa-1 înzestreze cu nişte puteri neînchipuite. însa, ca sa nu zica împarateasa ca a pradat-o (destul ca o lasa cu inima franta), el zise pietrii sa se mai faca o piatra la fel cu ea, ca sa lase şi împaratesei una. Cum s-a zis, aşa s-a şi facut – şi se mai facu o piatra la fel, însa cu cateva puteri mai puţine decat piatra piţigoiului. Noua pietricica putea cat şi mama ei, foarte multe minuni sa faca: nu putea sa dea însa tinereţe decat împaratesii, împaratului şi copiilor lor, pe alţii neştiind sa-i întinereasca. Din aceasta pricina, împarateasa cea negricioasa şi frumoasa şi împaratul, dimpreuna cu copii lor, mai traiesc şi azi, frumoşi, tineri şi voinici ca şi pe vremuri, mutaţi departe, tocmai în ţara de Numaidecat-de-desubtul-rasaritului-soarelui, unde, ca sa te duci, trebuie sa umbli pe apa o suta şi cinci luni: şi daca nu oboseşti ajungi. Între timpuri însa, un baiat de satean din parţile pustietaţii, care paştea caprele prin preajma palatului pasaresc, vazand licaririle stelei din varful turnului marelui vultur, s-a apucat sa o bata cu pietre, socotind sa o doboare. Zadarnic l-au croncanit cioroii şi l-au ocarat maicile randunici: el da cu pietre. Pietrele dimprejurul palatului nu erau nici ele ca orice bolovani, fara chip. Dimpotriva. Fie ca acolo era locul unde Dumnezeu facuse împaraţiile şi palatele, unele cu altele; adevarul este ca fiecare piatra era un înger, o floare, un dobitoc sau un peşte, şi baiatul cu caprele arunca în turn numai cu fiinţe împietrite. Ce-a paţit însa baiatul cu caprele, ştie numai pielea lui! Vazandu-se luat mereu la ochi cu aruncaturi, acul cu luceferii, acul din varful turlei, care lumina palatul, s-a necajit şi scoborand ca o viespe, s-a napustit asupra pazitorului de capre şi s-a pus sa-1 înţepe. Varful lui intra şi ieşea mereu, în madulare. De înţepaturi, spinarea facu o cocoaşe; capul crescu cat baniţa; mainile se aratara ca nişte broaşte ţestoase; pleoapele se umflara ca pepenii galbeni înjunghiaţi. Despre picioare şi despre ce mai ramanea din om, nu mai vorbesc. Cu toate umflaturile lui, din talpi şi pana în creştetul capului, baiatul crescu în sus şi pe laturi cat o claie de fan şi nemaiputandu-se ţine pe picioare, umbla ca o başica umflata, purtata de vant – şi radeau de el ciorile şi însuşi vulturul, care nu ştie de obicei sa rada. Numai glasul se mai putea mişca slobod al baiatului şi glasul baiatului se ruga sa fie iertat ca nu mai face, zicand ca abia acum a înţeles ca pasarile sunt sfinte şi ca palatul pasaresc este al lui Dumnezeu. Tocmai atunci venea şi piţigoiul cu pietricica lui şi, strangand sfatul pasarilor batrane, începu prin a le întineri pe toate şi toate batura lumina cu aripi noi de pui. Cand veni şi el, vulturul se ruga sa fie miluit, tragandu-i-se şapte sute de ani din o mie şi trei sute, caţi avea. — Ba te facem de un an şi jumatate, zise piţigoiul, pentru ca totuna e. — Daca zici dumneata!… raspunse vulturul. Însa atunci sa-mi faci şi o vulturiţa, caci mi s-a urat singur aici, numai cu cioroii. Vulturul s-a ridicat pana în fundul cerurilor întinerit şi însoţit de o vulturoaica mandra, cu care a facut mii de rotocoale în vazduh. — Acum, pe baiatul cu caprele, adaose piţigoiul, sa-1 iertam, şi sa-1 facem paznicul nostru, ca s-a pocait. Aveam nevoie de un om, ca sa ne pastreze pietricica în palat. Cand auzi, baiatul cu caprele s-a dezumflat tot şi s-a facut frumos ca un rege, jurandu-se sa pazeasca palatul straşnic, cu toate puterile stranse în pietricica piţigoiului. Numaidecat, un parete de plumb gros se aşternu pe uşi, pe ziduri, pe turle, ca o zidarie noua peste zidaria veche, ca şi cum palatul întreg ar fi intrat într-un glonţ de puşca. Cioroii fura trimişi la treaba lor, luaţi pe sus de un nor adanc de corbi, care trecea din Sahara catre Oceanul îngheţat. Şi baiatul cu caprele, pe care îl chema Niţa, şi-a luat în primire cheile şi comorile. Şi ca sa-şi fuduleasca şi el caprele lui, le-a facut coarne de sticla, cu feţe de curcubeie şi copite de agata lustruita şi schimbandu-le ţacaliile în barbişoane de ibrişim şi facandu-le pielea de catifea, le-a pus şi cate un dasag de aur în spinare şi le-a trimis acasa cu ţapul, la parinţi, care erau nişte sateni harnici şi saraci, ca sa-şi cumpere pamant. Şi de-atunci, palatul e gol aproape tot anul, caci nici o pasare nemaiputand sa-mbatraneasca, ele nu mai raman neputincioase în manastirea lor, ci se întorc întinerite în fiecare primavara, din ţarile calde, la Giurgiu, în Argeş, la Bacau, la Severin şi în Bucureşti… Acum, daca povestea noastra nu v-a placut, sa ne iertaţi.

Stupul lor de pe valcea Sta pazit într-o broboada De trei plopi înnalţi, de nea, Pe o blana de zapada. Prisacarul le-a uitat, Şi-a cazut şi peste ele Iarna, grea ca un plocat, Cu chenar de peruzele. Înlauntru însa-n stup Lucratoarele sunt treze Şi facand un singur trup Nu-nceteaza sa lucreze. Ca niciuna n-a muncit Pentru sine, ci-mpreuna Pentru stupul împlinit Cu felii de miere buna.

  Daca staţi cuminţi şi nu va mai ghiontiţi în pat, o sa va spui povestea cu iepurii şi crapii…       Iepurele şedea langa un snop de sacara şi da din urechi ca din doua deşte. Era un iepure cum nu s-a mai vazut, cu unsprezece picioare; zece de fugit şi al unsprezecelea de ramas pe loc din fuga cea mai mare, ca o frana de picior. Dar fiecare picior era de o culoare, negru, roşu, alb, cafeniu, cenuşiu şi aşa mai departe, labele iepurelui fiind încalţate de Dumnezeu cu unsprezece ciorapi desparecheaţi, scurţi pana la genunchi. Cand fugea, iepurele nu mai semana cu nimic şi animalele rapitoare, vazandu-1, se înfricoşau de el, ca de un magar care ar fi umblat prin paduri cu guler şi cravata, cu palarie de paie, îmbracat în redingota, şi din pantaloni afara, ieşindu-i pe dindarat, coada cu pamatuf. — Ia sa ma iau eu dupa fiinţa asta pestriţa, a zis un crap de unsprezece kilograme şi cinci sute de grame! Vreau sa vad şi sa ma dumiresc, ca nu mi se pare lucru curat. Crapul se întalnise cu el la marginea heleşteului, unde iepurele se dusese sa bea apa, tocmai în locul unde crapul scosese mustaţile din balta ca sa soarba aer. Ei s-au ciocnit bot în bot amandoi; peştele s-a scufundat şi iepurele a croit-o de-a fuga. Crapul crezuse ca vede apropiindu-se de ochii lui un crap cu par şi cu urechile date pe spate, iar iepurelui i se paruse ca vede-n lac un iepure fara urechi şi cu solzi, ceea ce nu mai pomenise nici un iepure niciodata. Sarind din apa pe uscat, crapul facu numaidecat şi el cateva picioare şi ca sa-1 ajunga pe iepure mai degraba, nu ştiu cum îi crescusera dedesubtul pantecului şi patru roţi. Fugea iepurele, fugea şi crapul, şi au fugit atat de mult unul dupa altul, pana se facu noapte şi ratacira drumul amandoi. — Ia mai bine sa ma culc, şi-a zis iepurele, rupt de oboseala. Ticalosul de crap s-a încurcat în maraciniş. Tot aşa zise şi crapul. — Pana la ziua sunt cateva ceasuri; mai bine sa le dorm. Pentru întaia oara ma culc departe de ai mei, pe pamant uscat. O sa ma cam doara oasele fara o saltea de namol. Blestematul acela a fugit mai repede ca mine şi cred ca nici nu o sa-1 mai ajung. îndata ce se face ziua, caut un drum mai iute, intru în vreun parau din apropiere, care ma duce repede acasa, în heleşteu. Culcandu-se crapul, pamantul nu fu atat de tare cum socotise el. Dimpotriva, se simţi întins ca pe o perina buna de puf. Crapul nimerise nu se poate mai bine, aşternutul subt el era chiar caldicel, Zise: „Doamne ajuta!” şi adormi. Singur iepurele nu se simţea destul de potrivit aşezat. — Parca ma apasa ceva pe spinare, îşi zise el, şi parca miroase a peşte. „Doamne ajuta!” şopti şi iepurele în gand şi adormi. Cand se lumina de ziua, crapul şi iepurele dormeau fara sa ştie, unul peste altul. Visand, crapul se bagase în iepure de tot şi iepurele ţinea pe crap cu labele îmbraţişat. Ochii crapului se deşteptara întai şi detera de ochii iepurelui, care se trezi atunci. În tacere şi uimiţi, ochii lor schimbara cautaturi înspaimantate. — Poftim! asta mai lipsea, zise fiecare în cugetul lui. — Eu ma scol binişor şi ma duc sa-mi vad de treaba, îşi zise iepurele, şi voind sa se ridice nu putu, ca parca-1 ţineau nişte legaturi de labele de dindarat. Şi cand voi sa se ridice şi el, crapul fu lovit în cap cu un manunchi de leuştean. — Vi s-a facut de duca? racni la ei un om cu caciula. Mai aşteptaţi niţel ca de-abia s-a deschis piaţa. Într-adevar, copiii tatii, peştele şi iepurele erau în piaţa de vanzare… Dar voi aţi adormit amandoi… Povestea are un succes nemaipomenit.

Cuţul negru peste tot Trece vama ganditor, Cu urechile pe bot. Cuţul este calator. Sa cutez ceva sa-i spun? Nu ştiu ce are sa creada. Trebuie sa fie bun: A dat niţeluş din coada. Însa finca e pe jos, S-a uitat, nu s-a oprit. E frumos, dar ce folos Daca-i aşa de grabit? Cine-o fi gasit cu cale, Pe-nserate, de i-a scris, Pe adresa dumisale, Sa pofteasca la Paris?

Am luat ceasul de-ntalnire Cand se tulbura-n fund lacul Şi-n perdeaua lui subţire Îşi petrece steaua acul. Cata vreme n-a venit M-am uitat cu dor în zare. Orele şi-au împletit Firul lor cu firul mare. Şi acum c-o vad venind Pe poteca solitara, De departe, simt un jind Şi-aş voi sa mi se para.

Te dramuiesc în zgomot şi-n tacere Şi te pandesc în timp, ca pe vanat, Sa vad:eşti şoimul meu cel cautat? Sa te ucid? Sau sa-ngenunchi a cere. Pentru credinţa sau pentru tagada, Te caut darz şi fara de folos. Eşti visul meu, din toate, cel frumos Şi nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada. Ca-n oglindirea unui drum de apa, Pari cand a fi, pari cand ca nu mai eşti; Te-ntrezarii în stele, printre peşti, Ca taurul salbatec cand se adapa. Singuri, acum în marea ta poveste, Raman cu tine sa ma mai masor, Fara sa vreau sa ies biruitor. Vreau sa te pipai şi sa urlu: „Este!”

Într-o zi, prin asfinţit, Şoaricele a-ndraznit Sa se creada în putere A prada stupul de miere. El intrase pe furiş, Strecurat pe urdiniş, Se gandea ca o albina-i Slaba, micaşi puţina, Pe cand el, hoţşi borfaş, Langa ea-i un uriaş. Nu ştiuse ca nerodul Va da ochii cu norodul Şi-şi pusese-n cap minciuna Ca da-n stup de cate una. Roiul, cum de l-a zarit C-a intrat, l-a copleşit. Socoteala sa-i mai ceara Nu! L-au îmbracat cu ceara, De la bot pana la coada Tabarate mii, gramada, Şi l-au strans cu meşteşug, Încuiat ca-ntr-un coşciug. Nu ajunge, vream sa zic, Sa fii mare cu cel mic, Ca puterea se aduna Din toţi micii împreuna.

L-aţi vazut cumva pe Zdreanţa, Cel cu ochii de faianţa? E un caine zdrenţuros De flocos, dar e frumos. Parca-i strans din petice, Ca sa-l tot împiedice, Ferfeniţele-i atarna Şi pe ochi, pe nara carna, Şi se-ncurcaşi descurca, Parca-i scos din calţi pe furca. Are însa o ureche De pungaş fara pareche. Da tarcoale la coteţ, Ciufulit şi-aşa laieţ, Aşteptand un ceas şi doua O gaina sa se oua, Care canta cotcodace, Proaspat oul cand şi-l face. De cand e-n gospodarie Multe a-nvaţat şi ştie, Şi, pe branci, taraş, grapiş, Se strecoara pe furiş. Pune laba, ia cu botul Şi-nghite oul cu totul. — „Unde-i oul? a-ntrebat Gospodina. — „L-a mancat!” „Stai niţel, ca te dezvaţ Fara maturaşi baţ. Te învaţa mama minte.” Şi i-a dat un ou fierbinte. Dar de cum l-a îmbucat, Zdreanţa l-a şi lepadat Şi-a-njurat cu un latrat. Cand se uita la gaina, Cu culcuşul lui, vecina, Zice Zdreanţa-n gandul lui „S-a facut a dracului!”

Miţu şi-a pus manuşile de piele ale tatuţului şi parcurge gradina cu mainile uriaşe ale unui monstru pitic. Şi-a pus şi o pareche de ghete de ale lui şi, în sfarşit, şi o palarie, cu marginile pana la umeri. Ea vrea sa sperie lumea – nici mai mult, nici mai puţin. „Unde se duce momaia fara cap, cu labele de pelican?” întreaba vrabioii, care sar din pamant ca nişte bulgari cenuşii în sus. „Cine-i cocoşatul care trece?” se uita gaştele. Pisoiul crede ca s-a îmbracat curcanul, şi cainii, nedumeriţi, stau mai departe, ciuliţi pe jumatate şi cu o ureche moale, data pe ceafa. Pentru ca înscenarea sa izbuteasca, tatuţu a luat-o la fuga, maicuţa dupa el, şi toţi din casa s-au ascuns, tremurand de groaza. Numai Baruţu ştie. El afirma ca personajul care bajbaie prin curte, cracanat de ghete şi orbit de palarie îi este cunoscut. —Eu ştiu ca este Miciu, dar nu vreau sa spui, repeta Baruţu. Dar cine-l crede? Miţu şi-a mai adaos la costum un baston gros, pe care, ca sa-1 poata duce drept, ca o carje, trebuie sa-1 ţie mai de scurt. —Du-te încet şi da-i palaria jos, zice Baruţu, care ar vroi sa se apropie. Cu toata certitudinea lui, el începu sa se sfiasca de noul animal cu manuşi. —Nu poci, Baruţule. Muşca. —Nu mucca, raspunde Baruţu, cu oareşcare nesiguranţa. —Muşca, da cu bastonul, da cu ghetele şi trage palme cu manuşile mari. —Daaa? se mira Baruţu. Convingerea lui e cu totul zdruncinata. El a vazut pe Miţu încalţandu-se, puind palaria, luand baţul. Ştia ca e Miţu, dar parca nu mai ştie. S-o fi strecurat Miţu pe undeva, din ghete şi din palarie, şi acum umbla singure ghetele, manuşile, palaria şi bastonul. —Vreau sa te pup, tatuţule! zice Baruţu emoţionat. El cauta adapostul cel mai apropiat, pe cand Miţu îşi cheltuieşte activ caricatura în atitudini. Ghetele danseaza sau paşesc foarte masurat, ca şi cum ar urmari un şarpe care trece în pamant. Bastonul dezechilibreaza uneori personajul, opintit şi revenind în vazduh. Iata, Miţu s-a luat dupa scroafa cu purcei, care fug dintr-o bucata, ca nişte damigene cu dop. Baruţu şi-a înstrainat complet figura primitiva a caricaturii şi, vazand porcii rupand-o de-a fuga, nu mai are de ales. El se alatura de tot. —Ma doare picioalele, tatuţule… Baruţu vrea sa fie luat în braţe. Pus pe umar, la o distanţa buna de piticul cu palaria pe ochi, el scoate un suspin de uşurare. Dar a venit timpul sa-l liniştim. —Bravo Miţu! aplauda lumea, sosind din toate colţurile. Miţu scoate palaria şi saluta pana la pamant. —Ai vazut ca era Miţu? Nu te mai uita aşa: e Miţu. —Da? se mira el înca o data şi cu totul confuz faţa de sineşi. Succesul l-a muşcat însa de inima şi vrea şi el sa faca pe momaia, ca sa guste din cabotinaj. Cautam sa-i explicam ca, într-o împrejurare data, arta permite o singura maimuţa şi ca imitaţia imitaţiei, imitaţia maimuţei, e de doua ori un plagiat care, în loc de felicitari, implica huiduiala. Baruţu nu vrea sa ştie nimic şi, fiind tot al nostru, îl lasam sa încalţe ghetele, cu stangacie, sa puie palaria, fara meşteşug şi manuşile. Ii este necaz ca a intrat în randul imitatorilor reproducatori, dar se supune, ca sa nu scape crampeiul de glorie care îl flamanzeşte. Fara entuziasm, el întinde baţul, ridica palma, îşi desface piciorul. Şi cade în ligheanul cu apa al gainilor, sarindu-i palaria şi pierzandu-şi bastonul. Ochii lui stupefiaţi se uita la noi şi, vazandu-ne ca nu radem, Baruţu îşi da drumul şi plange descurajat. Ridicandu-l din zeama şi gainaţ, Baruţu are şi un argument. —Te-ai murdarit peste tot şi miroşi a coteţ, îi spune tatuţu. —Pentu ca sunt mic, tatuţule, raspunde Baruţu, consolat…

Biruitor de lifte si jivine, Asteapta darz, la randu-i biruit, Si ochii lui, de patru timpuri pline, Incremeniti pe zare, n-au dormit. Pe locul unde si-a rapus vrajmasii Iar slava lor tarana a cazut, S-au aratat, in urma, in sange, pasii Curteniilor sireti ce l-au vandut. Inchis in turnul mortii din porunca, Printul e-ntreg, dar gandurile-l dor, Ca niste vulturi negri ce-si arunca Intre cotete rotirile lor. Puterea lui intreaga si viteaza Asculta-n noaptea de safir si lut, Din departare, calul ca-i necheaza, Care prin adieri l-a cunoscut. Si cand il rod paduchii cateodata Pe dedesubtul platosei domnesti, Printul te simte, spada fermecata, Prinsa de sold, c-ai tremurat si cresti

Pentru ca aţi fost cuminţi. Pentru ca nu aţi batut azi toba cu vatraiele în fundul cazanului de rufe. Pentru ca nu aţi aruncat farfuriile pe geam. Pentru ca nu aţi rupt varful de la toate creioanele, pe care le ascut o data pe zi. Pentru ca nu aţi lasat apa deschisa, ca sa înece casa. Pentru ca nu mi-aţi uns clanţele cu dulceaţa. Pentru ca nu mi-aţi bagat cutia cu tutun în foc. Pentru ca nu aţi îndreptat ceasornicul ,cu ciocanul, nici nu mi l-aţi prajit. Pentru ca nu mi-aţi fiert pantofii. Pentru ca nu mi-aţi scos nici un ochi şi nici nu mi-aţi croit hainele din nou, haidem sa va duc, haidem sa mergem, dimpreuna cu Grivei, scumpii mei copii, fetiţa tatuţului şi baiatul maicuţii, afara, pe camp. Întai o sa trecem prin buruieni amare, prin paturi de pelin, prin horbota de muşeţel cu nasturi galbeni, şi cand vom ieşi puţin din gradina salbatica, picioarele va vor mirosi a Poala Maicii-Domnului, prin care vom merge desculţi, eu cu labele mele mari, voi cu calcaiele voastre ca nişte coltuce trandafirii. Sa nu ma întrebaţi prea multe lucruri o data, ca ma încurc. Sa nu fiţi curioşi sa aflaţi de ce este pamantul negru, iarba verde şi cerul albastru, ca nu ştiu deloc. O sa ne iasa pasari înainte: randunele ascuţite, vrabii grasulii şi cioroi d-aia marii. Taceţi din gura, ca nu ştiu pentru ce zboara şi cum. Şi sa nu daţi cu pietre în mine, ca ma bag în iarba, ma culc şi nu mai merg, pana ce fiecare din voi nu ma pupa de zece ori, unul pe o parte şi celalalt pe alta, pe muchiile urechii şi pe un ochi închis. —Ce spusei? A! mi-aduc aminte. Fiindca aţi fost cuminţi, o sa mergem sa va arat ceva, dincolo de apa şi peste drum de moara, unde Moşul cu barba cat canepa şi cu sprancenile cat peria de haine macina toata ziua faina de cozonaci. Sa nu faceţi gura cand trecem pe langa moara, ca sa nu iasa Moşul în prag şi sa ne ameninţe cu degetul lui lung cat un baţ cu maciulie: ca daca iese, eu o iau la fuga, şi ne prinde Moşul din urma, şi ne pune sa-i facem perişoare de malai pentru şoarecii morii, ca are opt sute. Cand vom trece apa, o sa va iau în carca pe amandoi – unul calare pe umarul drept şi altul pe stangul – ca sa nu va prinda racii de picioare şi sa va gadile subt talpa. O sa vedeţi în apa un prost mare cu doi copii în spinare, aplecaţi pe iaz. Sa nu ma întrebaţi cine sunt aia. Şi sa nu radeţi de mine, ca ma pui jos în rau şi trec apa de-a buşile cu voi şi fac prin apa: coac, oacaca, coac! ca broscoiul ala de colo, care şi-a scos botul verde din apa ca sa credem ca nu este el şi sa ne sperie. O sa va arat un pom în care cresc papuşi, din care pricina pomul se cheama papuşoi, adica tata de papuşi. Papuşile astea n-au mama, au numai tata, dar nici nu va închipuiţi ce mai tata au: cu douasprezece mustaţi şi douasprezece ţacalii de ţap, toate roşcovane: aşa e neamul lor; de stat la soare mult s-a parlit. O sa va arat o padure care face papuşi îmbracate gata şi încheiate la şapte camaşi albe, peste care tata lor a tras şi un halat verde-deschis. O sa vedeţi papuşile sculate în picioare pe pom şi înfaşurate în stihare. O sa vedeţi papuşile cu parul roşu creţ. Le luam cu noi şi le tundem şi le schimbam hainele; pomul cu papuşi e um pom deştept: tot el face şi margele galbene de chihlimbar, pe care le mananca iepurii noaptea la luna. Asta e numai un petic din tot ce o sa va arat. Daca o vrea tatuţu – şi trebuie sa vrea, ca, daca nu, îl batem cu ciorapii maicuţii – o sa va arat o gramada de lucruri, peste apa, peste deal şi dincolo de locul unde bombane albinele şi maraie ursul.

De ce-aş fi trist, ca toamna tîrzie mi-e frumoasa ? Pridvoarele-mi sînt coşuri cu flori, ca de mireasa. Fereastra mi-este plina De iederi împletite cu vine de glicina. Beteala şi-o desface la mine si mi-o lasa, Cînd soarele ramîne sa-l gazduiesc în casa. O prospeţime noua surîde şi învie Ca de botez, de nunta şi ca de feciorie. De ce-aş fi trist ? Ca pacea duioasa si blajina Ma duce ca o luntre prin linişti de lumina ? E un surîs şi-n vraful de carţi, sa ma alinte. Vieţi noi tresar vioaie din foste oseminte. Vad frunza ca scoboara din ramuri cîte una. Le ruginise bruma, le argintase luna. Aud şi grînguritul de dragoste cu jele, Oprit cu porumbeii pe coama casei mele. Luceferii de noapte, scaparatori, i-adun Din cerul ca o coada deschisa de paun. Singuratatea-mi doarme, culcata-n somn alaturi, De-a lungul, între paturi. Ma-ntreba cîteodata, trezita dintr-un vis : -,,Eşti tot aici cu mine si tot cu mine-nchis?,, Nu ma sfiiesc de dînsa, nici ei nu-i e ruşine Ca fuge sa se-ascunda de lume lînga mine. De ce-aş fi trist ? Ca nu ştiu mai bine sa framînt Cu sunet de vioara urciorul de pamînt ? Nu mi-e cladita casa de şiţa peste Trotuş, În pajiştea cu crînguri ? De ce-aş fi trist ? Şi totuş…

O, tu aceea de-altadata, ce te-ai pierdut din drumul lumii! Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-însul locul mumii, Femeie raspandita-n mine ca o mireasma-ntr-o padure, Scrisa-n visare ca o slova, înfipta-n trunchiul meu: sacure, Tu ce mi-ai prins de cantec viaţa cu braţe stranse de grumaji Şi m-ai oprit ca sa mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji Pe care te-am purtat braţara la mana casnica-a gandirii. Cu care-am nazuit alaturi sa leagan pruncul omenirii. Pur trandafir, batut în cuie de diamant, pe crucea mea Şi care-n fiece mişcare pierzi cu-o petala cate-o stea. Pamant fagaduit de ceruri cu turme, umbra si bucate. Tu care mi-ai schimbat cararea şi mi-ai facut-o val de mare, De-mi duce bolta-nsingurata dintr-o valtoare-ntr-o valtoare, Şi ţarmii-mi cresc în jur cat noaptea, pe cat talazul mi se-ntinde Şi ai lasat sa rataceasca undele mele suferinde; Unde ţi-s mainile sa-ntoarca în aer caile luminii? Unde sunt degetele tale sa-mi caute-n cununa spinii? Şi şoldul tau culcat în iarba, pe care plantele-l cuprind Şi-asculta-n sanul tau suspinul iubirii, cucerit murind? Tu ce nfiori pe şesuri plopii cand treci din creştet la picioare, Şi prinzi de tot ce te-ntalneşte o plasa calda de racoare. Tu ce scrutezi, scoţandu-ţi sanii pe jumatate din veştminte Ca sa-i sarute focul gurii, cuprinşi de maini cu luareaminte, Pustia vremii, strabatuta de şoimi de scrum şi de nisip, Carora vantul le-mprumuta o-nfaţişare fara chip; Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o sageata faraţinta, Şi frumuseţea ta facuta pare-a fi fost ca sa ma minta. Dar fiindca n-ai putut rapune destinul ce-ţi pandi faptura Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l pravali de moarte, ura; Ridica-ţi din pamant urechea, în ora nopţii, cand te chem, Ca sa auzi, o! neuitata, neiertatorul meu blestem.

Le-am scris cu unghia pe tencuiala Pe un parete de firida goala, Pe întuneric, în singuratate, Cu puterile neajutate Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul Care au lucrat împrejurul Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan. Sunt stihuri fara an, Stihuri de groapa, De sete de apa Şi de foame de scrum, Stihurile de acum. Cand mi s-a tocit unghia îngereasca Am lasat-o sa creasca Şi nu mi-a crescut – Sau nu o mai am cunoscut. Era întuneric. Ploaia batea departe, afara. Şi ma durea mana ca o ghiara. Neputincioasa sa se stranga Şi m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga.

S-a întors cercetatoarea Sa le spuie la surori Ca-i deschisa toata floarea Şi campia, de cu zori. Şi-au plecat aproape toate La cules, cu mii şi mii, Lasand vorba la nepoate Sa-ngrijeasca de copii. Caci muscoii şi bondarii Şi-alte neamuri de padure, Pe şoptite, ca talharii, Umblau mierea sa le-o fure. Însa paza-n stupi e buna, Ca tarziu, dupa apus, Colo jos, subt stupi, la luna, Ei zaceau cu burta-n sus.