Tudor Arghezi povesti, povestiri, poezii si fabule

L-aţi vazut cumva pe Zdreanţa, Cel cu ochii de faianţa? E un caine zdrenţuros De flocos, dar e frumos. Parca-i strans din petice, Ca sa-l tot împiedice, Ferfeniţele-i atarna Şi pe ochi, pe nara carna, Şi se-ncurcaşi descurca, Parca-i scos din calţi pe furca. Are însa o ureche De pungaş fara pareche. Da tarcoale la coteţ, Ciufulit şi-aşa laieţ, Aşteptand un ceas şi doua O gaina sa se oua, Care canta cotcodace, Proaspat oul cand şi-l face. De cand e-n gospodarie Multe a-nvaţat şi ştie, Şi, pe branci, taraş, grapiş, Se strecoara pe furiş. Pune laba, ia cu botul Şi-nghite oul cu totul. — „Unde-i oul? a-ntrebat Gospodina. — „L-a mancat!” „Stai niţel, ca te dezvaţ Fara maturaşi baţ. Te învaţa mama minte.” Şi i-a dat un ou fierbinte. Dar de cum l-a îmbucat, Zdreanţa l-a şi lepadat Şi-a-njurat cu un latrat. Cand se uita la gaina, Cu culcuşul lui, vecina, Zice Zdreanţa-n gandul lui „S-a facut a dracului!”

Stupul lor de pe valcea Sta pazit într-o broboada De trei plopi înnalţi, de nea, Pe o blana de zapada. Prisacarul le-a uitat, Şi-a cazut şi peste ele Iarna, grea ca un plocat, Cu chenar de peruzele. Înlauntru însa-n stup Lucratoarele sunt treze Şi facand un singur trup Nu-nceteaza sa lucreze. Ca niciuna n-a muncit Pentru sine, ci-mpreuna Pentru stupul împlinit Cu felii de miere buna.

Decum s-a ivit lumina. A ieşit din stup albina, Sa mai vada, izma-creaţa A-nflorit de dimineaţa? Se-ngrijeşte gospodina De-nfloreşte şi sulfina, Caci plutise val de ceaţa, Asta-noapte, pe verdeaţa. A gasit toata gradina Înflorita, şi verbina, Şi s-a-ntors, dupa povaţa, Cu o proba de dulceaţa.

S-a întors cercetatoarea Sa le spuie la surori Ca-i deschisa toata floarea Şi campia, de cu zori. Şi-au plecat aproape toate La cules, cu mii şi mii, Lasand vorba la nepoate Sa-ngrijeasca de copii. Caci muscoii şi bondarii Şi-alte neamuri de padure, Pe şoptite, ca talharii, Umblau mierea sa le-o fure. Însa paza-n stupi e buna, Ca tarziu, dupa apus, Colo jos, subt stupi, la luna, Ei zaceau cu burta-n sus.

Într-o zi, prin asfinţit, Şoaricele a-ndraznit Sa se creada în putere A prada stupul de miere. El intrase pe furiş, Strecurat pe urdiniş, Se gandea ca o albina-i Slaba, micaşi puţina, Pe cand el, hoţşi borfaş, Langa ea-i un uriaş. Nu ştiuse ca nerodul Va da ochii cu norodul Şi-şi pusese-n cap minciuna Ca da-n stup de cate una. Roiul, cum de l-a zarit C-a intrat, l-a copleşit. Socoteala sa-i mai ceara Nu! L-au îmbracat cu ceara, De la bot pana la coada Tabarate mii, gramada, Şi l-au strans cu meşteşug, Încuiat ca-ntr-un coşciug. Nu ajunge, vream sa zic, Sa fii mare cu cel mic, Ca puterea se aduna Din toţi micii împreuna.

Ce duh ai şi ce putere. Sa-mpleteşti ceara cu miere, De la floarea din gradina, Ostenita de albina? Tu aduni de pe meIeaguri, Pentru stupi şi pentru faguri, Pulberi, roua, stropi şi leacuri, Poate ca de mii de veacuri. Ca din lana, ca din ace, Ţeşi reţeaua de ghioace, De celule-n care pui Mierea dulce şi un pui. Scule, numere, cantare Au pus la masuratoare Ca-ncaperea cea mai mare În gaoacea cea mai mica E ghiocul tau, fetica Eşti, pe lumea de subt cer, Cel mai mare inginer. Pe-ntuneric, far saştii, Ai facut bijuterii Şi minuni în toata clipa Cu musteaţa şi aripa. Şi, cum ştii, muncind, sa taci, Nu te lauzi cu ce faci.

Strabatem iaraş parcul, la pas, ca mai nainte. Cararile-nvelite-s cu palide-oseminte. Aceeaş banca-n frunze ne-aşteapta la fantani. Doi îngeri duc beteala fantanilor pe mani. Ne-am aşezat alaturi şi braţu-i m-a cuprins. Un luminiş în mine parea ca s-ar fi stins. Ma-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut Ca orbul, ca sa cante, sparturile pe flaut. Vreau sa-mi ridic privirea şi vreau sa-i mangai ochii… Privirea întarzie pe panglicile rochii. Vreau degetui uşure sa-l iau sa i-l dezmierd… Orice vroiesc ramane îndeplinit pe sfert. Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plange? Apusul îşi întoarce cirezile prin sange. O! ma ridic, pe suflet s-o strang şi s-o sarut – Dar braţele, din umeri, le simt ca mi-au cazut. Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o data S-aplec la sarutare o frunte vinovata Sa-nvingem iaraş vremea dintr-o-ntarire noua Şi sa-nviem adancul izvoarelor de roua. Şi cum scoboara noaptea, aldata aşteptata, Îmi pare veche luna -şi steaua ce se-arata, Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vanat. Şi fara glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.

Le-am scris cu unghia pe tencuiala Pe un parete de firida goala, Pe întuneric, în singuratate, Cu puterile neajutate Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul Care au lucrat împrejurul Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan. Sunt stihuri fara an, Stihuri de groapa, De sete de apa Şi de foame de scrum, Stihurile de acum. Cand mi s-a tocit unghia îngereasca Am lasat-o sa creasca Şi nu mi-a crescut – Sau nu o mai am cunoscut. Era întuneric. Ploaia batea departe, afara. Şi ma durea mana ca o ghiara. Neputincioasa sa se stranga Şi m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga.

Te dramuiesc în zgomot şi-n tacere Şi te pandesc în timp, ca pe vanat, Sa vad:eşti şoimul meu cel cautat? Sa te ucid? Sau sa-ngenunchi a cere. Pentru credinţa sau pentru tagada, Te caut darz şi fara de folos. Eşti visul meu, din toate, cel frumos Şi nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada. Ca-n oglindirea unui drum de apa, Pari cand a fi, pari cand ca nu mai eşti; Te-ntrezarii în stele, printre peşti, Ca taurul salbatec cand se adapa. Singuri, acum în marea ta poveste, Raman cu tine sa ma mai masor, Fara sa vreau sa ies biruitor. Vreau sa te pipai şi sa urlu: „Este!”

Nu-ţi voi lasa drept bunuri, dupa moarte, Decat un nume adunat pe o carte, În seara razvratita care vine De la strabunii mei pana la tine, Prin rapi şi gropi adanci Suite de batranii mei pe branci Şi care, tanar, sa le urci te-aşteapta Cartea mea-i, fiule, o treapta. Aşeaz-o cu credinţa capatai. Ea e hrisovul vostru cel dintai. Al robilor cu saricile, pline De osemintele varsate-n mine. Ca sa schimbam, acum, întaia oara Sapa-n condei şi brazda-n calimara Batranii au adunat, printre plavani, Sudoarea muncii sutelor de ani. Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite Eu am ivit cuvinte potrivite Şi leagane urmaşilor stapani. Şi, framantate mii de saptamani Le-am prefacut în versuri şi-n icoane, Facui din zdrenţe muguri şi coroane. Veninul strans l-am preschimbat în miere, Lasand întreaga dulcea lui putere Am luat ocara, şi torcand uşure Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure. Am luat cenuşa morţilor din vatra Şi am facut-o Dumnezeu de piatra, Hotar înalt, cu doua lumi pe poale, Pazind în piscul datoriei tale. Durerea noastra surdaşi amara O gramadii pe-o singura vioara, Pe care ascultand-o a jucat Stapanul, ca un ţap înjunghiat. Din bube, mucegaiuri şi noroi Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. Biciul rabdat se-ntoarce în cuvinte Şi izbaveşte-ncet pedesitor Odrasla vie-a crimei tuturor. E-ndreptaţirea ramurei obscure Ieşita la lumina din padure Şi dand în varf, ca un ciorchin de negi Rodul durerii de vecii întregi. Întinsa leneşa pe canapea, Domniţa sufera în cartea mea. Slova de foc şi slova faurita Împarechiate-n carte se marita, Ca fierul cald îmbraţişat în cleşte. Robul a scris-o, Domnul o citeşte, Far-a cunoaşte ca-n adancul ei Zace mania bunilor mei.

Carte frumosa , cinste cui te-a scris Încet gandita, gingaş cumpanita; Eşti ca o floare, anume înflorita Mainilor mele, care te-au deschis. Eşti ca vioara, singura ce canta Iubirea toata pe un fir de par, Şi paginile tale, adevar, S-au tiparit cu litera cea sfanta. Un om de sange ia din pisc noroi Şi zamisleşte marea lui fantoma De reverie, umbraşi aroma, Şi o pogoara vie printre noi. Dar jertfa lui zadarnica se pare, Pe cat e ghiersul carţii de frumos. Carte iubita, fara de folos, Tu nu raspunzi la nici o întrebare.

O, tu aceea de-altadata, ce te-ai pierdut din drumul lumii! Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-însul locul mumii, Femeie raspandita-n mine ca o mireasma-ntr-o padure, Scrisa-n visare ca o slova, înfipta-n trunchiul meu: sacure, Tu ce mi-ai prins de cantec viaţa cu braţe stranse de grumaji Şi m-ai oprit ca sa mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji Pe care te-am purtat braţara la mana casnica-a gandirii. Cu care-am nazuit alaturi sa leagan pruncul omenirii. Pur trandafir, batut în cuie de diamant, pe crucea mea Şi care-n fiece mişcare pierzi cu-o petala cate-o stea. Pamant fagaduit de ceruri cu turme, umbra si bucate. Tu care mi-ai schimbat cararea şi mi-ai facut-o val de mare, De-mi duce bolta-nsingurata dintr-o valtoare-ntr-o valtoare, Şi ţarmii-mi cresc în jur cat noaptea, pe cat talazul mi se-ntinde Şi ai lasat sa rataceasca undele mele suferinde; Unde ţi-s mainile sa-ntoarca în aer caile luminii? Unde sunt degetele tale sa-mi caute-n cununa spinii? Şi şoldul tau culcat în iarba, pe care plantele-l cuprind Şi-asculta-n sanul tau suspinul iubirii, cucerit murind? Tu ce nfiori pe şesuri plopii cand treci din creştet la picioare, Şi prinzi de tot ce te-ntalneşte o plasa calda de racoare. Tu ce scrutezi, scoţandu-ţi sanii pe jumatate din veştminte Ca sa-i sarute focul gurii, cuprinşi de maini cu luareaminte, Pustia vremii, strabatuta de şoimi de scrum şi de nisip, Carora vantul le-mprumuta o-nfaţişare fara chip; Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o sageata faraţinta, Şi frumuseţea ta facuta pare-a fi fost ca sa ma minta. Dar fiindca n-ai putut rapune destinul ce-ţi pandi faptura Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l pravali de moarte, ura; Ridica-ţi din pamant urechea, în ora nopţii, cand te chem, Ca sa auzi, o! neuitata, neiertatorul meu blestem.

Am luat ceasul de-ntalnire Cand se tulbura-n fund lacul Şi-n perdeaua lui subţire Îşi petrece steaua acul. Cata vreme n-a venit M-am uitat cu dor în zare. Orele şi-au împletit Firul lor cu firul mare. Şi acum c-o vad venind Pe poteca solitara, De departe, simt un jind Şi-aş voi sa mi se para.

Obrajii tai mi-s dragi Cu ochii lor ca lacul, În care se-oglindesc Azurul şi copacul. Surasul tau mi-i drag, Caci e ca piatra-n fund, Spre care-noata albi Peşti lungi cu ochi rotund. Şi capul tau mi-i drag, Caci e ca malu-n stuf, Unde paianjeni dorm, Pe zori facute puf. Faptura ta întreaga De chin şi bucurie, Nu trebuie sa-mi fie, De ce sa-mi fie draga?

Scumpi copii, dupa vacanța, Va mai amintiți de Zdreanța, Cel cu ochii de faianța, Cum l-am scris și l-ați citit? Cîte unul, cîți ați fost, L-învața și pe de rost. Rasfațat și mult iubit Zdreanța-al nostru a murit. Ramasese din frumosul Prieten bun, pielea și osul. Își pierduse și mirosul Și vederea, șchiopatînd Și cazînd din cînd în cînd. Ma striga din glod și apa Sa-l mai scot din cîte-o groapa, Aducîndu-și poate-aminte De un drum de mai nainte O lua strîmb printre strujani Dînd cu botu-n bolovani, Pentru ca întîi și-ntîi Sa-l ridic și sa-l mîngîi. Zdreanța, fara sa ma vada, Ma știa cam prin livada. Sufar de atunci cumplit Sa știu Zdreanța ca-a murit. Plînge sufletul din mine. Îl aștept și nu mai vine. Mai aflați, și nu e bine, Ca ce fuse nu mai vine. Vremea deapana și toarce Și ce-a fost nu mai se-ntoarce.

De ce-aş fi trist, ca toamna tîrzie mi-e frumoasa ? Pridvoarele-mi sînt coşuri cu flori, ca de mireasa. Fereastra mi-este plina De iederi împletite cu vine de glicina. Beteala şi-o desface la mine si mi-o lasa, Cînd soarele ramîne sa-l gazduiesc în casa. O prospeţime noua surîde şi învie Ca de botez, de nunta şi ca de feciorie. De ce-aş fi trist ? Ca pacea duioasa si blajina Ma duce ca o luntre prin linişti de lumina ? E un surîs şi-n vraful de carţi, sa ma alinte. Vieţi noi tresar vioaie din foste oseminte. Vad frunza ca scoboara din ramuri cîte una. Le ruginise bruma, le argintase luna. Aud şi grînguritul de dragoste cu jele, Oprit cu porumbeii pe coama casei mele. Luceferii de noapte, scaparatori, i-adun Din cerul ca o coada deschisa de paun. Singuratatea-mi doarme, culcata-n somn alaturi, De-a lungul, între paturi. Ma-ntreba cîteodata, trezita dintr-un vis : -,,Eşti tot aici cu mine si tot cu mine-nchis?,, Nu ma sfiiesc de dînsa, nici ei nu-i e ruşine Ca fuge sa se-ascunda de lume lînga mine. De ce-aş fi trist ? Ca nu ştiu mai bine sa framînt Cu sunet de vioara urciorul de pamînt ? Nu mi-e cladita casa de şiţa peste Trotuş, În pajiştea cu crînguri ? De ce-aş fi trist ? Şi totuş…

Cuţul negru peste tot Trece vama ganditor, Cu urechile pe bot. Cuţul este calator. Sa cutez ceva sa-i spun? Nu ştiu ce are sa creada. Trebuie sa fie bun: A dat niţeluş din coada. Însa finca e pe jos, S-a uitat, nu s-a oprit. E frumos, dar ce folos Daca-i aşa de grabit? Cine-o fi gasit cu cale, Pe-nserate, de i-a scris, Pe adresa dumisale, Sa pofteasca la Paris?

Un loc e minunat pe lume, Locul unde ai invatat sa scrii, Sa socotesti, sa ai prieteni si sa fii. Profesorii te-nvata acolo, Multe lucruri valoroase, Care-n viata-s necesare. Ati ghicit voi oare, Care-i locul minunat? Este scoala cea de aur, Profesoara pentru toti Care carte vor sa stie.

O furnica mica, mica Dar înfipta, va sa zica, Ieri, la pranz, mi s-a urcat De pe vişinul uscat Pe picioare, pentru caci Mi le-a luat drept nişte craci. Marunţica de faptura Duse, harnica la gura O farama de ceva Care-acasa trebuia Aşezat în magazie Pentru iarna ce-o sa vie. Un te duci aşa degraba Gandul meu mahnit o-ntreaba }nca nu te-ai lamurit Ca greşeşti şi-ai ratacit? Cu merinda îmbucata Te-ai suit pana-n cravata Şi mai ai pana-n chelie Doua dealuri şi-o barbie. Nu vrei tata sa-ţi arat Cum iei drumul îndarat? Sa-ţi mai pun o întrebare E aproape de culcare; Unde dormi, aici, departe? Intr-o pagina de carte? S-ajungi virgula tarzie Într-un op de poezie? Ma gandesc ce-i de facut S-o feresc de neştiut, Ingrijat de ce-o sa zica Maica stareţa furnica De-o lipsi din furnicar, Şi-o aşteapta în zadar.

Cine s-a jucat azi-noapte Ca ne-a uns pomii cu lapte Şi-a vopsit cu tibişir Coardele de trandafir? Ba se poate ca o mana Le-a-nşirat c-un fir de lana Şi-a tras craci de corcoduşi Prin degete de manuşi. Vinele dintre petunii S-au facut cat nişte funii, Sarma gardului de plasa E de zece ori mai groasa Şi-mpresoara curtea mea Cu zaplaz de catifea. Sforile de telegraf Leagana cate-un cearceaf. Pe o capiţa de mei Şed opt mii de porumbei. Caci întregul Duhul Sfant S-a pogorat pe pamant. Iepuri albi cu blana groasa S-au strans palcuri langa casa. Ţarina, ca de hartie, E-nvelita cu dimie. Peste casa, o broboada A cazut, ciucuri, gramada. Cerbii,-n turme şi cirezi, Prinşi de coarne-s în livezi, Şi-ncepand coasta s-o urce, Se zmucesc sa se descurce. Ce folos! Din ramuri, iaca, Nu mai pot sa se desfaca, Şi-n plopi suna clopote Şubrede, de horbode