Mircea Sântimbreanu

Mama mamuţilor mahmuri     — Bei ceaiul, iei aspirina, pui picături în nas şi stai sub plapumă. Asta de alaltăieri, ba nu, de răsalaltăieri, de joi! Sau de miercuri? Dar azi ce zi mai e? De cînd îi curge lui Victoraş nasul? De cînd o tot aude pe mama cu ceaiul, aspirina, picăturile? Uf, şi tocmai acum s-a pornit să ningă, cînd are el guturai. — Dacă eşti cuminte, mîine ieşi puţin pe afară, la săniuş, îl îmbunează mama. Mîine sau poimîine... — Mîine, sau poimîine? — Cînd is-pră-veşti cu gu-tu-ra-iul! Am zis! Dacă mama silabiseşte cuvintele, nu mai e de glumit. Încearcă totuşi să o înduplece: — Hai, mă, mamă, la să-mă... Mi-a trecut. — «Mi-a trecut», îl îngînă mama. Auzi-l cum mormăie, mmm... mmm... parcă vorbeşte dintr-un burlan. — Uite şi mata cum ninge de frumos. Da. Ninge frumos, asta aşa e. Vîntul s-a oprit şi acum fulgii îşi lipesc parcă faţa de geam, ispitindu-l afară. — Şi eu cînd isprăvesc cu guturaiul? — Cînd ţi se desfundă nasul. Căţelul Gică ciuleşte urechile. Şi el ar vrea să ştie cînd o să scape de închisoare. El nu are guturai. Oh, ce s-ar mai tăvăli prin zăpada proas­pătă, ce s-ar hîrjoni cu guguştiucii, ce tumbe ar mai face pe derdeluş! Şi s-ar întîlni, sigur s-ar întîlni cu toţi căţeii din cartier. Oh! poate ar avea norocul să o vadă chiar pe Cuţa, o clipă doar, printre ostreţe. Acum trebuie să fie mai albă ca niciodată, albă ca vata... Şi numai ochii ei se văd de sub breton ca doi tăciuni, negri, strălucitori. Gîndurile i se opresc într-un oftat din inimă. Ar ruga-o el pe mama să-i dea drumul afară, dar, unu la mînă, el nu vorbeşte. Şi doi, pe el nu-l lasă singur din casă, fără Victoraş. Eh, suspină el din nou şi îşi astupă ochii cu codiţa, să nu mai vadă zăpadă, fulgi, guguştiuci şi tăciunii de sub bretonul Cuţei... În aceeaşi clipă îşi ciuleşte însă din nou urechile, căci băiatul tocmai se smiorcăie: — Bine, şi cînd ştiu eu dacă mi s-a desfundat nasul? Cînd? — Cînd o să poţi spune curat, fără să mormăi aşa: «Mama mamuţilor mahmuri nu spune miau-miau-miau...» — Cum? Cum? — Aşa cum ai auzit. Acum mă grăbesc, uite, îţi scriu pe o bucată de hîrtie. Mama scrie în grabă cuvintele chiar pe îmbrăcămintea abecedarului şi spune: — Dacă le poţi spune limpede, să se audă bine fiecare m şi n, gata, e în regulă, puteţi ieşi afară... Acum Victoraş parcă s-a mai înviorat. Deci asta e totul, 5—6 cuvinte, fără să mormăie. Aşa e «în regulă» sau, mai exact, o să ştie el singur cînd totul e «în regulă». Căţelul Gică îl priveşte drept în ochi şi dă din coadă. Parcă l-ar ruga: «Hai, încearcă, dă-i drumul chiar acum». — Ma-ma mu-ţi-lor. Căţelul clatină din cap. Nu e bine. Băiatul ştie asta. O ia de la început: — Ma-ma mun-ţi-lor... Ma-ma ma-mi-ţelor... Ma-ma mîţelor... Ma-ma mai-mu-ţe-lor... Tţ, nu e aşa... — Nu, parcă schelălăie şi căţelul Gică şi se mută pe taburet, cu ochii la buzele băiatului. Hai, Victoraş, încă o dată. Şi băiatul o ia de la capăt. Pe litere, pe silabe... — Ma-ma mamu-ţilor. Ce e Ţilor? — Nu e nimic, Victoraş. Leagă silabele, leagă-le mai bine. Băiatul parcă l-a auzit. O ia de la început. — Mamuţi-Lor. Uf, mi-e somn... — Nu te lăsa, îl îndemnă căţelul şi se gudură pe lîngă abecedarul scăpat între perne. Vai... Dar băiatul a adormit. Se face covrig şi căţelul Gică. .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   . Cît timp a trecut? Două-trei ore? Afară s-a mai luminat, dar ninge încă. Oh, ce trebuie să fie acum pe derdeluş! Se aud chiote. Şi lătrături. Şi parcă între ele... Să fie glasul Cuţei? — Hai, Victoraş! — Mama mamuţilor ma... mah... mahm... maturi. — Nu, nu te lăsa, Victoraş!   — Mama mamuţilor mahmu. Ri. — Aşa, aşa! — Mama mamuţilor... masculi! — Of, nu! Te rog, continuă, nu adormi din nou... Căţelul îl linge pe ureche, îl gîdilă. — Ma-ma, mama mamuţilor mah-muri... Căţelul dă din coadă. — Ura! Mai departe. — Mai departe e uşor! Mama mamuţilor mahmuri nu spu-ne... Ce nu spune? Of, mai sînt trei cuvinte... Nu spune mi-a-u-mi... Mia-umia... Miaumia... Ce-o fi asta Miaumiami? A greşit mama cînd a scris? — Nu, n-a greşit, Victoraş. Tu greşeşti. Acolo nu sînt trei cuvinte, e unul singur, dintr-o singură silabă, dar e repetat de trei ori. Haide! Dar ce e asta? Iar adormi? Nu se poate! Şi zăpada? Derdeluşul? Şi Cuţa cu ochii ei de tăciune? Te rog, te implor, mai încearcă... Băiatul a pus mîna pe abecedar. Acum căţelul aude desluşit: — Mama mamuţilor mahmuri nu spune mi... nu spune mia... nu spune miaumi... nu spune... Dar Victoraş se opreşte, căci în faţa lui, sluj, cu lacrimi în ochi, căţelul Gică începe să miaune, din ce în ce mai sfîşietor: — Miau! Miau! Miauuuu!!! — Ura! exclamă Victoraş şi citeşte dintr-o suflare toată fraza: Mama mamuţilor mahmuri nu spune miau-miau-miau. E minunat pe derdeluş. Sînt toţi copiii. Şi căţeii. Şi vrăbii zăpăcite, şi guguştiuci speriaţi, şi Victoraş nu mai isprăveşte de povestit cum căţelul Gică a făcut pe pisica: «Miau-Miau-Miau». Este şi Cuţa acolo cu blana ei albă ca vata, cu ochii ca doi tăciuni. Dar trece pe lîngă căţelul Gică, fără să-i arunce o privire, rece ca un sloi de gheaţă. Doar cînd ajunge în vîrful derdeluşului se opreşte să răsufle, apoi mormăie ca pentru sine: — Hm, ce mai căţel! După ce că nu-i de nici o rasă, mai face şi ca pisica. Pfiu! Copiii zburdă, ţipă... Şi doar peste inima zdrobită a lui Gică plînge cu lacrimi albastre prima stea a serii.

BOBOCII       Poate cu gîndul că (în sfîrşit!) a doua zi, chiar a doua zi începea şcoala, prima lui zi de şcoală, sigur nerăbdător, dar şi obosit de aşteptare, Mitrică aţipise îndată după-masă şi, moleşit de zăduf, dormise dus, fără vise. Cît timp? Cu neputinţă să-şi dea seama.Un ceas-două? Zece? Se uita ca ameţit împrejur, dar, ciudat, nimic, absolut nimic nu-i putea spune dacă în clipa aceasta, acum cînd se rotea buimac prin ograda pustie, era încă astăzi sau se făcuse... mîine? Soarele nu se vedea pe cer — nu răsărise? Asfinţise? O lumină vie, dar albăstrită ca laptele crud, izvora dintre dealuri — revărsat de zori? amurg? Cireada de vite păşea agale prin praful drumului — venea, se ducea la păşune? — iar trecătorii îşi dădeau bineţe cu acelaşi «‘nă ziua — ziua bună»... Era spre seară? Era dimineaţă? Venind dinspre sat, poştaşul pedala fără zor, ca totdeauna, ca şi cînd în tolba lui n-ar fi poposit nicicînd vreo telegramă fulger. — Nu vă supăraţi, cît e ceasul? se pomeni băiatul întrebînd. — Şase, şase şi ceva, răspunse omul şi îşi văzu de drum. «Atunci e bine, se învioră băiatul.» Dacă e şase — şase şi ceva, pînă la şapte, şapte şi ceva, avea tot timpul. Putea să se spele, să se îmbrace în uniformă, să ajungă la şcoală... «Dacă e şase dimineaţa? Dar dacă e şase seara?» Asta nu precizase poştaşul. Să fugă după el şi să-l întrebe aşa, din senin: — Nene, acum e seară sau dimineaţă? Cum să pună o asemenea între­bare? Ar rămîne de pomină în tot satul. O, cu nici un chip, l-ar crede zărghit. Şi atunci? Tot singur va trebui să se descurce. Ai lui tocmai acum se apucaseră să plece... Afurisit somn, greu ca pămîntul... Privi în jur. Găinile cîrîiau, dînd tîrcoale mărului uscat. Se pregăteau de culcare? Abia coborîseră din cotineaţă? «Să mă uit la cer, îşi zise Mitrică. Dacă se limpezeşte, în cinci-zece minute, o întind spre şcoală; dacă, dimpotrivă, se-ntunecă, n-am decît să mai trag un pui de somn.» Dar cerul îşi păstra taina, parcă încremenit. Doar o uşoară boare împrăştia fumurile ce suiau ici-colo, în vale, din hogeacuri. Se pregăteau de cină? Dar dacă puneau de fruştuc? Şi atunci? Atunci nu mai putea rămîne nici o clipă, va pleca la şcoală! Dar pe furiş, prin grădini şi porumbişti, de-a lungul văii. Va ajunge exact în spatele şcolii şi va aştepta acolo, pitit în dosul gardului. Dacă se adună şi alţi copii, ţuşti şi el în curte, dacă nu, se va întoarce spre casă tot nevăzut. Pe întuneric. Ciucit pe vine în dosul curţii, privind prin ostreţe, Mitrică nu se dumirea defel. În curtea şcolii erau destui copii, unii măturau şi stro­peau careul, alţii încercau cablul de la catarg, mulţi intrau şi ieşeau din clase şi băiatul înţelese că puneau cărţile noi pe bănci, pe catedre. Erau şi profesorii aproape toţi, era şi tovarăşul director. Uite-l şi pe primar! Totul părea gata pentru deschiderea şcolii; serbarea putea începe chiar acum, pentru că acum băiatul era sigur, nu mai încăpea nici o îndoială, acum era 15 septembrie, era dimineaţă, era prima lui zi de şcoa­lă şi pentru mult, mult timp clădirea aceasta pe lîngă care trece de atîtea ori devenea şcoala lui, iar el şcolar. Va ieşi din ascunzătoare, se va repezi de-a dreptul în curte, va rămîne în careu, printre ceilalţi copii, pînă îi va chema pe toţi clopotul. Numai că... De ce în clase se aprind becurile? Da, parcă-parcă s-a întunecat! Nu cumva azi totuşi nu e mîine? Chiar aşa, uite, deasupra Dealului Fetii împunge parcă într-o baltă sîngerie cornul lunii. Acum e totul limpede: azi nu e mîine, mîine se deschide şcoala, aşadar pe mîine! De bucurie îi vine să strige, dar se tupilează nevăzut în porumbişte şi face drum întors spre casă. .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   . A doua zi Mitrică merge spre şcoală. Dimineaţa e proaspătă, lumi­noasă, soarele îmbracă în diamante fiecare fir de iarbă. Pe uliţe, zeci de copii zoresc spre şcoală. Numai poştaşul pedalează agale, ca şi cum în tolba lui n-ar fi poposit nicicînd vreo telegramă fulger. Şi deodată, la răscruce, în vale, Mitrică se opreşte. Treceau, ţinîndu-se de mînă, cîrduri de băieţi şi fete, colegii lui de grădiniţă. În clipa aceea un gînd îl făcu să zîmbească şi se pomeni vorbind cu glas tare, plin de mîndrie: — Ăştia merg la şcoală pentru prima dată. Boboci! Ehei, nu era cazul lui! Şi o luă la picior de unul singur spre şcoală, ca spre o bună şi foarte veche cunoştinţă.  

Primul zece      În drum spre şcoală, Andrei îşi scutură în pas săltat ghiozdanul din spinare. Să se ştie precum că are ghiozdan! Şi să se ştie că înlăuntrul său are şi penar şi călimară şi cărţi şi caiete! Ca orice şcolar. Ce dacă e-ntr-a-ntîia? Nu e tot şcolar? Guraliv, ghiozdanul îi însoţeşte paşii: — Sînt şcolar! Sînt şcolar! Sînt şcolar! Acum, la ora aceasta de dimineaţă, nu e nimeni pe cărare, deşi băiatului grozav i-ar place să aibă cui se destăinui: — Pentru azi am avut de scris 10 rînduri! Le-am scris pe toate, sînt în caiet. Vreţi să le vedeţi? N-are cine să-i răspundă. Ghiozdanul tace. Andrei ar sporovăi de unul singur, dar nu despre caiet. Despre pagina cu tema trecută, treacă-meargă. Are nota 8. Şi despre încă o temă, două, poate. 7 nu e rău. Dar pe urmă vin alte pagini despre care e mai bine să nu vorbim, căci, între noi fie vorba — şi Andrei e de aceeaşi părere — nota 6 n-o prea scoţi cu dragă inimă în lume. Nu-i aşa? Acum Andrei a ajuns în şosea şi ar avea cui să vorbească. Dar cu gîndul la caiet, i-a pierit cu totul cheful. Şi la urma-urmei, ce să spună? Că 6 e   destul de bun cînd pagina e toată zgîriată ca de ace? De ce e zgîriată? Păi tocmai asta nu poate băiatul să o spună. Căci cine ar crede că un şcolar din clasa întîia, în timp ce îşi scrie temele, se joacă cu pisica? Sau parcă e de spus în gura mare că e bun şi 5, cînd jumătate din rîndurile scrise înoată în marmeladă? Ah, şi de cîte ori a hotărît să nu mai mănînce cînd îşi scrie temele!... A hotărît, şi a uitat. Cum a uitat acum că tema de azi, cu cele 10 rînduri, are trei pete de cerneală... De ce? Hai să-l lăsăm in pace... Ce vreţi? Şi-a dat toată silinţa să le scoată. Vreo jumătate de ceas. De făcut, se ştie, petele se fac din neatenţie. În mai puţin de o secundă... Aşadar, băiatul a uitat de aceste necazuri. Ghiozdanul a început să salte iarăşi, guraliv. Andrei a prins din nou poftă de vorbă. Uliţa e plină de oameni. Unii pietruiesc şoseaua. — Ce bine! gîndeşte băiatul. O să avem şoseaua pietruită dintr-un capăt la altul al satului... Roabele scrîşnesc, maiurile izbesc surd pămîntul, lopeţile scapără în piatră. Ghiozdanul nici nu se aude, deşi saltă mai vesel. În dreptul primăriei, alţi oameni trag fire electrice, cocoţaţi în vîrful stîlpilor. — O să avem lumină electrică şi pe dealul Fetii? întreabă Andrei, cu capul dat pe spate, pe electrician. — Bineînţeles, zice omul şi trage cu putere sîrma. Iar ghiozdanul saltă, saltă... Aproape cît Căminul cultural din faţa şcolii pe care s-au suit dulgherii.   — Cînd o să fie gata? întreabă Andrei pe oamenii de pe căpriori. — ...Dăm zor; pînă diseară punem ţigla, răspund aceştia bucuroşi.   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   A fost o mică pauză. De ce? În primul rînd, pentru că au trecut 3 ore, şi în al doilea rînd, să cîntărim cît e de greu încă un 6. Da, e cam greu. Iacă: ghiozdanul nu mai saltă. Şi nici Andrei nu mai merge cu pasul săltat. Şi cît e el de guraliv, acuma tace. Şi nu că n-ar avea cu cine să vorbească. Dulgherii au isprăvit de aşezat ţigla, electricienii coboară de pe stîlpii înalţi între care firele stau întinse ca nişte linii de caiet, drumarii au strîns roabele la un loc şi glumesc împreună. Andrei merge pe dunga şanţului, cu capul în pămînt. Gîndeşte: — Toţi, toţi muncesc cu spor şi sînt veseli. Au şi de ce să se bucure. Nu ca el. Auzi! La cea mai uşoară temă să ia tot 6! Dar nu! Asta nu se va mai întîmpla. Chiar mîine am să iau un zece, îşi zice băiatul şi grăbeşte pasul în timp ce plopul clatină din cap. În semn de aprobare, fireşte. Îndată după masă, Andrei deschide caietul. — Voi face literele ca în carte, toate cele 10 rînduri! hotărăşte el şi dă să înmoaie tocul în cerneală, dar se opreşte. Întîi sugativa, să nu pătez. Scrie cuvîntul «temă» frumos, cu liniuţe drepte. Pisica s-a urcat pe masă. întinde laba înspre toc. — Zît! o alungă băiatul, şi pisica se zbîrleşte nedumerită.   «Ce-o fi vrînd stăpînul? Doar după ce scria un rînd se juca întotdeauna cu mine.» Şi n-are de unde să ştie că stăpînul său se gîndeşte în clipa aceea la electricienii de pe stîlpi. Ce? Ei s-ar fi dat jos pentru te miri ce? Mai scrie două rînduri: încet, grijuliu, pe toată liniatura... Bunica i-a adus felia de pîine cu marmeladă. Andrei o dă deoparte cu dosul mîinii şi scrie mai departe. Ce? Dulgherii se urcă în vîrful căpriorilor cu barda într-o mînă şi cu marmelada în cealaltă? Mai are de scris doar două rînduri. A cam amorţit. Ce-ar fi — îi dă prin gînd — să alerge niţeluş cu zmeul? Dar se opreşte... Aşa ar fi făcut şi ieri şi alaltăieri, dar astăzi se gîndeşte: oare drumarii ar fi lăsat din mînă roaba ca să înalţe zmeul? Andrei a terminat. Priveşte pagina... Acum e ca în carte. Acum e bine. A doua zi spre casă Andrei îşi scutură în pas săltat ghiozdanul. Să se ştie că are ghiozdan! Şi înlăuntrul său are penar şi călimară şi caiete. Şi să se ştie că în caietul de română are primul zece! Guraliv, ghiozdanul din spinare îi însoţeşte paşii: — Sînt şcolar! Sînt şcolar! Am primul zece! Ze-ce! Ze-ce! — A fost greu? întreabă plopul. — Doar începutul, răspunde Andrei şi rîde fericit spre oamenii din jur.  

CHEIA        Trecuseră cîteva ceasuri de cînd Mihăiţă era pionier, de cînd simţise în dreptul inimii, ca o atingere de aripă, prima fluturare a cravatei roşii cu tricolor. Pornise atunci, ca ameţit, spre casă. De bucurie i se părea că nu mai e băieţaşul firav, aproape pirpiriu, ci altul, mult mai puternic şi parcă, totuşi, nespus de uşor. Altminteri, cum vînticelul acesta, ce se zbătea prietenos în mătasea cravatei, l-ar fi putut înălţa deasupra străzilor, deasupra caselor, pînă la nori? Trecătorii îi zîmbeau, cunoscuţii îl strigau pe nume, iar Mihăiţă simţea că o putere necunoscută pînă acum i se furişase în adîncul fiinţei, că el, omuleţul de şapte ani, e nu numai gata în orice clipă, dar este chiar în stare de fapte mari, de uriaş. Să facă un singur semn de pildă, şi blocul acela neterminat să se ridice într-o clipită pînă la cer cu toate etajele sale. Sau să întindă o singură mînă, şi camionul acela să fie descărcat sau... Dar iată, acum, după ceasurile de ameţitoare hoinăreală, se afla în faţa casei. Nu-i mai rămînea decît să deschidă uşa, să se aştearnă pe temele de a doua zi, apoi să-şi aştepte părinţii. Să-i aştepte? O, nu! Pînă se vor întoarce ei de la fabrică, va face el curat, va uda el florile, va pune el masa. Şi nu-şi va scoate cravata. Va rămîne în uniformă, sub mîngîierea mătasei roşii cu tricolor... — Dar unde e cheia? Băiatul se pipăia nedumerit la piept. Acolo îi atîrna întotdeauna cheia, legată cu un şnur lung, de gît! Ah, dar ce uituc! Azi-dimineaţă mama îi înnodase şnurul chiar de breteaua maieului. — Să nu se vadă cînd îţi va lega tovarăşa comandantă cravata, îi spusese mama. Bucuros, băiatul îşi descheie toţi nasturii de la cămaşă şi se căută în sîn. Dar cheia nu era nici sub maieu. S-o fi pierdut? Chiar astăzi? Să-şi aştepte, aşadar, părinţii pe scară, ca un copilaş nepricopsit şi caraghios? Şi asta chiar în prima zi cînd devenise pionier? Şi deodată îşi aminti totul şi îi veni să sară în sus de bucurie. Cum o să-şi mai găsească cheia la gît, sau legată de breteaua maieului, ca toţi copilaşii? Şi-o dezlegase astăzi cu mîinile lui şi o pusese în buzunar. Era doar pionier, acum putea avea grijă de lucruri mult mai însemnate — de chei ce să mai vorbim? — ca toţi oamenii mari. Şi Mihăiţă ţinea cheia în palmă ca de atîtea alte dăţi, dar o privea cu o mîndrie nouă, ca şi cum n-ar fi fost vorba de aceeaşi bucată de metal, ca şi cum n-ar fi fost vorba să deschidă doar uşa de la casă. Ca şi cum ar fi avut în faţă o altă uşă, spre cine ştie ce alte tărîmuri, spre cine ştie ce alte zări.  

EU, GICĂ Şl FETIŢA FERICITĂ        Pe fetiţa fericită o întîlnesc zilnic la orele 7 şi jumătate, fix la orele 7 şi jumătate. La colţul străzii. Acolo ne încrucişăm de fiecare dată paşii. Eu şi căţelul Gică, la prima plimbare din zi, ea în drum spre şcoală. Scena nu-mi poate scăpa din două motive. Întîi pentru că, ori de cîte ori o văd, îmi zic în gînd «trebuie să scriu o poveste despre această fetiţă fericită», iar în al doilea rînd, deoarece exact în clipa aceea, dar exact în clipa cînd îmi închei gîndul, căţelul îşi ciuleşte urechile şi începe să mîrîie. Uneori scheaună şi latră scîncit de parc-ar da cu ochii de vechiul lui duşman, motanul gras şi tărcat ce picoteşte sub maşina verde parcată pe trotuar. O, dar maşina verde e mai încolo. Poftim, şi-acum l-a apucat.   — Ce-i cu tine, Gică?   Strada este încă pustie. Doar că, iată, trecînd pe lîngă noi, se îndepăr­tează cu pas egal şi apăsat fetiţa fericită. Durdulie, îndesată, cu obrajii plesnind de sănătate, cu căciuliţa de urson roşu, de sub care izbucneşte, ca o floare de magnolia, funduliţa, cu pufoaica ei de fiş bej, cu fermoare şi cu dunguliţe albe şi carmin, cu fularul dat peste umăr, cu cizmuliţe galbene...   «Trebuie să scriu o poveste despre această fetiţă fericită», îmi zic, dar  în aceeaşi clipă, ca un făcut, da, exact în clipa cînd îmi închei gîndul, Gică începe să mîrîie. Nu, nu e motanul gras şi tărcat... — Uf, păcătosule, mă plictiseşti! Hai să plecăm, zic supărat şi ne îndrep­tăm spre părculeţ. Acolo stăm întotdeauna mai mult. Gică zburdă printre boschete, iar eu mă gîndesc din nou la fetiţa cu pas liniştit, egal, apăsat, cu mîinile la spate, cu cizmuliţele ei galbene, cu... Căţelul se opreşte brusc şi, în aceeaşi clipă, da, exact în aceeaşi clipă, începe să latre. Să mă latre? Nu, să-mi vorbească: — Zi, haide, de ce te opreşti? «Cu mîinile la spate»... şi cu mai ce? — Cu fundiţă... — Şi cu mai ce? mi-o retează el.                 t — Cu mănuşi... — Şi? Şi? Şi, uite îţi spun eu, dar să n-o mai văd în ochii mei... Ştiu că vrei să scrii despre un copil fericit. — Aşa e. Despre fetiţa cu căciuliţă roşie, şi cu... — Nu! Să nu scrii. — Dar de ce? Ce ştii tu despre ea? — Nimic, mîrîie Gică. Doar ceea ce văd în fiecare zi. Cum îi duce bunica ghiozdanul. Şi punga cu gustarea. Şi săculeţul cu papucii de sport. În spate, gîfîind. obosită şi tristă... Să nu scrii despre ea, auzi? Te implor! — Bine, Gică, n-am să scriu.   Dar Gică porneşte să mîrîie şi să latre. Acum ce mai e? Ah, acum e limpede. De sub maşina verde îl scuipă motanul gras şi tărcat, cu labele parcă vîrîte în cizmuliţe galbene...