Mircea Sântimbreanu

Primul zece      În drum spre şcoală, Andrei îşi scutură în pas săltat ghiozdanul din spinare. Să se ştie precum că are ghiozdan! Şi să se ştie că înlăuntrul său are şi penar şi călimară şi cărţi şi caiete! Ca orice şcolar. Ce dacă e-ntr-a-ntîia? Nu e tot şcolar? Guraliv, ghiozdanul îi însoţeşte paşii: — Sînt şcolar! Sînt şcolar! Sînt şcolar! Acum, la ora aceasta de dimineaţă, nu e nimeni pe cărare, deşi băiatului grozav i-ar place să aibă cui se destăinui: — Pentru azi am avut de scris 10 rînduri! Le-am scris pe toate, sînt în caiet. Vreţi să le vedeţi? N-are cine să-i răspundă. Ghiozdanul tace. Andrei ar sporovăi de unul singur, dar nu despre caiet. Despre pagina cu tema trecută, treacă-meargă. Are nota 8. Şi despre încă o temă, două, poate. 7 nu e rău. Dar pe urmă vin alte pagini despre care e mai bine să nu vorbim, căci, între noi fie vorba — şi Andrei e de aceeaşi părere — nota 6 n-o prea scoţi cu dragă inimă în lume. Nu-i aşa? Acum Andrei a ajuns în şosea şi ar avea cui să vorbească. Dar cu gîndul la caiet, i-a pierit cu totul cheful. Şi la urma-urmei, ce să spună? Că 6 e   destul de bun cînd pagina e toată zgîriată ca de ace? De ce e zgîriată? Păi tocmai asta nu poate băiatul să o spună. Căci cine ar crede că un şcolar din clasa întîia, în timp ce îşi scrie temele, se joacă cu pisica? Sau parcă e de spus în gura mare că e bun şi 5, cînd jumătate din rîndurile scrise înoată în marmeladă? Ah, şi de cîte ori a hotărît să nu mai mănînce cînd îşi scrie temele!... A hotărît, şi a uitat. Cum a uitat acum că tema de azi, cu cele 10 rînduri, are trei pete de cerneală... De ce? Hai să-l lăsăm in pace... Ce vreţi? Şi-a dat toată silinţa să le scoată. Vreo jumătate de ceas. De făcut, se ştie, petele se fac din neatenţie. În mai puţin de o secundă... Aşadar, băiatul a uitat de aceste necazuri. Ghiozdanul a început să salte iarăşi, guraliv. Andrei a prins din nou poftă de vorbă. Uliţa e plină de oameni. Unii pietruiesc şoseaua. — Ce bine! gîndeşte băiatul. O să avem şoseaua pietruită dintr-un capăt la altul al satului... Roabele scrîşnesc, maiurile izbesc surd pămîntul, lopeţile scapără în piatră. Ghiozdanul nici nu se aude, deşi saltă mai vesel. În dreptul primăriei, alţi oameni trag fire electrice, cocoţaţi în vîrful stîlpilor. — O să avem lumină electrică şi pe dealul Fetii? întreabă Andrei, cu capul dat pe spate, pe electrician. — Bineînţeles, zice omul şi trage cu putere sîrma. Iar ghiozdanul saltă, saltă... Aproape cît Căminul cultural din faţa şcolii pe care s-au suit dulgherii.   — Cînd o să fie gata? întreabă Andrei pe oamenii de pe căpriori. — ...Dăm zor; pînă diseară punem ţigla, răspund aceştia bucuroşi.   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   A fost o mică pauză. De ce? În primul rînd, pentru că au trecut 3 ore, şi în al doilea rînd, să cîntărim cît e de greu încă un 6. Da, e cam greu. Iacă: ghiozdanul nu mai saltă. Şi nici Andrei nu mai merge cu pasul săltat. Şi cît e el de guraliv, acuma tace. Şi nu că n-ar avea cu cine să vorbească. Dulgherii au isprăvit de aşezat ţigla, electricienii coboară de pe stîlpii înalţi între care firele stau întinse ca nişte linii de caiet, drumarii au strîns roabele la un loc şi glumesc împreună. Andrei merge pe dunga şanţului, cu capul în pămînt. Gîndeşte: — Toţi, toţi muncesc cu spor şi sînt veseli. Au şi de ce să se bucure. Nu ca el. Auzi! La cea mai uşoară temă să ia tot 6! Dar nu! Asta nu se va mai întîmpla. Chiar mîine am să iau un zece, îşi zice băiatul şi grăbeşte pasul în timp ce plopul clatină din cap. În semn de aprobare, fireşte. Îndată după masă, Andrei deschide caietul. — Voi face literele ca în carte, toate cele 10 rînduri! hotărăşte el şi dă să înmoaie tocul în cerneală, dar se opreşte. Întîi sugativa, să nu pătez. Scrie cuvîntul «temă» frumos, cu liniuţe drepte. Pisica s-a urcat pe masă. întinde laba înspre toc. — Zît! o alungă băiatul, şi pisica se zbîrleşte nedumerită.   «Ce-o fi vrînd stăpînul? Doar după ce scria un rînd se juca întotdeauna cu mine.» Şi n-are de unde să ştie că stăpînul său se gîndeşte în clipa aceea la electricienii de pe stîlpi. Ce? Ei s-ar fi dat jos pentru te miri ce? Mai scrie două rînduri: încet, grijuliu, pe toată liniatura... Bunica i-a adus felia de pîine cu marmeladă. Andrei o dă deoparte cu dosul mîinii şi scrie mai departe. Ce? Dulgherii se urcă în vîrful căpriorilor cu barda într-o mînă şi cu marmelada în cealaltă? Mai are de scris doar două rînduri. A cam amorţit. Ce-ar fi — îi dă prin gînd — să alerge niţeluş cu zmeul? Dar se opreşte... Aşa ar fi făcut şi ieri şi alaltăieri, dar astăzi se gîndeşte: oare drumarii ar fi lăsat din mînă roaba ca să înalţe zmeul? Andrei a terminat. Priveşte pagina... Acum e ca în carte. Acum e bine. A doua zi spre casă Andrei îşi scutură în pas săltat ghiozdanul. Să se ştie că are ghiozdan! Şi înlăuntrul său are penar şi călimară şi caiete. Şi să se ştie că în caietul de română are primul zece! Guraliv, ghiozdanul din spinare îi însoţeşte paşii: — Sînt şcolar! Sînt şcolar! Am primul zece! Ze-ce! Ze-ce! — A fost greu? întreabă plopul. — Doar începutul, răspunde Andrei şi rîde fericit spre oamenii din jur.  

BOBOCII       Poate cu gîndul că (în sfîrşit!) a doua zi, chiar a doua zi începea şcoala, prima lui zi de şcoală, sigur nerăbdător, dar şi obosit de aşteptare, Mitrică aţipise îndată după-masă şi, moleşit de zăduf, dormise dus, fără vise. Cît timp? Cu neputinţă să-şi dea seama.Un ceas-două? Zece? Se uita ca ameţit împrejur, dar, ciudat, nimic, absolut nimic nu-i putea spune dacă în clipa aceasta, acum cînd se rotea buimac prin ograda pustie, era încă astăzi sau se făcuse... mîine? Soarele nu se vedea pe cer — nu răsărise? Asfinţise? O lumină vie, dar albăstrită ca laptele crud, izvora dintre dealuri — revărsat de zori? amurg? Cireada de vite păşea agale prin praful drumului — venea, se ducea la păşune? — iar trecătorii îşi dădeau bineţe cu acelaşi «‘nă ziua — ziua bună»... Era spre seară? Era dimineaţă? Venind dinspre sat, poştaşul pedala fără zor, ca totdeauna, ca şi cînd în tolba lui n-ar fi poposit nicicînd vreo telegramă fulger. — Nu vă supăraţi, cît e ceasul? se pomeni băiatul întrebînd. — Şase, şase şi ceva, răspunse omul şi îşi văzu de drum. «Atunci e bine, se învioră băiatul.» Dacă e şase — şase şi ceva, pînă la şapte, şapte şi ceva, avea tot timpul. Putea să se spele, să se îmbrace în uniformă, să ajungă la şcoală... «Dacă e şase dimineaţa? Dar dacă e şase seara?» Asta nu precizase poştaşul. Să fugă după el şi să-l întrebe aşa, din senin: — Nene, acum e seară sau dimineaţă? Cum să pună o asemenea între­bare? Ar rămîne de pomină în tot satul. O, cu nici un chip, l-ar crede zărghit. Şi atunci? Tot singur va trebui să se descurce. Ai lui tocmai acum se apucaseră să plece... Afurisit somn, greu ca pămîntul... Privi în jur. Găinile cîrîiau, dînd tîrcoale mărului uscat. Se pregăteau de culcare? Abia coborîseră din cotineaţă? «Să mă uit la cer, îşi zise Mitrică. Dacă se limpezeşte, în cinci-zece minute, o întind spre şcoală; dacă, dimpotrivă, se-ntunecă, n-am decît să mai trag un pui de somn.» Dar cerul îşi păstra taina, parcă încremenit. Doar o uşoară boare împrăştia fumurile ce suiau ici-colo, în vale, din hogeacuri. Se pregăteau de cină? Dar dacă puneau de fruştuc? Şi atunci? Atunci nu mai putea rămîne nici o clipă, va pleca la şcoală! Dar pe furiş, prin grădini şi porumbişti, de-a lungul văii. Va ajunge exact în spatele şcolii şi va aştepta acolo, pitit în dosul gardului. Dacă se adună şi alţi copii, ţuşti şi el în curte, dacă nu, se va întoarce spre casă tot nevăzut. Pe întuneric. Ciucit pe vine în dosul curţii, privind prin ostreţe, Mitrică nu se dumirea defel. În curtea şcolii erau destui copii, unii măturau şi stro­peau careul, alţii încercau cablul de la catarg, mulţi intrau şi ieşeau din clase şi băiatul înţelese că puneau cărţile noi pe bănci, pe catedre. Erau şi profesorii aproape toţi, era şi tovarăşul director. Uite-l şi pe primar! Totul părea gata pentru deschiderea şcolii; serbarea putea începe chiar acum, pentru că acum băiatul era sigur, nu mai încăpea nici o îndoială, acum era 15 septembrie, era dimineaţă, era prima lui zi de şcoa­lă şi pentru mult, mult timp clădirea aceasta pe lîngă care trece de atîtea ori devenea şcoala lui, iar el şcolar. Va ieşi din ascunzătoare, se va repezi de-a dreptul în curte, va rămîne în careu, printre ceilalţi copii, pînă îi va chema pe toţi clopotul. Numai că... De ce în clase se aprind becurile? Da, parcă-parcă s-a întunecat! Nu cumva azi totuşi nu e mîine? Chiar aşa, uite, deasupra Dealului Fetii împunge parcă într-o baltă sîngerie cornul lunii. Acum e totul limpede: azi nu e mîine, mîine se deschide şcoala, aşadar pe mîine! De bucurie îi vine să strige, dar se tupilează nevăzut în porumbişte şi face drum întors spre casă. .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   . A doua zi Mitrică merge spre şcoală. Dimineaţa e proaspătă, lumi­noasă, soarele îmbracă în diamante fiecare fir de iarbă. Pe uliţe, zeci de copii zoresc spre şcoală. Numai poştaşul pedalează agale, ca şi cum în tolba lui n-ar fi poposit nicicînd vreo telegramă fulger. Şi deodată, la răscruce, în vale, Mitrică se opreşte. Treceau, ţinîndu-se de mînă, cîrduri de băieţi şi fete, colegii lui de grădiniţă. În clipa aceea un gînd îl făcu să zîmbească şi se pomeni vorbind cu glas tare, plin de mîndrie: — Ăştia merg la şcoală pentru prima dată. Boboci! Ehei, nu era cazul lui! Şi o luă la picior de unul singur spre şcoală, ca spre o bună şi foarte veche cunoştinţă.  

Mama mamuţilor mahmuri     — Bei ceaiul, iei aspirina, pui picături în nas şi stai sub plapumă. Asta de alaltăieri, ba nu, de răsalaltăieri, de joi! Sau de miercuri? Dar azi ce zi mai e? De cînd îi curge lui Victoraş nasul? De cînd o tot aude pe mama cu ceaiul, aspirina, picăturile? Uf, şi tocmai acum s-a pornit să ningă, cînd are el guturai. — Dacă eşti cuminte, mîine ieşi puţin pe afară, la săniuş, îl îmbunează mama. Mîine sau poimîine... — Mîine, sau poimîine? — Cînd is-pră-veşti cu gu-tu-ra-iul! Am zis! Dacă mama silabiseşte cuvintele, nu mai e de glumit. Încearcă totuşi să o înduplece: — Hai, mă, mamă, la să-mă... Mi-a trecut. — «Mi-a trecut», îl îngînă mama. Auzi-l cum mormăie, mmm... mmm... parcă vorbeşte dintr-un burlan. — Uite şi mata cum ninge de frumos. Da. Ninge frumos, asta aşa e. Vîntul s-a oprit şi acum fulgii îşi lipesc parcă faţa de geam, ispitindu-l afară. — Şi eu cînd isprăvesc cu guturaiul? — Cînd ţi se desfundă nasul. Căţelul Gică ciuleşte urechile. Şi el ar vrea să ştie cînd o să scape de închisoare. El nu are guturai. Oh, ce s-ar mai tăvăli prin zăpada proas­pătă, ce s-ar hîrjoni cu guguştiucii, ce tumbe ar mai face pe derdeluş! Şi s-ar întîlni, sigur s-ar întîlni cu toţi căţeii din cartier. Oh! poate ar avea norocul să o vadă chiar pe Cuţa, o clipă doar, printre ostreţe. Acum trebuie să fie mai albă ca niciodată, albă ca vata... Şi numai ochii ei se văd de sub breton ca doi tăciuni, negri, strălucitori. Gîndurile i se opresc într-un oftat din inimă. Ar ruga-o el pe mama să-i dea drumul afară, dar, unu la mînă, el nu vorbeşte. Şi doi, pe el nu-l lasă singur din casă, fără Victoraş. Eh, suspină el din nou şi îşi astupă ochii cu codiţa, să nu mai vadă zăpadă, fulgi, guguştiuci şi tăciunii de sub bretonul Cuţei... În aceeaşi clipă îşi ciuleşte însă din nou urechile, căci băiatul tocmai se smiorcăie: — Bine, şi cînd ştiu eu dacă mi s-a desfundat nasul? Cînd? — Cînd o să poţi spune curat, fără să mormăi aşa: «Mama mamuţilor mahmuri nu spune miau-miau-miau...» — Cum? Cum? — Aşa cum ai auzit. Acum mă grăbesc, uite, îţi scriu pe o bucată de hîrtie. Mama scrie în grabă cuvintele chiar pe îmbrăcămintea abecedarului şi spune: — Dacă le poţi spune limpede, să se audă bine fiecare m şi n, gata, e în regulă, puteţi ieşi afară... Acum Victoraş parcă s-a mai înviorat. Deci asta e totul, 5—6 cuvinte, fără să mormăie. Aşa e «în regulă» sau, mai exact, o să ştie el singur cînd totul e «în regulă». Căţelul Gică îl priveşte drept în ochi şi dă din coadă. Parcă l-ar ruga: «Hai, încearcă, dă-i drumul chiar acum». — Ma-ma mu-ţi-lor. Căţelul clatină din cap. Nu e bine. Băiatul ştie asta. O ia de la început: — Ma-ma mun-ţi-lor... Ma-ma ma-mi-ţelor... Ma-ma mîţelor... Ma-ma mai-mu-ţe-lor... Tţ, nu e aşa... — Nu, parcă schelălăie şi căţelul Gică şi se mută pe taburet, cu ochii la buzele băiatului. Hai, Victoraş, încă o dată. Şi băiatul o ia de la capăt. Pe litere, pe silabe... — Ma-ma mamu-ţilor. Ce e Ţilor? — Nu e nimic, Victoraş. Leagă silabele, leagă-le mai bine. Băiatul parcă l-a auzit. O ia de la început. — Mamuţi-Lor. Uf, mi-e somn... — Nu te lăsa, îl îndemnă căţelul şi se gudură pe lîngă abecedarul scăpat între perne. Vai... Dar băiatul a adormit. Se face covrig şi căţelul Gică. .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   . Cît timp a trecut? Două-trei ore? Afară s-a mai luminat, dar ninge încă. Oh, ce trebuie să fie acum pe derdeluş! Se aud chiote. Şi lătrături. Şi parcă între ele... Să fie glasul Cuţei? — Hai, Victoraş! — Mama mamuţilor ma... mah... mahm... maturi. — Nu, nu te lăsa, Victoraş!   — Mama mamuţilor mahmu. Ri. — Aşa, aşa! — Mama mamuţilor... masculi! — Of, nu! Te rog, continuă, nu adormi din nou... Căţelul îl linge pe ureche, îl gîdilă. — Ma-ma, mama mamuţilor mah-muri... Căţelul dă din coadă. — Ura! Mai departe. — Mai departe e uşor! Mama mamuţilor mahmuri nu spu-ne... Ce nu spune? Of, mai sînt trei cuvinte... Nu spune mi-a-u-mi... Mia-umia... Miaumia... Ce-o fi asta Miaumiami? A greşit mama cînd a scris? — Nu, n-a greşit, Victoraş. Tu greşeşti. Acolo nu sînt trei cuvinte, e unul singur, dintr-o singură silabă, dar e repetat de trei ori. Haide! Dar ce e asta? Iar adormi? Nu se poate! Şi zăpada? Derdeluşul? Şi Cuţa cu ochii ei de tăciune? Te rog, te implor, mai încearcă... Băiatul a pus mîna pe abecedar. Acum căţelul aude desluşit: — Mama mamuţilor mahmuri nu spune mi... nu spune mia... nu spune miaumi... nu spune... Dar Victoraş se opreşte, căci în faţa lui, sluj, cu lacrimi în ochi, căţelul Gică începe să miaune, din ce în ce mai sfîşietor: — Miau! Miau! Miauuuu!!! — Ura! exclamă Victoraş şi citeşte dintr-o suflare toată fraza: Mama mamuţilor mahmuri nu spune miau-miau-miau. E minunat pe derdeluş. Sînt toţi copiii. Şi căţeii. Şi vrăbii zăpăcite, şi guguştiuci speriaţi, şi Victoraş nu mai isprăveşte de povestit cum căţelul Gică a făcut pe pisica: «Miau-Miau-Miau». Este şi Cuţa acolo cu blana ei albă ca vata, cu ochii ca doi tăciuni. Dar trece pe lîngă căţelul Gică, fără să-i arunce o privire, rece ca un sloi de gheaţă. Doar cînd ajunge în vîrful derdeluşului se opreşte să răsufle, apoi mormăie ca pentru sine: — Hm, ce mai căţel! După ce că nu-i de nici o rasă, mai face şi ca pisica. Pfiu! Copiii zburdă, ţipă... Şi doar peste inima zdrobită a lui Gică plînge cu lacrimi albastre prima stea a serii.

Oameni fără imaginaţie      Nu era nici patru jumătate dimineaţa cînd Jenică sări din aşternut drept la fereastră. Ar fi dorit să vadă stele şi cerul senin, dar bolta era parcă de plumb, iar arţarul din faţa casei se zbuciuma întunecat. — S-a înnorat, care va să zică, îşi zise băiatul şi simţi o strîngere de inimă. Şi ce frumos fusese aseară! Cald, pic de boare şi o lună, ah ce lună, rotundă şi joasă, să o culegi cu minciocul, nu alta, ca pe o plătică de aur. În revărsatul zorilor cartierul încă dormea. Doar cei doi guguştiuci de sub streaşină îşi încercau somnoroşi ocarina, în timp ce cîteva vră­biuţe îşi ciripeau, fără convingere, primele impresii. — Tocmai azi, duminică, o să plouă, bombăni băieţaşul, dar, ca orice pescar veritabil, găsi pe dată folosul ponosului. Ce-are a face, pe ploaie muşcă mai bine! Totul era pregătit de cu seară: momeala, sculele, rucsacul cu merinde, totul... Se spălă zorit şi, în timp ce deschise larg fereastra, zări prima rază de soare peste acoperişul vecin. — O, dar va fi senin şi astăzi, va fi soare, jubilă Jenică şi se uită la ceas: cinci fix. Perfect. Acuş soseşte şi Fane. Să-mi scot eu binişor bicicleta de pe balcon, chibzui băiatul, şi s-o aşez în antreu. Las şi uşa deschisă şi, cum aud paşi pe scară, valea! Apoi o oră de pedalare, şi vor fi pe baltă. Să ia şi o minge? Da! Şi şahul? Şi! Şi încă două portocale, îi plac lui Fane... Fane, ah, ce băiat! Înalt, deştept foc, sportiv, exact cum i-ar plăcea să fie şi el cînd va fi într-a opta. Şi vesel, lipicios, isteţ... Şi dintre toţi puştanii, tocmai pe el l-a ales să stea o zi pe baltă. Putea să ia pe altul, pe oricare, orice prichindel dintr-a doua ar fi fost bucuros, ba chiar dintr-a patra... Numai că Fane l-a preferat pe el, asta-i! Acum întîrzie niţel, nu-i nimic, e devreme. Sau poate aşteaptă în stradă? Sigur, în stradă trebuie să fie, de ce ar mai pierde vremea urcînd? E deştept Fane! În cîteva minute, băieţaşul coboară şi el cu tot calabalîcul. Strada e pustie. Ce-o fi cu Fane? Să urce şi să-i dea un telefon? Dar de ce? Aseară vorbiseră, puseseră totul la punct: — Ne întîlnim la cinci fix. Nici o discuţie! Era şase. Pe stradă era acum destulă lume şi Jenică se simţea uşor cara­ghios aşteptînd aşa, pe trotuar, alături cu trestii, mincioc şi juvelnic de parcă ar fi pescuit în rigolă. Se plimba cît mai departe de calabalîc sub soarele ce începuse să ardă, cu ochii spre capul străzii, tresărind la orice clinchet de bicicletă. Uf, acuş o să se trezească ai lui, şi el zace tot în faţa casei de atîta vreme... — Cît aveţi ceasul? — Şapte. Putea să meargă la ştrand, la pădure, oriunde, gîndea Jenică. Şi cît a trudit toată după-amiaza: fă tu mămăligă cu halva, caută rîme mari, albe, viermuşi, pînă şi coropişniţe — aşa îi ordonase Fane, ştie el ce ştie, ehei! — şi acum stă aici ca părăsit; şi deodată îl cuprinse ruşinea. Cum de nu i-a trecut prin minte? Dacă lui Fane i s-o fi întîmplat cine ştie ce, vreo nenorocire? Ar fi venit el prin foc şi apă, dar cu siguranţă i s-a întîmplat ceva, ceva rău, rău de tot. Un accident! «Eu mă perpelesc pentru baltă, şi el o fi acum în duba salvării, pe masa de operaţii, la reanimare...» «Sau poate s-a întîmplat ceva acasă, şi atunci cum o să plece? Sau poate în cartier, vreun incendiu, vreo catastrofă... Ce, eu m-aş mai fi dus la pescuit dacă ardea la vecini? Asta trebuie să fie! Fane asudă, se zbate, îşi pune poate viaţa în primejdie, şi eu îl bombănesc...» — Cît e ceasul? — Opt. Gata! Va merge el, Jenică, la Fane. Nu, nu mai poate sta cu mîinile în sîn. Dă-l în sărăcie de oblete, de baboi, o să pescuiască ei altă dată, numai Fane să fie sănătos. Şi, pedalînd spre Fane, Jenică trecea printre maşini, trecea peste stopuri, claxona ca un vehicul de pompieri în misiune. «Voi fi alături de el orice s-ar fi întîmplat, pînă la capăt. Îi dau şi sînge dacă e nevoie.» «Vin, ţine-te bine, Fane! Acuş sosesc! Zbor!...» Exact cinci minute mai tîrziu, Jenică suna la uşă. Apăsa pe sonerie, bătea cu pumnii, striga. Să fi sosit oare prea tîrziu?   Şi, deodată, se pomeni faţă în faţă cu Fane. În pijama, umflat de somn, vlăjganul căsca de-i trosneau fălcile. — Fane, Fănuş, ce-i cu tine? — Ce să fie? — Eşti întreg, sănătos? Nu ţi s-a întîmplat nimic? — Ce-ţi veni? — Ai tăi sînt bine, toţi? — Păi! — De trei ore mă perpelesc. Ce nu mi-a trecut prin minte? Incendiu, inundaţie, cutremur... — Haida de, eşti diliu? — Atunci de ce n-ai venit? — Unde? — La pescuit, cum a fost vorba. Fane se mai întinde o dată de umple toată uşa, mai cască o dată, apoi se dumireşte şi zice senin: — Simplu, puteai să-ţi închipui şi tu. AM UITAT. Jenică rămîne o clipă buimăcit. Parcă pălmuit. A uitat, deci... Asta, cu adevărat, nu i-a trecut prin minte... — Ai spus ceva? — Că sînt un om fără imaginaţie, îngaimă micuţul şi pleacă cu umerii prăbuşiţi. De la balcon, Fane îl vede urcînd pe bicicletă şi strigă în urma lui: — Ei, puştiu! Las’ că mergem săptămîna viitoare sau peste două săp- tămîni, vedem noi. Fără discuţie... Fă tu mămăligă, caută rîme albe mari, coropişniţe... La cinci dimineaţa sîntem pe baltă. Pe onoarea mea! La ora nouă un mic biciclist mai pedala, încă mai pedala parcă în neştire prin cartier, în jurul casei. Şi lacrimile nu conteneau să-i curgă pe obraji. De ce? se întrebau toţi trecătorii. Dar, fac pariu, nici unul dintre ei nu avea, nu putea avea atîta imaginaţie ca să-şi explice.

Expediţia       Era o zi obişnuită. Doar că era ziua bunicii... De cu noapte papucii ei de pîslă nu-şi mai găseau astîmpărul. — Ar trebui să-i facem o surpriză, se frămîntau ei. Dar nu le venea nimic în gînd. Se luminase de-a binelea, cînd unul din papuci zise într-o doară: — Bunica e bătrînă. Ce-ar fi ca de azi înainte să facem noi cumpără­turile? Piaţa nu e departe... — Grozav! aprobă celălalt papuc. Să plecăm chiar acum. Cînd bunica se va trezi, o să găsească în bucătărie tot ce-i trebuie: pîine, cartofi, ceapă, carne... Pîş-pîş, papucii porniră, dar cînd ajunseră în antreu, se auziră chemaţi. Era o voce scîrţîită, ce parcă venea din cuier: — Papucilor... — Cine ne cheamă? tresăriră aceştia, gata să se pitească după nişte şoşoni vechi. — Eu, bastonul bunicii. Sînt agăţat în cuier. Ajutaţi-mă să cobor. — Ce vrei să faci? — O surpriză bunicii. Azi e ziua ei, nu ştiţi? Cînd s-o trezi, să găsească toate cumpărăturile pe masa din bucătărie. Am fost de multe ori cu bunica la piaţă... Ştiu să traversez strada, ştiu să vorbesc cu vînzătorii, nu mi-e frică de cîini, nici de maşini. — Interesant, chicotiră papucii. Avem acelaşi drum. Hai şi tu cu noi. îl ajutară să coboare din cuier şi, încet-încet, se îndreptară spre ieşire, întîi bastonul, apoi papucii de pîslă. — Ssst! şuşotiră papucii, trecînd pe lîngă camera fetiţei. Dacă o trezim nu mai plecăm nicăieri. Ne face bărcuţe ca în fiecare zi. — Şi pe mine căluţ, zise bastonul, călcînd cu grijă numai pe covor. Ajunseră la uşă, dar se opriră speriaţi. O arătare se bălăbănea de clanţă. — Cine eşti? întrebă curajos bastonul. — Ssst! Sînt sacoşa, şopti arătarea. Nu pot să deschid uşa. — Mergi şi tu la piaţă? întrebă un papuc. — Bineînţeles. M-am gîndit de cu seară. E o surpriză de ziua bunicii... Fără mine nu se poate. Cine aduce cumpărăturile? — Adevărat, glăsuiră cei trei. Cum de nu ne-am gîndit? Să mergem împreună. Bastonul deschise uşa şi se pomeniră în curte. Căţelul din cuşcă clipi prietenos şi îşi legănă coada. Ar fi mers şi el la piaţă, dar era obosit. Visase toată noaptea că dezgropase chiar lîngă cuşcă un os mare, plin de măduvă şi cu robinet. Era de ajuns să dea din coadă, robinetul se deschidea şi măduva curgea de la sine în farfuria lui. Adormi aşadar pe dată, mişcîndu-şi întruna codiţa. Acum papucii, bastonul şi sacoşa bunicii păşeau prin curte, răscolind frunzele moarte, oprindu-se din loc în loc, bătrîneşte, să mai răsufle.   Şi aşa, strînşi la un loc şi păşind încet pe covorul de frunze, putea părea oricui că însăşi bunica e în mijlocul lor şi îi duce spre piaţă. Ieşiseră tocmai din curte şi o clipă se opriră ameţiţi de vuietul străzii — aşa cum făcea şi bunica — cînd se auziră chemaţi: — Staţi! Opriţi-vă, unde mergeţi fără bani? Era fetiţa care alerga după ei, cu banii strînşi în pumn. — Vii şi tu la piaţă? o întrebară papucii. — Sigur că da. E o surpriză de ziua bunicii. Pînă acum n-am mai făcut niciodată cumpărături, dar astăzi mergem împreună, bine? Şi porniră... Cînd mai tîrziu se trezi şi bunica, îşi căută papucii pe preşul de lîngă noptieră şi nu-i găsi. Nici bastonul nu era în cuier. Sacoşa nici n-o mai căută pentru că, în drum spre bucătărie, zări pătucul fetiţei gol. Bunica se sperie, dar în aceeaşi clipă văzu în curte ciudata expediţie. Se şi întorceau de la piaţă. În frunte mergeau papucii, răscolind în dreapta şi în stînga frunzele moarte, apoi bastonul, ţopăind şi pocănind pe trotuar şi, la sfîrşit, fetiţa cu sacoşa. Căţelul se mişcă şi el din cuşcă şi se întinse, se întinse pînă ajunse cu botul la sacoşă. — Astea-s toate cumpărăturile? întrebă el, dezamăgit. Numai cartofi şi pîine aţi cumpărat? Da’ carnea unde-i? — Mai mergem odată! rîse bucuroasă fetiţa. — Mă luaţi şi pe mine? se gudură căţelul. Da? Mă luaţi? Şi se strecură pe lîngă picioruşele fetiţei, se frecă de baston, se jucă voios cu papucii.