Jeffrey Archer

PROLOG Sebastian a strâns mai tare volanul micuţului MG. Tirul din spatele lui i-a atins bara, împingându-i maşina înainte şi aruncându-i plăcuţa de înmatriculare în aer. Sebastian a încercat să avanseze câţiva metri, dar nu putea merge mai repede din cauza tirului din faţă şi era strâns între cele două ca o armonică. Câteva secunde mai târziu, au mai fost înghiontiţi o dată, când tirul din spate a lovit MG-ul şi mai tare, împingându-l la vreo doi metri de tirul din faţă. Abia când tirul din spate i-a lovit a treia oară, cuvintele lui Bruno „Eşti sigur că ne-am hotărât corect?” i-au trecut lui Sebastian prin minte. S-a uitat la prietenul lui, care pălise de frică, agăţat cu ambele mâini de bordul maşinii. — Încearcă să ne omoare, a ţipat el. Pentru numele Domnului, Seb, fă ceva! Sebastian s-a uitat neajutorat la circulaţia dinspre sud, dar a văzut doar un trafic constant de maşini, îndreptându-se în cealaltă direcţie. Când tirul din faţă a început să încetinească şi-a dat seama că, dacă voiau să aibă vreo şansă de supravieţuire, trebuia să ia repede o decizie. S-a uitat la partea cealaltă a drumului, căutând disperat un loc liber printre maşini. Când tirul din spate i-a lovit a patra oară şi-a dat seama că nu avea de ales. A smucit brusc volanul spre dreapta, către acostament, direct prin faţa maşinilor. Sebastian a apăsat puternic piciorul pe acceleraţie şi s-a rugat să ajungă în siguranţa câmpiilor verzi care se întindeau în faţa lor, înainte de a-l lovi o maşină. Un camion şi o maşină au frânat ca să evite micuţul MG care traversa drumul chiar prin faţa lor. O clipă, Sebastian s-a gândit că va reuşi, până ce a văzut copacul. Şi-a luat piciorul de pe acceleraţie şi a cârmit spre stânga, dar era prea târziu. Ultimul lucru pe care l-a auzit a fost ţipătul lui Bruno.   HARRY ŞI EMMA 1957 – 1958 1 Harry Clifton a fost trezit brusc de telefon. Era în mijlocul unui vis, dar nu a mai reuşit să şi-l amintească. Poate sunetul metalic insistent făcea parte din vis. S-a întors cu neplăcere pe partea cealaltă şi a clipit văzând micuţele limbi verzi, fosforescente, ale ceasului de lângă pat: 6:43 a.m. A zâmbit. Doar o singură persoană ar fi fost în stare să-l sune la acea oră matinală. A ridicat receptorul şi a murmurat cu o voce exagerat de somnoroasă: — Bună dimineaţa, dragă. Nu s-a auzit nimic şi, o clipă, Harry s-a întrebat dacă nu cumva operatorul dăduse legătura în altă cameră. Era gata să lase jos receptorul când a auzit pe cineva plângând. — Tu eşti, Emma? — Da, a răspuns ea. — Ce s-a întâmplat? a zis el, liniştitor. — Sebastian a murit. Harry nu a răspuns imediat, pentru că acum ar fi vrut să creadă că încă dormea. — Cum se poate aşa ceva? a zis el în cele din urmă. De-abia ieri am vorbit cu el. — A murit azi-dimineaţă, i-a răspuns Emma, incapabilă să spună mai mult de câteva cuvinte odată. Harry s-a ridicat brusc, treaz de-a binelea. — Într-un accident de maşină, a continuat Emma printre lacrimi. Harry a încercat să rămână calm în timp ce o aştepta să-i spună exact ce se întâmplase. — Mergeau împreună la Cambridge. — Mergeau? a repetat Harry. — Sebastian şi Bruno. — Bruno mai trăieşte? — Da, dar e într-un spital în Harlow şi nu sunt siguri că va trece noaptea asta. Harry a aruncat pătura şi şi-a pus picioarele pe covor. Îi era frig şi greaţă. — Voi lua imediat un taxi până la aeroport ca să prind primul zbor spre Londra. — Eu mă duc direct la spital, i-a spus Emma. Nu a mai adăugat nimic altceva şi Harry s-a întrebat dacă nu cumva se întrerupsese convorbirea. Apoi a auzit-o şoptind: — Trebuie ca cineva să identifice cadavrul. Emma a lăsat receptorul jos, dar a mai durat o vreme până ce a avut curajul să se ridice. Până la urmă şi-a croit drum nesigură prin cameră, agăţându-se de mobile, ca un marinar pe furtună. A deschis uşa salonului şi l-a găsit pe Marsden în hol, ţinându-şi capul aplecat. Nu-l mai văzuse pe vechiul lor servitor dând vreun semn de emoţie în faţa unui membru al familiei şi cu greu a recunoscut fiinţa prăpădită care se agăţase de cămin ca să se sprijine; masca lui de calm obişnuită fusese înlocuită de cruda realitate a morţii. — Mabel v-a pregătit bagajele pentru la noapte, doamnă, a mormăit el şi, dacă îmi permiteţi, vă conduc eu la spital. — Mulţumesc, Marsden, eşti foarte amabil, a zis Emma în timp ce el îi deschidea uşa. Marsden a luat-o de braţ şi au coborât treptele către maşină. I-a deschis portiera, ea s-a urcat şi s-a cufundat în tapiţeria din piele, de parcă ar fi fost o bătrână. Marsden a pornit motorul, a trecut în viteza întâi şi a început lungul drum de la Manor House la spitalul Princess Alexandra din Harlow. Emma şi-a dat seama brusc că nu-l sunase pe fratele ei, nici pe sora ei, Grace, ca să-i anunţe ce se întâmplase. Îi va suna pe Grace şi pe Giles diseară, când era mai probabil să fie singuri. Nu era ceva ce ar fi dorit să le împărtăşească în faţa unor străini. Apoi a simţit o durere arzătoare în stomac, de parcă ar fi fost înjunghiată. Cine îi va spune lui Jessica că nu-şi va mai vedea fratele niciodată? Va mai fi ea aceeaşi fetiţă veselă care alerga în jurul lui Seb ca un căţeluş iubitor, dând din coadă cu o adoraţie de nestăpânit? Jessica nu trebuia să audă vestea din gura altcuiva, ceea ce însemna că Emma urma să revină la Manor House cât mai repede posibil. Marsden a tras în faţa benzinăriei locale, unde se ducea de obicei vineri după-masă. Când vânzătorul de la benzinărie a zărit-o pe doamna Clifton pe bancheta din spate a Austin-ului A30 verde şi-a atins borul şepcii. Ea nu l-a observat, iar tânărul s-a întrebat ce greşise. A umplut rezervorul, apoi a ridicat capota ca să verifice nivelul uleiului. După ce a trântit capota la loc, a salutat-o iar, dar Marsden a plecat fără un cuvânt şi fără să-i dea bacşişul obişnuit de şase penny. — Ce i-o fi apucat? a murmurat tânărul, în timp ce maşina dispărea. De îndată ce s-au întors pe drum, Emma a încercat să-şi amintească cuvintele folosite de profesorul de la colegiul Peterhouse când îi dăduse veştile rele. „Îmi pare rău că trebuie să vă spun, doamnă Clifton, că fiul dumneavoastră a fost ucis într-un accident de maşină.” În afara acestei declaraţii seci, domnul Padget nu părea să ştie mare lucru dar, i-a explicat, el nu era decât un mesager. Întrebările se învârteau în mintea Emmei. De ce plecase fiul ei la Cambridge cu maşina, când ea îi cumpărase un bilet de tren doar cu câteva zile înainte? Cine conducea, Sebastian sau Bruno? Merseseră prea repede? Le explodase un cauciuc? Fusese implicată o altă maşină? Atât de multe întrebări, dar ea se îndoia că cineva ştia toate răspunsurile. La câteva minute după ce sunase profesorul, sunase şi poliţia să întrebe dacă domnul Clifton putea să vină la spitalul Princess Alexandra, în Harlow, ca să identifice cadavrul. Emma le-a explicat că soţul ei era la New York, într-un turneu de vânzare a cărţilor. Ea n-ar veni în locul lui, dacă n-ar şti că el nu va ajunge în Londra decât a doua zi.

Partea I   1   18 aprilie 1906 Slonim, Polonia. Urletele ei de durere au încetat doar în clipa în care a murit. Abia atunci a început fătul să ţipe. Băiatul care vâna iepuri în pădure nu era sigur dacă ultimul ţipăt al femeii sau primul al copilului fusese cel care-l alarmase. S-a răsucit brusc pe călcâie, simţind în preajmă pericolul şi a căutat stăruitor cu privirea să descopere animalul care se afla în chinuri atât de cumplite. Până acum nu auzise niciodată vreo vietate care să scoată ţipete atât de sfâşietoare. S-a îndreptat prudent spre locul de unde venea zgomotul; ţipătul se transformase acum în scâncet, dar tot nu semăna cu vaietul vreunui animal cunoscut. Spera ca vietatea să fie destul de mică, s-o poată omorî; aşa, cel puţin, vor avea la masă altceva, nu tot iepure. Băieţelul înainta tiptil spre râu, spre locul de unde se auzise zgomotul ciudat, alerga din copac în copac, lipindu-şi umerii de scoarţa lor, ca de un scut protector, simţind nevoia să atingă ceva. „Niciodată să nu stai în plină vedere”, îl învăţase tatăl lui. Când a ajuns la marginea pădurii, în faţa ochilor i-a apărut netedă ca palma valea care cobora la râu, dar tot i-a mai trebuit ceva timp până a descoperit că sunetele ciudate nu veneau de la un animal. A continuat să se târască spre locul de unde se auzea scâncetul, dar acum era la câmp deschis, lipsit de orice apărare. Apoi, dintr-o dată, a zărit femeia cu rochia ridicată deasupra mijlocului şi cu picioarele goale, larg răsfirate. Până atunci nu văzuse niciodată o femeie într-o stare ca aceasta. A alergat repede spre ea şi a rămas cu privirile pironite asupra pântecului, fiind destul de speriat ca să atingă ceva. Între picioarele femeii zăcea trupul unui animal mic, roz şi jilav, legat de ea prin ceva ce semăna cu o sfoară. Micul vânător a lăsat jos iepurii abia jupuiţi şi a îngenuncheat lângă firava creatură. A rămas uitându-se la ea năuc o bună bucată de vreme şi apoi şi-a întors privirile spre femeie, ca imediat să-şi regrete hotărârea. Ea deja se învineţise de frig. Chipul obosit, de numai douăzeci şi trei de ani i s-a părut băiatului ca de femeie trecută de mijlocul vieţii. Că era moartă, nu trebuia să-i spună cineva, vedea şi el prea bine. A ridicat trupul micuţ şi alunecos. Dacă l-ai fi întrebat de ce, ţi-ar fi răspuns că s-a temut că unghiile micuţe au să zgârie faţa boţită, dar nu l-a întrebat nimeni. Apoi şi-a dat seama că mama şi pruncul nu puteau fi separaţi din cauza unei sfori subţiri. Cu câteva zile în urmă fusese martor la naşterea unui miel şi acum încerca să-şi aducă aminte ce făcuse păstorul. Da, îşi amintea, dar cum să-şi ia el inima în dinţi şi să procedeze la fel cu un copil? Scâncetul a încetat şi şi-a dat seama că hotărârea trebuie luată imediat. Şi-a scos cuţitul din teacă, cel pe care-l folosise ca să jupoaie iepurii, l-a şters de mânecă şi, şovăind doar o clipă, a tăiat sfoara foarte aproape de trupul copilului. Sângele a început să curgă şuvoi din ambele capete. Ce făcuse păstorul atunci când se născuse mielul? Un nod ca să oprească sângele. Da, era sigur, absolut sigur. A smuls câteva fire de iarbă de lângă el şi a legat în grabă cordonul ombilical. A luat copilul în braţe. S-a ridicat cu mare băgare de seamă în picioare lăsând pe pământ trei iepuri jupuiţi şi femeia moartă care dăduse naştere acestui prunc. Înainte de a porni la drum, a adus picioarele mamei unul lângă celălalt şi i-a tras rochia peste genunchi. I s-a părut că acesta era lucrul potrivit ce se cerea făcut. — Doamne Dumnezeule, a rostit el cu voce tare, aşa cum se întâmpla întotdeauna când făcea ceva din cale afară de bun sau din cale afară de rău. Acum încă nu era sigur care dintre cele două alternative o alesese. Apoi micul vânător s-a pus pe fugă spre cătunul unde ştia că mama lui pregăteşte cina, aşteptând doar să frigă iepurii, toate celelalte fiind deja gata. Pesemne că ea se întreba câţi iepuri vor fi de data asta; cu o familie cu opt guri de hrănit, avea nevoie de cel puţin trei iepuri. Uneori el reuşea să vină cu o raţă, o gâscă sau chiar un fazan rătăcit de pe moşia baronului, unde lucra şi tatăl lui. În seara asta el prinsese un animal cu totul diferit şi, când a ajuns acasă, micul vânător n-a îndrăznit să-şi dezlipească nici măcar o mână de pe trofeul lui, aşa că a bătut cu piciorul gol în uşă până ce mama l-a auzit şi i-a deschis. În tăcere, i-a întins ofranda. Pentru moment, ea n-a făcut nici o mişcare ca să-i ia creatura din braţe, ci a rămas în picioare, cu o mână lipită de piept şi cu ochii pironit asupra jalnicei privelişti. — Sfinte Dumnezeule, a spus ea în cele din urmă şi şi-a făcut cruce. Băiatul şi-a înălţat privirile spre chipul mamei încercând să citească pe el: semnele erau oare de bucurie sau de mânie? A desluşit în ochii ei o duioşie pe care nu i-o văzuse niciodată până acum. Atunci a ştiut că ceea ce făcuse trebuie să fie un lucru bun. — Este un copil, mămico? — Da, un băieţel, a răspuns mama dând din cap cu tristeţe. Unde l-ai găsit? — Jos, la râu. — Şi mama? — E moartă. Ea şi-a făcut din nou semnul crucii. — Repede, aleargă şi spune-i tatălui tău ce s-a întâmplat. El o s-o găsească pe Urszula Wojnak la conac şi să-i duci pe amândoi la mamă, apoi vă întoarceţi cu toţii aici. Micul vânător i-a dat băieţelul mamei sale, fiind destul de fericit că nu i-a alunecat din mâini ciudata creatură. Scăpat de griji acum, şi-a şters palmele de pantaloni şi a plecat în goană să-şi caute tatăl. Mama a împins uşa cu umărul şi a strigat-o pe fata care era cea mai mare dintre copii ca să pună o oală cu apă pe sobă. S-a aşezat pe un scaun, s-a descheiat la piept şi şi-a dus sfârcul veştejit spre gura mică, zbârcită. Sophia, fiica ei cea mai mică, de numai şase luni, avea să rămână fără cină în seara asta; deci, mai gândeşte-te; pesemne întreaga familie va spune acelaşi lucru. — Are atunci vreun rost? a întrebat femeia cu voce tare, acoperind copilul cu un şal. Biet prunc, până mâine dimineaţă o să fii deja mort. Dar gândurile astea nu le-a repetat în faţa Urszulei Wojnak noaptea târziu, când moaşa a spălat fătul şi i-a netezit buricul răsucit. Bărbatul ei stătea în picioare tăcut, urmărind scena. — Când îţi trece pragul un oaspete, intră Dumnezeu în casa ta, a spus femeia citând un vechi proverb polonez. Soţul a scuipat. — La naiba! Şi aşa avem destui copii. Femeia s-a făcut că nu l-a auzit şi a mângâiat părul negru şi moale de pe capul copilului. — Cum o să-i spunem? şi-a întrebat femeia bărbatul. El a ridicat din umeri. — Cui îi pasă? Lasă-l să meargă la groapă şi fără nume.

MAISIE CLIFTON 1919 PRELUDIU Această povestire n-ar fi fost scrisă niciodată dacă n-aş fi rămas gravidă. Dar fiţi atenţi, întotdeauna plănuisem să-mi pierd virginitatea lângă Weston-super-Mare, doar că nu chiar cu acest bărbat. Arthur Clifton era născut pe aceeaşi stradă cu mine, merseserăm chiar la aceeaşi şcoală, Merrywood Elementary, dar cum eu eram mai mică decât el cu doi ani, el nici măcar nu ştia că existam. Toate fetele din clasa mea erau topite după el şi nu doar pentru că era căpitanul echipei de fotbal. Cu toate că Arthur nu păruse interesat deloc de mine când eram la şcoală, asta s-a schimbat după ce s-a întors de pe Frontul de Vest. Nu sunt sigură că şi-a dat seama cine eram când m-a invitat la dans în acea sâmbătă noaptea la Palais dar, ca să fim drepţi, şi eu m-am uitat de două ori înainte să-l recunosc, pentru că acum avea o mustaţă subţire şi părul lui era lins pe spate ca al lui Ronald Colman. Nu s-a mai uitat la altă fată în noaptea aceea şi, după ce am dansat ultimul vals, mi-am dat seama că nu va mai dura mult până ce mă va cere de nevastă. Arthur m-a ţinut de mână pe când m-a condus înapoi spre casă şi, când am ajuns în faţa casei, a încercat să mă sărute. M-am întors. La urma-urmei, reverendul Watts îmi spusese adesea că trebuia să rămân virgină până la nuntă, şi domnişoara Monday, dirijoarea corului, mă avertizase că bărbaţii voiau doar un singur lucru şi, de îndată ce-l obţineau, îşi pierdeau repede interesul. M-am întrebat adesea dacă domnişoara Monday ne vorbea din experienţa proprie. În sâmbăta următoare, Arthur m-a invitat la cinema s-o văd pe Lillian Gish în Broken Blossoms şi, cu toate că i-am permis să-şi pună mâna pe umărul meu, tot nu l-am lăsat să mă sărute. N-a protestat. Adevărul e că Arthur era cam timid şi nu m-ar fi surprins dacă şi el ar fi fost virgin. După o săptămână, l-am lăsat să mă sărute, dar când a încercat să-şi bage mâna în bluza mea, l-am împins. De fapt, nu l-am lăsat s-o facă până ce nu m-a cerut de nevastă, mi-a cumpărat un inel şi reverendul Watts a citit jurămintele a doua oară. Fratele meu, Stan, mi-a spus că eram ultima fecioară existentă de această parte a râului Avon, cu toate că bănuiesc că majoritatea cuceririlor lui erau închipuite. Totuşi, am decis că venise timpul să-mi pierd virginitatea şi când era un moment mai propice decât la terminarea lucrărilor la Weston-super-Mare, cu bărbatul cu care urma să mă căsătoresc peste câteva săptămâni? Dar, de îndată ce Arthur şi Stan au terminat şmotrul, s-au dus direct la cârciuma cea mai apropiată. Dar eu îmi petrecusem ultima lună aşteptând acest moment, aşa că atunci când am coborât din trăsură, ca o fată bună cum mă credeam, eram pregătită. Mergeam supărată spre ponton când mi-am dat seama că cineva mă urmărea. M-am uitat împrejur şi am fost surprinsă când am văzut cine era, fiul şefului. M-a prins din urmă şi m-a întrebat dacă eram singură. — Da, i-am răspuns, conştientă că Arthur era deja la cea de-a treia halbă. Când mi-a pus mâna pe fund, ar fi trebuit să-l pocnesc, dar, din mai multe motive, n-am făcut-o. Mai întâi m-am gândit la avantajele de a face sex cu cineva pe care era puţin probabil să-l mai întâlnesc. Şi trebuie să recunosc că eram flatată de avansurile lui. Până când Arthur şi Stan ajunseseră probabil la a opta halbă, eram deja instalaţi într-un hotel pe malul mării. Se părea că erau preţuri speciale pentru vizitatorii care nu aveau de gând să rămână peste noapte. El a început să mă sărute chiar înainte de a ajunge la primul etaj şi, când uşa dormitorului s-a închis, mi-a desfăcut repede nasturii bluzei şi a început să mă pipăie pe sâni. Evident că nu o făcea pentru prima oară. De fapt, sunt sigură că nu eram prima fată pe care o agăţase la ieşirea de la serviciu. Altfel cum ar fi ştiut de tariful special? Trebuie să mărturisesc că nu mă aşteptasem să se termine atât de repede. De îndată ce s-a dat jos de pe mine, am dispărut în baie, în timp ce el a rămas pe marginea patului şi şi-a aprins o ţigară. Poate ar fi mai bine a doua oară, m-am gândit eu. Dar când am ieşit, el dispăruse. Trebuie să recunosc că am fost dezamăgită. M-aş fi simţit mai vinovată că nu-i fusesem credincioasă lui Arthur dacă n-ar fi vomitat pe mine pe drumul de întoarcere către Bristol. În ziua următoare, i-am mărturisit mamei ce se întâmplase, fără să-i spun însă cine fusese tipul. La urma-urmei, ea nu-l ştia şi era puţin probabil să-l vadă vreodată. Mama mi-a zis să-mi ţin gura pentru că nu voia să anuleze nunta şi chiar dacă aş fi rămas gravidă, nu şi-ar fi dat nimeni seama, pentru că eu şi Arthur am fi fost deja căsătoriţi până ce ar fi observat cineva. HARRY CLIFTON 1920-1933 1 Mi s-a spus că tata a murit în război. De câte ori am întrebat-o pe mama despre moartea lui, n-a vrut să-mi spună decât că servise în regimentul Royal Gloucestershire şi fusese ucis luptând pe Frontul de Vest doar cu câteva zile înainte de semnarea tratatului de pace cu Germania. Bunica mi-a zis că tata a fost un bărbat curajos şi, când eram singuri în bucătărie îmi arăta medaliile lui. Bunicul rareori îşi spunea părerea despre ceva, dar era şi surd toacă, aşa că poate nici nu auzise ce întrebasem. Singurul alt bărbat pe care mi-l amintesc este unchiul Stan, care stătea în capul mesei la micul dejun. Când pleca dimineaţa, mergeam adesea cu el la docurile oraşului, unde muncea. Fiecare zi petrecută acolo era o aventură. Cargouri venite din ţări îndepărtate îşi descărcau produsele: orez, zahăr, banane, iută şi multe alte lucruri de care nici n-auzisem. După ce calele erau golite, docherii le încărcau cu sare, mere, cositor, chiar şi cărbuni (cei mai puţin îndrăgiţi de mine pentru că dădeau de înţeles ce făcusem toată ziua şi mama se supăra), apoi porneau iar, nu ştiu unde. Întotdeauna am vrut să-l ajut pe unchiul Stan să descarce orice adusese cargoul în dimineaţa respectivă, dar el se mulţumea să râdă şi spunea: — Toate la timpul lor, băiete. Nu era suficient de repede pentru mine şi, fără nicio avertizare, şcoala mi s-a aşezat în drum. Am fost trimis la Merrywood Elementary când aveam şase ani şi mi se părea că e o pierdere de vreme. Ce rost avea să mă duc la şcoală când puteam învăţa tot ce aveam nevoie pe docuri? Nu m-aş fi obosit să mă duc şi a doua zi, dacă mama nu m-ar fi târât până la poarta din faţă, nu m-ar fi lăsat acolo şi nu s-ar fi întors la ora patru să mă ducă acasă. Nu mi-am dat seama că mama avea alte planuri pentru viitorul meu care nu includeau munca pe docuri. De îndată ce mama mă lăsa dimineaţa la şcoală, mă învârteam prin jur până ce dispărea, apoi o ştergeam pe docuri. Mă asiguram că eram înapoi la porţile şcolii când mama se întorcea după-masa să mă ia de acolo. În drum spre casă, inventam tot felul de poveşti, dar n-a durat mult până ce şi-a dat seama că erau doar poveşti. Unul sau doi dintre băieţii de la şcoală se învârteau şi ei pe docuri, dar mă ţineam departe de ei. Erau mai mari şi mai solizi şi aveau obiceiul să mă bată dacă le stăteam în drum. Trebuia să mă uit şi după domnul Haskins, şeful, pentru că atunci când mă descoperea hăimănălind, ca să folosesc cuvântul lui preferat, îmi dădea un şut în fund şi mă ameninţa: — Dacă te mai văz hăimănălind p’acia, băiete, te raportez lu’ directoru’. Din când în când, Haskins era de părere că mă văzuse suficient de des şi mă pâra directorului, care îmi trăgea câteva curele şi mă trimitea în clasă. Învăţătorul meu, domnul Holcombe, nu se supăra dacă nu apăream la ore, dar el era cam molâu. Când mama afla că am chiulit iar, se înfuria şi nu-mi mai dădea o săptămână bani de buzunar. Dar în ciuda pumnului ocazional primit de la câte un băiat mai mare şi a pierderii banilor, tot nu puteam rezista să mă ţin departe de docuri. Mi-am făcut doar un singur prieten pe când „hăimănăleam” prin şantierul naval. Îl chema Moş Jack Tar. Domnul Tar locuia într-un vagon abandonat la capătul magaziilor. Stan îmi spusese să mă feresc de Moş Jack pentru că era un vagabond bătrân, prost şi murdar. Mie nu mi se părea murdar, sigur nu la fel de murdar ca Stan, şi n-a durat mult până ce mi-am dat seama că nu era nici prost. După prânzul cu unchiul Stan, o îmbucătură din sandviciul Marmite, cotorul lui de măr abandonat şi o înghiţitură de bere, mă întorceam la şcoală pentru meciul de fotbal; singura activitate pentru care consideram că merita să mă întorc. La urma-urmei, după ce terminam şcoala voi fi căpitanul echipei Bristol, sau voi construi un vas care va naviga în jurul lumii. Dacă domnul Holcombe tăcea şi dirigintele nu mă pâra directorului, treceau mai multe zile până ce mă prindeau şi, atâta timp cât evitam barjele cu cărbuni şi ajungeam la poarta şcolii înainte de patru după-masa, mama habar n-avea de nimic.   ***   În fiecare sâmbătă, unchiul Stan mă ducea la meciurile echipei Bristol la Ashton Gate. Duminică-dimineaţa, mama mă căra la Biserica Nativităţii, chestie de care nu reuşeam să scap. Când reverendul Watts rostea binecuvântarea finală, alergam până în curtea şcolii să mă alătur colegilor la un joc de fotbal înainte de a mă întoarce acasă la timp pentru prânz. Nu împlinisem şapte ani şi toată lumea care se pricepea la fotbal se lămurise că nu voi intra în echipa şcolii, ce să mai vorbim de căpitănia echipei Bristol. Dar tot atunci am descoperit că Dumnezeu îmi dăduse un mic talent, şi acela nu se afla în picioarele mele. La început nu mi-am dat seama că toţi cei care stăteau în biserică lângă mine duminică-dimineaţa se opreau din cântat de câte ori deschideam eu gura. Nu m-aş mai fi gândit la asta dacă mama nu ar fi sugerat să intru în cor. Am râs dispreţuitor; la urma-urmei corul era pentru fete şi molâi, toţi ştiau asta. Aş fi renunţat de tot la idee dacă reverendul Watts nu mi-ar fi spus că băieţii din cor primeau un penny pentru înmormântări şi doi penny pentru nunţi; prima mea experienţă în mituire. Însă chiar după ce am acceptat cu rea voinţă să dau un test vocal, diavolul s-a decis să-mi pună un obstacol în drum, sub forma domnişoarei Eleanor E. Monday. Nu m-aş fi întâlnit cu domnişoara Monday dacă aceasta n-ar fi fost şefa corului din biserică. Deşi avea doar un metru cincizeci, o sufla vântul, nimeni nu îndrăznea s-o contrazică. Bănuiam că până şi diavolului îi era frică de domnişoara Monday, pentru că reverendului Watts sigur îi era. Am acceptat să dau testul, numai după ce mama mi-a dat alocaţia cu o lună în avans. În următoarea duminică am stat la coadă cu un grup de alţi puşti, aşteptând să fiu chemat. — Întotdeauna vei ajunge la timp pentru repetiţii, a anunţat, uitându-se chiorâş la mine. M-am uitat şi eu obraznic la ea. Nu vei vorbi decât dacă vei fi întrebat. Am reuşit cumva să tac. Şi, în timpul slujbei, te vei concentra tot timpul. Am încuviinţat cu neplăcere. Şi, cel mai important, a declarat ea, punându-şi mâinile pe şolduri, în douăsprezece săptămâni, vei trece un test de scris şi citit, aşa încât să fiu sigură că eşti în stare să te descurci cu un imn nou sau cu un psalm necunoscut. Eram mulţumit că trecusem de prima încercare. Dar, după cum urma să descopăr, domnişoara Eleanor E. Monday, nu renunţa uşor. — Ce ne vei cânta, copile? m-a întrebat ea când a venit în faţa rândului. — Nu am ales nimic, i-am spus eu. Ea a deschis o carte de imnuri, mi-a dat-o şi s-a aşezat la pian. Am zâmbit gândindu-mă că mai aveam timp să ajung şi la repriza a doua a meciului de fotbal din acea zi. Ea a început să cânte o melodie familiară şi, când am văzut-o pe mama holbându-se la mine din primul rând de strane, m-am hotărât să-i dau înainte ca s-o fac fericită. — „Toate lucrurile strălucitoare şi frumoase, toate creaturile mari şi mici. Toate lucrurile înţelepte şi minunate…” Domnişoara Monday a început să zâmbească înainte să ajung la „Domnul Dumnezeu le-a creat pe toate”.[1] — Cum te cheamă, copile? a întrebat ea. — Harry Clifton, domnişoară. — Harry Clifton, vei veni la repetiţiile corului în fiecare luni, miercuri şi vineri la şase fix. Întorcându-se spre băiatul din spatele meu, a zis: — Continuă! I-am promis mamei că voi ajunge la timp la prima repetiţie a corului, deşi ştiam ca va fi ultima, când domnişoara Monday îşi va da seama repede că nu ştiam să scriu sau să citesc. Şi chiar ar fi fost ultima, dacă toţi cei care mă ascultaseră nu-şi dăduseră seama că vocea mea era într-o clasă diferită de a tuturor celorlalţi din cor. De fapt, din momentul în care deschisesem gura, toţi tăcuseră şi privirile de admiraţie, de respect profund, pe care le aşteptasem pe terenul de fotbal, au apărut la biserică. Domnişoara Monday s-a prefăcut că nu observă. După ce ne-a dat drumul, nu m-am dus acasă, ci am fugit la docuri ca să-l întreb pe domnul Tar cum să procedez când eu nu ştiam nici să scriu, nici să citesc. Am ascultat cu atenţie sfatul bătrânului şi m-am întors în clasa domnului Holcombe. Profesorul nu şi-a ascuns mirarea când m-a văzut în primul rând şi a fost chiar şi mai surprins când, pentru prima oară, am fost atent la ora de dimineaţă. Domnul Holcombe a început să mă înveţe alfabetul şi, după câteva zile, puteam să scriu toate cele douăzeci şi şase de litere, chiar dacă nu le scriam întotdeauna în ordinea corectă. Mama m-ar fi ajutat când m-am întors acasă după-masa, dar, ca şi restul familiei, nici ea nu ştia să scrie sau să citească. Unchiul Stan nu ştia decât să-şi mâzgălească semnătura şi, cu toate că ştia diferenţa dintre un pachet de Wils’s Star şi de Wild Woodbines, eram sigur că de fapt nu putea să citească etichetele. În ciuda bombănelilor lui inutile, am început să scriu alfabetul pe orice bucăţică de hârtie pe care o găseam. Unchiul Stan n-a părut să observe că ziarul rupt de la toaletă era plin întotdeauna cu litere. După ce am învăţat bine alfabetul, domnul Holcombe m-a învăţat câteva cuvinte simple: „câine”, „pisică”, „mamă” şi „tată”. Atunci l-am întrebat prima oară de tata, sperând că va fi în stare să-mi spună câte ceva despre el. La urma-urmei, părea să ştie totul. Dar el a părut nedumerit că ştiam atât de puţine despre propriul meu tată. După o săptămână am scris pe tablă primul cuvânt din patru litere, „casă”, apoi din cinci, „carte”, şi din şase, „şcoală”. Până la sfârşitul lunii am fost în stare să scriu prima propoziţie, „Vulpea cu blană maro ţopăie zorită fix chiar peste javra adormită” care, a observat domnul Holcombe, conţinea toate literele din alfabet. Am verificat şi s-a dovedit că avusese dreptate. Până la sfârşitul trimestrului puteam să scriu „imn”, „psalm” şi chiar „binecuvântare”, deşi domnul Holcombe a observat că tot nu pronunţam h-urile când vorbeam. Apoi ne-am despărţit în vacanţă şi am început să mă îngrijorez că nu voi reuşi să trec testul domnişoarei Monday fără ajutorul domnului Holcombe. Şi s-ar fi putut să fie adevărat, dacă Moş Jack nu i-ar fi luat locul.   ***   Vineri-dimineaţa am ajuns cu jumătate de oră mai devreme la repetiţie când am aflat că trebuie să trec al doilea test dacă doream să continui să fiu membru al corului. Am stat liniştit în strană, sperând că domnişoara Monday va alege pe altcineva înaintea mea. Trecusem deja primul test cu ceea ce domnişoara Monday descria ca fiind culorile zburătoare. Ni se ceruse să recităm: „Tatăl Nostru”. Asta nu fusese o problemă pentru mine, pentru că, de când mă ştiam, mama îngenunchea în faţa patului meu în fiecare seară şi repeta cuvintele familiare înainte de a mă înveli. Totuşi, următorul test al domnişoarei Monday urma să fie mult mai greu. De data aceasta, la sfârşitul celei de-a doua luni, ni s-a cerut să recităm cu voce tare un psalm, în faţa restului corului. Am ales Psalmul 121, pe care-l ştiam pe dinafară, pentru că-l cântasem foarte des. Şi-mi voi ridica ochii spre dealuri, de unde-mi vine ajutorul. Puteam doar să sper că ajutorul meu venea de la Domnul. Deşi eram în stare să întorc pagina corectă în cartea cu psalmi, şi ştiam deja să număr până la o sută, mă temeam că domnişoara Monday îşi va da seama că nu puteam urmări fiecare strofă, rând cu rând. Chiar dacă şi-a dat seama, n-a zis nimic, pentru că am rămas în cor încă o lună, în timp ce doi răufăcători – aspru cuvânt, nu că aş fi ştiut ce înseamnă până ce nu l-am întrebat pe domnul Holcombe – au fost trimişi înapoi cu restul congregaţiei. Când mi-a venit rândul la al treilea şi cel din urmă test, eram pregătit. Domnişoara Monday ne-a cerut celor rămaşi să scriem cele Zece Porunci în ordine, fără să ne uităm în Cartea Exodului. Şefa corului s-a făcut că nu observă că pusesem furtul înaintea crimei, nu puteam să scriu corect „adulter” şi, desigur, nu ştiam ce înseamnă. Doar după ce alţi doi răufăcători au fost daţi afară din cor pentru greşeli mai mici, mi-am dat seama că vocea mea era excepţională. În prima duminică a Postului Paştelui, domnişoara Monday a anunţat că alesese trei noi tenori – sau „îngeraşi”, după cum dorea să ne spună reverendul Watts – să se alăture corului, restul fiind respinşi pentru comiterea unor păcate de neiertat cum ar fi vorbitul în timpul predicilor, mestecatul gumei şi, în cazul a doi băieţi, fiind prinşi jucând dame în timpul Nunc Dimittis. În duminica următoare, m-am îmbrăcat într-o robă lungă şi albastră, cu un guler alb, plisat. Doar mie mi s-a permis să port un medalion cu Fecioara Maria, pentru a se vedea că fusesem ales solist. Aş fi purtat cu mândrie medalionul pe drumul spre casă, şi chiar şi la şcoală în dimineaţa următoare, ca să-l arăt colegilor, dacă domnişoara Monday nu mi l-ar fi luat la sfârşitul slujbei. În fiecare duminică eram transportat într-o altă lume, dar mă temeam că această stare de delir nu va dura o eternitate. 2 Când unchiul Stan se scula dimineaţa, reuşea cumva să-i trezească pe toţi ceilalţi. Nimeni nu se plângea, pentru că el era cel care aducea bani în casa şi, oricum, era mai ieftin şi mai sigur decât un ceas deşteptător. Primul zgomot pe care-l auzea Harry era uşa dormitorului trântindu-se. Aceasta era urmată de tropăitul unchiului pe scara de lemn, în jos, şi afară din casă. Apoi se trântea altă uşă când intra în privată. Dacă cineva mai dormea, huruitul apei când unchiul Stan trăgea lanţul, urmat de alte două uşi trântite înainte de întoarcerea lui în dormitor, le amintea tuturor că era timpul să-i pună micul dejun pe tavă când intra în bucătărie. Se spăla şi se bărbierea doar sâmbătă-dimineaţa înainte de a se duce la Palais sau la Odeon. Făcea baie doar de patru ori pe an, sâmbăta. Nimeni nu-l putea acuza pe Stan că risipea banii greu câştigaţi pe săpun. Maisie, mama lui Harry, era următoarea care se scula, sărind din pat după ce se auzea prima uşă trântită. Când Stan ieşea din privată, pe aragaz era vasul cu porridge. Bunica urma curând după aceea şi-şi întâlnea fiica în bucătărie înainte ca Stan să se aşeze în capul mesei. Harry trebuia să coboare la cinci minute după prima uşă trântită dacă dorea să capete micul dejun. Ultimul care sosea în bucătărie era bunicul, care era atât de surd încât reuşea uneori să doarmă în timpul ritualului matinal al lui Stan. Această rutină zilnică din casa Clifton nu varia niciodată. Când ai doar o privată în curte, o chiuvetă şi un prosop, ordinea este o necesitate. Când Harry se spăla pe faţă cu un fir de apă rece, mama lui deja servea micul dejun în bucătărie: două felii subţiri de pâine prăjită cu slănină pentru Stan, şi patru felii subţiri pentru restul familiei, pe care le prăjea doar dacă mai rămâneau cărbuni în sacul aruncat în faţa uşii în fiecare luni. De îndată ce Stan îşi termina porridge-ul, Harry avea voie să lingă vasul. Pe cămin fierbea întotdeauna un ceainic mare cu ceai pe care bunica îl turna în tot felul de căni, printr-o strecurătoare victoriană argintată pe care o moştenise de la mama ei. În timp ce alţi membri ai familiei îşi beau ceaiul neîndulcit – zahărul era doar pentru sărbători – Stan deschidea prima sticlă de bere pe care, de obicei, o termina dintr-o înghiţitură. Se ridica apoi de la masă şi râgâia zgomotos înainte de a-şi lua cutia cu mâncarea de prânz, pe care i-o pregătea bunica în timpul micului dejun: două sandviciuri Marmite, un cârnat, un măr, încă două sticle cu bere şi un pachet cu cinci cuie de coşciug. De îndată ce Stan pleca la docuri, toţi începeau să vorbească în acelaşi timp. Bunica voia să ştie cine vizitase ceainăria la care fiica ei lucra ca ospătăriţă: ce mâncaseră, cu ce erau îmbrăcaţi, unde stăteau; detalii despre meniurile gătite pe o maşină de gătit, într-o cameră luminată cu becuri electrice, din care nu se scurgea ceară, şi despre clienţii care lăsau uneori trei penny bacşiş şi pe care Maisie îi împărţea cu bucătarul. Maisie era mai interesată să afle ce făcuse Harry la şcoală în ziua anterioară. Îi cerea raportul zilnic, care nu o interesa pe bunica, poate pentru că ea nu fusese niciodată la şcoală. Şi nu fusese nici la ceainărie în viaţa ei. Bunicul comenta rar, pentru că, după patru ani de descărcat şi încărcat tunul de artilerie, dimineaţa, la prânz şi noaptea, era aşa de surd încât trebuia să se mulţumească să le vadă cum dau din buze şi să încuviinţeze din când în când. Acest lucru ar fi putut da unui străin impresia că era tâmpit, ceea ce restul familiei ştia că nu era adevărat. Rutina matinală a familiei se schimba doar în weekend. Sâmbăta, Harry îşi urma unchiul afară din bucătărie, mergând întotdeauna cu un pas în urma lui pe când acesta se îndrepta spre docuri. Duminica, mama lui Harry îl însoţea la Biserica Sfintei Naşteri, unde, din al treilea rând de strane, se scălda în gloria solistului corului. Dar astăzi era sâmbătă. În timpul celor douăzeci de minute ale drumului până la doc, Harry nu deschidea niciodată gura dacă nu-l întreba unchiul lui ceva. Ori de câte ori o făcea, revenea la aceeaşi conversaţie pe care o purtaseră cu o sâmbătă în urmă. — Când ai de gând să pleci de la şcoală şi să munceşti şi tu o zi, băiete? Era rafala de deschidere a unchiului Stan. — N-am voie să plec până la paisprezece ani, îi amintea Harry. Aşa e legea. — O lege tâmpită, după mine. Eu am renunţat la şcoală şi munceam deja la docuri la doişpe ani, declara Stan, de parcă Harry nu mai auzise această observaţie profundă şi mai înainte. Harry nu se obosea să-i răspundă, pentru că ştia deja următoarea frază a unchiului său. Şi, mai mult, m-am înrolat în armata lui Kitchener înainte de a împlini şaptesprezece ani. — Povesteşte-mi despre război, unchiule Stan, spunea Harry, ştiind că asta-l va ţine ocupat următoarele sute de metri. — Eu şi taică-tu ne-am înrolat în regimentul Royal Gloucestershire în aceeaşi zi, spunea Stan, atingându-şi şapca de parcă ar fi salutat o amintire îndepărtată. După douăsprezece săptămâni de antrenament la Taunton Barracks, am fost expediaţi la Wipers să ne luptăm cu nemţii. Când am ajuns acolo, ne-am petrecut majoritatea timpului îngropaţi în tranşeele alea pline cu şobolani, aşteptând ca un ofiţer cu nasul pe sus să ne spună că, atunci când suna trompeta, trebuia să sărim din tranşee, trăgând din puşti pe când înaintam spre liniile inamice. Apoi urma o pauză lungă, după care Stan adăuga: Eu am fost dintre cei norocoşi. M-am întors la Blighty în formă şi întreg. Harry ar fi putut cita următoarea propoziţie cuvânt cu cuvânt, dar a tăcut. Nici nu ştii cât de norocos eşti, băiete. Am pierdut doi fraţi, pe unchiul tău Bert şi pe tatăl tău, iar tatăl tău nu a pierdut doar un frate, ci şi pe tatăl lui, celălalt bunic al tău, pe care nu-l ştii. Un bărbat grozav, care putea da duşcă o halbă mai repede decât oricare alt docher pe care-l ştiu. Dacă Stan s-ar fi uitat în jos, ar fi văzut cum băiatul îi mima cuvintele, dar astăzi, spre surprinderea lui Harry, unchiul Stan a adăugat o propoziţie pe care n-o mai auzise înainte. — Şi tatăl tău ar mai trăi şi azi, dacă şefii m-ar fi ascultat. Harry a devenit brusc atent. Moartea tatălui lui fusese întotdeauna subiectul unor conversaţii şoptite. Dar unchiul Stan a tăcut, de parcă-şi dăduse seama că mersese prea departe. Poate săptămâna viitoare, s-a gândit Harry, prinzându-şi unchiul din urmă şi mergând în pas cu el, de parcă erau doi soldaţi în patrulare. — Deci cu cine joacă City astăzi? a întrebat Stan, revenind la scenariu. — Cu Charlton Athletic, a replicat Harry. — O adunătură de cârpaci. — Ne-au făcut praf sezonul trecut, i-a amintit Harry. — Au avut un noroc afurisit, dacă mă întrebi pe mine, a spus Stan şi n-a mai deschis gura. Când au ajuns la intrarea în şantierul naval, Stan a pontat cartela înainte de a se îndrepta spre locul în care lucra cu alţi docheri, dintre care niciunul nu-şi permitea să întârzie un minut. Şomajul era mare şi prea mulţi tineri aşteptau la porţi să le ia locul. Harry nu l-a urmat pe unchiul lui, ştiind că dacă domnul Haskins îl prindea învârtindu-se prin magazii l-ar fi tras de urechi iar unchiul lui i-ar fi dat un şut în fund pentru că-l supărase pe şef. Aşa că a pornit în direcţia opusă. Prima vizită a lui Harry în fiecare sâmbătă-dimineaţa era la Moş Jack Tar, care locuia într-un vagon abandonat la celălalt capăt al docurilor. Nu-i spusese niciodată lui Stan despre aceste vizite pentru că unchiul îi ceruse să-l evite pe bătrân.   [1] Imn anglican din secolul XVIII.

PROLOG OCTOMBRIE 1964   Brendan n-a bătut la uşa cabinei, ci doar a întors mânerul şi s-a strecurat înăuntru, uitându-se înapoi ca să se asigure că nu-l văzuse nimeni. Nu voia să explice de ce un tânăr de la clasa turist se afla în cabina unui nobil în vârstă la acea oră din noapte. Nu pentru că ar fi comentat cineva. — E posibil să fim întrerupţi? a întrebat Brendan, după ce a închis uşa. — Nu ne va deranja nimeni până la şapte dimineaţa şi atunci nu va mai fi nimic de întrerupt. — Bine, a zis Brendan. S-a lăsat în genunchi, a descuiat cufărul mare, i-a tras capacul şi a studiat maşinăria complexă pe care o construise în mai mult de o lună. Şi-a petrecut următoarea jumătate de oră verificând dacă nu existau cabluri întrerupte, dacă fiecare cadran era în poziţia corectă şi dacă pornea cronometrul la deplasarea întrerupătorului. Nu s-a ridicat din genunchi până ce nu s-a asigurat că totul mergea perfect. — E gata, a anunţat el. Când vrei să pornească? — La trei dimineaţa. Şi voi avea nevoie de treizeci de minute ca să scot toate astea, a adăugat nobilul bătrâior, atingându-şi bărbia dublă, ca să am timp să ajung în cealaltă cabină. Brendan s-a întors la cufăr şi a reglat cronometrul pentru ora trei. — Tot ce mai ai de făcut este să întorci întrerupătorul chiar înainte să ieşi şi să verifici dacă limba mare se deplasează; după aceea mai ai treizeci de minute. — Deci ce poate să nu meargă bine? — Dacă sunt crinii încă în cabina doamnei Clifton, nimic. Nimeni de pe coridorul ăsta şi probabil nimeni de pe puntea de dedesubt nu poate spera să supravieţuiască. Şase pfunzi de dinamită sunt în ghiveci, sub flori, mult mai mult decât era necesar, dar aşa cel puţin putem spera să ne luăm banii. — Ai cheia mea? — Da, a zis Brendan. Cabina 706. Acolo vei găsi sub pernă noul tău paşaport şi biletul. — Ar trebui să mă mai îngrijoreze ceva? — Nu. Ai grijă doar ca minutarul să se mişte înainte să ieşi. Doherty a zâmbit. — Ne vedem în Belfast, atunci.   *   Harry a descuiat uşa cabinei şi s-a dat la o parte ca s-o lase pe Emma să intre prima. Ea s-a aplecat să miroasă crinii pe care-i trimisese regina-mamă pentru a sărbători lansarea navei MV Buckingham. — Sunt moartă de oboseală, a zis ea, întinzându-se. Nu ştiu cum reuşeşte regina-mamă să facă asta în fiecare zi. — Asta e treaba ei şi se pricepe, dar pariez că ar muri şi ea de oboseală dacă ar încerca să fie câteva zile preşedinte la Barrington’s. — Prefer slujba mea, totuşi, a spus Emma, scoţându-şi rochia şi atârnând-o în dulap înainte de a dispărea în baie. Harry a citit încă o dată mesajul Maiestăţii Sale Regale, regina-mamă. O misivă foarte personală. Emma se hotărâse deja să pună vaza în biroul ei când se vor întoarce în Bristol şi s-o umple cu crini în fiecare luni dimineaţa. Harry a zâmbit. De ce nu? Când Emma a ieşit din baie, Harry s-a dus şi el şi a închis uşa. Ea şi-a scos halatul şi s-a urcat în pat, mult prea obosită ca să citească măcar câteva pagini din Spionul care venea din frig, al unui autor nou pe care i-l recomandase Harry. A stins lumina în partea ei de pat şi a spus: — Noapte bună, dragul meu, cu toate că ştia că el nu putea s-o audă. Când a ieşit şi Harry din baie, ea dormea buştean. A învelit-o de parcă ar fi fost un bebeluş, a sărutat-o pe frunte şi s-a urcat în pat, amuzat de torsul ei domol. N-ar fi îndrăznit niciodată să-i dea de înţeles că sforăia. A rămas treaz, mândru de ea. Lansarea noului transatlantic nu ar fi putut merge mai bine. S-a întors pe partea lui, gândindu-se că va adormi şi el imediat dar, cu toate că pleoapele îi erau ca de plumb şi era extenuat, nu putea adormi. Ceva nu era în ordine.   *   Alt bărbat, întors acum în siguranţa cabinei sale de la clasa turist, era şi el treaz. Cu toate că era trei dimineaţa şi îşi terminase treaba, nu încerca să doarmă. Se pregătea să-şi înceapă treaba. Întotdeauna aceleaşi nelinişti când trebuie să aştepţi. Ai lăsat vreun indiciu care-i va duce direct la tine? Ai făcut greşeli care vor duce la eşuarea misiunii şi te vor face de râs acasă? Nu va fi în stare să se relaxeze până ce nu va ajunge în barca de salvare şi, mai mult, pe alt vas care se va îndrepta spre alt port. Cinci minute şi paisprezece secunde… Ştia că toţi compatrioţii lui, soldaţi ai aceleiaşi cauze, ar fi fost la fel de nervoşi ca el. Aşteptarea era întotdeauna partea cea mai rea, ieşită de sub controlul tău, când nu mai puteai face nimic. Patru minute şi paisprezece secunde… Mai rea decât un meci de fotbal când ai un gol în plus, dar ştii că ceilalţi sunt mai puternici şi capabili să marcheze în ultimul moment. Îşi amintea instrucţiunile comandantului său zonal: când porneşte alarma, ai grijă să fii printre primii pe punte şi primul în barca de salvare pentru că până mâine la ora asta, vor căuta toţi un tânăr sub treizeci şi cinci de ani, cu accent irlandez, aşa că ţineţi-vă gura, băieţi. Trei minute şi patruzeci de secunde… treizeci şi nouă… S-a uitat la uşa cabinei şi şi-a închipuit ce s-ar putea întâmpla mai rău. Bomba nu se va declanşa, uşa se va da de perete şi o duzină de zdrahoni ai poliţiei sau chiar mai mulţi vor năvăli peste el cu bastoanele zburând în toate direcţiile fără să le pese de câte ori îl vor lovi. Dar nu auzea decât zgomotul ritmic al motoarelor pe când Buckingham îşi continua liniştită drumul pe Atlantic către New York. Un oraş în care nu va ajunge niciodată. Două minute şi treizeci şi patru de secunde… treizeci şi trei… A început să-şi imagineze cum va fi când se va întoarce în Falls Road. Tineri în şorturi îl vor privi cu admiraţie când va trece pe stradă, singura lor ambiţie fiind să ajungă asemeni lui când vor fi mari. Eroul care aruncase în aer Buckingham doar la câteva săptămâni după ce fusese botezat de regina-mamă. Ca să nu mai vorbim de vieţile inocente pierdute; nu există inocenţi atunci când crezi într-o cauză. De fapt, nu îi întâlnise niciodată pe pasagerii cabinelor de pe punţile superioare. Va citi totul despre ei în ziarele de mâine şi, dacă-şi va fi făcut treaba bine, nu se va pomeni numele lui. Un minut şi douăzeci şi două de secunde… douăzeci şi una… Acum ce n-ar mai putea merge bine? Oare dispozitivul, construit în dormitorul de la etaj de pe domeniul Dungannon se va defecta în ultimul minut? Urma să sufere oprobriul ratării? Şaizeci de secunde… A început să şoptească fiecare număr. — Cincizeci şi nouă, cincizeci şi opt, cincizeci şi şapte, cincizeci şi şase… Oare beţivul trântit în fotoliul de pe hol îl aşteptase tot timpul? Erau acum în drum spre cabina lui? — Patruzeci şi nouă, patruzeci şi opt, patruzeci şi şapte, patruzeci şi şase… Crinii fuseseră oare mutaţi, aruncaţi, luaţi de la locul lor? Poate doamna Clifton era alergică la polen? — Treizeci şi nouă, treizeci şi opt, treizeci şi şapte, treizeci şi şase… Deschiseseră oare cabina lordului şi găsiseră cufărul? — Douăzeci şi nouă, douăzeci şi opt, douăzeci şi şapte, douăzeci şi şase… Căutau deja prin tot vasul bărbatul care ieşise din toaleta de la clasa întâi? — Nouăsprezece, optsprezece, şaptesprezece, şaisprezece… Oare… s-a agăţat de marginea banchetei, a închis ochii şi a început să numere cu voce tare: — Nouă, opt, şapte, şase, cinci, patru, trei, doi, unu… S-a oprit din numărat şi a deschis ochii. Nimic. Doar tăcerea stranie care însoţeşte întotdeauna eşecul. Şi-a aplecat capul şi s-a rugat unui Dumnezeu în care nu credea şi imediat s-a auzit o explozie atât de puternică încât a fost aruncat prin cabină ca o frunză în vânt. S-a ridicat în picioare şi a zâmbit când a auzit ţipetele. Se întreba doar câţi pasageri de pe puntea superioară reuşiseră să supravieţuiască.

1 Victoria Wentworth stătea singură la masa unde Wellington cinase împreună cu şaisprezece dintre ofiţerii lui de luptă, în seara anterioară plecării spre Waterloo. În seara aceea, Sir Harry Wentworth, cu grad de general, stătuse în dreapta Ducelui de Fier şi comanda flancul stâng al armatei britanice în momentul înfrângerii lui Napoleon, urmat de exilul împăratului. Recunoscătoare, monarhia îl înnobilase pe general cu titlul de conte de Wentworth, cu care familia se mândrea din 1815. Victoria prefira în minte aceste amintiri, citind a doua oară raportul scris de dr. Petrescu. Întorcând ultima pagină, oftă uşurată. Soluţia tuturor problemelor ei fusese găsită, literal, în ceasul al doisprezecelea. Uşa sufrageriei se deschise fără zgomot şi Andrews, care servise trei generaţii ale neamului Wentworth, avansând până la rangul de majordom, degajă cu dibăcie de pe masă farfuria de desert a stăpânei. — Mulţumesc, spuse Victoria, aşteptându-l să ajungă la uşă înainte de a adăuga: este totul aranjat pentru mutarea picturii? Nu putea rosti cu voce tare numele pictorului. — Da, doamnă, replică iute Andrews, reîntorcându-se cu faţa spre ea. Pictura va fi expediată înainte să coborâţi la micul dejun. — E totul pregătit pentru vizita doamnei doctor Petrescu? — Da, doamnă, repetă Andrews. Dr. Petrescu este aşteptată miercuri, în jurul prânzului, şi am informat deja personalul că va lua prânzul cu dvs., în salonul de muzică. — Mulţumesc, Andrews, spuse Victoria. Majordomul se înclină uşor şi închise cu grijă uşa de stejar în urma lui. La sosirea dr. Petrescu, una dintre cele mai preţioase moşteniri de familie avea să fie în drum spre America şi, deşi capodopera nu avea să mai fie admirată din nou în reşedinţa Wentworth Hall, nu era nevoie să fie informat despre asta niciun străin. Victoria îşi împături şervetul şi se ridică de la masă. Luând cu ea raportul scris de dr. Petrescu, ieşi pe hol. Ecoul paşilor ei răsună pe pardoseala de marmură. Se opri la baza scărilor pentru a admira portretul în mărime naturală al contesei Catherine de Wentworth, pictat de Gainsborough. Nobila doamnă purta o rochie lungă magnifică, din tafta şi mătase, pusă în valoare de un colier şi cercei din diamante. Atingându-şi o ureche, Victoria zâmbi la gândul că asemenea podoabe extravagante trebuie să fi fost considerate îndrăzneţe la vremea pictării tabloului. Urcând scara largă şi şerpuitoare din marmură, spre dormitorul ei de la etajul I, Victoria privea ţintă în faţă. Nu se simţea capabilă să se uite în ochii străbunilor ei, imortalizaţi pe pânză de Romney, Lawrence, Reynolds, Lely şi Kneller. Era conştientă că-i dezamăgise pe toţi. Acceptă în sinea ei că înainte de culcare, trebuia totuşi să-i scrie surorii ei, aducându-i la cunoştinţă ce hotărâre luase. Arabella era atât de înţeleaptă şi de rezonabilă! Dacă scumpa ei soră geamănă s-ar fi născut cu doar câteva momente mai devreme, ea ar fi fost cea mare şi ea ar fi moştenit averea şi fără îndoială că ar fi tratat problema cu mai mult aplomb. Mai rău, după ce va afla vestea, era sigură că Arabella nu se va plânge şi n-o va dojeni, continuând să afişeze aerul de calm superior al familiei. Victoria închise uşa dormitorului, traversă camera şi puse pe birou raportul întocmit de dr. Petrescu. Apoi îşi scoase agrafa din coc, lăsându-şi părul să i se reverse pe umeri. Îl perie câteva minute, apoi se dezbrăcă şi se strecură în cămaşa de noapte din mătase, pe care o cameristă i-o aşezase la capul patului. În fine, încălţă papucii, apoi, nemaiavând nicio scuză pentru a evita scrisoarea, se aşeză la birou şi luă un stilou.   WENTWORTH HALL 10 septembrie 2001   Preaiubita mea Arabella, Am tot amânat, nepermis, scrierea acestei scrisori, pentru că tu eşti ultima persoană din lume care merită să afle veşti atât de neplăcute. Când dragul de tata a murit şi eu i-am moştenit averea, a trecut ceva timp până când mi-am dat seama la cât se ridicau datoriile lui. Mi-e teamă că lipsa mea de experienţă, cuplată cu datoriile covârşitoare ale înmormântării, a agravat şi mai mult problema. Am crezut că împrumuturile vor fi o soluţie, dar situaţia s-a înrăutăţit după ce am apelat la ele. La un moment dat, mi-a fost teamă că, din cauza naivităţii mele, vom sfârşi prin a vinde domeniul familiei. Dar mă bucur să-ţi spun că s-a găsit o rezolvare. Miercuri mă întâlnesc…   Victoriei i se păru că aude uşa dormitorului închizându-se încet în spatele ei. Se întrebă care dintre servitori ar fi îndrăznit să intre fără să bată la uşă. Când se întoarse să vadă, femeia era deja lângă ea. N-o mai văzuse până atunci. Era tânără, suplă şi chiar mai scundă decât Victoria. Zâmbea dulce şi asta o făcea să pară vulnerabilă. Îi zâmbi şi Victoria, apoi observă că femeia avea un cuţit de bucătărie în mâna dreaptă. — Cine… începu ea, dar mâna celeilalte o apucă de păr şi-i trase capul pe spate, lipindu-l de scaun. Victoria simţi lama subţire şi ascuţită atingându-i pielea gâtului. Dintr-o mişcare, cuţitul îi deschise beregata, ca unui miel adus la abator. Cu câteva momente înainte de moartea Victoriei, tânăra asasină îi tăie urechea stângă.