Jeffrey Archer

MAISIE CLIFTON 1919 PRELUDIU Această povestire n-ar fi fost scrisă niciodată dacă n-aş fi rămas gravidă. Dar fiţi atenţi, întotdeauna plănuisem să-mi pierd virginitatea lângă Weston-super-Mare, doar că nu chiar cu acest bărbat. Arthur Clifton era născut pe aceeaşi stradă cu mine, merseserăm chiar la aceeaşi şcoală, Merrywood Elementary, dar cum eu eram mai mică decât el cu doi ani, el nici măcar nu ştia că existam. Toate fetele din clasa mea erau topite după el şi nu doar pentru că era căpitanul echipei de fotbal. Cu toate că Arthur nu păruse interesat deloc de mine când eram la şcoală, asta s-a schimbat după ce s-a întors de pe Frontul de Vest. Nu sunt sigură că şi-a dat seama cine eram când m-a invitat la dans în acea sâmbătă noaptea la Palais dar, ca să fim drepţi, şi eu m-am uitat de două ori înainte să-l recunosc, pentru că acum avea o mustaţă subţire şi părul lui era lins pe spate ca al lui Ronald Colman. Nu s-a mai uitat la altă fată în noaptea aceea şi, după ce am dansat ultimul vals, mi-am dat seama că nu va mai dura mult până ce mă va cere de nevastă. Arthur m-a ţinut de mână pe când m-a condus înapoi spre casă şi, când am ajuns în faţa casei, a încercat să mă sărute. M-am întors. La urma-urmei, reverendul Watts îmi spusese adesea că trebuia să rămân virgină până la nuntă, şi domnişoara Monday, dirijoarea corului, mă avertizase că bărbaţii voiau doar un singur lucru şi, de îndată ce-l obţineau, îşi pierdeau repede interesul. M-am întrebat adesea dacă domnişoara Monday ne vorbea din experienţa proprie. În sâmbăta următoare, Arthur m-a invitat la cinema s-o văd pe Lillian Gish în Broken Blossoms şi, cu toate că i-am permis să-şi pună mâna pe umărul meu, tot nu l-am lăsat să mă sărute. N-a protestat. Adevărul e că Arthur era cam timid şi nu m-ar fi surprins dacă şi el ar fi fost virgin. După o săptămână, l-am lăsat să mă sărute, dar când a încercat să-şi bage mâna în bluza mea, l-am împins. De fapt, nu l-am lăsat s-o facă până ce nu m-a cerut de nevastă, mi-a cumpărat un inel şi reverendul Watts a citit jurămintele a doua oară. Fratele meu, Stan, mi-a spus că eram ultima fecioară existentă de această parte a râului Avon, cu toate că bănuiesc că majoritatea cuceririlor lui erau închipuite. Totuşi, am decis că venise timpul să-mi pierd virginitatea şi când era un moment mai propice decât la terminarea lucrărilor la Weston-super-Mare, cu bărbatul cu care urma să mă căsătoresc peste câteva săptămâni? Dar, de îndată ce Arthur şi Stan au terminat şmotrul, s-au dus direct la cârciuma cea mai apropiată. Dar eu îmi petrecusem ultima lună aşteptând acest moment, aşa că atunci când am coborât din trăsură, ca o fată bună cum mă credeam, eram pregătită. Mergeam supărată spre ponton când mi-am dat seama că cineva mă urmărea. M-am uitat împrejur şi am fost surprinsă când am văzut cine era, fiul şefului. M-a prins din urmă şi m-a întrebat dacă eram singură. — Da, i-am răspuns, conştientă că Arthur era deja la cea de-a treia halbă. Când mi-a pus mâna pe fund, ar fi trebuit să-l pocnesc, dar, din mai multe motive, n-am făcut-o. Mai întâi m-am gândit la avantajele de a face sex cu cineva pe care era puţin probabil să-l mai întâlnesc. Şi trebuie să recunosc că eram flatată de avansurile lui. Până când Arthur şi Stan ajunseseră probabil la a opta halbă, eram deja instalaţi într-un hotel pe malul mării. Se părea că erau preţuri speciale pentru vizitatorii care nu aveau de gând să rămână peste noapte. El a început să mă sărute chiar înainte de a ajunge la primul etaj şi, când uşa dormitorului s-a închis, mi-a desfăcut repede nasturii bluzei şi a început să mă pipăie pe sâni. Evident că nu o făcea pentru prima oară. De fapt, sunt sigură că nu eram prima fată pe care o agăţase la ieşirea de la serviciu. Altfel cum ar fi ştiut de tariful special? Trebuie să mărturisesc că nu mă aşteptasem să se termine atât de repede. De îndată ce s-a dat jos de pe mine, am dispărut în baie, în timp ce el a rămas pe marginea patului şi şi-a aprins o ţigară. Poate ar fi mai bine a doua oară, m-am gândit eu. Dar când am ieşit, el dispăruse. Trebuie să recunosc că am fost dezamăgită. M-aş fi simţit mai vinovată că nu-i fusesem credincioasă lui Arthur dacă n-ar fi vomitat pe mine pe drumul de întoarcere către Bristol. În ziua următoare, i-am mărturisit mamei ce se întâmplase, fără să-i spun însă cine fusese tipul. La urma-urmei, ea nu-l ştia şi era puţin probabil să-l vadă vreodată. Mama mi-a zis să-mi ţin gura pentru că nu voia să anuleze nunta şi chiar dacă aş fi rămas gravidă, nu şi-ar fi dat nimeni seama, pentru că eu şi Arthur am fi fost deja căsătoriţi până ce ar fi observat cineva. HARRY CLIFTON 1920-1933 1 Mi s-a spus că tata a murit în război. De câte ori am întrebat-o pe mama despre moartea lui, n-a vrut să-mi spună decât că servise în regimentul Royal Gloucestershire şi fusese ucis luptând pe Frontul de Vest doar cu câteva zile înainte de semnarea tratatului de pace cu Germania. Bunica mi-a zis că tata a fost un bărbat curajos şi, când eram singuri în bucătărie îmi arăta medaliile lui. Bunicul rareori îşi spunea părerea despre ceva, dar era şi surd toacă, aşa că poate nici nu auzise ce întrebasem. Singurul alt bărbat pe care mi-l amintesc este unchiul Stan, care stătea în capul mesei la micul dejun. Când pleca dimineaţa, mergeam adesea cu el la docurile oraşului, unde muncea. Fiecare zi petrecută acolo era o aventură. Cargouri venite din ţări îndepărtate îşi descărcau produsele: orez, zahăr, banane, iută şi multe alte lucruri de care nici n-auzisem. După ce calele erau golite, docherii le încărcau cu sare, mere, cositor, chiar şi cărbuni (cei mai puţin îndrăgiţi de mine pentru că dădeau de înţeles ce făcusem toată ziua şi mama se supăra), apoi porneau iar, nu ştiu unde. Întotdeauna am vrut să-l ajut pe unchiul Stan să descarce orice adusese cargoul în dimineaţa respectivă, dar el se mulţumea să râdă şi spunea: — Toate la timpul lor, băiete. Nu era suficient de repede pentru mine şi, fără nicio avertizare, şcoala mi s-a aşezat în drum. Am fost trimis la Merrywood Elementary când aveam şase ani şi mi se părea că e o pierdere de vreme. Ce rost avea să mă duc la şcoală când puteam învăţa tot ce aveam nevoie pe docuri? Nu m-aş fi obosit să mă duc şi a doua zi, dacă mama nu m-ar fi târât până la poarta din faţă, nu m-ar fi lăsat acolo şi nu s-ar fi întors la ora patru să mă ducă acasă. Nu mi-am dat seama că mama avea alte planuri pentru viitorul meu care nu includeau munca pe docuri. De îndată ce mama mă lăsa dimineaţa la şcoală, mă învârteam prin jur până ce dispărea, apoi o ştergeam pe docuri. Mă asiguram că eram înapoi la porţile şcolii când mama se întorcea după-masa să mă ia de acolo. În drum spre casă, inventam tot felul de poveşti, dar n-a durat mult până ce şi-a dat seama că erau doar poveşti. Unul sau doi dintre băieţii de la şcoală se învârteau şi ei pe docuri, dar mă ţineam departe de ei. Erau mai mari şi mai solizi şi aveau obiceiul să mă bată dacă le stăteam în drum. Trebuia să mă uit şi după domnul Haskins, şeful, pentru că atunci când mă descoperea hăimănălind, ca să folosesc cuvântul lui preferat, îmi dădea un şut în fund şi mă ameninţa: — Dacă te mai văz hăimănălind p’acia, băiete, te raportez lu’ directoru’. Din când în când, Haskins era de părere că mă văzuse suficient de des şi mă pâra directorului, care îmi trăgea câteva curele şi mă trimitea în clasă. Învăţătorul meu, domnul Holcombe, nu se supăra dacă nu apăream la ore, dar el era cam molâu. Când mama afla că am chiulit iar, se înfuria şi nu-mi mai dădea o săptămână bani de buzunar. Dar în ciuda pumnului ocazional primit de la câte un băiat mai mare şi a pierderii banilor, tot nu puteam rezista să mă ţin departe de docuri. Mi-am făcut doar un singur prieten pe când „hăimănăleam” prin şantierul naval. Îl chema Moş Jack Tar. Domnul Tar locuia într-un vagon abandonat la capătul magaziilor. Stan îmi spusese să mă feresc de Moş Jack pentru că era un vagabond bătrân, prost şi murdar. Mie nu mi se părea murdar, sigur nu la fel de murdar ca Stan, şi n-a durat mult până ce mi-am dat seama că nu era nici prost. După prânzul cu unchiul Stan, o îmbucătură din sandviciul Marmite, cotorul lui de măr abandonat şi o înghiţitură de bere, mă întorceam la şcoală pentru meciul de fotbal; singura activitate pentru care consideram că merita să mă întorc. La urma-urmei, după ce terminam şcoala voi fi căpitanul echipei Bristol, sau voi construi un vas care va naviga în jurul lumii. Dacă domnul Holcombe tăcea şi dirigintele nu mă pâra directorului, treceau mai multe zile până ce mă prindeau şi, atâta timp cât evitam barjele cu cărbuni şi ajungeam la poarta şcolii înainte de patru după-masa, mama habar n-avea de nimic.   ***   În fiecare sâmbătă, unchiul Stan mă ducea la meciurile echipei Bristol la Ashton Gate. Duminică-dimineaţa, mama mă căra la Biserica Nativităţii, chestie de care nu reuşeam să scap. Când reverendul Watts rostea binecuvântarea finală, alergam până în curtea şcolii să mă alătur colegilor la un joc de fotbal înainte de a mă întoarce acasă la timp pentru prânz. Nu împlinisem şapte ani şi toată lumea care se pricepea la fotbal se lămurise că nu voi intra în echipa şcolii, ce să mai vorbim de căpitănia echipei Bristol. Dar tot atunci am descoperit că Dumnezeu îmi dăduse un mic talent, şi acela nu se afla în picioarele mele. La început nu mi-am dat seama că toţi cei care stăteau în biserică lângă mine duminică-dimineaţa se opreau din cântat de câte ori deschideam eu gura. Nu m-aş mai fi gândit la asta dacă mama nu ar fi sugerat să intru în cor. Am râs dispreţuitor; la urma-urmei corul era pentru fete şi molâi, toţi ştiau asta. Aş fi renunţat de tot la idee dacă reverendul Watts nu mi-ar fi spus că băieţii din cor primeau un penny pentru înmormântări şi doi penny pentru nunţi; prima mea experienţă în mituire. Însă chiar după ce am acceptat cu rea voinţă să dau un test vocal, diavolul s-a decis să-mi pună un obstacol în drum, sub forma domnişoarei Eleanor E. Monday. Nu m-aş fi întâlnit cu domnişoara Monday dacă aceasta n-ar fi fost şefa corului din biserică. Deşi avea doar un metru cincizeci, o sufla vântul, nimeni nu îndrăznea s-o contrazică. Bănuiam că până şi diavolului îi era frică de domnişoara Monday, pentru că reverendului Watts sigur îi era. Am acceptat să dau testul, numai după ce mama mi-a dat alocaţia cu o lună în avans. În următoarea duminică am stat la coadă cu un grup de alţi puşti, aşteptând să fiu chemat. — Întotdeauna vei ajunge la timp pentru repetiţii, a anunţat, uitându-se chiorâş la mine. M-am uitat şi eu obraznic la ea. Nu vei vorbi decât dacă vei fi întrebat. Am reuşit cumva să tac. Şi, în timpul slujbei, te vei concentra tot timpul. Am încuviinţat cu neplăcere. Şi, cel mai important, a declarat ea, punându-şi mâinile pe şolduri, în douăsprezece săptămâni, vei trece un test de scris şi citit, aşa încât să fiu sigură că eşti în stare să te descurci cu un imn nou sau cu un psalm necunoscut. Eram mulţumit că trecusem de prima încercare. Dar, după cum urma să descopăr, domnişoara Eleanor E. Monday, nu renunţa uşor. — Ce ne vei cânta, copile? m-a întrebat ea când a venit în faţa rândului. — Nu am ales nimic, i-am spus eu. Ea a deschis o carte de imnuri, mi-a dat-o şi s-a aşezat la pian. Am zâmbit gândindu-mă că mai aveam timp să ajung şi la repriza a doua a meciului de fotbal din acea zi. Ea a început să cânte o melodie familiară şi, când am văzut-o pe mama holbându-se la mine din primul rând de strane, m-am hotărât să-i dau înainte ca s-o fac fericită. — „Toate lucrurile strălucitoare şi frumoase, toate creaturile mari şi mici. Toate lucrurile înţelepte şi minunate…” Domnişoara Monday a început să zâmbească înainte să ajung la „Domnul Dumnezeu le-a creat pe toate”.[1] — Cum te cheamă, copile? a întrebat ea. — Harry Clifton, domnişoară. — Harry Clifton, vei veni la repetiţiile corului în fiecare luni, miercuri şi vineri la şase fix. Întorcându-se spre băiatul din spatele meu, a zis: — Continuă! I-am promis mamei că voi ajunge la timp la prima repetiţie a corului, deşi ştiam ca va fi ultima, când domnişoara Monday îşi va da seama repede că nu ştiam să scriu sau să citesc. Şi chiar ar fi fost ultima, dacă toţi cei care mă ascultaseră nu-şi dăduseră seama că vocea mea era într-o clasă diferită de a tuturor celorlalţi din cor. De fapt, din momentul în care deschisesem gura, toţi tăcuseră şi privirile de admiraţie, de respect profund, pe care le aşteptasem pe terenul de fotbal, au apărut la biserică. Domnişoara Monday s-a prefăcut că nu observă. După ce ne-a dat drumul, nu m-am dus acasă, ci am fugit la docuri ca să-l întreb pe domnul Tar cum să procedez când eu nu ştiam nici să scriu, nici să citesc. Am ascultat cu atenţie sfatul bătrânului şi m-am întors în clasa domnului Holcombe. Profesorul nu şi-a ascuns mirarea când m-a văzut în primul rând şi a fost chiar şi mai surprins când, pentru prima oară, am fost atent la ora de dimineaţă. Domnul Holcombe a început să mă înveţe alfabetul şi, după câteva zile, puteam să scriu toate cele douăzeci şi şase de litere, chiar dacă nu le scriam întotdeauna în ordinea corectă. Mama m-ar fi ajutat când m-am întors acasă după-masa, dar, ca şi restul familiei, nici ea nu ştia să scrie sau să citească. Unchiul Stan nu ştia decât să-şi mâzgălească semnătura şi, cu toate că ştia diferenţa dintre un pachet de Wils’s Star şi de Wild Woodbines, eram sigur că de fapt nu putea să citească etichetele. În ciuda bombănelilor lui inutile, am început să scriu alfabetul pe orice bucăţică de hârtie pe care o găseam. Unchiul Stan n-a părut să observe că ziarul rupt de la toaletă era plin întotdeauna cu litere. După ce am învăţat bine alfabetul, domnul Holcombe m-a învăţat câteva cuvinte simple: „câine”, „pisică”, „mamă” şi „tată”. Atunci l-am întrebat prima oară de tata, sperând că va fi în stare să-mi spună câte ceva despre el. La urma-urmei, părea să ştie totul. Dar el a părut nedumerit că ştiam atât de puţine despre propriul meu tată. După o săptămână am scris pe tablă primul cuvânt din patru litere, „casă”, apoi din cinci, „carte”, şi din şase, „şcoală”. Până la sfârşitul lunii am fost în stare să scriu prima propoziţie, „Vulpea cu blană maro ţopăie zorită fix chiar peste javra adormită” care, a observat domnul Holcombe, conţinea toate literele din alfabet. Am verificat şi s-a dovedit că avusese dreptate. Până la sfârşitul trimestrului puteam să scriu „imn”, „psalm” şi chiar „binecuvântare”, deşi domnul Holcombe a observat că tot nu pronunţam h-urile când vorbeam. Apoi ne-am despărţit în vacanţă şi am început să mă îngrijorez că nu voi reuşi să trec testul domnişoarei Monday fără ajutorul domnului Holcombe. Şi s-ar fi putut să fie adevărat, dacă Moş Jack nu i-ar fi luat locul.   ***   Vineri-dimineaţa am ajuns cu jumătate de oră mai devreme la repetiţie când am aflat că trebuie să trec al doilea test dacă doream să continui să fiu membru al corului. Am stat liniştit în strană, sperând că domnişoara Monday va alege pe altcineva înaintea mea. Trecusem deja primul test cu ceea ce domnişoara Monday descria ca fiind culorile zburătoare. Ni se ceruse să recităm: „Tatăl Nostru”. Asta nu fusese o problemă pentru mine, pentru că, de când mă ştiam, mama îngenunchea în faţa patului meu în fiecare seară şi repeta cuvintele familiare înainte de a mă înveli. Totuşi, următorul test al domnişoarei Monday urma să fie mult mai greu. De data aceasta, la sfârşitul celei de-a doua luni, ni s-a cerut să recităm cu voce tare un psalm, în faţa restului corului. Am ales Psalmul 121, pe care-l ştiam pe dinafară, pentru că-l cântasem foarte des. Şi-mi voi ridica ochii spre dealuri, de unde-mi vine ajutorul. Puteam doar să sper că ajutorul meu venea de la Domnul. Deşi eram în stare să întorc pagina corectă în cartea cu psalmi, şi ştiam deja să număr până la o sută, mă temeam că domnişoara Monday îşi va da seama că nu puteam urmări fiecare strofă, rând cu rând. Chiar dacă şi-a dat seama, n-a zis nimic, pentru că am rămas în cor încă o lună, în timp ce doi răufăcători – aspru cuvânt, nu că aş fi ştiut ce înseamnă până ce nu l-am întrebat pe domnul Holcombe – au fost trimişi înapoi cu restul congregaţiei. Când mi-a venit rândul la al treilea şi cel din urmă test, eram pregătit. Domnişoara Monday ne-a cerut celor rămaşi să scriem cele Zece Porunci în ordine, fără să ne uităm în Cartea Exodului. Şefa corului s-a făcut că nu observă că pusesem furtul înaintea crimei, nu puteam să scriu corect „adulter” şi, desigur, nu ştiam ce înseamnă. Doar după ce alţi doi răufăcători au fost daţi afară din cor pentru greşeli mai mici, mi-am dat seama că vocea mea era excepţională. În prima duminică a Postului Paştelui, domnişoara Monday a anunţat că alesese trei noi tenori – sau „îngeraşi”, după cum dorea să ne spună reverendul Watts – să se alăture corului, restul fiind respinşi pentru comiterea unor păcate de neiertat cum ar fi vorbitul în timpul predicilor, mestecatul gumei şi, în cazul a doi băieţi, fiind prinşi jucând dame în timpul Nunc Dimittis. În duminica următoare, m-am îmbrăcat într-o robă lungă şi albastră, cu un guler alb, plisat. Doar mie mi s-a permis să port un medalion cu Fecioara Maria, pentru a se vedea că fusesem ales solist. Aş fi purtat cu mândrie medalionul pe drumul spre casă, şi chiar şi la şcoală în dimineaţa următoare, ca să-l arăt colegilor, dacă domnişoara Monday nu mi l-ar fi luat la sfârşitul slujbei. În fiecare duminică eram transportat într-o altă lume, dar mă temeam că această stare de delir nu va dura o eternitate. 2 Când unchiul Stan se scula dimineaţa, reuşea cumva să-i trezească pe toţi ceilalţi. Nimeni nu se plângea, pentru că el era cel care aducea bani în casa şi, oricum, era mai ieftin şi mai sigur decât un ceas deşteptător. Primul zgomot pe care-l auzea Harry era uşa dormitorului trântindu-se. Aceasta era urmată de tropăitul unchiului pe scara de lemn, în jos, şi afară din casă. Apoi se trântea altă uşă când intra în privată. Dacă cineva mai dormea, huruitul apei când unchiul Stan trăgea lanţul, urmat de alte două uşi trântite înainte de întoarcerea lui în dormitor, le amintea tuturor că era timpul să-i pună micul dejun pe tavă când intra în bucătărie. Se spăla şi se bărbierea doar sâmbătă-dimineaţa înainte de a se duce la Palais sau la Odeon. Făcea baie doar de patru ori pe an, sâmbăta. Nimeni nu-l putea acuza pe Stan că risipea banii greu câştigaţi pe săpun. Maisie, mama lui Harry, era următoarea care se scula, sărind din pat după ce se auzea prima uşă trântită. Când Stan ieşea din privată, pe aragaz era vasul cu porridge. Bunica urma curând după aceea şi-şi întâlnea fiica în bucătărie înainte ca Stan să se aşeze în capul mesei. Harry trebuia să coboare la cinci minute după prima uşă trântită dacă dorea să capete micul dejun. Ultimul care sosea în bucătărie era bunicul, care era atât de surd încât reuşea uneori să doarmă în timpul ritualului matinal al lui Stan. Această rutină zilnică din casa Clifton nu varia niciodată. Când ai doar o privată în curte, o chiuvetă şi un prosop, ordinea este o necesitate. Când Harry se spăla pe faţă cu un fir de apă rece, mama lui deja servea micul dejun în bucătărie: două felii subţiri de pâine prăjită cu slănină pentru Stan, şi patru felii subţiri pentru restul familiei, pe care le prăjea doar dacă mai rămâneau cărbuni în sacul aruncat în faţa uşii în fiecare luni. De îndată ce Stan îşi termina porridge-ul, Harry avea voie să lingă vasul. Pe cămin fierbea întotdeauna un ceainic mare cu ceai pe care bunica îl turna în tot felul de căni, printr-o strecurătoare victoriană argintată pe care o moştenise de la mama ei. În timp ce alţi membri ai familiei îşi beau ceaiul neîndulcit – zahărul era doar pentru sărbători – Stan deschidea prima sticlă de bere pe care, de obicei, o termina dintr-o înghiţitură. Se ridica apoi de la masă şi râgâia zgomotos înainte de a-şi lua cutia cu mâncarea de prânz, pe care i-o pregătea bunica în timpul micului dejun: două sandviciuri Marmite, un cârnat, un măr, încă două sticle cu bere şi un pachet cu cinci cuie de coşciug. De îndată ce Stan pleca la docuri, toţi începeau să vorbească în acelaşi timp. Bunica voia să ştie cine vizitase ceainăria la care fiica ei lucra ca ospătăriţă: ce mâncaseră, cu ce erau îmbrăcaţi, unde stăteau; detalii despre meniurile gătite pe o maşină de gătit, într-o cameră luminată cu becuri electrice, din care nu se scurgea ceară, şi despre clienţii care lăsau uneori trei penny bacşiş şi pe care Maisie îi împărţea cu bucătarul. Maisie era mai interesată să afle ce făcuse Harry la şcoală în ziua anterioară. Îi cerea raportul zilnic, care nu o interesa pe bunica, poate pentru că ea nu fusese niciodată la şcoală. Şi nu fusese nici la ceainărie în viaţa ei. Bunicul comenta rar, pentru că, după patru ani de descărcat şi încărcat tunul de artilerie, dimineaţa, la prânz şi noaptea, era aşa de surd încât trebuia să se mulţumească să le vadă cum dau din buze şi să încuviinţeze din când în când. Acest lucru ar fi putut da unui străin impresia că era tâmpit, ceea ce restul familiei ştia că nu era adevărat. Rutina matinală a familiei se schimba doar în weekend. Sâmbăta, Harry îşi urma unchiul afară din bucătărie, mergând întotdeauna cu un pas în urma lui pe când acesta se îndrepta spre docuri. Duminica, mama lui Harry îl însoţea la Biserica Sfintei Naşteri, unde, din al treilea rând de strane, se scălda în gloria solistului corului. Dar astăzi era sâmbătă. În timpul celor douăzeci de minute ale drumului până la doc, Harry nu deschidea niciodată gura dacă nu-l întreba unchiul lui ceva. Ori de câte ori o făcea, revenea la aceeaşi conversaţie pe care o purtaseră cu o sâmbătă în urmă. — Când ai de gând să pleci de la şcoală şi să munceşti şi tu o zi, băiete? Era rafala de deschidere a unchiului Stan. — N-am voie să plec până la paisprezece ani, îi amintea Harry. Aşa e legea. — O lege tâmpită, după mine. Eu am renunţat la şcoală şi munceam deja la docuri la doişpe ani, declara Stan, de parcă Harry nu mai auzise această observaţie profundă şi mai înainte. Harry nu se obosea să-i răspundă, pentru că ştia deja următoarea frază a unchiului său. Şi, mai mult, m-am înrolat în armata lui Kitchener înainte de a împlini şaptesprezece ani. — Povesteşte-mi despre război, unchiule Stan, spunea Harry, ştiind că asta-l va ţine ocupat următoarele sute de metri. — Eu şi taică-tu ne-am înrolat în regimentul Royal Gloucestershire în aceeaşi zi, spunea Stan, atingându-şi şapca de parcă ar fi salutat o amintire îndepărtată. După douăsprezece săptămâni de antrenament la Taunton Barracks, am fost expediaţi la Wipers să ne luptăm cu nemţii. Când am ajuns acolo, ne-am petrecut majoritatea timpului îngropaţi în tranşeele alea pline cu şobolani, aşteptând ca un ofiţer cu nasul pe sus să ne spună că, atunci când suna trompeta, trebuia să sărim din tranşee, trăgând din puşti pe când înaintam spre liniile inamice. Apoi urma o pauză lungă, după care Stan adăuga: Eu am fost dintre cei norocoşi. M-am întors la Blighty în formă şi întreg. Harry ar fi putut cita următoarea propoziţie cuvânt cu cuvânt, dar a tăcut. Nici nu ştii cât de norocos eşti, băiete. Am pierdut doi fraţi, pe unchiul tău Bert şi pe tatăl tău, iar tatăl tău nu a pierdut doar un frate, ci şi pe tatăl lui, celălalt bunic al tău, pe care nu-l ştii. Un bărbat grozav, care putea da duşcă o halbă mai repede decât oricare alt docher pe care-l ştiu. Dacă Stan s-ar fi uitat în jos, ar fi văzut cum băiatul îi mima cuvintele, dar astăzi, spre surprinderea lui Harry, unchiul Stan a adăugat o propoziţie pe care n-o mai auzise înainte. — Şi tatăl tău ar mai trăi şi azi, dacă şefii m-ar fi ascultat. Harry a devenit brusc atent. Moartea tatălui lui fusese întotdeauna subiectul unor conversaţii şoptite. Dar unchiul Stan a tăcut, de parcă-şi dăduse seama că mersese prea departe. Poate săptămâna viitoare, s-a gândit Harry, prinzându-şi unchiul din urmă şi mergând în pas cu el, de parcă erau doi soldaţi în patrulare. — Deci cu cine joacă City astăzi? a întrebat Stan, revenind la scenariu. — Cu Charlton Athletic, a replicat Harry. — O adunătură de cârpaci. — Ne-au făcut praf sezonul trecut, i-a amintit Harry. — Au avut un noroc afurisit, dacă mă întrebi pe mine, a spus Stan şi n-a mai deschis gura. Când au ajuns la intrarea în şantierul naval, Stan a pontat cartela înainte de a se îndrepta spre locul în care lucra cu alţi docheri, dintre care niciunul nu-şi permitea să întârzie un minut. Şomajul era mare şi prea mulţi tineri aşteptau la porţi să le ia locul. Harry nu l-a urmat pe unchiul lui, ştiind că dacă domnul Haskins îl prindea învârtindu-se prin magazii l-ar fi tras de urechi iar unchiul lui i-ar fi dat un şut în fund pentru că-l supărase pe şef. Aşa că a pornit în direcţia opusă. Prima vizită a lui Harry în fiecare sâmbătă-dimineaţa era la Moş Jack Tar, care locuia într-un vagon abandonat la celălalt capăt al docurilor. Nu-i spusese niciodată lui Stan despre aceste vizite pentru că unchiul îi ceruse să-l evite pe bătrân.   [1] Imn anglican din secolul XVIII.

PROLOG OCTOMBRIE 1964   Brendan n-a bătut la uşa cabinei, ci doar a întors mânerul şi s-a strecurat înăuntru, uitându-se înapoi ca să se asigure că nu-l văzuse nimeni. Nu voia să explice de ce un tânăr de la clasa turist se afla în cabina unui nobil în vârstă la acea oră din noapte. Nu pentru că ar fi comentat cineva. — E posibil să fim întrerupţi? a întrebat Brendan, după ce a închis uşa. — Nu ne va deranja nimeni până la şapte dimineaţa şi atunci nu va mai fi nimic de întrerupt. — Bine, a zis Brendan. S-a lăsat în genunchi, a descuiat cufărul mare, i-a tras capacul şi a studiat maşinăria complexă pe care o construise în mai mult de o lună. Şi-a petrecut următoarea jumătate de oră verificând dacă nu existau cabluri întrerupte, dacă fiecare cadran era în poziţia corectă şi dacă pornea cronometrul la deplasarea întrerupătorului. Nu s-a ridicat din genunchi până ce nu s-a asigurat că totul mergea perfect. — E gata, a anunţat el. Când vrei să pornească? — La trei dimineaţa. Şi voi avea nevoie de treizeci de minute ca să scot toate astea, a adăugat nobilul bătrâior, atingându-şi bărbia dublă, ca să am timp să ajung în cealaltă cabină. Brendan s-a întors la cufăr şi a reglat cronometrul pentru ora trei. — Tot ce mai ai de făcut este să întorci întrerupătorul chiar înainte să ieşi şi să verifici dacă limba mare se deplasează; după aceea mai ai treizeci de minute. — Deci ce poate să nu meargă bine? — Dacă sunt crinii încă în cabina doamnei Clifton, nimic. Nimeni de pe coridorul ăsta şi probabil nimeni de pe puntea de dedesubt nu poate spera să supravieţuiască. Şase pfunzi de dinamită sunt în ghiveci, sub flori, mult mai mult decât era necesar, dar aşa cel puţin putem spera să ne luăm banii. — Ai cheia mea? — Da, a zis Brendan. Cabina 706. Acolo vei găsi sub pernă noul tău paşaport şi biletul. — Ar trebui să mă mai îngrijoreze ceva? — Nu. Ai grijă doar ca minutarul să se mişte înainte să ieşi. Doherty a zâmbit. — Ne vedem în Belfast, atunci.   *   Harry a descuiat uşa cabinei şi s-a dat la o parte ca s-o lase pe Emma să intre prima. Ea s-a aplecat să miroasă crinii pe care-i trimisese regina-mamă pentru a sărbători lansarea navei MV Buckingham. — Sunt moartă de oboseală, a zis ea, întinzându-se. Nu ştiu cum reuşeşte regina-mamă să facă asta în fiecare zi. — Asta e treaba ei şi se pricepe, dar pariez că ar muri şi ea de oboseală dacă ar încerca să fie câteva zile preşedinte la Barrington’s. — Prefer slujba mea, totuşi, a spus Emma, scoţându-şi rochia şi atârnând-o în dulap înainte de a dispărea în baie. Harry a citit încă o dată mesajul Maiestăţii Sale Regale, regina-mamă. O misivă foarte personală. Emma se hotărâse deja să pună vaza în biroul ei când se vor întoarce în Bristol şi s-o umple cu crini în fiecare luni dimineaţa. Harry a zâmbit. De ce nu? Când Emma a ieşit din baie, Harry s-a dus şi el şi a închis uşa. Ea şi-a scos halatul şi s-a urcat în pat, mult prea obosită ca să citească măcar câteva pagini din Spionul care venea din frig, al unui autor nou pe care i-l recomandase Harry. A stins lumina în partea ei de pat şi a spus: — Noapte bună, dragul meu, cu toate că ştia că el nu putea s-o audă. Când a ieşit şi Harry din baie, ea dormea buştean. A învelit-o de parcă ar fi fost un bebeluş, a sărutat-o pe frunte şi s-a urcat în pat, amuzat de torsul ei domol. N-ar fi îndrăznit niciodată să-i dea de înţeles că sforăia. A rămas treaz, mândru de ea. Lansarea noului transatlantic nu ar fi putut merge mai bine. S-a întors pe partea lui, gândindu-se că va adormi şi el imediat dar, cu toate că pleoapele îi erau ca de plumb şi era extenuat, nu putea adormi. Ceva nu era în ordine.   *   Alt bărbat, întors acum în siguranţa cabinei sale de la clasa turist, era şi el treaz. Cu toate că era trei dimineaţa şi îşi terminase treaba, nu încerca să doarmă. Se pregătea să-şi înceapă treaba. Întotdeauna aceleaşi nelinişti când trebuie să aştepţi. Ai lăsat vreun indiciu care-i va duce direct la tine? Ai făcut greşeli care vor duce la eşuarea misiunii şi te vor face de râs acasă? Nu va fi în stare să se relaxeze până ce nu va ajunge în barca de salvare şi, mai mult, pe alt vas care se va îndrepta spre alt port. Cinci minute şi paisprezece secunde… Ştia că toţi compatrioţii lui, soldaţi ai aceleiaşi cauze, ar fi fost la fel de nervoşi ca el. Aşteptarea era întotdeauna partea cea mai rea, ieşită de sub controlul tău, când nu mai puteai face nimic. Patru minute şi paisprezece secunde… Mai rea decât un meci de fotbal când ai un gol în plus, dar ştii că ceilalţi sunt mai puternici şi capabili să marcheze în ultimul moment. Îşi amintea instrucţiunile comandantului său zonal: când porneşte alarma, ai grijă să fii printre primii pe punte şi primul în barca de salvare pentru că până mâine la ora asta, vor căuta toţi un tânăr sub treizeci şi cinci de ani, cu accent irlandez, aşa că ţineţi-vă gura, băieţi. Trei minute şi patruzeci de secunde… treizeci şi nouă… S-a uitat la uşa cabinei şi şi-a închipuit ce s-ar putea întâmpla mai rău. Bomba nu se va declanşa, uşa se va da de perete şi o duzină de zdrahoni ai poliţiei sau chiar mai mulţi vor năvăli peste el cu bastoanele zburând în toate direcţiile fără să le pese de câte ori îl vor lovi. Dar nu auzea decât zgomotul ritmic al motoarelor pe când Buckingham îşi continua liniştită drumul pe Atlantic către New York. Un oraş în care nu va ajunge niciodată. Două minute şi treizeci şi patru de secunde… treizeci şi trei… A început să-şi imagineze cum va fi când se va întoarce în Falls Road. Tineri în şorturi îl vor privi cu admiraţie când va trece pe stradă, singura lor ambiţie fiind să ajungă asemeni lui când vor fi mari. Eroul care aruncase în aer Buckingham doar la câteva săptămâni după ce fusese botezat de regina-mamă. Ca să nu mai vorbim de vieţile inocente pierdute; nu există inocenţi atunci când crezi într-o cauză. De fapt, nu îi întâlnise niciodată pe pasagerii cabinelor de pe punţile superioare. Va citi totul despre ei în ziarele de mâine şi, dacă-şi va fi făcut treaba bine, nu se va pomeni numele lui. Un minut şi douăzeci şi două de secunde… douăzeci şi una… Acum ce n-ar mai putea merge bine? Oare dispozitivul, construit în dormitorul de la etaj de pe domeniul Dungannon se va defecta în ultimul minut? Urma să sufere oprobriul ratării? Şaizeci de secunde… A început să şoptească fiecare număr. — Cincizeci şi nouă, cincizeci şi opt, cincizeci şi şapte, cincizeci şi şase… Oare beţivul trântit în fotoliul de pe hol îl aşteptase tot timpul? Erau acum în drum spre cabina lui? — Patruzeci şi nouă, patruzeci şi opt, patruzeci şi şapte, patruzeci şi şase… Crinii fuseseră oare mutaţi, aruncaţi, luaţi de la locul lor? Poate doamna Clifton era alergică la polen? — Treizeci şi nouă, treizeci şi opt, treizeci şi şapte, treizeci şi şase… Deschiseseră oare cabina lordului şi găsiseră cufărul? — Douăzeci şi nouă, douăzeci şi opt, douăzeci şi şapte, douăzeci şi şase… Căutau deja prin tot vasul bărbatul care ieşise din toaleta de la clasa întâi? — Nouăsprezece, optsprezece, şaptesprezece, şaisprezece… Oare… s-a agăţat de marginea banchetei, a închis ochii şi a început să numere cu voce tare: — Nouă, opt, şapte, şase, cinci, patru, trei, doi, unu… S-a oprit din numărat şi a deschis ochii. Nimic. Doar tăcerea stranie care însoţeşte întotdeauna eşecul. Şi-a aplecat capul şi s-a rugat unui Dumnezeu în care nu credea şi imediat s-a auzit o explozie atât de puternică încât a fost aruncat prin cabină ca o frunză în vânt. S-a ridicat în picioare şi a zâmbit când a auzit ţipetele. Se întreba doar câţi pasageri de pe puntea superioară reuşiseră să supravieţuiască.

1 Victoria Wentworth stătea singură la masa unde Wellington cinase împreună cu şaisprezece dintre ofiţerii lui de luptă, în seara anterioară plecării spre Waterloo. În seara aceea, Sir Harry Wentworth, cu grad de general, stătuse în dreapta Ducelui de Fier şi comanda flancul stâng al armatei britanice în momentul înfrângerii lui Napoleon, urmat de exilul împăratului. Recunoscătoare, monarhia îl înnobilase pe general cu titlul de conte de Wentworth, cu care familia se mândrea din 1815. Victoria prefira în minte aceste amintiri, citind a doua oară raportul scris de dr. Petrescu. Întorcând ultima pagină, oftă uşurată. Soluţia tuturor problemelor ei fusese găsită, literal, în ceasul al doisprezecelea. Uşa sufrageriei se deschise fără zgomot şi Andrews, care servise trei generaţii ale neamului Wentworth, avansând până la rangul de majordom, degajă cu dibăcie de pe masă farfuria de desert a stăpânei. — Mulţumesc, spuse Victoria, aşteptându-l să ajungă la uşă înainte de a adăuga: este totul aranjat pentru mutarea picturii? Nu putea rosti cu voce tare numele pictorului. — Da, doamnă, replică iute Andrews, reîntorcându-se cu faţa spre ea. Pictura va fi expediată înainte să coborâţi la micul dejun. — E totul pregătit pentru vizita doamnei doctor Petrescu? — Da, doamnă, repetă Andrews. Dr. Petrescu este aşteptată miercuri, în jurul prânzului, şi am informat deja personalul că va lua prânzul cu dvs., în salonul de muzică. — Mulţumesc, Andrews, spuse Victoria. Majordomul se înclină uşor şi închise cu grijă uşa de stejar în urma lui. La sosirea dr. Petrescu, una dintre cele mai preţioase moşteniri de familie avea să fie în drum spre America şi, deşi capodopera nu avea să mai fie admirată din nou în reşedinţa Wentworth Hall, nu era nevoie să fie informat despre asta niciun străin. Victoria îşi împături şervetul şi se ridică de la masă. Luând cu ea raportul scris de dr. Petrescu, ieşi pe hol. Ecoul paşilor ei răsună pe pardoseala de marmură. Se opri la baza scărilor pentru a admira portretul în mărime naturală al contesei Catherine de Wentworth, pictat de Gainsborough. Nobila doamnă purta o rochie lungă magnifică, din tafta şi mătase, pusă în valoare de un colier şi cercei din diamante. Atingându-şi o ureche, Victoria zâmbi la gândul că asemenea podoabe extravagante trebuie să fi fost considerate îndrăzneţe la vremea pictării tabloului. Urcând scara largă şi şerpuitoare din marmură, spre dormitorul ei de la etajul I, Victoria privea ţintă în faţă. Nu se simţea capabilă să se uite în ochii străbunilor ei, imortalizaţi pe pânză de Romney, Lawrence, Reynolds, Lely şi Kneller. Era conştientă că-i dezamăgise pe toţi. Acceptă în sinea ei că înainte de culcare, trebuia totuşi să-i scrie surorii ei, aducându-i la cunoştinţă ce hotărâre luase. Arabella era atât de înţeleaptă şi de rezonabilă! Dacă scumpa ei soră geamănă s-ar fi născut cu doar câteva momente mai devreme, ea ar fi fost cea mare şi ea ar fi moştenit averea şi fără îndoială că ar fi tratat problema cu mai mult aplomb. Mai rău, după ce va afla vestea, era sigură că Arabella nu se va plânge şi n-o va dojeni, continuând să afişeze aerul de calm superior al familiei. Victoria închise uşa dormitorului, traversă camera şi puse pe birou raportul întocmit de dr. Petrescu. Apoi îşi scoase agrafa din coc, lăsându-şi părul să i se reverse pe umeri. Îl perie câteva minute, apoi se dezbrăcă şi se strecură în cămaşa de noapte din mătase, pe care o cameristă i-o aşezase la capul patului. În fine, încălţă papucii, apoi, nemaiavând nicio scuză pentru a evita scrisoarea, se aşeză la birou şi luă un stilou.   WENTWORTH HALL 10 septembrie 2001   Preaiubita mea Arabella, Am tot amânat, nepermis, scrierea acestei scrisori, pentru că tu eşti ultima persoană din lume care merită să afle veşti atât de neplăcute. Când dragul de tata a murit şi eu i-am moştenit averea, a trecut ceva timp până când mi-am dat seama la cât se ridicau datoriile lui. Mi-e teamă că lipsa mea de experienţă, cuplată cu datoriile covârşitoare ale înmormântării, a agravat şi mai mult problema. Am crezut că împrumuturile vor fi o soluţie, dar situaţia s-a înrăutăţit după ce am apelat la ele. La un moment dat, mi-a fost teamă că, din cauza naivităţii mele, vom sfârşi prin a vinde domeniul familiei. Dar mă bucur să-ţi spun că s-a găsit o rezolvare. Miercuri mă întâlnesc…   Victoriei i se păru că aude uşa dormitorului închizându-se încet în spatele ei. Se întrebă care dintre servitori ar fi îndrăznit să intre fără să bată la uşă. Când se întoarse să vadă, femeia era deja lângă ea. N-o mai văzuse până atunci. Era tânără, suplă şi chiar mai scundă decât Victoria. Zâmbea dulce şi asta o făcea să pară vulnerabilă. Îi zâmbi şi Victoria, apoi observă că femeia avea un cuţit de bucătărie în mâna dreaptă. — Cine… începu ea, dar mâna celeilalte o apucă de păr şi-i trase capul pe spate, lipindu-l de scaun. Victoria simţi lama subţire şi ascuţită atingându-i pielea gâtului. Dintr-o mişcare, cuţitul îi deschise beregata, ca unui miel adus la abator. Cu câteva momente înainte de moartea Victoriei, tânăra asasină îi tăie urechea stângă.

HARRY CLIFTON 1939-1941 1 — Numele meu este HARRY CLIFTON. — Da, sigur, şi eu sunt Babe Ruth, a spus detectivul Kolowski în timp ce-şi aprindea o ţigară. — Nu, a zis Harry, nu înţelegeţi, a fost o greşeală groaznică. Sunt Harry Clifton, un englez din Bristol. Am fost pe acelaşi vas cu Tom Bradshaw. — Păstreaz-o pentru avocatul tău, a spus detectivul, suflând adânc şi umplând mica celulă cu un nor de fum. — Nu am niciun avocat, a protestat Harry. — Dacă aş fi în locul tău, fiule, m-aş gândi că dacă l-aş avea de partea mea pe Sefton Jelks ar fi singura mea speranţă. — Cine este Sefton Jelks? — Poate n-ai auzit de cel mai grozav avocat din New York, a spus detectivul, suflând alt norişor de fum, dar are întâlnire cu tine mâine-dimineaţă, la ora nouă şi Jelks nu iese din biroul lui dacă nu a fost plătit în avans. — Dar… a început Harry, în timp ce Kolowski bătea cu palma în uşa celulei. — Deci, când Jelks apare mâine-dimineaţă, a continuat Kolowski, ignorând întreruperea lui Harry, ar fi bine să te prezinţi cu o poveste mai convingătoare decât cea că au arestat pe cine nu trebuia. I-ai spus ofiţerului de la Imigrări că eşti Tom Bradshaw şi, dacă asta a fost suficient de bine pentru el, va fi suficient şi pentru judecător. Uşa celulei s-a deschis, dar nu înainte ca detectivul să mai scoată un nor de fum care l-a făcut pe Harry să tuşească. Kolowski a ieşit pe coridor fără să mai spună nimic şi a trântit uşa după el. Harry s-a prăbuşit pe priciul fixat de zid şi şi-a rezemat capul pe o pernă tare ca piatra. S-a uitat la tavan şi a început să se gândească cum de ajunsese într-o celulă de închisoare în cealaltă parte a lumii, acuzat de crimă.   ***   Uşa s-a deschis înainte ca lumina dimineţii să-şi croiască drum printre zăbrelele închisorii în celulă. În ciuda orei matinale, Harry era treaz. Un gardian a intrat cu o tavă cu mâncare pe care Armata Salvării n-ar fi dat-o nici măcar unui vagabond lipsit de un sfanţ. După ce a pus tava pe măsuţa din lemn, a plecat fără să spună o vorbă. Harry a luat o înghiţitură de mâncare înainte de a începe să se învârtă prin celulă. Cu fiecare pas, era din ce în ce mai încrezător că, de îndată ce-i va explica domnului Jelks motivul pentru care îşi schimbase numele cu cel al lui Tom Bradshaw, problema va fi rezolvată. Desigur că îl aştepta deportarea în cel mai rău caz, dar cum dorise de la început să se întoarcă în Anglia şi să intre în marină, asta nu-i deranja cu nimic planul iniţial. La ora 8:55 a.m., Harry s-a aşezat pe marginea priciului, aşteptând cu nerăbdare să apară Jelks. Uşa masivă din metal nu s-a deschis până la nouă fără douăsprezece minute. Harry a sărit în sus când un gardian al închisorii s-a dat deoparte ca să-i permită unui bărbat înalt, elegant, cu părul argintiu să intre. Harry s-a gândit că avea cam aceeaşi vârstă cu bunicul lui. Domnul Jelks purta un costum cu vestă dungat, albastru-închis, o cămaşă albă şi o cravată în dungi. Privirea obosită de pe faţa lui dădea de înţeles că nu-l mai mira nimic. — Bună dimineaţa, a zis el, zâmbindu-i uşor lui Harry. Mă cheamă Sefton Jelks. Sunt partener în firma Jelks, Myers şi Abernathy, iar clienţii mei, domnul şi doamna Bradshaw, m-au rugat să vă reprezint la proces. Harry i-a oferit lui Jelks singurul scaun din celulă, de parcă ar fi fost un vechi prieten care venise în vizită la Oxford să bea un ceai cu el. S-a aplecat pe prici şi l-a urmărit pe avocat cum şi-a deschis servieta, şi-a scos o agendă galbenă şi a pus-o pe masă. — Poate ar fi bine pentru început să-mi spuneţi cine sunteţi, pentru că amândoi ştim că nu sunteţi locotenentul Bradshaw. Chiar dacă avocatul a fost surprins de povestea lui Harry, nu a arătat-o. Ţinându-şi capul aplecat, scria întruna în carnet în timp ce Harry îi explica cum ajunsese să-şi petreacă noaptea în închisoare. După ce a terminat, Harry a presupus că problema era rezolvată, pentru că avea un avocat vestit de partea lui – asta până ce a auzit prima întrebare a lui Jelks. — Aţi spus că i-aţi scris mamei dumneavoastră în timp ce eraţi la bordul navei Kansas Star şi i-aţi explicat de ce aţi luat identitatea lui Bradshaw? — Da, domnule. Nu vreau ca mama să sufere fără motiv şi să înţeleagă de ce am luat o astfel de hotărâre drastică. — Da, înţeleg de ce v-aţi gândit că schimbarea identităţii ar putea rezolva toate problemele dumneavoastră actuale, fără să vă daţi seama că veţi fi implicat în altele, mai grave, a spus Jelks. Următoarea lui întrebare l-a surprins pe Harry şi mai mult. Vă amintiţi conţinutul scrisorii? — Desigur. Am scris-o şi am rescris-o de atâtea ori, încât aş putea s-o reproduc aproape cuvânt cu cuvânt. — Atunci permiteţi-mi să vă testez memoria, a spus Jelks şi, fără un alt cuvânt, a rupt o foaie din agendă şi i-a dat-o, împreună cu un stilou, lui Harry. Harry a stat o vreme până ce şi-a amintit cuvintele exact, înainte de a începe să redea scrisoarea:   Draga mea mamă,   Am făcut tot posibilul să primeşti această scrisoare înainte că cineva să-ţi spună că am murit pe mare. După cum se vede din data scrisorii, nu am murit când s-a scufundat Devonian, pe 4 septembrie. De fapt, am fost cules de pe mare de o navă americană şi sunt cât se poate de viu. Totuşi, s-a ivit o ocazie să-mi asum identitatea altcuiva şi am făcut-o sperând că te va elibera şi pe tine şi familia Barrington de multele probleme pe care le-am cauzat fără să vreau de-a lungul anilor. Este important să-ţi dai seama că dragostea mea pentru Emma nu a scăzut deloc, departe de asta. Dar nu am dreptul să mă aştept ca ea să-şi petreacă restul vieţii agăţându-se de speranţa vană că în viitor voi fi capabil să dovedesc că Arthur Clifton şi nu Hugo Barrington a fost tatăl meu. Aşa, ea cel puţin va putea contempla un viitor în care să se lege de un alt bărbat. Îl invidiez pe acel om. Am intenţia să mă întorc în Anglia curând. Dacă vei primi scrisori de la un Tom Bradshaw, să ştii că vor fi de fapt de la mine. Vom lua legătura de îndată ce voi ajunge în Anglia, dar, între timp, trebuie să te rog să păstrezi acest secret la fel de bine cum l-ai păstrat şi pe al tău atâţia ani. Fiul tău iubitor, Harry

PROLOG Difuzorul a ţiuit. — Toţi cei implicaţi în procesul lady Virginia Fenwick contra doamnei Emma Clifton… — Probabil că juriul a ajuns la o decizie, a spus Trelford, punându-se deja în mişcare. S-a uitat de jur-împrejur pentru a se asigura că toţi îl urmează şi s-a lovit de cineva. Şi-a cerut scuze, dar tânărul nu s-a uitat la el. Sebastian a ţinut uşa sălii de tribunal numărul paisprezece deschisă, astfel încât eleganta sa mamă şi compania ei să-şi poată lua locurile în primul rând. Emma era prea nervoasă ca să poată vorbi şi, temându-se de ce-i mai rău, se uita peste umăr la Harry care stătea în rândul din spatele ei, aşteptând să apară juriul. Când a intrat doamna Justice Lane în sală, toată lumea s-a ridicat în picioare. Ea s-a înclinat înainte de a se aşeza iar în fotoliul de pe estradă. Emma şi-a îndreptat atenţia spre uşa închisă de lângă tribuna martorilor. Nu a aşteptat mult înainte ca aceasta să se deschidă şi aprodul să apară, urmat de cei doisprezece juraţi. Aceştia s-au învârtit căutându-şi locurile, călcându-se pe picioare ca nişte spectatori care au întârziat la teatru. Aprodul i-a aşteptat să se aranjeze apoi a bătut cu bastonul de trei ori în podea şi a strigat: — Îl rog pe preşedintele juriului să se ridice. Acesta s-a ridicat la înălţimea sa impresionantă de un metru optzeci şi şase şi a privit în sus spre judecătoare. Doamna Justice Lane s-a aplecat în faţă şi a spus: — Aţi ajuns la un verdict cu care sunteţi toţi de acord? Emma a crezut că i se va opri inima în timp ce aştepta răspunsul. — Nu, doamnă judecătoare. — Atunci aţi ajuns la un verdict cu o majoritate de cel puţin zece la doi? — Da, doamnă judecătoare, a spus preşedintele, dar, din nefericire, în ultimul moment unul dintre noi s-a răzgândit şi ne-am blocat la nouă voturi la trei în ultima oră. Nu sunt convins că această situaţie se va schimba, aşa că, din nou, vă rog să-mi spuneţi ce-am mai putea face în continuare. — Credeţi că puteţi atinge o majoritate de zece la doi dacă vă mai dau timp? — Da, doamnă judecătoare, pentru că, în legătură cu o problemă, suntem toţi de acord. — Şi care este aceasta? — Dacă ni s-ar permite să aflăm conţinutul scrisorii maiorului Fisher către domnul Trelford scrisă înainte de a se sinucide, am putea ajunge foarte repede la un verdict. Ochii tuturor erau fixaţi asupra judecătoarei, cu excepţia avocatului lui lady Virginia, sir Edward Makepeace, care se uita cu mare atenţie la Donald Trelford, consilierul Emmei. Acesta, fie era un jucător extraordinar de pocher, fie pur şi simplu nu dorea ca juriul să afle conţinutul scrisorii. Trelford s-a ridicat şi a băgat mâna în buzunarul hainei, doar ca să descopere că scrisoarea nu mai era acolo. S-a uitat în colţul îndepărtat al sălii şi a văzut-o pe lady Virginia zâmbind. I-a zâmbit şi el.   HARRY ŞI EMMA CLIFTON 1964–1965   1 Juriul s-a retras. Judecătoarea le ceruse celor şapte bărbaţi şi cinci femei să depună un ultim efort pentru a ajunge la un verdict. Doamna Justice Lane le-a cerut să revină în sală în dimineaţa următoare. Începea să creadă că rezultatul cel mai probabil va fi declarat un caz de juriu scindat[1]. Când s-a ridicat, toţi ceilalţi din sală s-au sculat în picioare şi s-au înclinat. Judecătoarea le-a întors complimentul, dar abia când a ieşit din sală au izbucnit discuţiile. — Dacă sunteţi atât de amabilă v-aş ruga să mă însoţiţi în apartamentul meu, doamnă Clifton, a spus Donald Trelford, astfel încât să putem discuta despre conţinutul scrisorii maiorului Fisher şi dacă ar trebui s-o facem publică. Emma a încuviinţat. — Aş dori ca soţul şi fratele meu să ni se alăture, dacă este posibil, pentru că ştiu că Sebastian trebuie să se întoarcă la serviciu. — Desigur, a răspuns Trelford, care-şi strânsese hârtiile şi, fără să mai zică altceva, i-a condus afară din sala tribunalului, în jos pe scările din marmură, până la parter. Când au ieşit pe Strand, o ceată de ziarişti zgomotoşi însoţiţi de camere de luat vederi cu blitzuri i-au înconjurat din nou şi i-au însoţit în timp ce mergeau încet spre camerele de la QC[2]. Au fost lăsaţi în pace doar când au ajuns la Lincoln’s Inn, o piaţetă veche plină de case îngrijite care erau de fapt apartamente ocupate de avocaţii pledanţi şi funcţionarii lor. Domnul Trelford i-a condus pe o scară scârţâitoare din lemn la ultimul etaj de la numărul 11, trecând pe lângă un şir de nume gravate în negru pe zidurile albe ca zăpada. Când Emma a intrat în biroul domnului Trelford s-a mirat cât de mic era, dar, de fapt, nu existau birouri mari la Lincoln’s Inn nici măcar pentru preşedintele tribunalului. După ce s-au aşezat toţi, domnul Trelford s-a uitat la femeia care stătea în faţa lui. Doamna Clifton părea calmă şi atentă, chiar stoică, lucru rar întâlnit la cineva care înfrunta posibilitatea unei înfrângeri şi umilinţe, doar dacă… A descuiat sertarul de sus, a scos un dosar şi a înmânat copii ale scrisorii maiorului Fisher domnului şi doamnei Clifton şi lui sir Giles Barrington. Originalul a rămas închis în seif, deşi nu se îndoia că lady Virginia pusese cumva mâna pe copia pe care o adusese cu el la tribunal. După ce au citit toţi scrisoarea, scrisă de mână pe o hârtie cu antetul Camerei Comunelor, Trelford le-a zis serios. — Dacă-mi permiteţi să prezint acest document ca dovadă la tribunal, doamnă Clifton, sunt sigur că putem câştiga cazul. — Nici vorbă, a zis Emma, înapoindu-i copia lui Trelford. Niciodată nu aş putea permite aşa ceva, a mai spus ea cu demnitatea unei femei care ştia că această decizie ar putea nu numai s-o distrugă, ci şi să-i ofere victoria adversarei ei. — Veţi permite cel puţin soţului dumneavoastră şi lui sir Giles să-şi expună părerile? Giles n-a aşteptat permisiunea Emmei. — Sigur că trebuie văzută de juriu, pentru că, după aceea, vor vota unanim în favoarea ta şi, mai important, Virginia nu-şi va mai putea scoate faţa în lume niciodată. — Este posibil, a replicat calm Emma, dar, în acelaşi timp, vei fi obligat să-ţi retragi candidatura la alegerile anticipate şi de data aceasta prim-ministrul nu-ţi va mai oferi un loc în Camera Lorzilor în chip de compensaţie. Şi poţi fi sigur de un lucru, a adăugat ea. Virginia va considera distrugerea carierei tale politice un premiu mult mai important decât înfrângerea mea. Nu, domnule Trelford, a continuat ea, fără să se uite la fratele ei, această scrisoare va rămâne un secret de familie şi vom fi obligaţi să suportăm consecinţele. — Te încăpăţânezi prosteşte, surioară, a spus Giles, întorcându-se. Poate nu vreau să-mi petrec tot restul vieţii simţindu-mă responsabil pentru că ai pierdut procesul şi ai fost obligată să-ţi dai demisia din funcţia de preşedinte la Barrington’s. Şi nu uita, va trebui să plăteşti şi costurile de judecată ale Virginiei, ca să nu mai vorbim de compensaţiile acordate ei de către juriu. — Este un preţ care merită plătit, a spus Emma. — Încăpăţânată, a repetat Giles, puţin mai tare. Şi pariez că Harry e de acord cu mine. Toţi s-au uitat la Harry, care n-avusese nevoie să citească scrisoarea a doua oară, pentru că o ştia pe dinafară. Totuşi era sfâşiat între dorinţa de a-şi susţine cel mai vechi prieten şi cea ca soţia lui să nu piardă procesul. Ceea ce John Buchan numise odată „a fi între ciocan şi nicovală”. — Nu trebuie să decid eu, a spus Harry. Dar dacă viitorul meu ar atârna de un fir de aţă, aş vrea ca scrisoarea lui Fisher să fie citită la tribunal. — Doi la unu, a comentat Giles. — Viitorul meu nu atârnă de un fir de aţă, a zis Emma. Şi ai dreptate, dragă, decizia finală îmi aparţine. Fără să mai zică nimic, s-a ridicat, a dat mâna cu avocatul ei şi a spus: Vă mulţumesc, domnule Trelford. Ne vedem mâine-dimineaţă la tribunal, iar juriul îmi va decide soarta. Trelford s-a înclinat şi a aşteptat ca uşa să se închidă în spatele lor înainte de a-şi spune: — Ar fi trebuit să o cheme Portia.   [1] Juriu care nu poate ajunge la un verdict, motiv posibil pentru rejudecarea procesului. [2] Queen’s Council (Consiliul reginei)