Jeffrey Archer

PROLOG Big Ben a bătut de patru ori. Deşi lordul cancelar era extenuat de întâmplările din acea noapte, organismul îi era invadat de atâta adrenalină încât era incapabil să adoarmă. I-a asigurat pe lorzi că va da verdictul în cazul Barrington contra Clifton şi va decide astfel care dintre tinerii domni va moşteni titlul şi vastele domenii ale familiei. A mai analizat o dată faptele, pentru că bănuia că faptele şi doar faptele îl vor conduce la concluzia finală. Când îşi începuse studiile, cu vreo patruzeci de ani înainte, maestrul său îl sfătuise să-şi lase părerile, sentimentele sau înclinaţiile personale deoparte când va judeca clientul sau cazul adus în faţa lui. Legea nu este pentru cei slabi şi romantici, îi mai explicase el. Totuşi, după ce respectase această mantră timp de patru decenii, lordul cancelar era obligat acum să recunoască faptul că nu mai întâlnise un astfel de caz atât de echilibrat. Şi-ar fi dorit doar ca F. E. Smith să mai trăiască pentru a-i putea cere sfatul. Pe de o parte… cât de mult ura acest clişeu. Pe de o parte, Harry Clifton era născut cu trei săptămâni înaintea celui mai bun prieten al lui, Giles Barrington: fapt. Pe de altă parte, Giles Barrington era fără îndoială fiul legitim al lui sir Hugo Barrington şi al soţiei sale legitime, Elisabeth: fapt. Dar asta nu-l făcea primul născut al lui sir Hugo: fapt, şi exact acesta era punctul relevant al testamentului. Pe de o parte, Maisie Tancock îl născuse pe Harry în cea de-a 28-a zi din luna a noua după ce recunoscuse că avusese o aventură cu sir Hugo Barrington în Weston-super-Mare. Fapt. Pe de altă parte, Maisie Tancock era măritată cu Arthur Clifton când îl născuse pe Harry şi certificatul de naştere declara limpede că Arthur era tatăl de drept al copilului. Fapt. Pe de o parte… gândurile lordului cancelar au revenit la întâmplările din Cameră după ce membrii parlamentului se despărţiseră şi votaseră în cele din urmă dacă Giles Barrington sau Harry Clifton ar trebui să moştenească titlul şi tot ceea ce înseamnă acesta. Şi-a amintit cu exactitate cuvintele aprodului Whip când anunţase rezultatul după ce Camerele se reuniseră. — Pentru, la dreapta, două sute şi şaptezeci şi trei de voturi, contra, la stânga, două sute şi şaptezeci şi trei de voturi. Pe băncile roşii se dezlănţuise iadul. El acceptase că votul egal îi lăsase lui sarcina neplăcută de a decide cine va moşteni titlul familiei Barrington, renumita companie maritimă, precum şi proprietăţile, terenurile şi bunurile. Dacă n-ar fi depins atât de mult viitorul acestor doi tineri de decizia lui. Ar fi trebuit să fie influenţat de faptul că Giles Barrington dorea să moştenească titlul, şi Harry Clifton nu? Nu, nu ar trebui. După cum declarase lordul Preston în discursul lui convingător rostit de pe băncile opoziţiei, aceasta ar fi creat un precedent, chiar dacă ar fi fost convenabil. Pe de altă parte, dacă ar fi decis în favoarea lui Harry… a aţipit în cele din urmă doar ca să fie trezit de o bătaie uşoară în uşă la ora neobişnuit de târzie, şapte. A mormăit şi şi-a ţinut ochii închişi în timp ce număra bătăile Big Ben-ului. Mai avea doar trei ore până la verdict, iar el încă nu se hotărâse. Lordul cancelar a mormăit a doua oară dându-şi picioarele jos, punându-şi papucii şi îndreptându-se spre baie. Chiar în timp ce era în baie, a continuat să se gândească. Fapt. Harry Clifton şi Giles Barrington erau daltonişti amândoi ca sir Hugo. Fapt. Daltonismul poate fi moştenit doar pe linie maternă, deci aceasta nu era decât o coincidenţă şi trebuia înlăturată ca atare. A ieşit din baie, s-a şters şi şi-a pus halatul. Apoi a ieşit din dormitor şi a mers pe covorul gros până în birou. Lordul cancelar a luat un stilou şi a scris numele „Barrington” şi „Clifton” în partea de sus a unei pagini, sub care a continuat cu dovezile pro şi contra pentru fiecare dintre ei. După ce a umplut trei pagini cu scrisul lui elegant, Big Ben a bătut de opt ori. Dar tot nu se lămurise. A lăsat stiloul jos şi a plecat nemulţumit să caute ceva de mâncare. Lordul cancelar a mâncat singur micul dejun în tăcere. A refuzat să se uite la ziarele de dimineaţă care fuseseră aşezate elegant de cealaltă parte a mesei şi nici n-a dat drumul la radio, pentru că nu dorea ca un redactor prost informat să-l influenţeze. Ziarele serioase protestau din cauza încălcării principiului ereditar, dacă lordul cancelar va decide în favoarea lui Harry, în timp ce tabloidele păreau interesate doar dacă Emma se va putea mărita cu bărbatul iubit. Când s-a întors în baie să se spele pe dinţi, balanţa Justiţiei tot nu se înclinase în nicio parte. După ce Big Ben a sunat ora nouă, el a intrat în birou şi s-a mai uitat peste notiţe sperând că balanţa se va înclina în cele din urmă într-o parte sau în alta, dar aceasta refuza să se mişte. S-a mai uitat o dată la ce scrisese când o bătaie în uşă i-a reamintit că, oricât de puternic îşi închipuia că este, tot nu putea opri timpul. A oftat, a rupt cele trei foi din agendă, s-a ridicat şi a continuat să citească în timp ce ieşea din birou şi mergea pe coridor. Când a intrat în dormitor l-a găsit pe East, valetul său, stând la capul patului, aşteptând să îndeplinească ritualul de dimineaţă. East i-a scos cu îndemânare halatul din mătase după care şi-a ajutat stăpânul să-şi pună o cămaşă albă, proaspăt călcată. Apoi, gulerul apretat şi batista brodată. Când lordul cancelar îşi punea pantalonii negri, şi-a dat seama că se mai îngrăşase câteva kilograme de când primise această funcţie. East l-a ajutat după aceea să-şi pună mantia lungă, neagră cu auriu. I-a pus o perucă pe cap, apoi i-a încheiat catarama de la pantofi. Abia după ce lanţul de aur al funcţiei care mai fusese purtat de treizeci şi nouă de lorzi cancelari înaintea lui i-a fost aranjat pe umeri, a devenit imaginea celei mai mari autorităţi din ţară. S-a privit în oglindă şi s-a simţit gata să iasă pe scenă şi să-şi joace rolul în drama în desfăşurare. Păcat doar că nu cunoştea încă replicile. Cronometrarea intrării lordului cancelar şi a ieşirii din turnul de nord al palatului Westminster ar fi impresionat şi un sergent-major. La 9:47 s-a auzit o bătaie şi secretarul său, David Bartholomew, a intrat în cameră. — Bună dimineaţa, sir, a rostit acesta. — Bună dimineaţa, domnule Bartholomew, a răspuns lordul cancelar. — Îmi pare rău că trebuie să vă anunţ, a spus Bartholomew, că lordul Harvey a murit noaptea trecută în ambulanţă, în drum spre spital. Amândoi ştiau că era o minciună. Lordul Harvey – bunicul lui Giles şi al Emmei – se prăbuşise în camera sa, doar la câteva minute după ce sunase clopotul care anunţa începerea votării. Totuşi ambii acceptaseră vechea convenţie: dacă un membru al Camerei Comunelor sau Lorzilor murea în timp ce Parlamentul era în sesiune, ancheta referitoare la cauza morţii trebuia amânată. Pentru a evita această şaradă neplăcută şi inutilă, „mort în drum spre spital” era frazeologia acceptată care acoperea aceste cazuri. Obiceiul data din timpul lui Oliver Cromwell, când membrii Parlamentului aveau voie să poarte săbii în Cameră şi, de câte ori murea cineva, era posibil să fi fost un complot. Lordul cancelar s-a întristat când a auzit de moartea lordului Harvey, un coleg pe care-l plăcuse şi admirase. Şi-ar fi dorit doar ca secretarul său să nu-i fi amintit de una dintre faptele pe care o scrisese sub numele lui Giles Barrington; şi anume că lordul Harvey fusese incapabil să voteze după ce leşinase şi care, dacă ar fi votat, ar fi făcut-o în favoarea lui Giles Barrington, rezolvând astfel problema, iar el ar fi putut să doarmă liniştit în acea noapte. Iar acum se aşteptau ca el să rezolve problema definitiv. Sub numele lui Harry Clifton, scrisese alt fapt. Când se depusese primul recurs în faţa Tribunalului Lorzilor, cu şase luni înainte, votul fusese 4-3 pentru Clifton şi, pentru a cita din testament… titlul şi tot ce cuprinde acesta. O a doua bătaie în uşă şi a apărut purtătorul de trenă, având alt costum gen Gilbert şi Sullivan, un semnal că străvechea ceremonie era gata să înceapă. — Bună dimineaţa, sir. — Bună dimineaţa, domnule Duncan. Când purtătorul de trenă a ridicat poala lungii mantii negre a lordului cancelar, David Bartholomew a înaintat şi a deschis uşa dublă a camerei de ceremonii astfel încât şeful său să poată să-şi înceapă călătoria de şapte minute către Camera Lorzilor. Membrii, mesagerii şi oficialii parlamentului care-şi vedeau de treburile lor matinale s-au dat repede deoparte când l-au văzut pe lordul cancelar apropiindu-se, asigurându-se că înaintarea acestuia către Camera Lorzilor nu era stânjenită. Când trecea pe lângă ei, se aplecau adânc, nu pentru el, ci pentru suveranul pe care-l reprezenta. El a avansat pe covorul roşu cu acelaşi pas ca în fiecare zi în ultimii şase ani ca să intre în Cameră atunci când Big Ben bătea ora zece dimineaţa. Într-o zi obişnuită, iar aceasta nu era o zi obişnuită, ori de câte ori intra în Cameră, ar fi întâlnit câţiva membri care s-ar fi ridicat politicos de pe băncile roşii, i-ar fi făcut o plecăciune şi ar fi rămas în picioare în timp ce episcopul de serviciu ar fi ţinut predica de dimineaţa, după care ar fi început procedurile obişnuite. Dar nu şi astăzi, pentru că multă vreme înainte să ajungă în Cameră, putea auzi murmurul vocilor. Chiar şi lordul cancelar a fost surprins de imaginea care l-a întâmpinat când a intrat în Camera Lorzilor. Băncile roşii erau atât de pline, încât unii membri se aşezaseră pe treptele din faţa tronului, în timp ce alţii stăteau la bara Camerei, incapabili să-şi găsească un loc liber. Singura ocazie în care-şi amintea să se fi întâmplat ceva similar fusese atunci când Maiestatea Sa rostise Discursul Regelui, în care informase membrii ambelor Camere de legislaţia propusă de guvernarea sa pentru a fi aplicată în următoarea sesiune a Parlamentului. Când lordul cancelar a intrat în Cameră, lorzii s-au oprit imediat din vorbă, s-au ridicat ca unul şi s-au aplecat când acesta s-a aşezat în faţa Sacului de Lână. Ofiţerul-senior însărcinat cu aplicarea legii în ţară s-a uitat încetişor prin Cameră şi a fost întâmpinat de privirile mai multor mii de oameni curioşi. Privirea i s-a aţintit în cele din urmă asupra celor trei tineri aşezaţi în capătul îndepărtat al Camerei, chiar sub Galeria Oaspeţilor. Giles Barrington, sora lui, Emma şi Harry Clifton purtau negru în semn de doliu pentru iubitul lor bunic şi, în cazul lui Harry, pentru mentorul şi prietenul său cel mai drag. Se simţea responsabil pentru toţi trei, dându-şi seama că judecata sa le va schimba vieţile. S-a rugat ca această schimbare să fie în bine. Când înalt-reverendul Peter Watts, Episcop de Bristol – cât de potrivit, s-a gândit lordul cancelar – şi-a deschis cartea de rugăciuni, lorzii şi-au aplecat capetele şi nu le-au mai ridicat până ce acesta nu a spus: — În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Cei din adunare şi-au reluat locurile, iar lordul cancelar a rămas singura persoană în picioare. De îndată ce s-au aşezat, lorzii au aşteptat cu nerăbdare să-i audă verdictul. — Lorzii mei, a început el, nu pot pretinde că judecata pe care mi-aţi încredinţat-o s-a dovedit a fi uşoară. Dimpotrivă, mărturisesc că a fost una dintre cele mai grele decizii pe care a trebuit să o iau în lunga mea carieră la bară. Dar Thomas More a fost cel care ne-a amintit că, atunci când îmbraci roba justiţiei, trebuie să fii gata să iei decizii care cu greu îi vor mulţumi pe toţi. Şi într-adevăr, domnii mei, în trei astfel de ocazii din trecut, după ce lordul cancelar şi-a dat verdictul, a fost decapitat a doua zi. Râsetele care au urmat au mai slăbit tensiunea, însă doar pentru un moment. — Totuşi, este datoria mea să vă reamintesc, a continuat el, după ce râsetele s-au oprit, că eu răspund doar în faţa Atotputernicului. Ţinând seama de aceasta, domnilor, în cazul Barrington versus Clifton cu privire la cine este moştenitorul de drept şi să primească titlul, terenurile şi tot ce înseamnă acestea este… Lordul cancelar s-a mai uitat o dată înspre galerie şi a ezitat. Ochii lui s-au oprit asupra celor trei persoane inocente care continuau să-l privească fix. S-a rugat să fie luminat de înţelepciunea lui Solomon, apoi a adăugat: — Ţinând seama de toate faptele, am decis în favoarea lui… Giles Barrington. Un murmur continuu a erupt imediat din partea de jos a Camerei. Ziariştii au părăsit repede galeria presei pentru a comunica editorilor care-i aşteptau că lordul cancelar hotărâse ca principiul ereditar să rămână intact, iar Harry Clifton putea acum să-i ceară Emmei Barrington să-i fie soţie, în timp ce spectatorii din galerie s-au aplecat peste balustrade pentru a vedea cum reacţionează lorzii la această judecată. Dar acesta nu era un meci de fotbal, iar el nu era arbitru. Nu era nevoie să se fluiere pentru că fiecare dintre membrii Camerei Lorzilor va accepta şi asculta de hotărârea lordului cancelar fără murmure sau proteste. În timp ce lordul cancelar aştepta să se facă linişte, s-a uitat iar la cei trei tineri din galerie, care urmau să fie afectaţi cel mai mult de decizia lui, pentru a vedea cum reacţionează. Harry, Emma şi Giles îl priveau cu aceleaşi figuri inexpresive, de parcă nu înţeleseseră încă semnificaţia completă a judecăţii lui. După luni de incertitudine, Giles a simţit o imensă uşurare, cu toate că moartea bunicului său îl lipsise de orice sentiment de victorie. Harry se gândea la un singur lucru pe când o ţinea pe Emma strâns de mână. Acum se putea însura cu femeia iubită. Emma era nesigură. La urma-urmei, lordul cancelar crease alte probleme pentru ei trei şi pe care nu va trebui să le rezolve el. Lordul cancelar şi-a deschis dosarul placat cu aur şi a studiat problemele aflate pe ordinea de zi. O dezbatere referitoare la serviciul naţional de sănătate era al doilea punct de pe agendă. Mai mulţi lorzi plecaseră din Cameră, pentru că situaţia revenise la normal. Lordul cancelar nu avea de gând să admită în faţa nimănui, nici măcar a celui mai de încredere prieten, că-şi schimbase decizia în ultimul moment.

1 Victoria Wentworth stătea singură la masa unde Wellington cinase împreună cu şaisprezece dintre ofiţerii lui de luptă, în seara anterioară plecării spre Waterloo. În seara aceea, Sir Harry Wentworth, cu grad de general, stătuse în dreapta Ducelui de Fier şi comanda flancul stâng al armatei britanice în momentul înfrângerii lui Napoleon, urmat de exilul împăratului. Recunoscătoare, monarhia îl înnobilase pe general cu titlul de conte de Wentworth, cu care familia se mândrea din 1815. Victoria prefira în minte aceste amintiri, citind a doua oară raportul scris de dr. Petrescu. Întorcând ultima pagină, oftă uşurată. Soluţia tuturor problemelor ei fusese găsită, literal, în ceasul al doisprezecelea. Uşa sufrageriei se deschise fără zgomot şi Andrews, care servise trei generaţii ale neamului Wentworth, avansând până la rangul de majordom, degajă cu dibăcie de pe masă farfuria de desert a stăpânei. — Mulţumesc, spuse Victoria, aşteptându-l să ajungă la uşă înainte de a adăuga: este totul aranjat pentru mutarea picturii? Nu putea rosti cu voce tare numele pictorului. — Da, doamnă, replică iute Andrews, reîntorcându-se cu faţa spre ea. Pictura va fi expediată înainte să coborâţi la micul dejun. — E totul pregătit pentru vizita doamnei doctor Petrescu? — Da, doamnă, repetă Andrews. Dr. Petrescu este aşteptată miercuri, în jurul prânzului, şi am informat deja personalul că va lua prânzul cu dvs., în salonul de muzică. — Mulţumesc, Andrews, spuse Victoria. Majordomul se înclină uşor şi închise cu grijă uşa de stejar în urma lui. La sosirea dr. Petrescu, una dintre cele mai preţioase moşteniri de familie avea să fie în drum spre America şi, deşi capodopera nu avea să mai fie admirată din nou în reşedinţa Wentworth Hall, nu era nevoie să fie informat despre asta niciun străin. Victoria îşi împături şervetul şi se ridică de la masă. Luând cu ea raportul scris de dr. Petrescu, ieşi pe hol. Ecoul paşilor ei răsună pe pardoseala de marmură. Se opri la baza scărilor pentru a admira portretul în mărime naturală al contesei Catherine de Wentworth, pictat de Gainsborough. Nobila doamnă purta o rochie lungă magnifică, din tafta şi mătase, pusă în valoare de un colier şi cercei din diamante. Atingându-şi o ureche, Victoria zâmbi la gândul că asemenea podoabe extravagante trebuie să fi fost considerate îndrăzneţe la vremea pictării tabloului. Urcând scara largă şi şerpuitoare din marmură, spre dormitorul ei de la etajul I, Victoria privea ţintă în faţă. Nu se simţea capabilă să se uite în ochii străbunilor ei, imortalizaţi pe pânză de Romney, Lawrence, Reynolds, Lely şi Kneller. Era conştientă că-i dezamăgise pe toţi. Acceptă în sinea ei că înainte de culcare, trebuia totuşi să-i scrie surorii ei, aducându-i la cunoştinţă ce hotărâre luase. Arabella era atât de înţeleaptă şi de rezonabilă! Dacă scumpa ei soră geamănă s-ar fi născut cu doar câteva momente mai devreme, ea ar fi fost cea mare şi ea ar fi moştenit averea şi fără îndoială că ar fi tratat problema cu mai mult aplomb. Mai rău, după ce va afla vestea, era sigură că Arabella nu se va plânge şi n-o va dojeni, continuând să afişeze aerul de calm superior al familiei. Victoria închise uşa dormitorului, traversă camera şi puse pe birou raportul întocmit de dr. Petrescu. Apoi îşi scoase agrafa din coc, lăsându-şi părul să i se reverse pe umeri. Îl perie câteva minute, apoi se dezbrăcă şi se strecură în cămaşa de noapte din mătase, pe care o cameristă i-o aşezase la capul patului. În fine, încălţă papucii, apoi, nemaiavând nicio scuză pentru a evita scrisoarea, se aşeză la birou şi luă un stilou.   WENTWORTH HALL 10 septembrie 2001   Preaiubita mea Arabella, Am tot amânat, nepermis, scrierea acestei scrisori, pentru că tu eşti ultima persoană din lume care merită să afle veşti atât de neplăcute. Când dragul de tata a murit şi eu i-am moştenit averea, a trecut ceva timp până când mi-am dat seama la cât se ridicau datoriile lui. Mi-e teamă că lipsa mea de experienţă, cuplată cu datoriile covârşitoare ale înmormântării, a agravat şi mai mult problema. Am crezut că împrumuturile vor fi o soluţie, dar situaţia s-a înrăutăţit după ce am apelat la ele. La un moment dat, mi-a fost teamă că, din cauza naivităţii mele, vom sfârşi prin a vinde domeniul familiei. Dar mă bucur să-ţi spun că s-a găsit o rezolvare. Miercuri mă întâlnesc…   Victoriei i se păru că aude uşa dormitorului închizându-se încet în spatele ei. Se întrebă care dintre servitori ar fi îndrăznit să intre fără să bată la uşă. Când se întoarse să vadă, femeia era deja lângă ea. N-o mai văzuse până atunci. Era tânără, suplă şi chiar mai scundă decât Victoria. Zâmbea dulce şi asta o făcea să pară vulnerabilă. Îi zâmbi şi Victoria, apoi observă că femeia avea un cuţit de bucătărie în mâna dreaptă. — Cine… începu ea, dar mâna celeilalte o apucă de păr şi-i trase capul pe spate, lipindu-l de scaun. Victoria simţi lama subţire şi ascuţită atingându-i pielea gâtului. Dintr-o mişcare, cuţitul îi deschise beregata, ca unui miel adus la abator. Cu câteva momente înainte de moartea Victoriei, tânăra asasină îi tăie urechea stângă.

Partea I   1   18 aprilie 1906 Slonim, Polonia. Urletele ei de durere au încetat doar în clipa în care a murit. Abia atunci a început fătul să ţipe. Băiatul care vâna iepuri în pădure nu era sigur dacă ultimul ţipăt al femeii sau primul al copilului fusese cel care-l alarmase. S-a răsucit brusc pe călcâie, simţind în preajmă pericolul şi a căutat stăruitor cu privirea să descopere animalul care se afla în chinuri atât de cumplite. Până acum nu auzise niciodată vreo vietate care să scoată ţipete atât de sfâşietoare. S-a îndreptat prudent spre locul de unde venea zgomotul; ţipătul se transformase acum în scâncet, dar tot nu semăna cu vaietul vreunui animal cunoscut. Spera ca vietatea să fie destul de mică, s-o poată omorî; aşa, cel puţin, vor avea la masă altceva, nu tot iepure. Băieţelul înainta tiptil spre râu, spre locul de unde se auzise zgomotul ciudat, alerga din copac în copac, lipindu-şi umerii de scoarţa lor, ca de un scut protector, simţind nevoia să atingă ceva. „Niciodată să nu stai în plină vedere”, îl învăţase tatăl lui. Când a ajuns la marginea pădurii, în faţa ochilor i-a apărut netedă ca palma valea care cobora la râu, dar tot i-a mai trebuit ceva timp până a descoperit că sunetele ciudate nu veneau de la un animal. A continuat să se târască spre locul de unde se auzea scâncetul, dar acum era la câmp deschis, lipsit de orice apărare. Apoi, dintr-o dată, a zărit femeia cu rochia ridicată deasupra mijlocului şi cu picioarele goale, larg răsfirate. Până atunci nu văzuse niciodată o femeie într-o stare ca aceasta. A alergat repede spre ea şi a rămas cu privirile pironite asupra pântecului, fiind destul de speriat ca să atingă ceva. Între picioarele femeii zăcea trupul unui animal mic, roz şi jilav, legat de ea prin ceva ce semăna cu o sfoară. Micul vânător a lăsat jos iepurii abia jupuiţi şi a îngenuncheat lângă firava creatură. A rămas uitându-se la ea năuc o bună bucată de vreme şi apoi şi-a întors privirile spre femeie, ca imediat să-şi regrete hotărârea. Ea deja se învineţise de frig. Chipul obosit, de numai douăzeci şi trei de ani i s-a părut băiatului ca de femeie trecută de mijlocul vieţii. Că era moartă, nu trebuia să-i spună cineva, vedea şi el prea bine. A ridicat trupul micuţ şi alunecos. Dacă l-ai fi întrebat de ce, ţi-ar fi răspuns că s-a temut că unghiile micuţe au să zgârie faţa boţită, dar nu l-a întrebat nimeni. Apoi şi-a dat seama că mama şi pruncul nu puteau fi separaţi din cauza unei sfori subţiri. Cu câteva zile în urmă fusese martor la naşterea unui miel şi acum încerca să-şi aducă aminte ce făcuse păstorul. Da, îşi amintea, dar cum să-şi ia el inima în dinţi şi să procedeze la fel cu un copil? Scâncetul a încetat şi şi-a dat seama că hotărârea trebuie luată imediat. Şi-a scos cuţitul din teacă, cel pe care-l folosise ca să jupoaie iepurii, l-a şters de mânecă şi, şovăind doar o clipă, a tăiat sfoara foarte aproape de trupul copilului. Sângele a început să curgă şuvoi din ambele capete. Ce făcuse păstorul atunci când se născuse mielul? Un nod ca să oprească sângele. Da, era sigur, absolut sigur. A smuls câteva fire de iarbă de lângă el şi a legat în grabă cordonul ombilical. A luat copilul în braţe. S-a ridicat cu mare băgare de seamă în picioare lăsând pe pământ trei iepuri jupuiţi şi femeia moartă care dăduse naştere acestui prunc. Înainte de a porni la drum, a adus picioarele mamei unul lângă celălalt şi i-a tras rochia peste genunchi. I s-a părut că acesta era lucrul potrivit ce se cerea făcut. — Doamne Dumnezeule, a rostit el cu voce tare, aşa cum se întâmpla întotdeauna când făcea ceva din cale afară de bun sau din cale afară de rău. Acum încă nu era sigur care dintre cele două alternative o alesese. Apoi micul vânător s-a pus pe fugă spre cătunul unde ştia că mama lui pregăteşte cina, aşteptând doar să frigă iepurii, toate celelalte fiind deja gata. Pesemne că ea se întreba câţi iepuri vor fi de data asta; cu o familie cu opt guri de hrănit, avea nevoie de cel puţin trei iepuri. Uneori el reuşea să vină cu o raţă, o gâscă sau chiar un fazan rătăcit de pe moşia baronului, unde lucra şi tatăl lui. În seara asta el prinsese un animal cu totul diferit şi, când a ajuns acasă, micul vânător n-a îndrăznit să-şi dezlipească nici măcar o mână de pe trofeul lui, aşa că a bătut cu piciorul gol în uşă până ce mama l-a auzit şi i-a deschis. În tăcere, i-a întins ofranda. Pentru moment, ea n-a făcut nici o mişcare ca să-i ia creatura din braţe, ci a rămas în picioare, cu o mână lipită de piept şi cu ochii pironit asupra jalnicei privelişti. — Sfinte Dumnezeule, a spus ea în cele din urmă şi şi-a făcut cruce. Băiatul şi-a înălţat privirile spre chipul mamei încercând să citească pe el: semnele erau oare de bucurie sau de mânie? A desluşit în ochii ei o duioşie pe care nu i-o văzuse niciodată până acum. Atunci a ştiut că ceea ce făcuse trebuie să fie un lucru bun. — Este un copil, mămico? — Da, un băieţel, a răspuns mama dând din cap cu tristeţe. Unde l-ai găsit? — Jos, la râu. — Şi mama? — E moartă. Ea şi-a făcut din nou semnul crucii. — Repede, aleargă şi spune-i tatălui tău ce s-a întâmplat. El o s-o găsească pe Urszula Wojnak la conac şi să-i duci pe amândoi la mamă, apoi vă întoarceţi cu toţii aici. Micul vânător i-a dat băieţelul mamei sale, fiind destul de fericit că nu i-a alunecat din mâini ciudata creatură. Scăpat de griji acum, şi-a şters palmele de pantaloni şi a plecat în goană să-şi caute tatăl. Mama a împins uşa cu umărul şi a strigat-o pe fata care era cea mai mare dintre copii ca să pună o oală cu apă pe sobă. S-a aşezat pe un scaun, s-a descheiat la piept şi şi-a dus sfârcul veştejit spre gura mică, zbârcită. Sophia, fiica ei cea mai mică, de numai şase luni, avea să rămână fără cină în seara asta; deci, mai gândeşte-te; pesemne întreaga familie va spune acelaşi lucru. — Are atunci vreun rost? a întrebat femeia cu voce tare, acoperind copilul cu un şal. Biet prunc, până mâine dimineaţă o să fii deja mort. Dar gândurile astea nu le-a repetat în faţa Urszulei Wojnak noaptea târziu, când moaşa a spălat fătul şi i-a netezit buricul răsucit. Bărbatul ei stătea în picioare tăcut, urmărind scena. — Când îţi trece pragul un oaspete, intră Dumnezeu în casa ta, a spus femeia citând un vechi proverb polonez. Soţul a scuipat. — La naiba! Şi aşa avem destui copii. Femeia s-a făcut că nu l-a auzit şi a mângâiat părul negru şi moale de pe capul copilului. — Cum o să-i spunem? şi-a întrebat femeia bărbatul. El a ridicat din umeri. — Cui îi pasă? Lasă-l să meargă la groapă şi fără nume.

HARRY CLIFTON 1939-1941 1 — Numele meu este HARRY CLIFTON. — Da, sigur, şi eu sunt Babe Ruth, a spus detectivul Kolowski în timp ce-şi aprindea o ţigară. — Nu, a zis Harry, nu înţelegeţi, a fost o greşeală groaznică. Sunt Harry Clifton, un englez din Bristol. Am fost pe acelaşi vas cu Tom Bradshaw. — Păstreaz-o pentru avocatul tău, a spus detectivul, suflând adânc şi umplând mica celulă cu un nor de fum. — Nu am niciun avocat, a protestat Harry. — Dacă aş fi în locul tău, fiule, m-aş gândi că dacă l-aş avea de partea mea pe Sefton Jelks ar fi singura mea speranţă. — Cine este Sefton Jelks? — Poate n-ai auzit de cel mai grozav avocat din New York, a spus detectivul, suflând alt norişor de fum, dar are întâlnire cu tine mâine-dimineaţă, la ora nouă şi Jelks nu iese din biroul lui dacă nu a fost plătit în avans. — Dar… a început Harry, în timp ce Kolowski bătea cu palma în uşa celulei. — Deci, când Jelks apare mâine-dimineaţă, a continuat Kolowski, ignorând întreruperea lui Harry, ar fi bine să te prezinţi cu o poveste mai convingătoare decât cea că au arestat pe cine nu trebuia. I-ai spus ofiţerului de la Imigrări că eşti Tom Bradshaw şi, dacă asta a fost suficient de bine pentru el, va fi suficient şi pentru judecător. Uşa celulei s-a deschis, dar nu înainte ca detectivul să mai scoată un nor de fum care l-a făcut pe Harry să tuşească. Kolowski a ieşit pe coridor fără să mai spună nimic şi a trântit uşa după el. Harry s-a prăbuşit pe priciul fixat de zid şi şi-a rezemat capul pe o pernă tare ca piatra. S-a uitat la tavan şi a început să se gândească cum de ajunsese într-o celulă de închisoare în cealaltă parte a lumii, acuzat de crimă.   ***   Uşa s-a deschis înainte ca lumina dimineţii să-şi croiască drum printre zăbrelele închisorii în celulă. În ciuda orei matinale, Harry era treaz. Un gardian a intrat cu o tavă cu mâncare pe care Armata Salvării n-ar fi dat-o nici măcar unui vagabond lipsit de un sfanţ. După ce a pus tava pe măsuţa din lemn, a plecat fără să spună o vorbă. Harry a luat o înghiţitură de mâncare înainte de a începe să se învârtă prin celulă. Cu fiecare pas, era din ce în ce mai încrezător că, de îndată ce-i va explica domnului Jelks motivul pentru care îşi schimbase numele cu cel al lui Tom Bradshaw, problema va fi rezolvată. Desigur că îl aştepta deportarea în cel mai rău caz, dar cum dorise de la început să se întoarcă în Anglia şi să intre în marină, asta nu-i deranja cu nimic planul iniţial. La ora 8:55 a.m., Harry s-a aşezat pe marginea priciului, aşteptând cu nerăbdare să apară Jelks. Uşa masivă din metal nu s-a deschis până la nouă fără douăsprezece minute. Harry a sărit în sus când un gardian al închisorii s-a dat deoparte ca să-i permită unui bărbat înalt, elegant, cu părul argintiu să intre. Harry s-a gândit că avea cam aceeaşi vârstă cu bunicul lui. Domnul Jelks purta un costum cu vestă dungat, albastru-închis, o cămaşă albă şi o cravată în dungi. Privirea obosită de pe faţa lui dădea de înţeles că nu-l mai mira nimic. — Bună dimineaţa, a zis el, zâmbindu-i uşor lui Harry. Mă cheamă Sefton Jelks. Sunt partener în firma Jelks, Myers şi Abernathy, iar clienţii mei, domnul şi doamna Bradshaw, m-au rugat să vă reprezint la proces. Harry i-a oferit lui Jelks singurul scaun din celulă, de parcă ar fi fost un vechi prieten care venise în vizită la Oxford să bea un ceai cu el. S-a aplecat pe prici şi l-a urmărit pe avocat cum şi-a deschis servieta, şi-a scos o agendă galbenă şi a pus-o pe masă. — Poate ar fi bine pentru început să-mi spuneţi cine sunteţi, pentru că amândoi ştim că nu sunteţi locotenentul Bradshaw. Chiar dacă avocatul a fost surprins de povestea lui Harry, nu a arătat-o. Ţinându-şi capul aplecat, scria întruna în carnet în timp ce Harry îi explica cum ajunsese să-şi petreacă noaptea în închisoare. După ce a terminat, Harry a presupus că problema era rezolvată, pentru că avea un avocat vestit de partea lui – asta până ce a auzit prima întrebare a lui Jelks. — Aţi spus că i-aţi scris mamei dumneavoastră în timp ce eraţi la bordul navei Kansas Star şi i-aţi explicat de ce aţi luat identitatea lui Bradshaw? — Da, domnule. Nu vreau ca mama să sufere fără motiv şi să înţeleagă de ce am luat o astfel de hotărâre drastică. — Da, înţeleg de ce v-aţi gândit că schimbarea identităţii ar putea rezolva toate problemele dumneavoastră actuale, fără să vă daţi seama că veţi fi implicat în altele, mai grave, a spus Jelks. Următoarea lui întrebare l-a surprins pe Harry şi mai mult. Vă amintiţi conţinutul scrisorii? — Desigur. Am scris-o şi am rescris-o de atâtea ori, încât aş putea s-o reproduc aproape cuvânt cu cuvânt. — Atunci permiteţi-mi să vă testez memoria, a spus Jelks şi, fără un alt cuvânt, a rupt o foaie din agendă şi i-a dat-o, împreună cu un stilou, lui Harry. Harry a stat o vreme până ce şi-a amintit cuvintele exact, înainte de a începe să redea scrisoarea:   Draga mea mamă,   Am făcut tot posibilul să primeşti această scrisoare înainte că cineva să-ţi spună că am murit pe mare. După cum se vede din data scrisorii, nu am murit când s-a scufundat Devonian, pe 4 septembrie. De fapt, am fost cules de pe mare de o navă americană şi sunt cât se poate de viu. Totuşi, s-a ivit o ocazie să-mi asum identitatea altcuiva şi am făcut-o sperând că te va elibera şi pe tine şi familia Barrington de multele probleme pe care le-am cauzat fără să vreau de-a lungul anilor. Este important să-ţi dai seama că dragostea mea pentru Emma nu a scăzut deloc, departe de asta. Dar nu am dreptul să mă aştept ca ea să-şi petreacă restul vieţii agăţându-se de speranţa vană că în viitor voi fi capabil să dovedesc că Arthur Clifton şi nu Hugo Barrington a fost tatăl meu. Aşa, ea cel puţin va putea contempla un viitor în care să se lege de un alt bărbat. Îl invidiez pe acel om. Am intenţia să mă întorc în Anglia curând. Dacă vei primi scrisori de la un Tom Bradshaw, să ştii că vor fi de fapt de la mine. Vom lua legătura de îndată ce voi ajunge în Anglia, dar, între timp, trebuie să te rog să păstrezi acest secret la fel de bine cum l-ai păstrat şi pe al tău atâţia ani. Fiul tău iubitor, Harry

PROLOG OCTOMBRIE 1964   Brendan n-a bătut la uşa cabinei, ci doar a întors mânerul şi s-a strecurat înăuntru, uitându-se înapoi ca să se asigure că nu-l văzuse nimeni. Nu voia să explice de ce un tânăr de la clasa turist se afla în cabina unui nobil în vârstă la acea oră din noapte. Nu pentru că ar fi comentat cineva. — E posibil să fim întrerupţi? a întrebat Brendan, după ce a închis uşa. — Nu ne va deranja nimeni până la şapte dimineaţa şi atunci nu va mai fi nimic de întrerupt. — Bine, a zis Brendan. S-a lăsat în genunchi, a descuiat cufărul mare, i-a tras capacul şi a studiat maşinăria complexă pe care o construise în mai mult de o lună. Şi-a petrecut următoarea jumătate de oră verificând dacă nu existau cabluri întrerupte, dacă fiecare cadran era în poziţia corectă şi dacă pornea cronometrul la deplasarea întrerupătorului. Nu s-a ridicat din genunchi până ce nu s-a asigurat că totul mergea perfect. — E gata, a anunţat el. Când vrei să pornească? — La trei dimineaţa. Şi voi avea nevoie de treizeci de minute ca să scot toate astea, a adăugat nobilul bătrâior, atingându-şi bărbia dublă, ca să am timp să ajung în cealaltă cabină. Brendan s-a întors la cufăr şi a reglat cronometrul pentru ora trei. — Tot ce mai ai de făcut este să întorci întrerupătorul chiar înainte să ieşi şi să verifici dacă limba mare se deplasează; după aceea mai ai treizeci de minute. — Deci ce poate să nu meargă bine? — Dacă sunt crinii încă în cabina doamnei Clifton, nimic. Nimeni de pe coridorul ăsta şi probabil nimeni de pe puntea de dedesubt nu poate spera să supravieţuiască. Şase pfunzi de dinamită sunt în ghiveci, sub flori, mult mai mult decât era necesar, dar aşa cel puţin putem spera să ne luăm banii. — Ai cheia mea? — Da, a zis Brendan. Cabina 706. Acolo vei găsi sub pernă noul tău paşaport şi biletul. — Ar trebui să mă mai îngrijoreze ceva? — Nu. Ai grijă doar ca minutarul să se mişte înainte să ieşi. Doherty a zâmbit. — Ne vedem în Belfast, atunci.   *   Harry a descuiat uşa cabinei şi s-a dat la o parte ca s-o lase pe Emma să intre prima. Ea s-a aplecat să miroasă crinii pe care-i trimisese regina-mamă pentru a sărbători lansarea navei MV Buckingham. — Sunt moartă de oboseală, a zis ea, întinzându-se. Nu ştiu cum reuşeşte regina-mamă să facă asta în fiecare zi. — Asta e treaba ei şi se pricepe, dar pariez că ar muri şi ea de oboseală dacă ar încerca să fie câteva zile preşedinte la Barrington’s. — Prefer slujba mea, totuşi, a spus Emma, scoţându-şi rochia şi atârnând-o în dulap înainte de a dispărea în baie. Harry a citit încă o dată mesajul Maiestăţii Sale Regale, regina-mamă. O misivă foarte personală. Emma se hotărâse deja să pună vaza în biroul ei când se vor întoarce în Bristol şi s-o umple cu crini în fiecare luni dimineaţa. Harry a zâmbit. De ce nu? Când Emma a ieşit din baie, Harry s-a dus şi el şi a închis uşa. Ea şi-a scos halatul şi s-a urcat în pat, mult prea obosită ca să citească măcar câteva pagini din Spionul care venea din frig, al unui autor nou pe care i-l recomandase Harry. A stins lumina în partea ei de pat şi a spus: — Noapte bună, dragul meu, cu toate că ştia că el nu putea s-o audă. Când a ieşit şi Harry din baie, ea dormea buştean. A învelit-o de parcă ar fi fost un bebeluş, a sărutat-o pe frunte şi s-a urcat în pat, amuzat de torsul ei domol. N-ar fi îndrăznit niciodată să-i dea de înţeles că sforăia. A rămas treaz, mândru de ea. Lansarea noului transatlantic nu ar fi putut merge mai bine. S-a întors pe partea lui, gândindu-se că va adormi şi el imediat dar, cu toate că pleoapele îi erau ca de plumb şi era extenuat, nu putea adormi. Ceva nu era în ordine.   *   Alt bărbat, întors acum în siguranţa cabinei sale de la clasa turist, era şi el treaz. Cu toate că era trei dimineaţa şi îşi terminase treaba, nu încerca să doarmă. Se pregătea să-şi înceapă treaba. Întotdeauna aceleaşi nelinişti când trebuie să aştepţi. Ai lăsat vreun indiciu care-i va duce direct la tine? Ai făcut greşeli care vor duce la eşuarea misiunii şi te vor face de râs acasă? Nu va fi în stare să se relaxeze până ce nu va ajunge în barca de salvare şi, mai mult, pe alt vas care se va îndrepta spre alt port. Cinci minute şi paisprezece secunde… Ştia că toţi compatrioţii lui, soldaţi ai aceleiaşi cauze, ar fi fost la fel de nervoşi ca el. Aşteptarea era întotdeauna partea cea mai rea, ieşită de sub controlul tău, când nu mai puteai face nimic. Patru minute şi paisprezece secunde… Mai rea decât un meci de fotbal când ai un gol în plus, dar ştii că ceilalţi sunt mai puternici şi capabili să marcheze în ultimul moment. Îşi amintea instrucţiunile comandantului său zonal: când porneşte alarma, ai grijă să fii printre primii pe punte şi primul în barca de salvare pentru că până mâine la ora asta, vor căuta toţi un tânăr sub treizeci şi cinci de ani, cu accent irlandez, aşa că ţineţi-vă gura, băieţi. Trei minute şi patruzeci de secunde… treizeci şi nouă… S-a uitat la uşa cabinei şi şi-a închipuit ce s-ar putea întâmpla mai rău. Bomba nu se va declanşa, uşa se va da de perete şi o duzină de zdrahoni ai poliţiei sau chiar mai mulţi vor năvăli peste el cu bastoanele zburând în toate direcţiile fără să le pese de câte ori îl vor lovi. Dar nu auzea decât zgomotul ritmic al motoarelor pe când Buckingham îşi continua liniştită drumul pe Atlantic către New York. Un oraş în care nu va ajunge niciodată. Două minute şi treizeci şi patru de secunde… treizeci şi trei… A început să-şi imagineze cum va fi când se va întoarce în Falls Road. Tineri în şorturi îl vor privi cu admiraţie când va trece pe stradă, singura lor ambiţie fiind să ajungă asemeni lui când vor fi mari. Eroul care aruncase în aer Buckingham doar la câteva săptămâni după ce fusese botezat de regina-mamă. Ca să nu mai vorbim de vieţile inocente pierdute; nu există inocenţi atunci când crezi într-o cauză. De fapt, nu îi întâlnise niciodată pe pasagerii cabinelor de pe punţile superioare. Va citi totul despre ei în ziarele de mâine şi, dacă-şi va fi făcut treaba bine, nu se va pomeni numele lui. Un minut şi douăzeci şi două de secunde… douăzeci şi una… Acum ce n-ar mai putea merge bine? Oare dispozitivul, construit în dormitorul de la etaj de pe domeniul Dungannon se va defecta în ultimul minut? Urma să sufere oprobriul ratării? Şaizeci de secunde… A început să şoptească fiecare număr. — Cincizeci şi nouă, cincizeci şi opt, cincizeci şi şapte, cincizeci şi şase… Oare beţivul trântit în fotoliul de pe hol îl aşteptase tot timpul? Erau acum în drum spre cabina lui? — Patruzeci şi nouă, patruzeci şi opt, patruzeci şi şapte, patruzeci şi şase… Crinii fuseseră oare mutaţi, aruncaţi, luaţi de la locul lor? Poate doamna Clifton era alergică la polen? — Treizeci şi nouă, treizeci şi opt, treizeci şi şapte, treizeci şi şase… Deschiseseră oare cabina lordului şi găsiseră cufărul? — Douăzeci şi nouă, douăzeci şi opt, douăzeci şi şapte, douăzeci şi şase… Căutau deja prin tot vasul bărbatul care ieşise din toaleta de la clasa întâi? — Nouăsprezece, optsprezece, şaptesprezece, şaisprezece… Oare… s-a agăţat de marginea banchetei, a închis ochii şi a început să numere cu voce tare: — Nouă, opt, şapte, şase, cinci, patru, trei, doi, unu… S-a oprit din numărat şi a deschis ochii. Nimic. Doar tăcerea stranie care însoţeşte întotdeauna eşecul. Şi-a aplecat capul şi s-a rugat unui Dumnezeu în care nu credea şi imediat s-a auzit o explozie atât de puternică încât a fost aruncat prin cabină ca o frunză în vânt. S-a ridicat în picioare şi a zâmbit când a auzit ţipetele. Se întreba doar câţi pasageri de pe puntea superioară reuşiseră să supravieţuiască.