Carti istorie politica

                Introducere Nu s-a aruncat nicio lumină nouă asupra motivului pentru care ţările sărace sunt sărace, iar ţările bogate sunt bogate.   Paul Samuelson, 1976[1]     În iunie 1836, Nathan Rothschild a plecat de la Londra la Frankfurt pentru a participa la nunta fiului său Lionel cu nepoata sa (verişoara lui Lionel, Charlotte) şi pentru a discuta cu fraţii săi despre intrarea copiilor lui Nathan în afacerea familiei. Nathan era probabil cel mai bogat om din lume, cel puţin în active lichide. E inutil să mai spunem că îşi putea permite absolut orice. Nathan, la vremea respectivă în vârstă de 59 de ani, avea o stare bună de sănătate, deşi era puţin corpolent, plin de energie, neobosit în pasiunea lui pentru muncă şi înzestrat un temperament îndărătnic. Cu toate acestea, atunci când a plecat de la Londra, suferea de o inflamaţie în zona lombară, spre baza coloanei vertebrale. (Un medic german a pus diagnosticul de furuncul, însă este posibil să fi fost un abces[2].) În ciuda tratamentului medical, această inflamaţie a supurat şi a devenit dureroasă. Însă nu a contat: Nathan s-a ridicat din patul de suferinţă şi a participat la nuntă. Dacă ar fi fost ţinut la pat, nunta s-ar fi oficiat la hotel. În ciuda durerilor sale, Nathan a continuat să se ocupe de problemele de afaceri, iar soţia lui scria după dictare. Între timp, marele doctor Travers a fost convocat de la Londra şi, cum nu a reuşit să rezolve problema, a fost chemat un chirurg german de seamă, probabil ca să deschidă şi să cureţe rana. Nimic nu a avut efect; otrava s-a răspândit; iar în data de 28 iulie 1836, Nathan a murit. Se spune că porumbelul călător al lui Rothschild a purtat următorul mesaj înapoi la Londra; Il est mort. Probabil că Nathan Rothschild a murit în urma unei septicemii cu stafilococ sau streptococ – ceea ce se numea infecţie a sângelui. În lipsa unor informaţii mai amănunţite, este greu de spus dacă l-a ucis furunculul (abcesul) sau infecţia secundară, generată de bisturiele chirurgilor. Asta se întâmpla înainte de apariţia teoriei microbiene, deci înaintea oricărei noţiuni de importanţă a igienei. Pe vremea aceea nu existau substanţe bactericide, cu atât mai puţin antibiotice. Şi iată cum omul care îşi permitea să cumpere orice a murit din pricina unei banale infecţii, tratată cu uşurinţă astăzi de oricine ajunge la un medic sau la un spital, ba chiar la o farmacie. Medicina a evoluat enorm faţă de epoca lui Nathan Rothschild. Însă medicina mai bună, mai eficientă – tratamentul bolilor şi vindecarea rănilor – este doar un aspect al situaţiei. Speranţa crescută de viaţă din ultimii ani a fost dată, în bună parte, mai curând de câştigurile legate de prevenire şi de un trai mai curat decât de o medicină mai bună. Apa curată şi înlăturarea promptă a reziduurilor, alături de îmbunătăţirea igienei personale, au contat enorm de mult. Foarte multă vreme, principalul ucigaş a fost infecţia gastrointestinală, transmisă de pe reziduuri pe mâini, iar apoi pe alimente şi în tractul digestiv; iar acest inamic nevăzut, însă mortal, omniprezent, era susţinut din când în când de microbi cauzatori de epidemii, precum vibrionul holeric. Cea mai propice cale de transmitere o reprezenta toaleta aflată în afara casei, unde contactul cu reziduuri era favorizat de lipsa hârtiei igienice şi a lenjeriei intime lavabile. Cine poartă haine din lână – care nu se spală bine – are mâncărimi şi se scărpină. Aşa că mâinile erau murdare, iar marea greşeală consta în faptul că oamenii nu se spălau pe mâini înainte de a mânca. Iată de ce grupurile religioase ce recomandau spălatul pe mâini – evreii, musulmanii – prezentau rate mai scăzute ale îmbolnăvirii şi mortalităţii, lucru ce nu era întotdeauna în avantajul lor. Oamenii se lăsau uşor convinşi că, dacă mureau mai puţini evrei, asta se întâmpla deoarece otrăviseră fântânile creştinilor. Soluţia a fost găsită nu în schimbarea credinţelor sau doctrinelor religioase, ci în inovaţia industrială. Principalul produs al noii tehnologii pe care o cunoaştem drept Revoluţia Industrială a fost bumbacul ieftin, care se mai şi spală; şi, odată cu el, săpunul fabricat în masă din uleiuri vegetale. Pentru prima oară, omul de rând îşi putea permite lenjerie intimă, cunoscută odinioară drept olandă de corp, deoarece acesta era materialul lavabil pe care oamenii cu stare îl purtau direct pe piele. Aceştia se puteau spăla cu săpun, ba chiar puteau face baie, deşi îmbăierea prea frecventă era văzută drept un semn de murdărie. De ce ar fi nevoiţi oamenii curaţi să se spele atât de des? Mă rog, nu mai contează. Igiena personală s-a schimbat radical, astfel încât, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, oamenii de rând duceau adesea o viaţă mai curată decât regii şi reginele veacului anterior. Cel de-al treilea element al scăderii ratei îmbolnăvirii şi mortalităţii a fost reprezentat de alimentaţia mai bună. Aceasta s-a datorat în bună parte creşterii rezervelor de alimente şi, mai mult decât atât, transportului mai eficient şi mai rapid. Perioadele de foamete, deseori produsul penuriilor locale, au devenit din ce în ce mai rare; alimentaţia s-a diversificat tot mai mult şi s-a îmbogăţit în proteine animale. Aceste schimbări s-au tradus, printre altele, în constituţii mai înalte şi mai puternice. Acesta a fost un proces mult mai lent decât câştigurile ce au ţinut de medicină şi igienă, care au putut fi instituite de sus în jos, deoarece a depins în bună parte atât de obiceiuri şi gusturi, cât şi de venituri. În Primul Război Mondial, turcii care au înfruntat corpul expediţionar britanic la Gallipoli au fost uimiţi de diferenţa de înălţime dintre trupele hrănite cu fripturi şi carne de oaie din Australia şi Noua Zeelandă şi tinerii piperniciţi din orăşelele britanice. De asemenea, oricine urmăreşte populaţiile care au emigrat din ţări sărace în ţări bogate va observa că odraslele acestora sunt mai înalte şi mai bine făcute decât părinţii lor. În urma acestor progrese, speranţa de viaţă a crescut simţitor, în vreme ce diferenţele dintre ţările bogate şi cele sărace s-au estompat. Cauza majoră a mortalităţii în rândul adulţilor nu mai este infecţia, cu precădere infecţia gastrointestinală, ci e reprezentată mai curând de bolile degenerative ale vârstei a treia. Cele mai mari câştiguri s-au înregistrat în rândul naţiunilor industriale bogate ce oferă asistenţă medicală tuturor, însă şi unele ţări mai sărace au obţinut rezultate impresionante. Progresele înregistrate în medicină şi igienă ilustrează un fenomen mult mai amplu: câştigurile obţinute în urma aplicării cunoaşterii şi ştiinţei în tehnologie. Acestea ne dau motive de speranţă în ceea ce priveşte problemele ce se abat asupra prezentului şi a viitorului. Mai mult decât atât, ele ne îndeamnă spre iluzii precum viaţa veşnică sau chiar tinereţea veşnică. Totuşi, aceste iluzii, atunci când se sprijină pe ştiinţă, adică pe realitate, reprezintă visul celor bogaţi şi norocoşi. Câştigurile din domeniul cunoaşterii nu au fost distribuite în mod uniform, nici măcar în cadrul naţiunilor bogate. Trăim într-o lume a inegalităţii şi diversităţii. În mare, această lume este împărţită în trei tipuri de naţiuni: cele care cheltuiesc foarte mulţi bani ca să-şi menţină greutatea la un nivel scăzut; cele ai căror membri mănâncă pentru a supravieţui; şi cele ai căror membri nu ştiu de unde va proveni următoarea masă. Aceste diferenţe sunt însoţite de contraste pronunţate în ceea ce priveşte rata îmbolnăvirii şi speranţa de viaţă. Membrii naţiunilor bogate îşi fac griji legate de bătrâneţe, care se tot prelungeşte. Fac mişcare ca să se menţină în formă, măsoară şi combat colesterolul, îşi omoară timpul cu televizorul, telefonul şi jocurile, se consolează cu eufemisme precum „epoca de aur” şi le troisième âge. Cuvântul „tânăr” e bun; „bătrân” e peiorativ şi problematic. În acelaşi timp, locuitorii ţărilor sărace se chinuie să supravieţuiască. Ei nu au de ce să-şi facă griji în privinţa colesterolului şi a arterelor îngroşate, pe de o parte din pricina alimentaţiei sărace, iar pe de altă parte deoarece mor de tineri. Aceştia se străduiesc să-şi asigure bătrâneţea, dacă mai ajung până acolo, făcând mulţi copii, cărora să le insufle simţul obligaţiei filiale. Vechea împărţire a lumii în două blocuri de putere, Estul şi Vestul, nu mai este valabilă. Acum, provocarea şi ameninţarea majore le reprezintă discrepanţa privind bogăţia şi sănătatea care îi separă pe bogaţi de săraci. Aceştia sunt deseori numiţi Nord şi Sud, deoarece separarea este de ordin geografic; însă o categorisire mai precisă ar fi Vestul şi Restul, întrucât separarea este, de asemenea, de ordin istoric. Iată cea mai mare problemă şi principalul pericol cu care se confruntă lumea celui de-al treilea mileniu. Următorul motiv de îngrijorare este deteriorarea mediului înconjurător, iar cele două sunt strâns legate între ele – de fapt, sunt unul şi acelaşi. Sunt unul şi acelaşi deoarece bogăţia nu generează numai consum, ci şi reziduuri, nu numai producere, ci şi distrugere. Iar tocmai reziduurile şi distrugerea, care au sporit enorm odată cu productivitatea şi venitul, ameninţă spaţiul în care trăim şi în care ne desfăşurăm activităţile. Cât de mare este discrepanţa dintre cei bogaţi şi cei săraci şi ce se întâmplă cu ea? În mare şi pe scurt: diferenţa de venit pe cap de locuitor dintre cea mai bogată naţiune industrială, să zicem Elveţia, şi cea mai săracă ţară neindustrială, Mozambic, este de circa 400 la 1. În urmă cu 250 de ani, această discrepanţă dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci era, probabil, de 5 la 1, iar diferenţa dintre Europa şi, să zicem, Asia de Est sau de Sud (China ori India) era de aproximativ 1,5—2 la 1[3]. Se acutizează această discrepanţă în zilele noastre? La extreme, categoric da. Anumite ţări nu numai că nu câştigă, ci devin din ce în ce mai sărace, în mod relativ şi, uneori, absolut. Unele abia dacă mai supravieţuiesc. Altele se redresează. Sarcina noastră (a ţărilor bogate), atât în interesul nostru, cât şi al lor, este de a le ajuta pe cele sărace să devină mai sănătoase şi mai bogate. Dacă nu vom face acest lucru, ele vor încerca să ia ceea ce nu pot produce; şi, dacă nu pot câştiga din exportul bunurilor de larg consum, vor exporta oameni. Pe scurt, bogăţia este un magnet irezistibil; iar sărăcia are potenţialul unui teribil agent de contaminare: nu poate fi izolată, iar pacea şi prosperitatea noastră depind, pe termen lung, de bunăstarea altora. Cum vor face alţii acest lucru? Cum putem fi de ajutor? Volumul de faţă se va strădui să contribuie la o soluţie. Accentuez cuvântul „contribuie”. Nimeni nu deţine o soluţie simplă şi toate panaceele propuse se încadrează în aceeaşi categorie cu milenarismul. Propun să abordăm aceste probleme din punct de vedere istoric. Asta pentru că sunt istoric prin pregătire şi temperament, iar în situaţiile dificile de acest gen, este mai bine să faci ceea ce ştii şi faci cel mai bine. Însă fac asta şi întrucât cea mai bună modalitate de a înţelege o problemă este să te întrebi: cum şi de ce am ajuns în această situaţie? Cum au ajuns ţările bogate atât de bogate? De ce sunt ţările sărace atât de sărace? De ce a preluat Europa („Vestul”) controlul în privinţa schimbării lumii? O abordare istorică nu asigură un răspuns. S-au gândit şi alţii la aceste chestiuni şi au oferit diverse explicaţii. Majoritatea se încadrează în una dintre următoarele două teorii. Unii văd bogăţia şi dominaţia occidentale drept triumful binelui asupra răului. Europenii, spun ei, au fost mai inteligenţi, mai bine organizaţi, mai muncitori; ceilalţi au fost ignoranţi, aroganţi, leneşi, înapoiaţi, superstiţioşi. Ceilalţi inversează categoriile: europenii, spun ei, au fost agresivi, nemiloşi, lacomi, fără scrupule, ipocriţi; victimele lor au fost fericite, nevinovate, slabe – victime pasive şi, drept urmare, victimizate până la capăt. Vom vedea că ambele viziuni maniheiste au atât un sâmbure de adevăr, cât şi o doză de fantezie ideologică. Lucrurile sunt întotdeauna mai complicate decât ne-ar plăcea nouă să fie. O a treia teorie ar susţine că dihotomia Vestul-Restul este pur şi simplu falsă. În curentul amplu al istoriei mondiale, Europa este un participant întârziat, beneficiind în mod gratuit de realizările celor de dinaintea sa. Această afirmaţie este, în mod evident, incorectă. După cum o arată dovezile istorice, în ultimii o mie de ani, Europa (Vestul) a fost principalul vehicul al dezvoltării şi modernităţii. Rămâne însă aspectul moral. Unii ar spune că eurocentrismul nu este benefic pentru noi, pentru lumea întreagă, şi că ar trebui, prin urmare, evitat. Persoanele respective ar trebui să-l evite. Cât despre mine, eu prefer adevărul în detrimentul curentelor de gândire. Mă simt mai stăpân pe terenul meu.   [1] În „Illogic of Neo-Marxian Doctrine”, p. 107. [2] Thus Wilson, Rothschild, p. 102. [3] Mă sprijin aici, cu câteva modificări, pe estimările îndrăzneţe ale lui Paul Bairoch, „Écarts internationaux des niveaux de vie avant la Révolution industrielle”, Annales. Économies, Sociétés, Civilisations, nr. 34, 1 (ianuarie-februarie 1979), pp. 145—171. Dacă am calcula în termeni reali (PPP), anvergura PIB-ului (produs intern brut) este oferită în Human Development Report 1996 ca fiind de 80 la 1. Ram, „Tropics and Human Development”, p. 1.         Citește mai departe după ce descarci cartea de la atasamente                  

                      DONBAS          de Jacques Stefanesco          CAPITOLUL I            Am fost arestat în Braşov, în drum spre şcoală. Abia începuse să se lumineze şi străzile reci, de un cenuşiu întunecat, erau aproape goale. La colţul străzii, lîngă curtea şcolii, am văzut cîţiva soldaţi ruşi înarmaţi şi un translator român în civil, împingând pe cineva într-un camion al poliţiei. M-au zărit şi translatorul a strigat:          - Un' te duci?          - La şcoală.          - Vino! Trebuie să te ducem undeva. După aia poţi să te duci la şcoală.          M-a înşfăcat şi soldaţii l-au ajutat să mă împingă către camion. M-am smucit din mâinile lor şi am sărit singur pe platformă. Era întuneric beznă înăuntru, dar am simţit privirile câtorva inşi.          Am fost duşi la Cinematograful ”Axa”. Era tixit de lume care forfotea printre scaune. Cîţiva se aşezaseră şi asta îmi părea foarte straniu, căci nu rula nici un film. Am privit în zadar în jurul meu, căutînd pe cineva cunoscut. Un puternic sentiment de nesiguranţă şi teamă plutea în aer. Nimeni nu întreba nimic despre ceea ce se-ntîmpla. Răspunsurile zăceau în golul din stomacul fiecăruia, dar toţi încercam să le ignorăm, de teama de a nu le transforma în realitate. Fiecare încerca să treacă cât mai nebăgat în seamă cu putinţă, mişcîndu-se domol, vorbind încet, fără să gesticuleze. Teama îngheţase simţurile, gândurile, mişcările.          Am stat acolo multă vreme, aşteptînd nehotărît, dar nu mi-a adresat nimeni nici un cuvînt. M-am aşezat pe un scaun, mi-am tras capul între umeri şi m-am gândit la multele prilejuri în care stătusem în acelaşi cinematograf, bucurîndu-mă de filmul de după-amiază. Gândurile au coborît din ce în ce mai mult în timp şi îmi amintesc că la un moment dat am început să mă întreb nelămurit ce film avea să urmeze.          Câteva ore mai tîrziu, un translator s-a urcat pe scenă şi a anunţat cu o voce puternică, că vom fi încărcaţi în camioane şi duşi la barăcile de la marginea oraşului. Un camion şi un autobuz au făcut cam zece drumuri fiecare. În barăci lumea a început să plîngă şi să se roage şi în general să facă mult zgomot. Unii cîntau imnuri religioase. Către seară am fost duşi cu mai multe camioane la gară unde am fost transferaţi într-un tren de treizeci de vagoane de marfă. Am intrat în vagoane pe la coada trenului pentru că în faţa lui, pe peronul gării, se afla o muţime uriaşă de oameni. Cînd ne-am urcat am fost număraţi. Eram patruzeci şi şase de persoane, bărbaţi şi femei, în vagonul meu.          Cam la vreo cincisprezece metri de tren, un cordon de gărzi ruseşti ţineau în loc o muţime de oameni care strigau şi plîngeau. Împingând de zor, mi-am făcut loc la una dintre cele două ferestre mici. L-am zărit imediat pe tata, înalt, cu un cap deasupra mării de oameni. Am fluierat ascuţit. M-a văzut imediat şi şi-a croit drum prin muţime pînă cînd a ajuns drept în faţa mea. Ochii noştri s-au întîlnit şi nu s-au mai desprins. L-am simţit luptîndu-se să-şi stăpînească lacrimile. Nu-l văzusem niciodată aşa pînă atunci. Am încercat să par încrezător, ca să înţeleagă că-mi voi putea purta singur de grijă. După două minute am fost dat brutal la o parte de ceilaţi, care căutau şi ei un chip cunoscut. Deîndată ce m-am îndepărtat de fereastră mi-au dat lacrimile. Singura mea mîngîiere era că ştiam că tata nu mă putea vedea plîngând. Ar fi fost prea mult pentru el. Printre lacrimi puteam să-i văd pe ceilaţi înghesuindu-se la fereastră, fluturînd frenetic din mâini şi încercînd să strige ceva prietenilor şi rudelor de afară, frîngându-şi mâinile şi plîngând. Apoi, cu o smucitură, trenul se puse în mişcare şi un vaier ascuţit se ridică din vagoane şi din muţimea de afară.          Aveam cincisprezece ani şi am descoperit că sunt cel mai tînăr deţinut din vagonul meu, dar nu şi cel mai scund, pentru că aveam un metru şi optzeci şi cinci şi optzeci şi unu de kilograme. În vagon se mai aflau doi ingineri, un doctor şi fratele unuia dintre profesorii de la şcoala mea. Pe cei mai muţi dintre restul deportaţilor îi văzusem întîmplător, fie pe stradă, fie auzisem despre ei. M-a izbit ciudăţenia faptului că nici doctorul şi nici inginerii nu încercaseră să facă ceva ca să instaureze vreun fel de ordine printre aceşti oameni care se văitau într-una. Ca bărbaţi cu o anume poziţie socială trebuiau măcar să încerce să-i consoleze, în special pe femeile care boceau şi care făceau cel mai mare zgomot. Începusem deja să-mi pierd respectul faţă de oameni. Îi credeam pe toţi nespus de slabi.          Imaginea tatei îmi revenea într-una înaintea ochilor. M-am forţat să o alung din minte şi m-am aşezat într-un coţ ca să pot cugeta la situaţia mea. Nu era nimeni acolo pe care să-l cunosc îndeajuns ca să vorbesc cu el despre asta şi m-am simţit teribil de singur în mijlocul acestui haos.          În ciuda tuturor acestor lucruri încă mai era o scînteie de speraţă ca destinaţia trenului să nu fie un lagăr de muncă forţată sovietic, dar speranţa e speranţă iar logica e logică. Am hotărît că, indiferent unde aveau să ne ducă, acolo trăiau şi munceau aţi oameni. Avea să fie doar o problemă de adaptare. Apoi m-am gândit la evadare. Citisem cărţi şi auzisem istorisiri despre evadări din lagărele de prizonieri şi capul meu era plin de planuri despre tuneluri şi sute de diferite moduri de a înşela gardienii şi poliţia. Voi trăi şi voi vedea.          Eram plin de curiozitate în privinţa Uniunii Sovietice. În ultima vreme auziserăm o muţime de lucruri bune despre asta. Era începutul lui patruzeci şi cinci şi trupele ruseşti ocupaseră România de patru luni. România fusese aliata Germaniei şi, dintr-o dată, întorsese armele cînd ruşii trecuseră graniţa în urma trupelor armatei germane care se retrăgea din faţa lor. Soldaţii cantonaţi în Braşov erau nişte sălbatici. Serile bîntuiau străzile bînd şi cîntînd, jefuiau magazine şi aprindeau focuri în mijlocul străzii la care-şi găteau puii furaţi. Cîţiva dintre soldaţi erau femei şi una dintre ele ieşise într-o seară pe stradă purtînd o pijama de mătase, pe care o cumpărase într-un magazin de lenjerie de lux. Toţi o crezuseră nebună şi în cele din urmă cineva i-a spus că acele lucruri erau doar pentru dormit. Am aflat că n-aveau aşa ceva în Rusia şi totuşi se spunea că era Paradisul Muncitorilor.          Gândurile mi-au fost întrerupte de o foame cumplită. Muţi dintre deţinuţi fuseseră ridicaţi de acasă şi putuseră să ia cu ei hrană, săpun, prosoape sau îmbrăcăminte. Tot ce aveam cu mine erau trei cărţi: o Istorie a României, o Geografie şi o Istorie a Germaniei. Puţin mai tîrziu fratele profesorului mi-a oferit puţină pîine şi cîrnaţi. Am spus "Nu, muţumesc!", dar mai tîrziu, noaptea, m-a mai îmbiat o dată şi am fost foarte bucuros să mănînc ceva. În ziua următoare ruşii au început să ne dea raţii de pîine şi supă.          Era ianuarie şi un frig aspru. Un godin aprovizionat cu o mică raţie de cărbune era singura noastră sursă de căldură şi frigul se strecura prin sutele de crăpături ale pereţlor. Dormeam cu rîndul. De fiecare parte a vagonului se aflau două rînduri de scînduri care puteau găzdui cam douăzeci de oameni. Cînd cineva se întorcea, cei cinci tovarăşi de pat trebuiau să se întoarcă şi ei. Era acel fel de somn pe care îl dormi în călătoriile lungi cu trenul sau autobuzul. Ce conta, de fapt, era că pentru şase ore îţi scuteai picioarele de greutatea trupului. După asta deveneai atît de nervos încât nu mai puteai suporta şi trebuia să te ridici în picioare şi să te mişti.          În trei zile am ajuns la graniţa rusească şi a trebuit să ne mutăm în alt tren, pentru că distanţa dintre şine e diferită în Rusia. Cele două trenuri erau trase alături, la vreo zece metri distanţă unul de celălalt şi deţinuţii erau trecuţi dintr-o parte în cealaltă pe rînd, în ordinea vagoanelor. M-am gândit să mă ascund sub priciuri, dar cînd vagonul nostru a fost golit, am fost număraţi pe măsură ce ieşeam şi i-am văzut pe gardieni verificînd interiorul vagoanelor înainte de a urca. Am fost lăsaţi peste noapte în trenul rusesc şi dimineaţa următoare, la răsăritul soarelui, am pornit. Trenul s-a tîrît în susul unui deal şi la o curbă am putut vedea prin fereastră, departe, înaintea noastră, locomotiva. Era un tren foarte lung. Se pare că adăugaseră încă patruzeci sau cincizeci de vagoane în câteva dintre gările în care ne opriserăm. Mă întrebam încotro ne îndreptam. Ţinutul era plat şi dezolant, kilometru după kilometru. Din cînd în cînd treceam pe lîngă câte un sat mic, înconjurat de cîmpuri pustii, acoperite cu zăpadă.          În a doua săptămînă, în timp ce ne găseam înzăpeziţi pe o linie secundară, cîţiva dintre bărbaţi au început să joace cărţi. După ce au încercat câteva jocuri, s-au hotărît la "21". Se vede că îi atrăgea ceva din hotărîrea jocului. Mă fascina să-i privesc. Atmosfera s-a schimbat imediat - din cea a unui transport de deportaţi, în cea a unui cazino. Pentru un timp toţi s-au strîns în jurul jucătorilor, schimbînd în şoaptă păreri despre o carte sau alta şi, pentru prima dată într-o săptămînă, lîngă sobă s-a făcut un loc liber. Am deschis uşiţa şi am privit cărbunii strălucind şi arzînd cu flăcări albastre. Am descoperit destul de surprins că nu mai văzusem arzînd cărbuni. Atunci m-am simţit din nou copil, acasă, în serile lungi de iarnă, cu buştenii arzînd în căminul enorm, cu uriaşul de tata şi mama şi surorile. O voce îmi întrerupse gândurile:          - Închide uşa sobei, puştiule, o să ardă mai bine!          Am închis uşiţa şi am dat locul altcuiva. Din lipsă de altă preocupare mi-am îndreptat atenţia către jocul de cărţi. Mizele ajungau foarte sus. Se întîmpla să am în buzunare douăzeci de mii de lei, adică aproape o sută şaizeci şi cinci de dolari înainte de război, pe care-i cîştigasem la aşa-numita piaţă neagră. Fusesem unul dintre nenumăraţii tineri care profitau de ocaziile pe care inflaţia le creează la vreme de război, în special în ţările ocupate. De câteva luni de cînd ruşii ocupaseră Braşovul tot auzisem la şcoală sute de discuţii despe comerţul cu ofiţerii ruşi. Unui băiat i se dăduseră treizeci de mii de lei pentru bicicleta lui. Părea o sumă enormă de bani, deşi aproape totul costa de cel puţin o sută de ori preţul lui normal. De obicei, o bicicletă se vindea cu o mie de lei. Auzisem că ofiţerul care cumpărase bicicleta căuta un acordeon. Ăsta era un adevărat noroc, căci aveam un acordeon minunat pe care mi-l dăduse tata cînd împlinisem paisprezece ani. Mă gândisem că dacă-l puteam vinde pentru o sumă mare, mi-ar fi fost uşor să cumpăr altul şi să-mi mai şi rămînă ceva pe deasupra. Mă dusesem la ofiţerul cu pricina şi ne înţelesesem îndată pentru o sută de mii de lei. Primisem banii în cea mai mare parte în monede de argint de o sută şi cinci sute de lei - îmi luase o oră să-i număr. Ascunsesem optzeci de mii acasă şi încă nu mă hotărîsem ce să fac, cînd fusesem arestat cu restul în buzunar. Dar în timpul celor patru sau cinci zile câte trecuseră, mă bîntuise un sentiment de vinovăţie, pentru că nu-mi consultasem părinţii mai înainte. Mă gândisem că dacă le-aş fi arătat un acordeon mai mare, plus optzeci de mii de lei, m-ar fi felicitat. Dar nu prea eram sigur.          După ce m-am gândit la asta şi mi-am pipăit o vreme banii din buzunare, am hotărît să-mi încerc norocul. Am cîştigat, am pierdut şi am cîştigat din nou. La un moment dat am tras optsprezece şi am pus toţi banii mei pe masă. Trei partide mai tîrziu avam patru sute de mii. Am pierdut iute cea mai mare parte a lor şi apoi i-am cîştigat la loc, ba chiar şi aţii pe de-asupra şi am sfîrşit cu cinci sute de mii. Într-o situaţie obişnuită aş fi fost foarte fericit, dar, în timp ce mă uitam la bani, mă îndoiam că o să-mi folosească la ceva în Rusia, fiindcă, probabil, aveau să ne ia lucrurile la sosire.          După ce s-a terminat partida, o femeie a început să îngîne un cîntec bisericesc, deprimant. O altă femeie i se alătură şi în curînd tristeţea se aşternu peste vagon, dar doi dintre jucătorii mai dezgheţaţi salvară situaţia lălăind câteva cîntece de cîrciumă.[1]aa În toiul balamucului ăsta, am aţipit.          Cam la două-trei zile ne opream şi paznicii lăsau cîţiva oameni să iasă, să aducă mîncare şi apă. Fiecare vagon avea dreptul la două găleţi de apă, iar fiecare grup de cinci oameni împărţea o pîine pe zi. În plus, se distribuia nişte supă subţire de varză şi kaşa - terci de secară. De fiecare dată mă ofeream voluntar pentru aceste corvezi, pentru că mă scăpau puţin de neîntreruptele văicăreli. Trebuia să mă îndepărtez de ele, chiar dacă zăpada se înăţa pînă la genunchi iar eu purtam o pereche de pantofi uşori, negri. Cînd ajungeam înapoi la vagon picioarele îmi erau ude leoarcă. După o săptămîna pantofii deveniră albi şi începură să crape pe la cusături. Am început să mă îngrijorez, închipuindu-mi cum ar fi fost să rămîn descuţ tot restul iernii.          Merita să iei parte la corvezi în special cînd ne opream în micile sate sau orăşele. În timp ce ne îndreptam către punctele de distribuire a mîncării, cercetam oamenii pe care îi întîlneam căci, după propaganda comunistă, intrasem în Paradisul Muncii. Dar n-am văzut nimic altceva decât oameni cu chipuri coţuroase care scuipau spre noi de fiecare dată cînd aveau ocazia. Cîţiva dintre bărbaţi erau atît de pricepuţi la sportul ăsta că, în ciuda faptului că mă aflam de partea ţintelor, am fost obligat să le admir iscusinţa. La început însă nu mă puteam dumiri de ce ne urau atît. Treptat am înţeles că, pentru aceşti oameni, deţinuţii reprezentau duşmanul care le jefuise şi devastase pămîntul. Deci, în mînia lor neputincioasă, ei îşi scuipau, literalmente, ura. Cei care ne urau mai mult scuipau cel mai prost, căci, ca de obicei, emoţia încurca lucrurile.          De fiecare dată cînd aveam ocazia, mă duceam la fereastra vagonului şi priveam vastul ţinut neted. Nu era împărţit în pătrate de garduri şi drumuri în felul în care este cea mai mare parte a Europei. Cât cuprindeai cu ochii nu se vedeau altceva decât cîmpii acoperite de zăpadă.          Drumul a durat trei săptămîni. Întunericul se înstăpînea pe la trei şi jumătate sau patru după-amiaza. Câteodată eram lăsaţi două sau chiar trei zile pe o linie secundară. Frigul era teribil şi tremuratul ne storcea toată energia. Dinţii mei clănţăneau cât era noaptea de lungă. Dimineaţa, istovit de această încordare continuă, încercam să-mi pun sîngele în mişcare rotindu-mă prin vagon. Dar toată lumea încerca să facă acelaşi lucru şi trupurile noastre se înghionteau într-una. Abia aşteptam corvezile, deşi picioarele mele o încasau zdravăn de fiecare dată cînd ieşeam în zăpadă. Nesfîrşitul stat în picioare, schimbîndu-mi greutatea trupului de pe un picior pe altul, rareori aşezat, aproape fără să dorm, oră după oră, zi după zi, era prea greu de îndurat.          Ce-mi zgândărea cel mai mult nervii erau rugăciunile cu voce tare ale acestor oameni deja bătuţi de soartă. O, cum se mai rugau! Se rugau Domnului, lui Iisus Cristos şi Fecioarei Maria să-i ajute, să-i ducă înapoi acasă, dar nimeni nu părea să-i audă pentru că încet, dar sigur, ne adînceam mai mult şi mai mult în Rusia, pînă cînd, într-o zi, am trecut uriaşul rîu Nipru. Am putut să privesc timp de cinci minute Dniepropetrovskul; era un oraş mare, împărţit de rîu în două părţi - de Est şi de Vest. Oraşul arăta exact ca şi oamenii: neîngrijit, urît, risipit, cenuşiu.           Citiți mai departe după ce descărcați cartea de la atasamente                

              Cartea întîi            Pînă la abolirea regalităţii romane            τὰ παλαιότερα σαφῶς μὲν εὑρεῖν διὰ χρόνου πλᾔϑος ἀδύνατα ᾗν⋅ ἑϰ δὲ τεϰμηρίων ῶν ἑτὶ μαϰροτάτον σϰοποῦντί μοι πιστεῦσαι ξυμβαίνει οὔ μεγάλα νομίω γενέϑαι, οὔτε ϰατὰ τοὺς πολέμους οὔτε ἐς τὰ ἄλλα.                     Evenimentele mai îndepărtate nu au putut fi pătrunse temeinic din cauza scurgerii timpului; însă, pe baza mărturiilor care mi s-au părut demne de încredere în urma cercetării, cred că n-au fost importante nici prin războaie, nici în celelalte privinţe.          Thukydides                                    Capitolul I            Introducere            Marea Mediterană, cu ţărmurile sale bogat articulate, crestînd adînc împărăţia uscatului, formează cel mai mare golf al oceanului; cînd îngustată de insule sau de promontorii îndrăzneţe, cînd extinzîndu-se iarăşi la o lăţime considerabilă, desparte sau leagă cele trei părţi ale lumii vechi. În jurul ei s-au aşezat, în negurile timpurilor, triburi care, privite din punct de vedere etnografic şi lingvistic, fac parte din rase diferite, dar formează un întreg istoric. Acesta este întregul numit îndeobşte, nepotrivit, „istoria lumii vechi”; „istoria civilizaţiei popoarelor mediteraneene” ar fi mai aproape de realitate. În cele patru mari etape de dezvoltare, ea aduce în faţa noastră istoria ramurii copte sau egiptene, pe cea a naţiunii aramaice sau siriene, care se întinde adînc în interiorul Asiei pînă la Eufrat şi Tigru, cuprinzînd coasta de est, şi istoria popoarelor gemene ale elenilor şi italicilor, care au primit ca parte de moştenire ţinuturile riverane europene ale Mării Mediterane. La începuturile ei, fiecare dintre aceste istorii se leagă, desigur, de cele ale altor naţiuni şi civilizaţii, însă, curînd, fiecare se îndreaptă spre o identitate proprie şi particulară. Naţiunile neînrudite sau chiar înrudite care locuiesc în jurul acestei mari unităţi, berberii şi negrii Africii, arabii, perşii şi indienii Asiei, celţii şi germanii Europei, au venit în mod sigur în contact cu locuitorii ţărmurilor mediteraneene, dar nici nu le-au dat, nici nu au primit de la ei un real impuls; în măsura în care se poate delimita aria unei civilizaţii, pot să fie demarcate ca unităţi acelea al căror apogeu îl constituie Teba, Cartagina, Atena sau Roma. După ce fiecare a ajuns pe o cale proprie la o civilizaţie specifică şi măreaţă, cele patru naţiuni au elaborat şi au dezvoltat, pătrunzător şi abundent, în relaţii de reciprocitate dintre cele mai felurite, toate elementele naturii umane, pînă cînd s-a desăvîrşit şi această unitate, pînă cînd alte seminţii, care au scăldat pînă atunci ţinutul Mării Mediterane, aşa cum valurile scaldă ţărmul, s-au revărsat peste ambele maluri şi, despărţind istoric coasta de sud de cea nordică, au mutat centrul de civilizaţie din Marea Mediterană la Oceanul Atlantic. Istoria veche se separă astfel nu numai întîmplător şi cronologic de cea modernă. Ceea ce noi numim istorie modernă este într-adevăr formarea unei noi arii culturale, care se leagă de aceea şi mai veche, indo-germanică, în mai multe etape ale dezvoltării sale. Ca şi aceasta însă, este destinată să străbată un făgaş propriu şi să trăiască din plin toate aspectele fericirii şi nefericirii popoarelor. A cunoscut epocile dezvoltării, ale puterii depline şi bătrîneţii, mulţumirea generată de efortul creator în religie, stat şi artă, savurarea comodă a bogăţiei materiale şi spirituale cîştigate, uneori poate chiar şi decadenţa forţei creatoare epuizată de satisfacţia ţelului atins. Dar şi acest ţel va fi numai unul efemer. Civilizaţia cea mai grandioasă are periferiile sale pe care şi le poate duce la împlinire; niciodată însă neamul omenesc, căruia tocmai atunci cînd se crede ajuns la ţintă i se pune din nou misiunea veche, mai cuprinzătoare şi într-o accepţiune superioară.          Sarcina noastră este înfăţişarea ultimului act al acelei grandioase drame a umanităţii – istoria veche a naţiunii care ocupă peninsula mijlocie dintre cele trei, care, pornind din continentul nordic, se întind în Marea Mediterană. Ea este formată din munţii care pornesc din Alpii Occidentali şi se ramifică spre sud. Apeninii coboară mai întîi în direcţia sud-estică între golful vestic, mai extins, şi cel estic, îngust, al Mării Mediterane. Apropiindu-se de acesta din urmă, abia dacă ating limita zăpezii veşnice prin culmea cea mai înaltă a Abruzzilor. De la Abruzzi, munţii se îndreaptă în direcţia sudică, la început unitari şi de o înălţime considerabilă. În continuarea unei depresiuni care formează un peisaj colinar, se despart în două lanţuri muntoase, unul sud-estic, mai domol, şi unul sudic, mai abrupt, ambele încheindu-se prin două peninsule înguste. Şesul care se întinde în partea nordică, între Alpi şi Apenini, pînă la Abruzzi nu face parte, sub aspect geografic, din ţinutul muntos şi deluros sudic şi, pînă în epoci tîrzii, nici sub aspect istoric, din acea Italie a cărei istorie ne preocupă aici. Ţărmul de la Sinigaglia pînă la Rimini a fost încorporat Italiei abia în secolul al VII-lea al Romei (secolul II î.Cr.)1, Valea Padului abia în secolul al VIII-lea (I). Vechea graniţă de nord a Italiei nu o formează aşadar Alpii, ci Apeninii. Aceştia nu se înalţă din nici o parte într-un lanţ de munţi prăpăstioşi, ci, revărsîndu-se larg prin ţară şi incluzînd o multitudine de văi şi podişuri legate prin trecători uşor accesibile, oferă chiar şi oamenilor un loc de aşezare potrivit; avantaj pe care îl oferă şi ţinutul de la poalele lor, ca şi cel riveran estic, sudic şi vestic. Pe coasta de est se desfăşoară, ce-i drept, Cîmpia Apulică, o întindere monotonă, cu ţărmurile nearticulate şi săracă în rîuri, închisă la nord de masivul Abruzzilor şi întreruptă insolit numai de coama abruptă a Garganului. Pe litoralul sudic însă, între cele două peninsule cu care se termină Apeninii, un şes întins se sprijină, în interior, de ţinutul deluros, sărac în porturi, dar bogat în ape şi fertil. Coasta de vest, în fine, un teritoriu larg străbătut de fluvii importante, îndeosebi de Tibru, este împărţită de rîuri şi de vulcani, cîndva numeroşi, în foarte variate văi, coline, porturi şi insule. Aici se formează, din ţinuturile Etruria, Latium şi Campania, nucleul pămîntului italic; regiunea submontană dispare treptat la sud de Campania, iar lanţul munţilor este scăldat aproape nemijlocit de Marea Tireniană. Precum Peloponesul Greciei, Sicilia se ataşează Italiei. Această insulă, cea mai mare şi cea mai frumoasă din Marea Mediterană, al cărei interior este muntos şi parţial pustiu, e înlănţuită, mai ales în est şi în sud de o bordură de splendizi munţi riverani, majoritatea de origine vulcanică. Aşa cum, geografic, munţii sicilieni sînt continuarea Apeninilor, abia întrerupţi de îngusta fisură (Ῥήγιον) a strîmtorii, sub aspect istoric Sicilia este o parte a Italiei, aşa cum Peloponesul este o parte a Greciei, locul de confluenţă a aceloraşi triburi şi sediul comun al aceleiaşi civilizaţii superioare. Peninsula Italică împărtăşeşte cu cea greacă clima temperată, aerul sănătos de pe dealurile de înălţime medie, coborînd pînă în văi şi cîmpii. În privinţa varietăţii ţărmului este întrecută de Grecia; lipseşte arhipelagul care i-a transformat pe eleni într-o naţiune de navigatori. În schimb, Italia se impune în faţa vecinului prin văile mănoase ale rîurilor şi pantele fertile şi bogate în ierburi, propice agriculturii şi creşterii vitelor. Ca şi Grecia, este o ţară frumoasă, care antrenează şi răsplăteşte truda oamenilor şi deschide năzuinţelor neînfrînate accesul spre depărtări; în egală măsură, aspiraţiilor potolite le oferă posibilităţile unui cîştig paşnic în patrie. Dacă Peninsula Greacă este deschisă spre est, cea Italică priveşte spre vest. Pentru Elada, ţărmul acarnanian şi epirotic, pentru Italia, coastele apulice şi mesapiene sînt de o importanţă secundară; şi dacă acolo meleagurile purtătoare ale dezvoltării istorice, Atica şi Macedonia, sînt orientate înspre Asia, Etruria, Latium şi Campania privesc spre Occident. Astfel, cele două peninsule, aşa de mult învecinate şi aproape înfrăţite, se află concomitent despărţite una de cealaltă. De la Otranto se pot zări crestele acrocerauniene; italicii şi elenii s-au întîlnit însă mai devreme şi în relaţii mai strînse pe alte căi de navigaţie decît pe cea proximă peste Marea Adriatică. Destinul istoric al popoarelor a fost prescris şi de data aceasta, ca de atîtea alte ori, de natura terenului: cele două ramuri mari, din care a rezultat civilizaţia lumii vechi, şi-au aruncat umbra, ca şi sămînţa lor, una spre Orient, cealaltă spre Occident.          Urmează să abordăm aici Istoria Italiei, nu cea a oraşului Roma. Chiar dacă, după dreptul de stat formal, comunitatea urbană din Roma a fost aceea care a dobîndit mai întîi stăpînirea asupra Italiei, apoi asupra lumii, aceasta nu se poate susţine în sensul istoric mai cuprinzător. Ceea ce, în mod curent, se numeşte subjugarea Italiei de către romani apare în sensul acesta mai degrabă ca unificarea într-un singur stat a întregii seminţii a italicilor, din rîndul cărora romanii sînt într-adevăr cei mai puternici, însă, cu toate acestea, numai o parte. Istoria italică se împarte în două perioade principale: istoria internă a Italiei, pînă la unificarea sub conducerea tribului latin, şi istoria stăpînirii italice mondiale. În consecinţă, trebuie să prezentăm stabilirea poporului italic în peninsulă, primejduirea existenţei sale naţionale şi politice, subjugarea sa parţială de către populaţii străine cu o civilizaţie mai veche, de către greci şi etrusci, revolta italicilor împotriva străinilor şi nimicirea sau supunerea acestora; în fine, luptele dintre cele două ramuri italice principale, latinii şi samniţii, pentru hegemonie în peninsulă şi victoria latinilor la sfîrşitul secolului al V-lea al Romei (IV). Acestea vor forma conţinutul primelor două cărţi. Următoarea secţiune este deschisă de războaiele punice. Ea cuprinde extinderea rapidă a dominaţiei romane pînă la şi dincolo de frontierele naturale ale Italiei, lungul status-quo al imensului Imperiu Roman şi prăbuşirea sa. Toate acestea vor fi relatate în cartea a treia şi următoarele.                     1. Th. Mommsen a folosit cronologia Romei, deci numărarea anilor de la legendara întemeiere a Oraşului (754 î.Cr.). Pentru a scuti cititorul de efortul recalculării, am indicat şi datele cronologice conforme cronologiei uzuale. Ele vor fi redate prin litere aldine alături de celelalte, fără adaosul „î.Cr.” (de exemplu: anul 364, 390).           Cititi cartea mai departe după ce o descărcați de la atasamente              

Tainele unei vechi meserii în memoria celor căzuţi pe fronturile "războiului tăcut"           CUPRINS:           I. DE LA EDEN LA. WASHINGTON.           Lucifer-spionul şi Moise-şeful de agentură «           Samson şi Dalila «învăţăturile lui Sun-Tzu către spioni.           Alexandru Macedon, cifrul şi. Cenzura.           Ştefan cel Mare, fondatorul. Securităţii!           "Poliţia politică" vine de la Apus.           Napoleon – spionaj şi dezinformare în stil imperial.           Spionii şi independenţa SUA.           Benjamin Franklin-spion "dublu"?           II. INTELIGENŢE ÎN ILEGALITATE.           Spionaj fac întotdeauna ceilalţi!           Premiul Nobel se obţine mai uşor.           America – paradisul spionilor.           III. CONŞTIINŢA-O MARFĂ LA MARE PREŢ!           "Apostolii" de la Cambridgeàfc.           Kim Philby.           Francis Burgess.           Donald Maclean.           Sir Anthony Blunt.           John Carneross.           Homosexualul E. Hoover – maestrul şantajului.           Frustrarea duce la trădare.           IV. AGENŢII DE SPIONAJ – LĂNCIERII TRĂDĂRII.           Spionajul fără agenţi – ca nunta fără lăutari!           "Craii" CIA de la Răsărit: Ceauşescu, Sadat, Pahlavi şi Gorbaciov.           Transfugii ruşi intoxică Occidentul!           Răzbunarea Moskviciului.           V. CANDIDAŢI LA PREMIUL NOBEL AL SPIONAJULUI.           Scriitori şi spioni.           Spioni care au scris istoria.           Sidney Reilly.           Richard Sorge.           Rudolf Roesler.           Chaim Herzog '.           I. V. Andropov.           George Bush.           VI. SPIONAJ ŞI SEX TOTAL!           Naţiunile-spion: spionaj pentru prosperitate.           Mata Hari – fatală dar nu ca spioană!           Lupte crunte, cu femei înfrunte.           Amor ruso-american.           Sex total cu. Soţia premierului I.           Schimb de "rândunici" Anglia – URSS           "Afacerea Profumo" – sex cu. Cădere de guvern.           VII. ACŢIUNILE "ACOPERITE"           De la "asistenţă tehnică" la crimă.           Fidel Castro era. Mai "acoperit"           Nu există doar un holocaust I.           VIII. SPIONAJUL ATOMIC.           SUA a primit puterea (atomică) din Europa "Suntem toţi nişte fii de bestii!" "Dumnezeu a dat Americii bomba atomică" şi. A ajuns în URSS!           Război rece cu spionaj la înălţime.           De aproape, se vede mai bine.           România-în obiectiv atomic!           IX. SPIONAJUL "PRIETENESC" "Nu există prietenii eterne. "           Israelul spionează "en gros" în SUA!           "Schimb de amabilităţi" SUA – Franţa – Japonia.           ONU – cel mai mare centru de spionaj!           X. INFORMAŢIILE – REVOLUŢIE ÎN EVOLUŢIE.           Salvarea naţională – informaţii şi sacrificii.           Sursele publice şi. Minciunile diplomatice.           Sursele umane şi arta recrutării.           Dumnezeu a dat spionilor computerul!           Analiza şi sinteza informaţiilor-totul sau nimic!           Ionel I. C. Brătianu – un model prea îndepărtat.           Balcanii – ţinuţi "la foc mic" de SUA!           Războiul rece, înlocuit cu "pacea cartagineză": distrugerea din temelii a Estului?!           XI. SPIONAJUL ÎN SECOLUL XXI.           Toată lumea spionează pe toată lumea 1           Globalizare dar nu pentru spioni.           Internet – arma americană a invaziei tăcute.           Spionii şi armamentul nuclear-garanţii păcii!           Cunoaşterea înseamnă putere şi pentru România.           Spionajul privat – tot mai agresiv şi fără limite.                         "Încă un titlu-bombă!" – veţi spune, mai mult ca sigur. "încă o carte-bombă!" –punctăm noi.           "Ghidul spionului român" nu e numai un titlu de senzaţie. Este şi o carte demnă de "Colecţia Exploziv", aşa cum, de ani buni, ne-am obişnuit cititorii. Cititori care au înţeles repede că, nu degeaba, editura noastră se numeşte "Obiectiv" şi că ceva "exploziv" poate fi şi "obiectiv", nu senzaţional cu orice preţ.           În ce ne priveşte, ne-am convins, cu timpul, că avem cititori extrem de inteligenţi şi, mai ales, adevăraţi români. Nu voi spune că sunt mai inteligenţi decât ai "altora", cum o fac anumiţi "academicieni" cu umor, dar un lucru este cert: cititorii noştri sunt avizi de a cunoaşte ADEVĂRUL, chiar dacă, iniţial, au mai avut unele prejudecăţi generate de o continuă şi (in) conştientă campanie antinaţională post-decembristă. Patrioţi şi bine intenţionaţi. Lucru dovedit de sutele de taloane-comenzi şi scrisori de felicitare/propuneri primite, de reacţia pozitivă a numeroase "nume grele" ale României acestui început de mileniu.           Mai rămânie, doar, să înţeleagă şi unii parveniţi ai perioadei post-decembriste că, într-o asemenea tranziţie spre dezastru, pe lângă faptul că sunt datori celor pe seama cărora s-au îmbogăţit, susţinerea adevărului şi a imaginii României este mai importantă decât sponsorizarea generoasă a unor concursuri de Miss, cu avantajele (sperate) de rigoare! Că unii nu pot avea bogăţia lor materială dar speră într-o bogăţie spirituală pe care nu şi-o pot permite la preţurile (obiectiv subiective) actuale, că în toate trebuie să existe şi o compensaţie. Un lucru pe care Mecena l-a înţeles foarte bine.           Mai trebuie să înţeleagă, apoi şi cei care àu (mai) rămas să se ocupe de comerţul cu o "marfă" extrem de fragilă: cartea. Că a te baza doar pe marii editori şi a-i neglija pe ceilalţi (posibili viitori mari editori) înseamnă nu numai o greşeală de strategie economică dar şi a pune bazele unei dictaturi editoriale, cu grave consecinţe ulterioare, nu numai pentru libertatea cuvântului dar şi pentru propria libertate şi existenţă. Că a accepta aşa-zişi "colegi" specializaţi în neseriozitate şi "ţepe" înseamnă o greşală fatală pentru breaslă, pe care ar trebui să o evite şi editurile serioase.           Cartea nu este numai o "marfă". Este "hrana spirituală" a existenţei unui popor, în cele mai grele momente sau perioade alë sale. O Naţie rămasă fără cultură mai are un singur pas de făcut pentru a dispărea de pe scena Istoriei: să renunţe la limba naţională! Iar o "cultură" anti-naţională, berbece împotriva istoriei, valorilor naţionale şi conştiinţei de neam, duce la acelaşi lucru!           "Unii" încearcă să ne "înveţe" că ideea de naţiune e ceva periculos, că românii sunt proşti, leneşi, hoţi, escroci, căzuţi din copac şi, mai ales, nerecunoscători faţă de străinii care ne vor binele, vor să ne "civilizeze", să "intrăm în Europa"!           Noi vrem să demonstrăm, în mod obiectiv şi cu date concrete, nu numai că poporul român nu e mai rău decât alte popoare, ci, chiar, că este undeva în frunte, prin istoria sa de cel puţin 10.000 ani, motiv de a ne "bucura" de numeroase şicane şi "tălpi" bine puse. Ceea ce dovedeşte, pe lângă altele, că în România, trădarea, nepăsarea criminală şi slugărnicia au ajuns deja un cancer naţional! Vreţi o dovadă? Ei bine, am încercat, în nenumărate rânduri, să colaborăm şi să ne difuzăm cărţile prin reţeaua celor de la "Humanitas"şi, dacă până atunci mai avuseserăm îndoieli, discuţia cu d-na Liiceanu (soţia "marelui filosof') ne-a lămurit total: purtătorii numelui unor mari loje masonice din România şi Europa nu vor să "difuzeze asemenea fantasmagorii"! Adică, mândria de a fi român, în primul rând. Iar dacă în privinţa unora care îşi mai zic români (deşi mai au doar cetăţenia şi le este, probabil, ruşine cu ea!) am mai avut speranţe, când a fost vorba de angajaţii unor firme străine speranţa a fost minimă şi, s-a dovedit, pe bună dreptate.           Câţi astfel de "români" există astăzi, nu e cazul să mai insist. Veţi citi, în "Secretele Terrei – Istoria începe în Carpaţi", o listă interminabilă şi vă veţi lămuri. Vă asigur că sunt, acolo, printre cele mai cunoscute nume şi firme din România! Oameni care se bat cu pumnul în piept că sunt mari patrioţi, unii fiind chiar plătiţi să fie.           Până una-alta, ca un preaviz şi pentru alţii, voi aminti câteva "nume" ale ideii de neseriorizate (eufemism): ♦ reclamă fără bani: "BERE Scorniceşti"SA, "Microcomputer Service" SA (C-tin Mândruleanu), "EXTENSIV"SA (fraţii Nicu şi Eugen Mihăilescu – un an vechime!); ♦ difuzori "ţepari": "Calypso Press"Bucureşti (soţii Lupaşcu, celebri deja!) "Danubius" Călăraşi, "Eliptic Press" Timişoara, "Eli Press" Zalău, "Oldan Press" Cluj-Napoca (Bogdan Potra); ♦ difuzorr "uituci" (neserioşi): "Tinerama" Botoşani, "Comgis" Focşani, AF "Ştefan Georg/că"P. Neamţ, "Daniva Serv-lmpex"Bucureşti, "loan&Dan"Sibiu, "Canofy"laşi, "Andana"Orşova, "Dacia Traiană"Sibiu, "Samlibris" Satu Mare, "Orlescu" Reşiţa, "Libris" Dr. Tr. Severin etc.           Aceste liste nu sunt decât o înşiruire de nume care au în spate o singură "calitate": NESERIOZITATEA. Unii, cu miliarde în cont, au vrut reclamă, s-au dat patrioţi atunci dar au "uitat" (de l-4 ani!) să şi plătească. Alţii, au "dispărut în ceaţă", ori s-au specializat în "ţepe", cum sunt bucureştenii de la "Calypso", arhicunoscuţi în branşă, de te miri cum de nu au fost "eliminaţi"până acum, ca o măsea stricată ce poate distruge întregul organism.           Difuzarea de carte este un domeniu greu, pentru oameni, în primul rând, de bun simţ, la care trebuie să te aştepţi la un nivel de cultură mult peste media celor din comerţ. Cu atât mai mare e surpriza când te loveşti, în domeniu, de indivizi "de cartier ", pe care ar trebui să-i aflăm undeva prin târgurile de vechituri. Poate aşa se explică de ce "piaţa" este inundată de subproducţii: reviste şi cărţi pornografice sau diverse kitsch-uri. Pentru că le cere "piaţa" iar "piaţa" sunt astfel de oameni care pricep prea puţin din fenomenul numit cultură. Dacă nu mă credeţi, vă spun că sunt zone în care difuzorii se plâng că "nu merge" dar, în schimb, primim o groază de taloane-comenzi, telefoane sau scrisori prin care cititorii se plâng că ar vrea să ne cumpere cărţile şi nu le găsesc afâşate.           Ca orice societate comercială, pentru a fi viabilă, o editură trebuie să aibă vânzare şi, în primul rând^ încasări cât mai prompte. Sunt legi ale comerţului cşre nu pot fi eludate. Editarea de carte este, însă, un domeniu aparte, din toate punctele de vedere. Care se învârte într-un cerc vicios, în nici un caz în favoarea editorului. Difuzorii serioşi nu sunt mulţi. Falimentele în domeniu sunt multe şi te lovesc atunci când te aştepţi mai puţin. Comisioanele de difuzare au tot crescut, încât au ajuns la dublul sau triplul dreptului de autor! Graţie "sprijinului" acordat de stat, hârtia şi toate cheltuielile de tipărire se tot "umflă", adeseori peste cursul dolarului. Nu există sponsorizări de la Ministerul Culturii, decât, eventual, pentru cărţi gen "O istorie a evreilor Paul Johnson, a Editurii HASEFER (a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România), în care românii sunt "făcuţi" cei mai mari criminali de război, înaintea austriecilor şi germanilor.           În condiţiile în care preţurile tot cresc, comisionul de difuzare urcă dincolo de 30%, dreptul de autor reprezintă 15% (iar prin lege e şi mai puţin!), susţinerea statului lipseşte cu desăvârşire, plăţile se fac după multe luni de zile, (iar uneori nu se mai fac!) credeţi-mă, a fi editor, în condiţiile actuale, înseamnă unul din următoarele lucruri: – să fii nebun de-a binelea;           — Să fii patriot (adică fraier, după perceptelje actuale);           — Să fii papagalul unor interese străine (bine plătite).           Prefer să fiu. Nebun şi fraier! Vorbesc la singular, pentru că editura îmi aparţine în totalitate, am pornit-o cu cei. 200.000 lei despre care am amintit deja prea mult şi, dacă în "OBIECTIV" a apărut ceva ce nu convine, eu suport consecinţele: accidente, tentative de accidente, procese (cu "OBIECTIV MAGAZIN"), "tălpi" etc., etc.           Constat cu stupoare că un om care încearcă să facă ceva (bun) pentru ţara lui nu are decât. Stress şi dezavantaje, mesajul fiind clar! Mulţi se miră de ce ne pleacă valorile din ţară, de ce o ducem din rău în mai rău. Ca unul care ar fi trebuit să lucrez, de pe vremea lui Ceauşescu, "în exterior" şi care aveam toate atuurile să reuşesc "afară", aş fi putut să fac acelaşi lucru demult. Cred, însă, că mai trebuie să existe şi români în România, să-şi servească ţara din interior, să n-o lase pradă unor neaveniţi.           Nu m-a interesat niciodată politica, de la început am zis că "sunt toţi o apă şi-un pământ", deci, oricumnu era loc pentru oameni "nedisciplinaţi", cu concepţii proprii despre lumea înconjurătoare.           Nu m-a interesat niciodată să intru în "lumea informaţiilor", deşi, vorba unor "racolatori" de ocazie, ar fi fost "lumea mea": informaţii, aventură. Da, poate aş fi putut fi un bun şef de "analize şi sinteze"! Numai că nimic nu este mai frumos decât libertatea de gândire! Am fost incomod şi când am lucrat în presă ("Cuvântullibertăţii" Craiova, "Adevărul", "Evenimentul zilei") şide fiecare dată a trebuit să plec, pentru că nu "cadram" cu politica şefilor (ei ziceau "a ziarului"), deşi am contribuit mereu la îmbunătăţirea imaginii şi tirajului ziarului. Atunci m-am convins, încă o dată, ce înseamnă să ai şefi şi care le este "mulţam"-ul!           Pentru faptul că nu am vrut niciodată să fiu la cheremul nimănui sau să fiu influenţat/manipulat, vă asigur, am "tras" destul în viaţă! Astfel de oameni deranjează, chiar dacă sunt profesionişti, patrioţi şi bine intenţionaţi.           Un astfel de caracter este şi autorul acestei cărţi şi acest lucru, probabil, ne-a apropiat foarte mult, în ciuda diferenţei de 22 de ani. Cine a fost cu adevărat col. (r). Florian Gârz, puteţi afla din biografia (expeditivă) publicată în paginile următoare.           Ei bine, dl. Florian Gârz, este unul din puţinii militari care s-a manifestat făţiş împotriva lui Ceauşescu, cerându-i schimbarea, motiv pentru care, la 1 iulie 1984, a fost destituit din Centrala M. Ap. N., după 30 de ani lucraţi ca ofiţer în Serviciul de Cercetare Strategică al Armatei. Veţi vedea, nedumeriţi, din această carte, că dl. Gârz îi apreciază şi acum patriotismul lui Ceauşescu. Consecvent, însă, permanent şi public, nu i-a apreciat metodele (dictatoriale) şi strategia (dovedit greşită).           Până atunci, făcuse pregătire la Academia de Pace a ONU (1979-l981), participase ca expert la câteva seminarii şi colocvii internaţionale (despre care scrie şi în carte), pe linie de securitate europeană şi mondială şi adusese (de la Viena, în 1979 şi 1981) primele regulamente şi instrucţiuni în legătură cu rolul şi locul trupelor de menţinere a păcii. Unii ar spune acum: securist şi nomenclaturist! Şi ar "rezolva" problema, pentru ca nu cumva să mai apară un "dizident" (adevărat) printre atâţia contrafăcuţi.           Numai că Florian Gârz n-a fost, niciodată, nici "securist" şi nici "nomenclaturist" în fond, "securist" nu înseamnă, în nici un fel. "fiul Satanei"! Am mai scris şi nu vreau să revin pe larg: dacă toţi securiştii ar fi fost "diavoli", la cât nu mi-am putut "ţine gura", Revoluţia ar fi trebuit să mă găsească dizident, adică după gratii. Oportunişti şi jigodii sunt peste tot şi majoritatea şi-au "revenit" iar unii ne conduc şi acum. De ce n-ar fi fost şi în Securitate? Esenţa este ca toate jigodiile umane ale poporului român să fie "eliminate" şi cât mai rapid. De acord, dar dacă nu putem să le "eliminăm" pe cele care sunt la vedere (eu m-am chinuit, în presă, aproape 10 ani, cu sute de parveniţi ai "junglei" post-decembriste-şi majoritatea au, acum, putere şi mai mare!), avem dreptul moral să acuzăm, fără dovezi, oameni "din trecut"?           Un lucru este clar: col. (r). Florian Gârz şi dacă ar fi vrut, n-ar fi putut fi un opresor! Pentru că a lucrat în Armată şi, nu numai atât, şi-a servit ţara fie în străinătate, fie riscându-şi postul şi chiar viaţa, încercând să-i "deschidă ochii" lui Ceauşescu.           A lucrat în străinătate, "pe sudoarea poporului" etc., etc. (ştiţi sloganurile)? Da, cum să nu, Florian Gârz, ca şi alţi colegi, s-a "îmbuibat": stă într-un apartament în Bucureşti pe care metroul îl cam "ocoleşte" şi are, ca maşină, o "Dacia" ce ar putea fi dată model de rezistenţă la gropile din România!           Poate n-ar fi trebuit să dezvălui asemenea informaţii la care n-am dreptul dar cred că dl. Gârz merită, totuşi, o imagine corectă! Chiar şi trecând peste incredibila sa doză de modestie şi de bun simţ, calităţi proprii doar marilor valori. Şi, poate, nu e rău să vedeţi cum sunt tratate marile valori în România, nu numai acum, în perioada aceasta de tranziţie interminabilă spre dezastru, ci şi în "epoca de aur". Şi atunci, cum să nu apreciezi un om, care, în ciuda greutăţilor sau şicanelor, găseşte puterea de^ aprecia patriotismul unui şef de stat care nu l-a apreciat la adevărata sa valoare? Un profesionist adevărat, aflăm acum, nu se lasă niciodată pradă sentimentelor şi rămâne la fel de. OBIECTIV! Nu-i aşa că, nu întâmplător s-a lăsat "racolat" de noi?!           Dacă-i veţi citi biografia, vă veţi convinge, probabil, că col. (r) Florian Gârz ar fi trebuit, de ani buni, să fie general! E treaba celor în drept, nu hotărâm noi, dar nu putem să nu observăm că sunt (măcar) zeci de oameni care au fost răsplătiţi cu acest grad, pe motive politice, fără să aducă servicii ţării nici pe sfert cât Florian Gârz. Aceasta, apropo de aşa-zisul nomenclaturism.           Patriotismul şi profesionalismul col. (r). Florian Gârz sunt deasupra oricărei îndoieli, indiferent cât ar vrea unii să găsească "noduri în papură". Aproape întreaga sa pregătire militară a fost efectuată de pe poziţia de şef de promoţie. Nu este, deci, de mirare că, în 22 august 1968, căpitanul Gârz, ofiţer în Secţia de Legături Externe a Armatei Române, a – fost chemat de urgenţă pentru a asigura translaţia întâlnirii istorice a ministrului Ion loniţă cu ambasadorul (Davis) şi ataşatul militar (col. Rossa) ai Ambasadei SUA iar Nicolae Ceauşescu l-a solicitat ca translator la întâlniri cu ataşaţi militari şi delegaţii militare străine. Un amănunt pentru istorie: col. Rossa i-a "evidenţiat" că ruşii vor trece România (în 1968) sub şenilele tancurilor, i-a propus să-f scoată din ţară drept "colet diplomatic" şi a rămas perplex în faţa refuzului său hotărât.           Autorul acestui volum se aseamănă, în multe privinţe, cu mareşalul Antonescu, deşi nu-i aprobă în totalitate politica: a fost mereu şef de promoţie şi a îndeplinit (între 1961 şi 1975) misiuni specifice pe linie militară în aceleaşi metropole: Londra, Beijing şi Ankara. Adică, exact acolo unde se vede, cu adevărat, valoarea unui ataşat militar. Deşi nu e dispus la dezvăluiri, fostul (contra) spion a lăsat destule "urme" pe unde a trecut, iar aceasta cu o dovadă clară a profesionalismului: respectul nelimitat al adversarilor!           Ca un profesionist adevărat, Florian Gârz nu spune niciodată mai mult decât doreşte să spună. Beleaua este că un ziarist are, uneori, aceeaşi (dacă nu superioară, nefiind uneori luat în seamă) calitate de a obţine informaţii şi de a citi printre rânduri! Iar ca o concluzie din corelaţii, Florian Gârz şi-a făcut perfect datoria faţă de ţară şi, culmea! A obţinut şi respectul indestructibil al celor de la Beijing, Ankara şi Londra. Ei bine, dacă veţi şti să citiţi printre rânduri unul din volumele anterioare, "CIA contra KGB", veţi afla una din loviturile de maestru ale col. (r). Florian Gârz!           Un foarte bun spion poate deveni oricând (măcar) un bun contraspion. Iar un bun (contra) spion are oarecari şanse să ajungă "cineva" în Serviciul Analiză-Sinteză. Florian Gârz a dovedit că se poate adapta la excepţional în toate cele trei sectoare ale unui serviciu de informaţii şi încă unul militar, adică extrem de dificil şi delicat: a ajuns şef al Secţiei Analiză-Sinteză din cadrul Serviciului de^ Cercetare Strategică al Armatei (anii '80) şi al Secretariatului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării –CSAT (199t-l997) şi nu degeaba este considerat de specialişti unul dintre cei mai buni analişti ai domeniului politico-militar (nu numai din România!).           O dovadă a profesionalismului său sunt şi predicţiile din anterioarele cărţi, unele deja împlinite (războiul NATO-Jugoslavia, predicţie făcută înainte de 27.05.1993), altele în curs de realizare (a se vedea titlul cărţii din 1995: "NATO – globalizare sau dispariţie?").           Mai puţin profesionişti s-au dovedit, din păcate, "consumatorii" fireşti ai analizelor sale politico-militare. La puţin timp după plecarea (pensionarea) sa de la Cotroceni, Florian Gârz a trimis preşedintelui Emil Constantinescu un studiu de întindere privind situaţia din Balcani. Cu o analiză "la sânge" şi predicţia de rigoare a evenimentelor ulterioare, care s-au confirmat întocmai! Culmea indiferenţei şi neprofesionalismului, cei de la Cotroceni l-au ignorat pe "proaspătul" pensionar. După o perioadă suficientă de aşteptare, din disperarea omului care vrea să-şi servească ţara prin orice mijloace, exasperat, Florian Gârz ne-a trimis materialul şi, fireşte, l-am publicat. Ei bine, după multe săptămâni, când predicţiile începeau să se confirme în mod neliniştitor, m-am trezit cu un telefon, de la un consilier prezidenţial, care, culmea! Îmi solicita să le trimit colecţia cu numerele în care apăruseră articolele-lui Gârz! Probabil, pierduseră documentul oficial! volumul de faţă poartă denumirea de "Ghidul spionului român" din mai multe motive. El poate fi un ghid pentru orice spion din lume american, rus, britanic, francez etc. 

SECRETELE SERVICIILOR SECRETE           CUPRINS:           Capitolul I.           RĂZBOAIELE MONDIALE ŞI SPIONAJUL MODERN.           Trădătorul Stürza, precursorul lui Pacepa.           Obiectivul lui Canaris: petrolul românesc.           Războiul spionilor.           Măcel ruso-german. În folos american.           Germania – salvată de. Insurecţia română!           Frontul invizibil.           Drept recunoştinţă – generalul Patton-asasinat!           SUA – asul din mâneca evreilor.           Trei Conferinţe cruciale care au crucificat România.           Potsdam – cimitirul Germaniei, Japoniei şi Europei de Est "Am câştigat, trăiască războiul rece!".           Capitolul II.           SERVICIILE SECRETE PE FRONTUL ANTICOMUNISMULUI.           Şcoala germană: Organizaţia Gehlen.           Agenţia Centrală de Informaţii -C. LA.           Agenţia de Informaţii a Apărării – D. I. A.           Agenţia Naţională de Securitate – N. S. A.           CIA – Ml 6, doi fraţi de cruce.           Tehno-spionajul.           Eşecuri multe şi dese,. Cheia marilor succese!           I"           Spionii,. Membri de partid?           Capitolul III.           CULISELE RĂZBOIULUI RECE.           S. U. A. – militarizare de (10.000) miliarde!           Doctrina Truman.           Directiva N. S. C.-68.           "Monstruozitatea" C. l A.           F. B. I. şi "pericolul roşu" din S. U.           "Mai bine mort, decât comunist!"           Democraţie în stil american: "liste negre", ascultări ilegale şi turnători "Contractul cu România" aparţine. Partidului Republican din S. U AA.           Dosarele Securităţii – gestionate de C. I. A.?!           "Marca C. I. A." – asasinatul politic.           Experimentul Jugoslavia.           Dej – "Vulpea din Carpaţi" -           — Marea Sfidare "Dacă era protejat de Securitate, Kennedy murea de bătrâneţe!"           Pacepa şi alţi trădători de Neam.           Polonia – repetiţii pentru '89           Reagan – actorul din "Războiul stelelor"           Capitolul IV.           SERVICIILE DE SPIONAJ ALE SECOLULUI XXI.           PERSPECTIVE.           Comunitatea serviciilor de informaţii ale S. U. A.           Strategii şi obiective pentru secolul XXI.           Comunitatea serviciilor de informaţii ale Federaţiei Ruse.           Serviciile secrete ale Marii Britanii.           Serviciile secrete ale Franţei.           Serviciile secrete ale Israelului.           Alte servicii de spionaj pentru secolul XXI.           România în angrenajele spionajului străin.                 Pe sub ochii cititorului acestei cărţi defilează o lume crudă, nemiloasă, urâtă dar fascinantă în cel mai adevărat sens al cuvântului. E lumea spionajului şi contraspionajului, lumea în care ne-am cheltuit o mare parte din viaţă. E o lume de neînţeles pentru cei care o studiază din că cărţi, o lume a cărei existenţă e greu de crezut de cetăţeanul român prea bulversat de propaganda postdecembristă. Şi totuşi, această lume există, trăieşte şi se luptă după regulile ei nemiloase şi crude. O luptă ascunsă între spionii şi contraspionii lumii e de preferat oricărui conflict militar. Desigur, e de preferat pentru ţările care şi-au organizat servicii secrete puternice, bine pregătite şi bine înzestrate. Din păcate, România nu se numără printre ele. În nici o altă ţară din lume n-a existat o batjocură mai mare la adresa serviciilor secrete ca în România. În perioada socialistă, ideologia politică dominantă şi obsesiile personale ale dictatorului Ceauşescu au slăbit serviciile secrete ale Securităţii şi Armatei până la limite insuportabile. Diversiunea fesenistă din decembrie 1989 a definitivat demolarea organelor informative române. Ne trebuie ani lungi să ne revenim la normal. Desigur, ne vom reveni dacă vom fi lăsaţi s-o facem, dacă liderii politici vor înţelege bine rolul serviciilor secrete.           Ca şi în cele late cărţi, col. (rez.) Florian Gârz lucrează cu informaţii exacte, extrase inclusiv din lucrări de prestigiu, astfel că nu poate fi bănuit de nici un fel de părtinire. Dincolo de cortina viepi, apar sforile prin care sunt manipulap oamenii politici şi cetăţenii de rând. Bine ar fi ca măcar liderii să pună mâna să studieze astfel de lucrări, să nu se mai lase prinşi în capcana propagandistică a serviciilor secrete duşmane cum, din păcate, s-a şi întâmplat în România. Nu suntem o ţară lipsită de duşmani, nu suntem în afara confruntării informative. După decembrie 1989, România a devenit raiul spionilor duşmani, a manipulatorilor şi diversioniştilor de tot felul. Suntem în pericol de a pierde părţi din teritoriu dar nu ne trezim la realitate, nu punem accentul cuvenit pe munca serviciilor secrete. Despre acest lucru ne vorbeşte Florian Gârz în cartea sa. E o carte avertisment pentru liderii politici. Sper să-l înţeleagă corect.           Cui foloseşte o asemenea carte? În primul rând, celor care s-au trezit în înalte funcţii politice sau administrative fără a avea un minim de cunoştinţe din lumea informaţiilor exacte. E obligaţia lor să se informeze şi să ia măsuri în cunoştinţă de cauză, în al doilea rând, e o carte necesară cetăţeanului de rând, subiect al manipulării efectuate de serviciile secrete adverse. Fiecare avem datoria să cunoaştem, să nu ne lăsăm manipulap împotriva fragilelor servicii secrete naţrvicii secrete naţionale, să le i sprijinul necesar, chiarâmportiva propagandei desfăşurate de agenţii serviciilor secrete duşmane ori de către idioţii din neamul nostru. Citiţi-o şi nu veţi regreta!           Pavel CORUT.           CUVÂNTUL EDITORULUI.           Editura "OBIECTIV" – Craiova îşi continuă, seria "bombelor" editoriale!           După revista "OBIECTIVMAGAZIN" (cu difuzare în judeţele Olteniei, timp de 3 ani) şi volumele "Războiulparapsihologic împotriva României" (Teodor Filip), "Secretele lui Pavel Coruţ" (Eugen Delcea şi Oana Nuţă) şi "Secretele USLA" (Teodor Filip), iată acum, în librării, chioşcuri şi pe tarabele difuzorilor en-detail, o nouă "bombă" din "colecţia' EXPLOZIV": "CIA contra KGB – Secretele serviciilor secrete".           După unul din şefii USLA anilor '80 (Teodor Filip) şi după un contraspion militar (Pavel Coruţ), Editura "OBIECTIV1 va propune un nou "greu" al serviciilor româneşti de informaţii: col. (r) Florian Gârz, bihorean ca şi lt. col. (r) Teodor Filip.           Adepţii lui Ticu Dumitrescu şi cei "lămuriţi" de diversiunile post-decembriste ale agenţilor de influenţă ai spionajului străin vor exclama excedaţi: "larsecuristi?           Dar, oare, întrebăm, cei enumeraţi mai sus au fost cu adevărat "securişti", în sensul peiorativ atribuit după '89 unei întregi structuri de siguranţă naţională, prin extrapolarea la întreg a "calităţilor" de poliţie politică a unei singure părţi, Direcţia I a Securităţii? Este clar că nu! Teodor Filip a fost un uslaş care a contribuit la salvarea multor vieţi omeneşti şi la eliminarea actelor teroriste de pe teritoriul României. Pavel doruţ, desi nu mai are nevoie de prezentări suplimentare, în calitatea contraspionului Paul Cemescu, nu a făcut nimic altceva decât să protejeze dezvoltarea Armatei şi industriei militare româneşti de eventuale activităţi ostile ale oficinelor de spionaj străine.           În cel priveşte pe autorul cărţii de faţă, col. (r) Florian Gârz, o parte din activitatea şi biografia sa o'puteţi afla lecturând rândurile de pe coperta-verso. Merită, însă, a puncta şi adăuga câteva aspecte mai mult decât importante şi interesante.           Florian Gârz este unul dintre puţinii militari ce s-a exprimat făţiş împotriva lui Ceauşescu, cerându-i schimbarea, motiv pentru care, la 1 iulie 1984, a fost destituit din Centrala M. Ap. N., după 30 ani lucraţi ca ofiţer în Serviciul de Cercetare Strategică al Armatei. Până atunci, făcuse pregătire la Academia de Pace a ONU (1979-l981), participase ca expert la câteva seminarii şi colocvii internaţionale, pe linie de securitate euro-peană şi mondială şi adusese (de la Viena, în 1979 şi 1981) primele regulamente şi instrucţiuni în legătură cu rolul şi locul trupelor de menţinere a păcii.           Cum aproape întreaga sa pregătire militară a fost efectuată de pe poziţia de şef de promoţie, nu e de mirare că, în 22 august 1968, căpitanul Florian Gârz, ofiţerân Secţia de Legături Externe a Armatei române, a fost chemat urgent pentru a asigura translaţia întâlnirii istorice a ministrului Ion loniţă cu ambasadorul (Davis) şi ataşatul militar (col. Rossa) ai Ambasadei S. U. A. iar Nicolae Ceauşescu l-a solicitat ca translator la întâlniri cu ataşaţi militari şi delegaţii militare străine.           Putem, apoi, trece oare cu uşurinţă peste faptul că fostul şef de promoţii (ca şi Antonescu) a îndeplinit, între 1961 şi 1975, misiuni specifice pe linie militară la Londra, Beijing şi Ankara, exact metropolele în care a fost ataşat militar viitorul mareşal Ion Antonescu?           Fostul şef al Secţiei Analiză-Sinteză din cadrul Serviciului de Cercetare Strategică a Armatei (anii '80) şi Secretariatului Consiliului Suprem de Apărare al Tării (199l-97) este considerat de specialişti, încă din anii '80, unul din cei mai buni analişti ai domeniului politico-militar. O dovadă a profesionalismului'său sunt şi predicţiile din anterioarele cărţi, unele deja împlinite (războiul NATO – Jugoslavia, predicţie făcută înainte de 27.05.93!), altele în curs de realizare (a se vedea titlul cărţii din 1995: "NATO – globalizare sau dispariţie? De la războiul rece la pacea pierdută'%           Col. (r) Florian Gârz posedă o doză incredibilă de modestie şi bun simţ, calităţi proprii doar marilor valori, care nu mai au nevoie de elogii. În aceste condiţii, subsemnatul a fost şocat de o afirmaţie a domniei sale, aparent lipsită de modestie. "CM contra KGB – Secretele serviciilor secrete" este o carte unicat în Europa de est!" După surpriza de moment, am ajuns la concluzia că trebuie să-i dau dreptate. Un superprofesionistân domeniul analizei şi sintezei informaţiilor secrete ştie foarte bine ce gândeşte şi scrie. Rămâne doar să vă convingeţi şi dumneavoastră, stimaţi cititori.           În ce ne priveşte, promitem ca EDITURA "OBIECTIV" să continue, cu aceeaşi frecvenţă, apariţiile-bombă din cadrul "Colecţiei EXPLOZIV ", aducând în prim-plan şi alte subiecte sau alţi "grei" ai Serviciilor secrete din România. Pentru că, într-o perioadă de haos generalizat şi de război total împotriva Neamului românesc, în care nu cunoaştem mare lucru, nici măcar din prezent şi trecutul apropiat, iar istoricii sunt trecuţi pe "stand by" de legile în vigoare, cine oare poate descâlci mai bine iţele plasei diversioniste întinse deasupra Carpaţilor decât "greii" Informaţiilor române?           Eugen DELCEA.

CUVÂNT ÎNAINTE.           Corsica şi Belgia scindată în două, a întrevăzut o Albanie mai mare, care e încă de domeniul viitorului. Dar a spune că agitaţiile etnice nu pot forma principiul unei restructurări politice în Europa secolului XXI este inadmisibil pentru cineva care, între timp, a asistat la modificările hărţii din ultimii ani. Neputinţa colosului rusesc de a-i învinge pe ceceni e o dovadă a forţei sentimentului naţional, deşi într-o fază premodernă. De asemenea, după crâncenul război care a pustiit Bosnia, declaraţia că fragmentarea fostei Iugoslavii a avut „un caracter relativ paşnic” devine involuntar sarcastică. Ce preţ se mai poate pune pe afirmaţia că regimul comunist a rezolvat problema naţională în toată Europa de Est, cu singura excepţie a României lui Ceauşescu? Oricât de penibil ar fi, trebuie să ne amintim că, după părerea profesorului Hobsbawm, „numai Revoluţia sovietică din 1917 a oferit mijloacele şi modelul unei creşteri economice mondiale reale şi a reechilibrat dezvoltarea tuturor popoarelor”. Aceste cuvinte se pot citi într-un număr din 1962 al revistei Marxism Today. Tot ca un argument pentru a elogia teoria şi practica comunistă, un pasaj din cartea de faţă admira eforturile autorităţilor din Germania răsăriteană de a menţine în viaţă limba sorbilor, străveche minoritate slavă din Lusacia. Cu toate acestea, autorul mărturiseşte astăzi că „Republica Democrată Germană nu a fost un stat democratic, în nici un sens realist al cuvântului„. Sentimentul, mai degrabă decât raţiunea, justifică astfel de incongruenţe. De altminteri, chiar istoricul britanic recunoaşte filosovietismul intelectualilor occidentali din vremea tinereţii sale, când U. R. S. S. trecea drept „statul muncitorilor„, beneficiind apoi şi de simpatiile antifasciştilor (deşi a existat şi un „antiimperialism„ al dreptei liberale, pe care autorul îl uită). Dar obiecţiile noastre nu se opresc aici. Pentru riobsbawm, subiectul începe să se închege pe la 1780. Condiţiile genezei medievale a naţiunilor sunt vag evocate. E aici o întreagă preistorie a naţionalismului care lipseşte – ceea ce E. Lemberg numeşte „naţionalismul primitiv şi instinctiv„ (ca în Caucaz!). în privinţa periodizării, ar fi de arătat că procesul de expansiune integrator prin care se formează statul naţional merge pe urmele acţiunii centralizatoare a monarhiilor din veacurile XV-XVI, pe când tendinţa de secesiune, pe care o constatăm în sud-estul Europei şi în Scandinavia în epoca modernă, a fost precedată de „revoluţiile” eşuate din secolul al XVII-lea (Cehia, Catalonia, Napoli). Nu există un singur drum către individualitatea naţională. Cum spunea           3 Ibidem, p. 5. Eugen Lemberg, II nazlonaltsmo, Roma, 1981, p. 50-53           M. Berza: „trecerea de la popor la naţiune se face, acolo unde evoluţia e normală, ca la englezi sau la francezi – căci la bulgari naţiunea se formează în opoziţie cu elementul dominant, otoman – în cadrul aceluiaşi stat, printr-un proces de creştere a conştiinţei sociale, legat de transformarea însăşi a societăţii. Sunt, de asemenea, naţiuni care apar, într-un anumit fel, ca o creaţiune a statului, în fapt a nevoilor profunde care decid forma statală. Mă gândesc îndeosebi la naţiuni constituite pe bază plurietnică şi fără de asimilare, ca naţiunea elveţiană şi, totuşi, naţiunea belgiană”.           Observaţiile aceluiaşi istoric, care se continuă pe tema împrejurărilor în care s-au format pe rând poporul român, naţiunea şi, în cele din urmă, statul modern, însoţit vremelnic de unitatea naţională, sunt cu atât mai binevenite cu cât profesorul Hobsbawm, când se referă la România, numai în treacăt, pare superficial informat. într-adevăr, de ce compară autorul unirea cehilor cu slovacii, a polonilor cu lituanienii şi ucrainenii, a românilor din Moldova cu cei din Muntenia şi Transilvania, ca şi cum în toate trei cazurile ar fi existat diferenţe considerabile între elementele înmănuncheate, în privinţa originii etnice, a istoriei şi a limbii? Chiar fractura prin care, de la 1812 la sfârşitul războiului Crimeii, jumătatea orientală a Moldovei e separată de restul principatului, sau efectul celei de-a doua anexări asupra judeţelor din sudul Basarabiei vreme de patruzeci de ani n-au şters caracterul omogen al civilizaţiei (limbă, moravuri, costum etc.) de pe malurile Prutului. Cu cuvintele lui M. Berza: „Părăsiţi de Roma, ne-am format ca popor fără de apărarea statului; am reuşit să supravieţuim şi, când a fost cu putinţă, să ne creăm şi o viaţă de stat. Dar, atunci, statul nu a fost unul sfrigur pentru întregul popor. Am vieţuit astfel despărţiţi, dar cu o conştiinţă tot mai deplină a unităţii noastre. Nici naţiunea nu s-a constituit, la noi, în cadrul unui stat, ci a mai multora şi, odată constituită, ea şi-a format treptat, ca o supremă necesitate, statul unitar.” Ceea ce e şi frumos spus şi adevărat.           A doua greşeală pe care o comite Eric Hobsbawm este de a considera România dintre cele două războaie mondiale ca „un stat multinaţional”, asemenea Poloniei, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei. După atâta timp, cifrele statisticilor oficiale pot fi contestate, dar îndreptate nu. Din populaţia ţării de la 1930, 76% erau români. Nici o minoritate nu depăşea ca număr grupul etnic maghiar, evaluat la 7%. în Iugoslavia,           5 Minai Berza, Pentru o istorie a vechii culturi româneşti, ed. A. Pippidi, Bucureşti, 1985, p. 52.           X.           XI  la aceeaşi dată, sârbii (cu muntenegreni cu tot) reprezentau abia 43%, croaţii 23%, slovenii 8,5%, iar în Cehoslovacia germanii ajungeau la peste 22%, cifră egală cu a slovacilor. Numărul polonilor din Polonia se ridica la aproape 69%, dar ucrainenii formau 14%. Şi atunci, nu e o prejudecată să se mai vorbească de „statul multinaţional” căruia i s-ar fi pus capăt, printr-o împărţire ca a Poloniei, în 1940?           În situaţia aceasta s-a ajuns printr-o lungă experienţă istorică pe care o cunoaştem mai bine decât Hobsbawm. Am încercat să schiţăm liniile mari ale acestei evoluţii. Ea începe din momentul în care poporul român are un nume colectiv: are chiar două, cel pe care şi-1 dă singur – care nu e altceva decât amintirea originii romane – şi cel folosit de germanici, slavi, maghiari etc. Primul, deşi atestat în româneşte abia din veacul al XV-lea, poate fi dedus din menţiunea acelei „provincia de Rumenia” dintr-un text geografic spaniol de la mijlocul secolului al XrV-lea. Cât despre vlahi – denumire care reflectă recunoaşterea externă a latinităţii – ei apar în izvoarele bizantine din veacul al X-lea, iar cărturarii apuseni ştiau de existenţa lor la jumătarea secolului al XH-lea, când Otto de Frelsing se referă la „Falones”, populaţie din Transilvania. Ideea unui teritoriu comun e atestată din 1374, prima oară când se întâlneşte în documente titlul de „domn a toată Ungrovla-hia”. Principatul vecin, al Moldovei, este şi el o „Moldovlahie”, atât în formularul diplomatic constantinopolitan, cât şi în acela al cancelariei proprii, deşi, aici, conştiinţa legăturii de neam cu românii de la sud de Carpaţi, din cealaltă „Vlahie”, nu răzbate înainte de 1415. Domnia lui Alexandru cel Bun este chiar epoca în care Moldova se extinde către răsărit, luând în stăpânire, pe urmele unei paşnice „colonizări” pastorale şi agricole, ţinutul dintre Prut şi Nistru. Pe lângă asocierea cu un teritoriu specific (dublu, în acest caz), Anthony Smith identifică drept dimensiuni ale existenţei unui popor conştiinţa unei obârşii comune – ceea ce datează din jurul anului 1400, după mărturia lui Ioan de           Vezi Joseph Rothschild, East Central Europe between the Two World Wars, Seattle, 1990, passim; Andrei Pippidi, Nation, natlonaltsme et democraţie en Roumanie. în L'autre Europe, 26-27, 1993, p. 151-162.           Idem, Identitate naţională şi culturală. Clteva probleme de metodă, în Revista de istorie, 38, 12, 1985, p. 1178-1197 (reeditat în culegerea de studii Identitate/alterttate In spaţiul cultural românesc, ed. Al. Zub, Iaşi, 1996, p. 56-79).           Idem, De l'utopte ă la geographie. Une „Roumanie” au XlVe slecle? în Revue roumaine d'histolre, XXV, 1-2, 1986, p. 69-79.           9 Otto of Freising, The Deeds of Frederick Barbarossa, trad. Ch. Chr. Mierow, Toronto, 1994, p. 66.           Sultanieh – idee completată de miturile „descălecării” care implică descendenţa din acelaşi trunchi cu românii din Transilvania – apoi o istorie împărtăşită şi o cultură comună, în care sunt cuprinse limba şi religia. Cu privire la aspectul romanic al limbii, care le-a sugerat umaniştilor noştri din veacul al XVII-lea imaginea despre trecutul comun, erudiţii vest-europeni îşi formaseră convingerea încă din secolul al XV-lea.10           Pentru epoca următoare, există o temeinică analiză, a lui Ştefan Lemny. Decisivă, începând din această perioadă, a fost educaţia, aceea care modelează memoria colectivă. Reflecţia asupra identităţii naţionale s-a dezvoltat mai întâi împotriva statului, exact cum afirmă istoricul englez, apoi ca un program determinat de el, după biruinţa „revoluţiei intelectualilor” de la 1848. Exemplul citat de Hobsbawm, al liberarului italian Massimo d'Azeglio, poate fi înlocuit cu uşurinţă prin numele românilor Alecu Russo, Nicolae Bălcescu sau Dumitru Brătianu. Separatiştii moldoveni care li s-au opus în anii 1857-1866 aveau, poate, o viziune istorică, dar refuzau odată cu Unirea valurile liberalismului şi ale occidentalizării: de aceea, patriotismul lor sincer era îndreptat spre trecut, nu spre viitor, şi proiectul lor politic n-a prins viaţă.           Alternativa s-a dezvoltat cu vigoare după 1859. Acţiunea modernizatoare a statului, pornită târziu, a „ars etapele”, cu riscul de a crea forme fără fond, aşa cum o acuzau conservatorii. Ceea ce a limitat-o brutal, cu tot efortul unui Spiru Haret, a fost „bariera enormă a analfabetismului”, din cauza căruia conştiinţa naţională a rămas momentan în cercul unei minorităţi de 13%. Dacă în România de la 1900 erau 87% analfabeţi, numărul acestora în Basarabia, masiv rurală şi agresiv rusificată, ajungea la 94,2%. în aceste condiţii, faptul că Şcoala Centrală din Bolgrad pe la 1870 trimitea bursieri la Miinchen, Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, 1993; Eugenio Coseriu, Limba română în faţa Occidentului, trad. Andrei A. Avram, Cluj, 1984.           11 Ştefan Lemny, Originea şi cristalizarea Ideii de patrie în cultura ro mână, Bucureşti, 1986.           12 Alina Mungiu-Pippidi, Identitate politică românească şi identitate eu ropeană, în voi. Revenirea în Europa, ed. Adrian Marino, Craiova, 1996, p.           13 Gheorghe Negru, Mişcarea naţională în Basarabia în a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în Destin românesc, III,           4, 1996, p. 45. Comparaţia cu statisticile reproduse de Carlo M. Cipolla, Literacy and Deuelopment în the West, Londra, 1969, p. 128, este semnificativă:           97% analfabeţi în Asia Centrală, dar numai 90% în Siberia la aceeaşi dată, 1897.           XII           XIII             Heidelberg, Karlsruhe, Wurzburg, Gând, Paris şi Aix-en-Provence devine patetic. O carte clasică a lui Eugene Weber a demonstrat cum Republica a IlI-a a făcut „francezi”, adică cetăţeni, din ţărani, dar având la dispoziţie o armată de institutori, pe când cei 4000 de învăţători români erau chemaţi să educe o populaţie şcolară de 650000 de elevi.           După 1918, atât cultura, care a atins culmile stăruitor propuse admiraţiei noastre, cât şi conştiinţa politică, în ţara întregită, au manifestat în continuare acea voinţă de a fi pe care o descoperim în miezul identităţii naţionale româneşti. Dar în condiţiile în care ideea de naţiune, preluată de tânăra generaţie a dreptei radicale, ca să ofere un nucleu centralizator intelectualilor nou-veniţi din satele subdezvoltate, găseşte în faţa ei ideea de stat, care simbolizează asimilarea minorităţilor, mai numeroase decât înainte de război. Niciuna, nici alta dintre aceste lozinci n-au fost capabile de a mobiliza societatea civilă, fiindcă aceasta se afla abia la începuturile ei. Statul birocratic era imitativ, întâi încercând modelul democratic, apoi îmbrăţişând dictatura. Naţiunea? „Naţiunea”, ca rezultat al aculturaţiei de tip fascist din anii '30, era a unei minorităţi, a cărei expresie derizorie a fost chiar un efemer „partid al Naţiunii”. Acceptarea pasivă a concesiilor teritoriale impuse României în 1940 n-a dus la altă reacţie decât la un naţionalism de stat, pe care s-a întemeiat regimul militar autoritar din 1941-1944, apoi totalitarismul de marcă sovietică.

Tatălui meu, pentru lacrimile pe care le-am vărsat şi pentru cele pe care le vom mai vărsa.           CUPRINS:           INTRODUCERE.           Scepticism şi certitudine. Aparenţă şi realitate… 13           Clubul Bilderberg. Stăpânii lumii!… 8           Cine guvernează lumea? 19           Atributele Clubului Bilderberg 20           O organizaţie nedemocrată care asigură apărarea democraţiei 22           Mit şi realitate 22           O societate pe măsură 23           Forţa hotărâtoare a versiunii oficiale 24           2 Originile Clubului Bilderberg 27           Cele două tabere ale Războiului Rece 29           Adevărata faţă a Planului Marshall 30           Americbri Hfestyle 32           Mişcarea în vederea Uniunii Europene 33           Ia naştere Clubul Bilderberg. 35           Prima întrunire şi definiţia oficială… 36           Clubul Bilderberg a fost fondat în Olanda… 39           Marii preoţi ai capitalismului 39           3 Fondatorii 40           Primii participanţi 40           Personaje-cheie 41           Un personaj nazist şi corupt 41           Joseph H. Retinger 43           David Rockefeller 44           Familia Rotschild 47           Henry Kissinger 50           4 Structura. Cercurile concentrice. Întrunirile.52           Sancta sanctorum 55           Consensul ca normă 56           Secretul ca esenţă 57           Jocuri belice 58           Călătorii private plătite din bugetul public 59           Puteri legislative 61           Hoteluri de lux cu teren de golf 62           Securitate de elită 63           Un singur minut de glorie.           Confidenţa unui bilderberger 64           Filiala Clubului Bilderberg din Spania.           Caietul de la Bitácora 66           La Toja văzută din interior 67           5 Identitatea secretă a fiecărui bilderberger 70           Legea tăcerii 72           Frivola monarhie 73           Miniştri şi parlamentari „democraţi” 74           Bănci şi multinaţionale 76           Jurnalişti şi intelectuali 77           Alţi participanţi 78           Reprezentare globală 1 79           Doamna de Fier. Un exemplu lămuritor 80           Doar un for de dezbateri 81           6, Celelalte cluburi ale puterii 82           Teoria conspiraţiei 83           Caracteristici comune 84           Skull & Bones. Ordinul capului de mort 85           Masa rotundă a lui Cecil Rhodes 90           Consiliul Afacerilor Externe.           Adevăratul guvern al SUA 92           Bohemian Grove 96           Comisia Trilaterală 97           Masa rotundă a industriaşilor 101           Pelerinii libertăţii 102           Pentaveret 102           7, Legătura cu masoneria 103           O societate frăţească şi totalitară 105           Clubul Bilderberg şi aleşii 106           Textele masonice esenţiale ale satanismului 107           Masoneria invizibilă a aleşilor 109           Marea lojă Rockefeller 666 I 10 – Frăţia III.           Corporatismul Clubului Bilderberg.           O trăsătură tipic masonă H 3 ui.           Simbolismul ocult al bancnotei de un dolar 115 W)           Preşedinţi americani masoni 117           Ordinul! Iluminaţi şi profeţiile lui Albert Pike 118           8, Manipularea instituţională a societăţii 122           Institutul Tavistock S 23 (r)           Cultura narco şi muzica – Jj instrumente de control al tineretului 124 3           Fundaţiile Tavistock 125 y.           Instituţiile Tavistock în SUA 126           Războiul ca proces de organizare socială.           Raportul Iron Mountain 128           Duşmanul necesar 131           9, Evenimente internaţionale pregătite în Clubul Bilderberg 147           Rolul dramatic al Americii Latine 150           Chile şi lovitura de stat dată de CIA 151           Propagandă politică sau acţiune militară 152           Reagan lichidează fantomele din Guatemala 152           A treia opţiune: blocada 153           Panama, un paradis narcotizat 153           Înlocuirea duşmanului necesar 154           Irak. Piatra din pantof 156           Sfârşitul consensului? 159           Stresa. 2004 160           A cincizecea aniversare 161           Israelul şi foaia de parcurs 162           Alte decizii care au marcat istoria 163           Armata unică a NATO 164           ONU 165           50. Ultimele întruniri 167           Agenda Clubului Bilderberg 167           2005 şi eşecul constituţiei europene 168           2006 şi rebelul Hugo Chăvez 169           Piaţa imobiliară americană 172           Aderarea Turciei la UE 173           Clubul Bilderberg 2007 174           Războiul nesfârşit pentru resurse 176 i I. Aservirea mass-mediei 178 „Iluzia” mesajului informativ 180           Manipulare informativă 181           Propagandă de război S 82           Ziarişti 'ân Clubul Bilderberg 183           Informaţie şi propagandă 184           Reporteri îndrăzneţi 186           Alianţă contra Clubului Bilderberg 189           Titlul de pe uşă 190           Datoria externă nu prezintă interes 191           12, Democraţia şi noua ordine a stăpânilor lumii 193           Duşmanii democraţiei 195           Imperativul tăcerii 197           Rolul patern 198           Noua Ordine Mondială 199           Războiul ca mijloc de dominaţie 201           Statele Unite versus Europa 202           Un guvern unic: ONU 203           Obiective iluzorii 205           Pleacă acasă, ONU! 206           Judecător şi parte 207           O religie globală unică 209           Tributul adus ONU 211 „3, Triumful Clubului Bilderberg 212           Un sistem eclectic 214           Societatea epicuriană 215 t.           Cu pietre şi lănci 216           Acţiune socială 217           Preţul bunăstării 2I8           Unirea face puterea 219 &           Sclavi globali 220!                 INTRODUCERE.           Scepticism şi certitudine. Aparenţă şi realitate.           Când mi s-a încredinţat redactarea cărţii Clubul Bilderberg. Stăpânii lumii, m-ara înfiorat, căci acţiunile acestuia păreau mai degrabă ştiinţifico-fantastice decât reale. Împinsă de dorinţa de a cunoaşte, am dus la bun sfârşit o amplă investigaţie, care n-a izbutit, totuşi, să-mi risipească tot scepticismul cu privire la acest domeniu. Deşi îmi puneam neîntrerupt întrebări, încă din studenţie, despre ceea ce percepeam a fi o lume neînchipuit de haotică, cât timp am lucrat la acest volum n-am reuşit să înţeleg psihologia de păsări de pradă a celor ce ne guvernează la adăpostul unor surâsuri perfecte şi indolente.           Cultura noastră este rodul concepţiei caracteristice forţelor dominante care s-au succedat de-a lungul istoriei, pentru care noi, adică poporul, nu suntem decât nişte unelte în slujba intereselor acestor forţe. În pofida progresului tehnic ori a instaurării Statului Bunăstării, încă din zorii civilizaţiei sumeriene, am progresat pe baza aceleiaşi structuri organizatorice, în care înalta ierarhie i-a dominat pe cetăţeni, transformându-i în sclavii unui model social trasat şi condus, epocă după epocă, de acelaşi arhetip al puterii.           În urma unei analize conştiincioase, celor care stăm în afara sferei lor de acţiune nu ni se pare complicat să înţelegem ce modus operandi aplică actualii despoţi totalitari, ci să le pătrundem profund setea nejustificată de câştig. Una dintre sursele mele de informare, care a lucrat împreună cu ei, mi-a relatat că pe aceştia îi motivează râvna de a controla şi manipula, ca şi principiul „cu cât mai multe persoane, cu atât mai bine”: „Mi-am întrebat un vechi prieten dacă nu-i erau de ajuns banii pe care îi avea”, mi-a relatat sursa mea. „Eşti de-acum multimilionar”, i-am spus, „ai construit un imperiu din nimic, ce mai poţi cere de la viaţă?” Iar el mi-a răspuns: „Mai mult, vreau mai mult, vreau totul”. Există oameni care se bucură atunci când îi umilesc pe ceilalţi şi care trăiesc într-o atmosferă ne spus de competitivă, unde relaţiile personale sunt fictive. Se prefac prieteni, dar sunt, în fond, rivali, vor să se distrugă reciproc, ca să se aleagă cu banii şi influenţa celuilalt. Împreună cu sursa mea, am căzut de acord şi am subliniat faptul că oligarhii aplică în societate tocmai acest model de convieţuire, bazat pe concurenţa atroce şi distrugerea solidarităţii sociale, care a caracterizat societăţile începuturilor. Strategia constă în dezagregarea nucleului familial şi transformarea individului într-o fiinţă solitară, ruptă de rădăcinile şi valorile comune, susceptibilă şi uşor maleabilă.           Oligarhii sunt manipulatori profesionişti, experţi în folosirea mijloacelor de comunicare socială, a filmului şi artei ca instrumente eficiente de propagandă, pentru a putea manevra populaţia după cum le convine. Paradoxal, în aşa-zisa „societate informaţională”, e mai greu ca oricând să captăm esenţa şi fundalul acţiunilor acestora, să separăm adevărul de minciună, realitatea de aparenţă, datele denaturate de cele sigure, fiindcă printre aceşti bilderbergeri figurează proprietarii imperiilor informative mondiale, care creează, inventează şi interpretează informaţiile. Unul dintre cei mai celebri şi abili este Rupert Murdoch, patronul conglomeratului audiovizual american News Corp, al cărui vârf de lance este canalul de ştiri Fox News. În Familia Simpson, una dintre seriile cele mai populare pe care le difuzează acest canal, domnul Burns, personaj înrudit ca personalitate cu mulţi dintre bilderbergeri, afirmă: „Nimeni nu poate controla toate canalele informaţionale, cu excepţia lui Rupert Murdoch”. Alt grup omniprezent şi omnipotent este PRISA, condus de magnatul mediatic Jesus Polanco, ce se extinde în America Latină ca o epidemie imundă. Dat fiind că membrii Clubului controlează canalele „oficiale”, numai presa independentă a izbutit să publice articole serioase. Trebuie avută mare grijă cu datele care ne parvin pe această temă, fiindcă, prin intermediul colaboratorilor săi, organizaţia pune intenţionat în circulaţie informaţii denaturate despre Clubul Bilderberg, cu scopul de a induce în eroare opinia publică.           Din toate cele expuse, e uşor de înţeles că activitatea unui jurnalist nealiniat este extrem de complicată; dar, în pofida dificultăţilor iniţiale, nu mi-am pierdut curajul, iar rezultatul investigaţiei mele a fost prima carte din lume special consacrată Clubului Bilderberg, şi a văzut lumina tiparului în 2005. Acum nu mai pare atât de ciudat să se vorbească despre Clubul Bilderberg, căci tot mai multă lume cunoaşte numele acestei organizaţii de putere. În cartea mea, am dezvăluit calitatea auctorială a actualilor „faraoni” ai omenirii şi impactul deciziilor luate de ei asupra viitorului umanităţii, dar am descoperit curând că, din cauza frânei puse de scepticism, prima mea carte nu dezlegase enigme semnificative, care rămăseseră ascunse în umbră. Am considerat că multe lucruri rămăseseră nepovestite, şi mi-am continuat investigaţia, în căutarea a noi răspunsuri. Aşa am explorat iar Istoria, căutând începuturile relaţiilor transatlantice dintre bilderbergeri, între Primul Război Mondial şi crearea Societăţii Naţiunilor, nucleul ONU. Din această perspectivă, am izbutit să cunosc psihologia lor de pradă, pe care mai înainte nu o adâncisem total, căci îmi lipsiseră referirile apropiate. Treptat şi aproape pe nesimţite, viziunii mele iniţiale, plină de precauţie, i-a luat locul o mai mare implicare personală, care m-a stimulat să continuu denunţarea categorică a vicleşugurilor şi abuzurilor comise de către cei care au desfigurat conceptul de democraţie, făcând din el argumentul cel mai convingător în favoarea primei înfruntări mondiale (fiindcă în ea sunt implicate, direct ori indirect, toate puterile şi ţările) din secolul XXI, aşa-zisul Război din Irak.           Această a doua etapă a cercetării mele s-a concretizat în ediţia revizuită şi actualizată a cărţii Clubul Bilderberg. Stăpânii lumii, pe care, cititorule, o ţii acum în mână. Am mai afirmat sincer că, luând cunoştinţă de existenţa acestui lobby, m-au luat în egală măsură cu asalt atât scepticismul cât şi curiozitatea care puseseră stăpânire pe mine încă de la prima investigaţie. În această a doua lucrare, am renunţat la orice urmă de îndoială cu privire la profundul impact al Clubului Bilderberg asupra întregii planete, şi am descoperit că zona sa operativă e mult mai extinsă decât credeam eu la început. Lumea, aşa cum arată ea astăzi, e opera Clubului Bilderberg. Membrii săi sunt creatorii actualului sistem de convieţuire, semizeii pământului, aşa cum au fost şi strămoşii lor în epoci anterioare. Majoritatea oamenilor nu bănuiesc până unde ajung reţelele acestora, iar cei care credem în influenţa lui nu vom izbuti) să-i convingem din cauza spălării creierelor şi radiaţiilor pe care numeroşi bilderbergeri le proiectează zilnic de pe fronturi felurite şi nebănuite. Cu toate acestea, faptul nu trebuie să ne descurajeze în ducerea la bun sfârşit a misiunii de a-i demasca, deoarece, în calitate de cetăţeni liberi, avem propria noastră răspundere faţă de comunitatea în care trăim şi de urmaşii noştri. Lumea e a noastră, deşi în mâinile Clubului Bilderberg. Acesta ne-a luat-o din mâini iar drumul pe care l-a trasat ne face să suferim şi ne afectează fericirea. Tăcerea este cel mai bun aliat al lor, dar noi nu vom tăcea.           Când mi-am publicat prima carte, mulţi m-au întrebat dacă, după dezvăluirea tainelor referitoare la cea mai puternică alianţă de pe globul pământesc, nu mă temeam pentru viaţa mea. În prima ediţie, povestisem că un cercetător, al cărui nume nu l-am dezvăluit din raţiuni legate de securitatea sa personală, mă sfătuise să nu scriu despre Bilderberg: „Oamenii aceştia sunt foarte periculoşi, au să te omoare şi-au să-ţi omoare familia, au să vă ia totul, nici un avocat n-are să vrea să te apere. N-ai să mai găseşti de lucru niciodată, vor suna peste tot la telefon, îţi vor dezvălui numele, ca nimeni să nu te angajeze, îţi vor retrage cartea din librării. Pe mine au încercat de multe ori să mă ucidă ori să mă răpească”.           După ce am auzit toate acestea, m-a cuprins o nelinişte cum nu mai simţisem nicicând şi m-am gândit câteva zile la amplitudinea şi sensul pe care le puteau avea sfaturile lor. În cele din urmă, am ajuns la concluzia că, dacă aşa-numiţii bilderbergeri voiau să-şi păstreze intimitatea, n-aveau să se manifeste în faţa mea, căci asta ar fi însemnat să iasă din anonimat şi să-şi vădească existenţa, rupând secretul atât de bine păstrat. În plus, nu voiam să-mi mai îngădui teama faţă de nimeni şi nimic, nici n-aveam să îngădui ca teama să hotărască în numele meu cu privire la vreo chestiune ori circumstanţă. Aşa ceva ar fi fost eşecul meu de cetăţean şi jurnalist. Nu mi-a fost teamă atunci, nu-mi este nici acum. Vă invit, deci, să nu vă fie nici vouă, fiindcă teama noastră e victoria lor, deoarece ne stimulează în numele lor să fim tot mai supuşi.           În aceste pagini reeditate şi actualizate, vi se va revela existenţa unei instituţii obscure, alcătuită din unii dintre cei mai siniştri oameni ai momentului, ca, bunăoară, Henry Kissinger, care consideră că apărarea drepturilor omului e sentimentalism pur şi trebuie anulat, ca să nu influenţeze şi să nu afecteze acţiunile întreprinse de către bilderbergeri. Pe lângă faptul că este considerat unul dintre cei mai prestigioşi analişti de politică externă din lume, lui Kissinger i s-a acordat în 1973 Premiul Nobel pentru Pace, cu toate că este autorul unui raport secret în care planifică reducerea drastică a populaţiei, folosirea resurselor strategice şi producerea de alimente ca armă de control social. Propunerile sale sunt încă în vigoare.           Nu vreau să închei această introducere fără să subliniez importanţa pe care o are pentru cartea mea activitatea prealabilă desfăşurată de o serie de cercetători importanţi. Mulţi dintre ei au fost urmăriţi şi ponegriţi în deceniile anterioare, fiindcă spuseseră adevărul, conceptul care îi sperie cel mai tare pe oligarhi. Cu contribuţiile şi curajul lor, precursori ca profesorul Anthony Sutton, sociologul britanic Mike Peters, analistul Noam Chomsky, istoricul britanic Carroll Quingley şi spaniolul Ricardo de la Cierva, au adus contribuţii serioase la rezolvarea acestui puzzle, pe care astăzi îl putem completa pentru a cunoaşte întreaga istorie a Clubului Bilderberg. Le mulţumesc tuturor, inclusiv celor ce zilnic fac să ajungă adevărul la cei din jurul nostru.

CUPRINS:   I. Martorii oculari…5   II. Farmacia de la Auschwitz…92   III. Despre nebunia corpului etnic şi limba germană ca leac…217   IV. A fost numai dragoste pentru ordine şi conştiinţă a datoriei…248   V. Dragostea în lagărul morţii…274   VI. O, Doamne, ştiinţă!… 289   VII Musulmanii, morţii vii de la Auschwitz… 313   VIII. Revolta comandoului special…338   IX. Sfârşitul…362   Literatura utilizată şi citată. Materialele…381   Protagoniştii…388   Corespondenţele gradelor militare între Waffen-SS şi armata română…401         I.   MARTORII OCULARI.   Ne mână spre duşuri. Văd vâlvătăile ridicându-se dintr-un şanţ lung, aud ţipete, plânset de copii, lătrat de câini, focuri de armă. Flăcările înalte acoperă umbrele care ţopăie. Fumul, funinginea şi mirosul de păr şi carne arsă umplu aerul. „Nu pot să cred”, strigă vecinul meu. Copii, femei şi bolnavi sunt împinşi de vii în flăcări de ciobăneştii germani. Ne izbeşte o dogoare cumplită. Apoi se aud împuşcături. Un bătrân într-un scaun cu rotile se rostogoleşte în flăcări; se aude un ţipăt strident. Nou-născuţii, ca nişte corole albe de flori, zboară direct în foc… Un băiat fuge să scape cu viaţă, câinii ciobăneşti îl hăituiesc, e împins în flăcări. În urma lui rămâne doar un strigăt. O femeie cu pieptul dezgolit îşi alăptează copilul. Cade în jar împreună cu pruncul. O gură de lapte de mamă pentru veşnicie.   Adam a văzut, Adam ştie, el ştie ceva ce noi nu ştim şi nu vom şti niciodată.   Dar el a supravieţuit.   Deci nici el nu ştie ceea ce morţii ştiu.   Şi, ca supravieţuitor, se simte vinovat.   Scrisul l-a ajutat să supravieţuiască. A scris „acolo”, a scris în germană.   Adam: Eu sunt german, abia ei m-au făcut evreu. Germana e limba mea maternă. Când nu mai puteam, când devenise atât de insuportabil, încât aş fi preferat să mă arunc şi eu în foc cu tovarăşii mei de suferinţă, în groapa cu oameni arzând, atunci mă întorceam către EA, către limba mamei, de parcă numai ea ar fi putut să mă vindece, ea singură. Uite, citeşte, nu pot să uit. Şi îmi întinse una dintre foile lui acoperite cu un scris minuscul.   Dar viaţa merge înainte, spune el. Şi priveşte fix într-un punct. Când intră în cameră, nu-l simţi decât pe el, prezenţa lui umple spaţiul, casa întreagă. Toţi amuţesc, nu mai scot o vorbă când intră el în cameră.   E vorba despre Adam, care a fost ACOLO, a aparţinut „comandoului special” al crematoriilor, e vorba despre un om care poartă în sine ceea ce noi nu putem înţelege. Adam trăieşte, există CU ADEVĂRAT, l-am privit în ochi, l-am atins, am avut ocazia să iau masa, să vorbesc şi să mă plimb cu el, am asistat la tăcerile lui şi la momentele de absenţă, când cădea dintr-odată pe gânduri şi mintea îi zbura în altă parte… Absenţa, ca un fel de moarte, dar totuşi în viaţă… Gropile acelea… Atunci. Atunci? Este acum, nu va trece niciodată…   Adam: Brusc – nu mai trecusem niciodată prin aşa ceva, cum să mă exprim?   — Eul meu conştient s-a înstrăinat şi a trecut de partea „cealaltă”; m-a cuprins o milă ciudată faţă de SS-istul care-şi îndeplinea misiunea criminală la câţiva paşi de mine, pe o căldură insuportabilă… Ne-am privit în tăcere: asta, ASTA nu se poate, e nepermis. Ba da. E purul adevăr!   Aşa a scris Adam, ultimul evreu din Sighişoara. Îl vizitasem acasă, iar acum, după ce am plecat din nou, am avut impresia că ne-am despărţit pentru totdeauna, căci el e bătrân şi bolnav. Totuşi, încă mai pot vorbi cu el la telefon, de două ori pe săptămână, mai sunt şi multe scrisori, precum şi jurnalul său, acele „suluri” mici, pe care mi le-a dat, bineînţeles că doar în copie. Adam încă poate fi contactat, deşi capul lui a ajuns să semene cu un craniu, cu ochii negri afundaţi în orbite. Inima îi e bolnavă, oasele zdrobite nu s-au vindecat cum trebuie, a rămas cu dureri de oase de la iernile îngheţate din lagăr – cu temperaturi de până la minus 37 de grade Celsius – îl chinuie reumatismul şi pneumo-toraxul, mai are un singur plămân, celălalt e distrus de tuberculoză, dar trăieşte, nu e mort ca toţi prietenii lui, ca soţia şi copiii, ca părinţii săi. Adam trăieşte ACUM…   Spune că-şi îmbrăţişează zilnic soţia moartă. Şi că ceva nedefinit pătrunde peste tot, în pământ sau în podea, în flori, iarbă, copaci; lumina se face mai cenuşie, e frica asta adânc înrădăcinată care goleşte totul pe dinăuntru, teama asta.   Adam: Sunt animalele negre din mine, râsul lor violent, răutăcios, atunci când eu tac. Animale întunecate în coastele mele. Pândesc acolo, cu aripile strânse ameninţător, sau se ghemuiesc în cavităţile organelor mele, unde eu nu mai îndrăznesc să mă ascund. În întunericul măruntaielor s-a insinuat ceva lugubru, îmi caut înnebunit cavităţile, scos din minţi de frică. Iar dacă iau pastile tari, ele se aşază pentru scurt timp în carnea mea slăbită şi visează coşmarul meu, până tresar hăituit în alt vis… Şi totul se destramă deodată, braţele se înnegresc, soţia mea, care ACOLO a devenit cenuşă, se dizolvă în ceva cenuşiu, camera, pereţii se fărâmiţează, dar nu într-o lumină strălucitoare, ci într-un neant gri, o dimineaţă tulbure ca cenuşa, totul devine cenuşă, cenuşă… Lumea nu-i decât o crăpătură… Şi apoi trezirea, ca în fiecare dimineaţă, la patru, un fluierat strident şi ordinul: Scularea! Îmbrăcarea! Scularea, câinilor! Sunt din nou în lagăr, ca întotdeauna! Şi ştiu că orice altceva n-a fost decât un vis, un fel de vacanţă.   Contează numai oamenii pe care-i cunoaştem sau pe care i-am cunoscut, viii şi morţii. Iar noi pentru morţi vorbim. Pentru ei trăim. Poate că ei au deschis o poartă spre acel ţinut a cărui uitare a făcut atrocităţile astea posibile! Ei sunt unica realitate care ne-a mai rămas. Sunt cei care ştiu, care au trecut prin asta. Orice altceva e ca şi dispărut pentru mine.   Întâmplările din viaţa lui Adam nu pot fi povestite: Tuturor li se întâmplă aşa, spune Adam, noi, care am trăit asta… Venim din altă lume… O prăpastie ne desparte de voi, un vid al ororii, care are de-a face cu viaţa, pur şi simplu, şi mai puţin cu abisul dintre călăi şi victime; doar dacă nu cumva toţi cei care nu ştiu sau care gândesc în continuare ca mai înainte fac parte dintre călăi! Fiindcă de când s-a întâmplat asta, totul s-a schimbat pe lume!   Şi Adam citează o poezie a conaţionalului său din Cernăuţi, Paul Celan, vorbind încet, ca pentru sine, foarte încet, căci acum par a vorbi morţii, victimele, cei ucişi care parcă vor să treacă graniţa spre noi, cei vii, ca şi cum ar dori să ne insufle speranţă, să ne consoleze că de atunci totul este altfel, că vechea moarte nu mai există, moartea de care nu mai trebuie să ne temem, pentru că ei au fost acolo, încet, plin de speranţă, abia perceptibil: Dacă moartea a milioane de victime trebuie să aibă un sens, atunci trebuie să dăm o şansă speranţei absurde că va fi avut loc o deschidere a graniţei dintre viaţă şi moarte: „Măcinaţi în morile morţii făina albă a/făgăduinţei, /o aşezaţi înaintea fraţilor şi a surorilor noastre -/noi limpezim părul alb al timpului…”. Să vină ce n-a mai fost niciodată! /să vină un om din mormânt.” în sulurile minuscule de hârtie ce seamănă cu nişte mini-papirusuri şi unde Adam a scris în germană se află şi acest pasaj, pe care el însuşi l-a uitat, a trebuit să-l uite ca să poată trăi mai departe. A scos la iveală aceste suluri de parcă ele ar fi fost martorii, nu el, şi de parcă abia cu ele ar începe acea… Da. Acea. Le-a luat cu mâna tremurândă din sertarul vechi şi stricat, şovăitor, de parcă ar fi fost ceva ce nu-şi are locul în lumea obişnuită, ceva imperceptibil şi invizibil, de parcă ar fi fost copii ale sulurilor arse ale Torei, aşa le-a atins… Sulurile mici de hârtie îngălbenită… Se aflau în palma lui… Şi deodată el s-a aplecat asupra lor şi le-a mirosit… Apoi mi le-a întins şi mie… ca şi când ar fi vrut să-mi comunice ceva ce nu poate fi comunicat altfel… Nu, nu miroseau a hârtie veche… În ele mai persista încă mirosul de fum, cenuşă şi piele arsă…   Îl aud pe Adam vorbind, îi aud vocea la telefon, în convorbiri de ore întregi… Îi aud vocea înregistrată pe bandă de magnetofon. Şi îi aud vocea „reală”, vie, vorbind uşor pe nas şi tărăgănat, pe îndelete. Şi mereu vorbeşte în germană, pronunţă cuvinte, fraze germane. O dată l-am întrebat cum de mai suportă limba germană după „tot ce s-a întâmplat”. Atunci a devenit foarte vehement, a strigat: Abia indivizii ăştia din SS au vrut să mă facă evreu, până atunci nici nu ştiam că sunt evreu, doar eram german, cu limba asta pe care o îngânam încă din fragedă pruncie. Ea mă consola. Ea plângea în mine, limba mea. O auzeam limpede plângând atunci când le auzeam pe brutele astea, care veneau, ce-i drept, din Germania, dar vorbeau o germană incorectă, se numeau „nemţi”, dar adesea nu erau în stare să zbiere decât fraze „greşite” în germană, nişte analfabeţi care lătrau în germană.

POLITICA şi SERVICII SECRETE         Se zvonise, lunile trecute, ca fostul general al Securităţii romane, recrutat de serviciile secrete americane (într-un serial american de televiziune despre CIA, difuzat şi la noi, numele sau era rostit cu satisfacţie, printre performantele instituţiei), ar fi murit. Scriind prefaţa la cartea de convorbiri cu generalul Nicolae Plesita intitulata Ochii şi urechile poporului, recent apărută, ma încerca regretul ca nu-l va avea printre cititori şi pe celebrul autor al Orizonturilor roşii. Iată insa ca fostul general şi actualul servant al CIA este viu şi vorbeşte din nou, dându-ne chiar impresia ca îndeplineşte misiunea de portavoce, din partea actualilor stăpâni, către poporul roman! Gazda este – fireşte – ziarul Ziua, condus de cineva aflat oarecum într-o condiţie similara, chiar daca n-a deţinut în Securitatea autohtona funcţii şi grade comparabile, ci doar cele bine ştiute acum.   Ce ne spune domnul Ion Mihai Pacepa în interviul acordat unui fost comunist reciclat, pe nume Cornel Dumitrescu? In orice caz cu mult mai mult decât sugerează titlul: „Plesita, o bruta securista”.   Cat de bruta a fost generalul Plesita în funcţiile îndeplinite, ramane sa se dumirească cititorii cărţii proaspăt apărute, în care „cazul Pacepa”, văzut de preopinentul fostului coleg şi superior în funcţie, ocupa un loc de frunte. Ce a mai rămas nelămurit din „operaţiile” puse în contul sau, va lamuri însuşi domnul general Plesita, a cărui „idolatrizare în publicaţii din Romania” (aluzie evidenta la interviul subsemnatului din Lumea Magazin pe februarie 1999 şi la serialul lui Viorel Patrichi, adunat acum în volumul citat) mi-o asum cu placere şi chiar o continuu, în recenta prefaţa, intitulata: „Un instrument al interesului national: generalul Nicolae Plesita!” Ceea ce nu înseamnă ca ma alătur celor ce-l taxează pe generalul Pacepa drept trădător. Pentru subsemnatul este numai un banal transfug al unei instituţii căreia cei ca dansul i-au fost aproape doua decenii stăpânii (primul deceniu chiar în mod absolut!), în calitate de garanţi ai executării programului stalinist de exterminare a poporului roman.   Când „Epoca Nikolski” a fost înlocuită de – să-i zicem – „Epoca Plesita”, toţi cei ce n-aveau alte legături cu noua orientare decât continuitatea în serviciu s-au văzut pusi în situaţia de a aştepta eliminarea lor sau de a-şi găsi din vreme un plasament avantajos, în calitate de recruţi ai serviciilor străine, pozând în torturaţi de conştiinţă şi de iubirea pentru democraţie şi libertate. Cazul domnului Pacepa şi al consângeanului domniei sale, Motu Haiduc, au fost cele mai spectaculoase şi răsunătoare. Dar ei n-au trădat un neam căruia nu-i aparţineau şi nici o tara, în care doar se născuseră prin accident biografic, ci numai o instituţie, în care vântul batea altfel. Reacţie normala şi explicabila, cu nimic incriminabila. Încât nu cred ca generalul Plesita a crezut vreodată cu adevărat ca asemenea oameni merita efortul şi onoarea unei execuţii. Se vede limpede şi din tonul adoptat când vorbeşte despre Pacepa, tratat de simplu „şobolan”.   Acestea fiind spuse, sa trecem la lucrurile cu adevărat semnificative şi importante din acest interviu care – daca aparţine într-adevăr unei (sau unor) „portavoce” – şi oricum a fost publicat unde a fost publicat, merita toată atenţia.   Sa începem cu subtitlurile, mult mai importante decât titlul, şi singurele cu adevărat revelatoare. Ni se spune: „Romania şi NATO sunt despărţite de o prăpastie. Faptul ca în Romania cei care au ajutat SUA în lupta împotriva comunismului continua sa fie etichetaţi <trădători> ilustrează, la Washington, prăpastia politica ce desparte şi azi Romania de Statele Unite şi de Alianţă Atlantica”. Explicaţia cu „trădătorii” este ad usum delphini şi arata cat de prosti suntem crezuţi de către domnul Sorin Roşca Stănescu. Dar ca prăpastia exista, şi ca tocmai în acest moment ni se aminteşte – pe aceasta cale – de existenta ei, sunt lucruri peste care nu se poate trece, mai ales când vin de la un agent CIA şi pe canalul pe care ne vin.   Este, într-un fel, un gest de oarecare bunăvoinţă, de care n-au beneficiat la timpul lor nici Gheorghe I. Brătianu, nici Iuliu Maniu, nici unchiul meu Constantin C. Zamfirescu, fost delegat al PNL, împreună cu Bebé Brătianu, la discuţiile în vederea constituirii Blocului National Democrat (ultima şedinţă de constituire s-a ţinut chiar în apartamentul sau, aşa cum notează Ion Hudiţa în jurnalul publicat acum câţiva ani) şi mort în 16 decembrie 1963 în puşcăria de la Botoşani, după cinci ani de temniţă la Sighet, ca demnitar al guvernelor Sanatescu şi Rădescu, în funcţia de subsecretar de stat! Lor nu li s-a comunicat niciodată ce se hotărâse la Ialta, ci, dimpotrivă, au fost îndemnaţi sa aştepte, sa spere şi sa lucreze pentru… Venirea americanilor. Speranţa cu care s-au şi dus pe lumea cealaltă.   Aveam intre 12 şi 17 ani, din 1945 pana în mai 1950 (când în „noaptea neagra” toţi foştii demnitari au fost ridicaţi şi duşi la Sighet), şi în tot acest răstimp l-am auzit mereu pe unchiul meu, care venea de la Gh. I. Brătianu cu mesajul ca „in şase luni americanii vor fi aici! Brătianu a primit asigurare de la Ambasada!”   N-am crezut multa vreme posibila o asemenea ticăloşie, aceasta criminala dezinformare, pana ce domnul Mociony-Starcea, secretarul regelui Mihai I şi unul dintre autorii morali ai actului de la 23 august 1944, a dat un interviu cineastului Tudor Caranfil, care a avut deosebita amabilitate (pentru care-i voi fi veşnic recunoscător) de a-mi îngădui sa copiez şi sa folosesc casete pe care l-a înregistrat cu ani în urma, şi de pe care am transcris şi publicat următorul pasaj în prefaţa mea la cartea Eugen Cristescu – asul serviciilor secrete româneşti de Cristian Troncota: „Toată chestia cu rezistenta n-am inventat-o eu. Americanii, CIA, prin Billy Hamilton şi Thomas Holl – maiorul Thomas Holl – m-au sesizat, când am plecat de la Palat, şi generalul Skyler la fel, spunându-mi: <Toţi pregătesc. Noi vom fi în trei luni, în şase luni, noua luni, cel mult un an, în război cu Rusia. Pentru ca Rusia nu respecta deloc angajamentele de la Ialta şi de la Potsdam, şi rezultatul va fi ca vom fi siliţi sa fim în război cu ei. Or, voi, care ati reuşit lovitura contra nemţilor, de ce nu pregătiţi ceva contra ruşilor?! Maniu vorbeşte, Brătianu vorbeşte, dar nu fac nimic, şi numai în Romania nu exista nici o rezistenta armata clara>„.   O rezistenta armata a existat, cum se ştie. Exista informaţia (de verificat) şi ca SUA ar fi paraşutat, în munţi, o echipa de partizani, având insa grija să-i anunţe pe sovietici unde anume vor debarca, astfel încât oamenii lui Nikolski au fost la posturi. Exista şi informaţia (sau zvonul?) ca se pregătise totuşi scoaterea lui Gh. I. Brătianu din tara, într-un avion ce urma sa aterizeze la Viena (cu mare greutate marele istoric fusese, pare-se, convins ca va fi mai folositor tarii în străinătate decât printr-o moarte în tara, oricât de eroica), dar în ultimul moment s-a aflat ca spionajul american deconspirase ruşilor planul şi s-a renunţat.   Sunt multe de spus despre istoria modului cum ne-au ajutat americanii sa luptam împotriva comunismului, domnule Pacepa! Istoria se cere, mai ales acum, revăzuta da capo. Mai ales acum, când suntem pregătiţi – cu motivări în defavoarea noastră, sa rămânem în afara NATO şi sa fim declaraţi noi autorii „prăpastiei” dintre Romania şi NATO!   Dar prăpastia datează oficial chiar din ziua în care – cuceriţi aproape în unanimitate pentru ideea primirii României – partenerii europeni ai Alianţei Atlantice s-au văzut pusi, la Madrid, în fata vetoului american, anunţat de altfel de doamna Margaret Albright chiar de ziua naţională a Rusiei, ca un fel de cadou făcut acesteia.   Personal, în virtutea experientei mele din adolescenta, a clasei mele sociale „burghezo-mosieresti” şi a clasei politice căreia i-a aparţinut răposatul meu unchi (ultimul preşedinte „in ilegalitate” al Partidului National Liberal, ales pe când era cu domiciliu forţat la Măzăreni – Bărăgan, înaintea celei de a doua arestări, fatale), ştiam ce va fi. Tocmai de aceea am publicat, în mai 1997, cartea A treia Europa – alternativa realista la iluziile sinucigaşe, precum şi un interviu în Jurnalul National, pe care ar merita să-l citească şi procurorul nostru de azi, dl Pacepa!   Doi ani mai târziu, aflându-mă lângă fostul nostru însărcinat cu afaceri şi ambasador la Tunis, în coloana ce manifesta împotriva bombardării Serbiei şi Belgradului, Excelenta sa mi-a dezvăluit o informaţie ce nu-i fusese transmisa ca secret de stat şi pe care am difuzat-o de doua ori în neuitatele „nopţi cu Adrian Păunescu”, fara a fi dezminţit de cel care-mi îngăduise sa o aflu. O reproduc şi aici, fiindcă – vorba latinilor – cele scrise raman: exact în seara în care s-au terminat discuţiile dintre preşedintele Bill Clinton, cu piciorul în ghips, ca generalul Stanculescu (dar „pe bune”), şi preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Elţân, a fost vizitat la ambasada de ambasadorul Rusiei, care, fiindu-i prieten, l-a scos în curte după banalele conversaţii din clădire şi i-a transmis: „Gelule, îţi comunic, şi nu ca prieten: Nu veţi intra niciodată în NATO. S-a hotărât!” După care a plecat, uitându-se inca o data în jur.   Au urmat senzaţională declaraţie a doamnei Albright, de ziua naţională a Federaţiei Ruse, şi piciorul undeva primit de Romania la Madrid. După care, ca un fel de Mohamed al II-lea sau Sinan Pasa, primiti sărbătoreşte la Suceava ori Bucureşti de Stefan cel Mare ori Mihai Voda Viteazul, Bill Clinton a fost primit de sosia hilara a lui Cuza Voda, dar nu în ipoteza absurda (imaginata mai înainte), ci în realitate, pentru cel mai penibil şi umilitor spectacol din istoria României.   Aceasta este realitatea în privinţa „prăpastiei” dintre noi şi NATO. Restul sunt vorbe. Unchiul meu şi clasa lui politica au pierit pentru asemenea vorbe. Cine va mai face ca ei ca ei sa păţească!   În privinţa faptului ca primul invitat la Bucureşti, după Revoluţie, a fost ministrul de externe al URSS (la data aceea cu nimic scoborâta din rangul de superputere mondiala), şi nu cel al Statelor Unite, ce gest mai firesc pentru omul care a respins, categoric şi ironic, invitaţia de a invada Romania, precum Cehoslovacia în 1968? Am reprodus integral, în prefaţa mea la cartea generalului Plesita (sper sa nu mi se interpreteze gestul în mod negativ de editura), paginile din cartea în care se relatează acest episod, precum şi replica superba a lui Eduard Sevardnadze, pentru care acesta ar merita un bulevard în Bucureşti, precum generalul Pavel Kiseleff!   Atunci, în zilele fierbinţi de după Revoluţie, şi chiar în timpul ei, ceea ce domina politica Occidentului fata de Romania era ideea dezmembrării ei, prin război civil şi dubla invazie ungaro-sovietica. Planul a fost dejucat de Armata şi de Securitatea romana, precum şi de promptitudinea cu care noul responsabil al destinelor României, din fericire domnul Ion Iliescu şi nu domnul Petre Roman (cerut imperativ de „Führerul” Silviu Brucan, daca generalul Plesita ne informează exact în cartea sa), a ştiut sa explice, la Moscova, „cine suntem şi ce vrem!”   Invazia îşi cauta acoperirea ONU, dar la Consiliul de Securitate nu s-a putut lua o hotărâre, din cauza „protestului vehement al Chinei”, cum spune în memoriile sale fostul ministru de externe al Ungariei, Gyula Horn (am reprodus, traducerea germana şi am dat traducerea în româneşte a pasajului respectiv în prefaţa la cartea generalului Plesita).   Faptul ca în prezent se pregăteşte, în Ungaria, cu concursul dlui Pacepa, un film impotrivalui Nicolae Ceauşescu (desigur, indirect, împotriva României lui Nicolae Ceauşescu, în care Pacepa et comp. N-au mai putut face legea) nu ne mira. După celebra opinca din 1919, istoria va retine replica data de conducătorul României lui Janos Kadar „într-un moment de iritaţiune” (vorba lui Haşdeu): „Tovarăşul Kadar, sa ştiţi ca noi va putem organiza o primire sărbătorească pe peronul gării din Budapesta!”. Cine ar mai putea da, astăzi, o asemenea replica, în fruntea a ceea ce au mai lăsat exigentele „intrării în NATO” (la pastele cailor) din Armata Romana?   P. S. Într-o emisiune a lui Adrian Păunescu, maestrul moderator a amintit, cu domnul Adrian Severin de fata, care a confirmat, cum, la Bruxelles, „Europa” a cerut României declaraţie scrisa ca nu se va reuni niciodată cu Republica Moldova! Abilitatea diplomatica a celor doi a evitat o asemenea declaraţie scrisa, dar ea nu încetează a fi porunca UE pentru Romania. Din fericire, şi de „Ue” începe sa ne despartă o prăpastie, mai mare chiar decât cea de NATO, aşa încât mai sunt speranţe…