Carti istorie politica

Tatălui meu, pentru lacrimile pe care le-am vărsat şi pentru cele pe care le vom mai vărsa.           CUPRINS:           INTRODUCERE.           Scepticism şi certitudine. Aparenţă şi realitate… 13           Clubul Bilderberg. Stăpânii lumii!… 8           Cine guvernează lumea? 19           Atributele Clubului Bilderberg 20           O organizaţie nedemocrată care asigură apărarea democraţiei 22           Mit şi realitate 22           O societate pe măsură 23           Forţa hotărâtoare a versiunii oficiale 24           2 Originile Clubului Bilderberg 27           Cele două tabere ale Războiului Rece 29           Adevărata faţă a Planului Marshall 30           Americbri Hfestyle 32           Mişcarea în vederea Uniunii Europene 33           Ia naştere Clubul Bilderberg. 35           Prima întrunire şi definiţia oficială… 36           Clubul Bilderberg a fost fondat în Olanda… 39           Marii preoţi ai capitalismului 39           3 Fondatorii 40           Primii participanţi 40           Personaje-cheie 41           Un personaj nazist şi corupt 41           Joseph H. Retinger 43           David Rockefeller 44           Familia Rotschild 47           Henry Kissinger 50           4 Structura. Cercurile concentrice. Întrunirile.52           Sancta sanctorum 55           Consensul ca normă 56           Secretul ca esenţă 57           Jocuri belice 58           Călătorii private plătite din bugetul public 59           Puteri legislative 61           Hoteluri de lux cu teren de golf 62           Securitate de elită 63           Un singur minut de glorie.           Confidenţa unui bilderberger 64           Filiala Clubului Bilderberg din Spania.           Caietul de la Bitácora 66           La Toja văzută din interior 67           5 Identitatea secretă a fiecărui bilderberger 70           Legea tăcerii 72           Frivola monarhie 73           Miniştri şi parlamentari „democraţi” 74           Bănci şi multinaţionale 76           Jurnalişti şi intelectuali 77           Alţi participanţi 78           Reprezentare globală 1 79           Doamna de Fier. Un exemplu lămuritor 80           Doar un for de dezbateri 81           6, Celelalte cluburi ale puterii 82           Teoria conspiraţiei 83           Caracteristici comune 84           Skull & Bones. Ordinul capului de mort 85           Masa rotundă a lui Cecil Rhodes 90           Consiliul Afacerilor Externe.           Adevăratul guvern al SUA 92           Bohemian Grove 96           Comisia Trilaterală 97           Masa rotundă a industriaşilor 101           Pelerinii libertăţii 102           Pentaveret 102           7, Legătura cu masoneria 103           O societate frăţească şi totalitară 105           Clubul Bilderberg şi aleşii 106           Textele masonice esenţiale ale satanismului 107           Masoneria invizibilă a aleşilor 109           Marea lojă Rockefeller 666 I 10 – Frăţia III.           Corporatismul Clubului Bilderberg.           O trăsătură tipic masonă H 3 ui.           Simbolismul ocult al bancnotei de un dolar 115 W)           Preşedinţi americani masoni 117           Ordinul! Iluminaţi şi profeţiile lui Albert Pike 118           8, Manipularea instituţională a societăţii 122           Institutul Tavistock S 23 (r)           Cultura narco şi muzica – Jj instrumente de control al tineretului 124 3           Fundaţiile Tavistock 125 y.           Instituţiile Tavistock în SUA 126           Războiul ca proces de organizare socială.           Raportul Iron Mountain 128           Duşmanul necesar 131           9, Evenimente internaţionale pregătite în Clubul Bilderberg 147           Rolul dramatic al Americii Latine 150           Chile şi lovitura de stat dată de CIA 151           Propagandă politică sau acţiune militară 152           Reagan lichidează fantomele din Guatemala 152           A treia opţiune: blocada 153           Panama, un paradis narcotizat 153           Înlocuirea duşmanului necesar 154           Irak. Piatra din pantof 156           Sfârşitul consensului? 159           Stresa. 2004 160           A cincizecea aniversare 161           Israelul şi foaia de parcurs 162           Alte decizii care au marcat istoria 163           Armata unică a NATO 164           ONU 165           50. Ultimele întruniri 167           Agenda Clubului Bilderberg 167           2005 şi eşecul constituţiei europene 168           2006 şi rebelul Hugo Chăvez 169           Piaţa imobiliară americană 172           Aderarea Turciei la UE 173           Clubul Bilderberg 2007 174           Războiul nesfârşit pentru resurse 176 i I. Aservirea mass-mediei 178 „Iluzia” mesajului informativ 180           Manipulare informativă 181           Propagandă de război S 82           Ziarişti 'ân Clubul Bilderberg 183           Informaţie şi propagandă 184           Reporteri îndrăzneţi 186           Alianţă contra Clubului Bilderberg 189           Titlul de pe uşă 190           Datoria externă nu prezintă interes 191           12, Democraţia şi noua ordine a stăpânilor lumii 193           Duşmanii democraţiei 195           Imperativul tăcerii 197           Rolul patern 198           Noua Ordine Mondială 199           Războiul ca mijloc de dominaţie 201           Statele Unite versus Europa 202           Un guvern unic: ONU 203           Obiective iluzorii 205           Pleacă acasă, ONU! 206           Judecător şi parte 207           O religie globală unică 209           Tributul adus ONU 211 „3, Triumful Clubului Bilderberg 212           Un sistem eclectic 214           Societatea epicuriană 215 t.           Cu pietre şi lănci 216           Acţiune socială 217           Preţul bunăstării 2I8           Unirea face puterea 219 &           Sclavi globali 220!                 INTRODUCERE.           Scepticism şi certitudine. Aparenţă şi realitate.           Când mi s-a încredinţat redactarea cărţii Clubul Bilderberg. Stăpânii lumii, m-ara înfiorat, căci acţiunile acestuia păreau mai degrabă ştiinţifico-fantastice decât reale. Împinsă de dorinţa de a cunoaşte, am dus la bun sfârşit o amplă investigaţie, care n-a izbutit, totuşi, să-mi risipească tot scepticismul cu privire la acest domeniu. Deşi îmi puneam neîntrerupt întrebări, încă din studenţie, despre ceea ce percepeam a fi o lume neînchipuit de haotică, cât timp am lucrat la acest volum n-am reuşit să înţeleg psihologia de păsări de pradă a celor ce ne guvernează la adăpostul unor surâsuri perfecte şi indolente.           Cultura noastră este rodul concepţiei caracteristice forţelor dominante care s-au succedat de-a lungul istoriei, pentru care noi, adică poporul, nu suntem decât nişte unelte în slujba intereselor acestor forţe. În pofida progresului tehnic ori a instaurării Statului Bunăstării, încă din zorii civilizaţiei sumeriene, am progresat pe baza aceleiaşi structuri organizatorice, în care înalta ierarhie i-a dominat pe cetăţeni, transformându-i în sclavii unui model social trasat şi condus, epocă după epocă, de acelaşi arhetip al puterii.           În urma unei analize conştiincioase, celor care stăm în afara sferei lor de acţiune nu ni se pare complicat să înţelegem ce modus operandi aplică actualii despoţi totalitari, ci să le pătrundem profund setea nejustificată de câştig. Una dintre sursele mele de informare, care a lucrat împreună cu ei, mi-a relatat că pe aceştia îi motivează râvna de a controla şi manipula, ca şi principiul „cu cât mai multe persoane, cu atât mai bine”: „Mi-am întrebat un vechi prieten dacă nu-i erau de ajuns banii pe care îi avea”, mi-a relatat sursa mea. „Eşti de-acum multimilionar”, i-am spus, „ai construit un imperiu din nimic, ce mai poţi cere de la viaţă?” Iar el mi-a răspuns: „Mai mult, vreau mai mult, vreau totul”. Există oameni care se bucură atunci când îi umilesc pe ceilalţi şi care trăiesc într-o atmosferă ne spus de competitivă, unde relaţiile personale sunt fictive. Se prefac prieteni, dar sunt, în fond, rivali, vor să se distrugă reciproc, ca să se aleagă cu banii şi influenţa celuilalt. Împreună cu sursa mea, am căzut de acord şi am subliniat faptul că oligarhii aplică în societate tocmai acest model de convieţuire, bazat pe concurenţa atroce şi distrugerea solidarităţii sociale, care a caracterizat societăţile începuturilor. Strategia constă în dezagregarea nucleului familial şi transformarea individului într-o fiinţă solitară, ruptă de rădăcinile şi valorile comune, susceptibilă şi uşor maleabilă.           Oligarhii sunt manipulatori profesionişti, experţi în folosirea mijloacelor de comunicare socială, a filmului şi artei ca instrumente eficiente de propagandă, pentru a putea manevra populaţia după cum le convine. Paradoxal, în aşa-zisa „societate informaţională”, e mai greu ca oricând să captăm esenţa şi fundalul acţiunilor acestora, să separăm adevărul de minciună, realitatea de aparenţă, datele denaturate de cele sigure, fiindcă printre aceşti bilderbergeri figurează proprietarii imperiilor informative mondiale, care creează, inventează şi interpretează informaţiile. Unul dintre cei mai celebri şi abili este Rupert Murdoch, patronul conglomeratului audiovizual american News Corp, al cărui vârf de lance este canalul de ştiri Fox News. În Familia Simpson, una dintre seriile cele mai populare pe care le difuzează acest canal, domnul Burns, personaj înrudit ca personalitate cu mulţi dintre bilderbergeri, afirmă: „Nimeni nu poate controla toate canalele informaţionale, cu excepţia lui Rupert Murdoch”. Alt grup omniprezent şi omnipotent este PRISA, condus de magnatul mediatic Jesus Polanco, ce se extinde în America Latină ca o epidemie imundă. Dat fiind că membrii Clubului controlează canalele „oficiale”, numai presa independentă a izbutit să publice articole serioase. Trebuie avută mare grijă cu datele care ne parvin pe această temă, fiindcă, prin intermediul colaboratorilor săi, organizaţia pune intenţionat în circulaţie informaţii denaturate despre Clubul Bilderberg, cu scopul de a induce în eroare opinia publică.           Din toate cele expuse, e uşor de înţeles că activitatea unui jurnalist nealiniat este extrem de complicată; dar, în pofida dificultăţilor iniţiale, nu mi-am pierdut curajul, iar rezultatul investigaţiei mele a fost prima carte din lume special consacrată Clubului Bilderberg, şi a văzut lumina tiparului în 2005. Acum nu mai pare atât de ciudat să se vorbească despre Clubul Bilderberg, căci tot mai multă lume cunoaşte numele acestei organizaţii de putere. În cartea mea, am dezvăluit calitatea auctorială a actualilor „faraoni” ai omenirii şi impactul deciziilor luate de ei asupra viitorului umanităţii, dar am descoperit curând că, din cauza frânei puse de scepticism, prima mea carte nu dezlegase enigme semnificative, care rămăseseră ascunse în umbră. Am considerat că multe lucruri rămăseseră nepovestite, şi mi-am continuat investigaţia, în căutarea a noi răspunsuri. Aşa am explorat iar Istoria, căutând începuturile relaţiilor transatlantice dintre bilderbergeri, între Primul Război Mondial şi crearea Societăţii Naţiunilor, nucleul ONU. Din această perspectivă, am izbutit să cunosc psihologia lor de pradă, pe care mai înainte nu o adâncisem total, căci îmi lipsiseră referirile apropiate. Treptat şi aproape pe nesimţite, viziunii mele iniţiale, plină de precauţie, i-a luat locul o mai mare implicare personală, care m-a stimulat să continuu denunţarea categorică a vicleşugurilor şi abuzurilor comise de către cei care au desfigurat conceptul de democraţie, făcând din el argumentul cel mai convingător în favoarea primei înfruntări mondiale (fiindcă în ea sunt implicate, direct ori indirect, toate puterile şi ţările) din secolul XXI, aşa-zisul Război din Irak.           Această a doua etapă a cercetării mele s-a concretizat în ediţia revizuită şi actualizată a cărţii Clubul Bilderberg. Stăpânii lumii, pe care, cititorule, o ţii acum în mână. Am mai afirmat sincer că, luând cunoştinţă de existenţa acestui lobby, m-au luat în egală măsură cu asalt atât scepticismul cât şi curiozitatea care puseseră stăpânire pe mine încă de la prima investigaţie. În această a doua lucrare, am renunţat la orice urmă de îndoială cu privire la profundul impact al Clubului Bilderberg asupra întregii planete, şi am descoperit că zona sa operativă e mult mai extinsă decât credeam eu la început. Lumea, aşa cum arată ea astăzi, e opera Clubului Bilderberg. Membrii săi sunt creatorii actualului sistem de convieţuire, semizeii pământului, aşa cum au fost şi strămoşii lor în epoci anterioare. Majoritatea oamenilor nu bănuiesc până unde ajung reţelele acestora, iar cei care credem în influenţa lui nu vom izbuti) să-i convingem din cauza spălării creierelor şi radiaţiilor pe care numeroşi bilderbergeri le proiectează zilnic de pe fronturi felurite şi nebănuite. Cu toate acestea, faptul nu trebuie să ne descurajeze în ducerea la bun sfârşit a misiunii de a-i demasca, deoarece, în calitate de cetăţeni liberi, avem propria noastră răspundere faţă de comunitatea în care trăim şi de urmaşii noştri. Lumea e a noastră, deşi în mâinile Clubului Bilderberg. Acesta ne-a luat-o din mâini iar drumul pe care l-a trasat ne face să suferim şi ne afectează fericirea. Tăcerea este cel mai bun aliat al lor, dar noi nu vom tăcea.           Când mi-am publicat prima carte, mulţi m-au întrebat dacă, după dezvăluirea tainelor referitoare la cea mai puternică alianţă de pe globul pământesc, nu mă temeam pentru viaţa mea. În prima ediţie, povestisem că un cercetător, al cărui nume nu l-am dezvăluit din raţiuni legate de securitatea sa personală, mă sfătuise să nu scriu despre Bilderberg: „Oamenii aceştia sunt foarte periculoşi, au să te omoare şi-au să-ţi omoare familia, au să vă ia totul, nici un avocat n-are să vrea să te apere. N-ai să mai găseşti de lucru niciodată, vor suna peste tot la telefon, îţi vor dezvălui numele, ca nimeni să nu te angajeze, îţi vor retrage cartea din librării. Pe mine au încercat de multe ori să mă ucidă ori să mă răpească”.           După ce am auzit toate acestea, m-a cuprins o nelinişte cum nu mai simţisem nicicând şi m-am gândit câteva zile la amplitudinea şi sensul pe care le puteau avea sfaturile lor. În cele din urmă, am ajuns la concluzia că, dacă aşa-numiţii bilderbergeri voiau să-şi păstreze intimitatea, n-aveau să se manifeste în faţa mea, căci asta ar fi însemnat să iasă din anonimat şi să-şi vădească existenţa, rupând secretul atât de bine păstrat. În plus, nu voiam să-mi mai îngădui teama faţă de nimeni şi nimic, nici n-aveam să îngădui ca teama să hotărască în numele meu cu privire la vreo chestiune ori circumstanţă. Aşa ceva ar fi fost eşecul meu de cetăţean şi jurnalist. Nu mi-a fost teamă atunci, nu-mi este nici acum. Vă invit, deci, să nu vă fie nici vouă, fiindcă teama noastră e victoria lor, deoarece ne stimulează în numele lor să fim tot mai supuşi.           În aceste pagini reeditate şi actualizate, vi se va revela existenţa unei instituţii obscure, alcătuită din unii dintre cei mai siniştri oameni ai momentului, ca, bunăoară, Henry Kissinger, care consideră că apărarea drepturilor omului e sentimentalism pur şi trebuie anulat, ca să nu influenţeze şi să nu afecteze acţiunile întreprinse de către bilderbergeri. Pe lângă faptul că este considerat unul dintre cei mai prestigioşi analişti de politică externă din lume, lui Kissinger i s-a acordat în 1973 Premiul Nobel pentru Pace, cu toate că este autorul unui raport secret în care planifică reducerea drastică a populaţiei, folosirea resurselor strategice şi producerea de alimente ca armă de control social. Propunerile sale sunt încă în vigoare.           Nu vreau să închei această introducere fără să subliniez importanţa pe care o are pentru cartea mea activitatea prealabilă desfăşurată de o serie de cercetători importanţi. Mulţi dintre ei au fost urmăriţi şi ponegriţi în deceniile anterioare, fiindcă spuseseră adevărul, conceptul care îi sperie cel mai tare pe oligarhi. Cu contribuţiile şi curajul lor, precursori ca profesorul Anthony Sutton, sociologul britanic Mike Peters, analistul Noam Chomsky, istoricul britanic Carroll Quingley şi spaniolul Ricardo de la Cierva, au adus contribuţii serioase la rezolvarea acestui puzzle, pe care astăzi îl putem completa pentru a cunoaşte întreaga istorie a Clubului Bilderberg. Le mulţumesc tuturor, inclusiv celor ce zilnic fac să ajungă adevărul la cei din jurul nostru.

              Cartea întîi            Pînă la abolirea regalităţii romane            τὰ παλαιότερα σαφῶς μὲν εὑρεῖν διὰ χρόνου πλᾔϑος ἀδύνατα ᾗν⋅ ἑϰ δὲ τεϰμηρίων ῶν ἑτὶ μαϰροτάτον σϰοποῦντί μοι πιστεῦσαι ξυμβαίνει οὔ μεγάλα νομίω γενέϑαι, οὔτε ϰατὰ τοὺς πολέμους οὔτε ἐς τὰ ἄλλα.                     Evenimentele mai îndepărtate nu au putut fi pătrunse temeinic din cauza scurgerii timpului; însă, pe baza mărturiilor care mi s-au părut demne de încredere în urma cercetării, cred că n-au fost importante nici prin războaie, nici în celelalte privinţe.          Thukydides                                    Capitolul I            Introducere            Marea Mediterană, cu ţărmurile sale bogat articulate, crestînd adînc împărăţia uscatului, formează cel mai mare golf al oceanului; cînd îngustată de insule sau de promontorii îndrăzneţe, cînd extinzîndu-se iarăşi la o lăţime considerabilă, desparte sau leagă cele trei părţi ale lumii vechi. În jurul ei s-au aşezat, în negurile timpurilor, triburi care, privite din punct de vedere etnografic şi lingvistic, fac parte din rase diferite, dar formează un întreg istoric. Acesta este întregul numit îndeobşte, nepotrivit, „istoria lumii vechi”; „istoria civilizaţiei popoarelor mediteraneene” ar fi mai aproape de realitate. În cele patru mari etape de dezvoltare, ea aduce în faţa noastră istoria ramurii copte sau egiptene, pe cea a naţiunii aramaice sau siriene, care se întinde adînc în interiorul Asiei pînă la Eufrat şi Tigru, cuprinzînd coasta de est, şi istoria popoarelor gemene ale elenilor şi italicilor, care au primit ca parte de moştenire ţinuturile riverane europene ale Mării Mediterane. La începuturile ei, fiecare dintre aceste istorii se leagă, desigur, de cele ale altor naţiuni şi civilizaţii, însă, curînd, fiecare se îndreaptă spre o identitate proprie şi particulară. Naţiunile neînrudite sau chiar înrudite care locuiesc în jurul acestei mari unităţi, berberii şi negrii Africii, arabii, perşii şi indienii Asiei, celţii şi germanii Europei, au venit în mod sigur în contact cu locuitorii ţărmurilor mediteraneene, dar nici nu le-au dat, nici nu au primit de la ei un real impuls; în măsura în care se poate delimita aria unei civilizaţii, pot să fie demarcate ca unităţi acelea al căror apogeu îl constituie Teba, Cartagina, Atena sau Roma. După ce fiecare a ajuns pe o cale proprie la o civilizaţie specifică şi măreaţă, cele patru naţiuni au elaborat şi au dezvoltat, pătrunzător şi abundent, în relaţii de reciprocitate dintre cele mai felurite, toate elementele naturii umane, pînă cînd s-a desăvîrşit şi această unitate, pînă cînd alte seminţii, care au scăldat pînă atunci ţinutul Mării Mediterane, aşa cum valurile scaldă ţărmul, s-au revărsat peste ambele maluri şi, despărţind istoric coasta de sud de cea nordică, au mutat centrul de civilizaţie din Marea Mediterană la Oceanul Atlantic. Istoria veche se separă astfel nu numai întîmplător şi cronologic de cea modernă. Ceea ce noi numim istorie modernă este într-adevăr formarea unei noi arii culturale, care se leagă de aceea şi mai veche, indo-germanică, în mai multe etape ale dezvoltării sale. Ca şi aceasta însă, este destinată să străbată un făgaş propriu şi să trăiască din plin toate aspectele fericirii şi nefericirii popoarelor. A cunoscut epocile dezvoltării, ale puterii depline şi bătrîneţii, mulţumirea generată de efortul creator în religie, stat şi artă, savurarea comodă a bogăţiei materiale şi spirituale cîştigate, uneori poate chiar şi decadenţa forţei creatoare epuizată de satisfacţia ţelului atins. Dar şi acest ţel va fi numai unul efemer. Civilizaţia cea mai grandioasă are periferiile sale pe care şi le poate duce la împlinire; niciodată însă neamul omenesc, căruia tocmai atunci cînd se crede ajuns la ţintă i se pune din nou misiunea veche, mai cuprinzătoare şi într-o accepţiune superioară.          Sarcina noastră este înfăţişarea ultimului act al acelei grandioase drame a umanităţii – istoria veche a naţiunii care ocupă peninsula mijlocie dintre cele trei, care, pornind din continentul nordic, se întind în Marea Mediterană. Ea este formată din munţii care pornesc din Alpii Occidentali şi se ramifică spre sud. Apeninii coboară mai întîi în direcţia sud-estică între golful vestic, mai extins, şi cel estic, îngust, al Mării Mediterane. Apropiindu-se de acesta din urmă, abia dacă ating limita zăpezii veşnice prin culmea cea mai înaltă a Abruzzilor. De la Abruzzi, munţii se îndreaptă în direcţia sudică, la început unitari şi de o înălţime considerabilă. În continuarea unei depresiuni care formează un peisaj colinar, se despart în două lanţuri muntoase, unul sud-estic, mai domol, şi unul sudic, mai abrupt, ambele încheindu-se prin două peninsule înguste. Şesul care se întinde în partea nordică, între Alpi şi Apenini, pînă la Abruzzi nu face parte, sub aspect geografic, din ţinutul muntos şi deluros sudic şi, pînă în epoci tîrzii, nici sub aspect istoric, din acea Italie a cărei istorie ne preocupă aici. Ţărmul de la Sinigaglia pînă la Rimini a fost încorporat Italiei abia în secolul al VII-lea al Romei (secolul II î.Cr.)1, Valea Padului abia în secolul al VIII-lea (I). Vechea graniţă de nord a Italiei nu o formează aşadar Alpii, ci Apeninii. Aceştia nu se înalţă din nici o parte într-un lanţ de munţi prăpăstioşi, ci, revărsîndu-se larg prin ţară şi incluzînd o multitudine de văi şi podişuri legate prin trecători uşor accesibile, oferă chiar şi oamenilor un loc de aşezare potrivit; avantaj pe care îl oferă şi ţinutul de la poalele lor, ca şi cel riveran estic, sudic şi vestic. Pe coasta de est se desfăşoară, ce-i drept, Cîmpia Apulică, o întindere monotonă, cu ţărmurile nearticulate şi săracă în rîuri, închisă la nord de masivul Abruzzilor şi întreruptă insolit numai de coama abruptă a Garganului. Pe litoralul sudic însă, între cele două peninsule cu care se termină Apeninii, un şes întins se sprijină, în interior, de ţinutul deluros, sărac în porturi, dar bogat în ape şi fertil. Coasta de vest, în fine, un teritoriu larg străbătut de fluvii importante, îndeosebi de Tibru, este împărţită de rîuri şi de vulcani, cîndva numeroşi, în foarte variate văi, coline, porturi şi insule. Aici se formează, din ţinuturile Etruria, Latium şi Campania, nucleul pămîntului italic; regiunea submontană dispare treptat la sud de Campania, iar lanţul munţilor este scăldat aproape nemijlocit de Marea Tireniană. Precum Peloponesul Greciei, Sicilia se ataşează Italiei. Această insulă, cea mai mare şi cea mai frumoasă din Marea Mediterană, al cărei interior este muntos şi parţial pustiu, e înlănţuită, mai ales în est şi în sud de o bordură de splendizi munţi riverani, majoritatea de origine vulcanică. Aşa cum, geografic, munţii sicilieni sînt continuarea Apeninilor, abia întrerupţi de îngusta fisură (Ῥήγιον) a strîmtorii, sub aspect istoric Sicilia este o parte a Italiei, aşa cum Peloponesul este o parte a Greciei, locul de confluenţă a aceloraşi triburi şi sediul comun al aceleiaşi civilizaţii superioare. Peninsula Italică împărtăşeşte cu cea greacă clima temperată, aerul sănătos de pe dealurile de înălţime medie, coborînd pînă în văi şi cîmpii. În privinţa varietăţii ţărmului este întrecută de Grecia; lipseşte arhipelagul care i-a transformat pe eleni într-o naţiune de navigatori. În schimb, Italia se impune în faţa vecinului prin văile mănoase ale rîurilor şi pantele fertile şi bogate în ierburi, propice agriculturii şi creşterii vitelor. Ca şi Grecia, este o ţară frumoasă, care antrenează şi răsplăteşte truda oamenilor şi deschide năzuinţelor neînfrînate accesul spre depărtări; în egală măsură, aspiraţiilor potolite le oferă posibilităţile unui cîştig paşnic în patrie. Dacă Peninsula Greacă este deschisă spre est, cea Italică priveşte spre vest. Pentru Elada, ţărmul acarnanian şi epirotic, pentru Italia, coastele apulice şi mesapiene sînt de o importanţă secundară; şi dacă acolo meleagurile purtătoare ale dezvoltării istorice, Atica şi Macedonia, sînt orientate înspre Asia, Etruria, Latium şi Campania privesc spre Occident. Astfel, cele două peninsule, aşa de mult învecinate şi aproape înfrăţite, se află concomitent despărţite una de cealaltă. De la Otranto se pot zări crestele acrocerauniene; italicii şi elenii s-au întîlnit însă mai devreme şi în relaţii mai strînse pe alte căi de navigaţie decît pe cea proximă peste Marea Adriatică. Destinul istoric al popoarelor a fost prescris şi de data aceasta, ca de atîtea alte ori, de natura terenului: cele două ramuri mari, din care a rezultat civilizaţia lumii vechi, şi-au aruncat umbra, ca şi sămînţa lor, una spre Orient, cealaltă spre Occident.          Urmează să abordăm aici Istoria Italiei, nu cea a oraşului Roma. Chiar dacă, după dreptul de stat formal, comunitatea urbană din Roma a fost aceea care a dobîndit mai întîi stăpînirea asupra Italiei, apoi asupra lumii, aceasta nu se poate susţine în sensul istoric mai cuprinzător. Ceea ce, în mod curent, se numeşte subjugarea Italiei de către romani apare în sensul acesta mai degrabă ca unificarea într-un singur stat a întregii seminţii a italicilor, din rîndul cărora romanii sînt într-adevăr cei mai puternici, însă, cu toate acestea, numai o parte. Istoria italică se împarte în două perioade principale: istoria internă a Italiei, pînă la unificarea sub conducerea tribului latin, şi istoria stăpînirii italice mondiale. În consecinţă, trebuie să prezentăm stabilirea poporului italic în peninsulă, primejduirea existenţei sale naţionale şi politice, subjugarea sa parţială de către populaţii străine cu o civilizaţie mai veche, de către greci şi etrusci, revolta italicilor împotriva străinilor şi nimicirea sau supunerea acestora; în fine, luptele dintre cele două ramuri italice principale, latinii şi samniţii, pentru hegemonie în peninsulă şi victoria latinilor la sfîrşitul secolului al V-lea al Romei (IV). Acestea vor forma conţinutul primelor două cărţi. Următoarea secţiune este deschisă de războaiele punice. Ea cuprinde extinderea rapidă a dominaţiei romane pînă la şi dincolo de frontierele naturale ale Italiei, lungul status-quo al imensului Imperiu Roman şi prăbuşirea sa. Toate acestea vor fi relatate în cartea a treia şi următoarele.                     1. Th. Mommsen a folosit cronologia Romei, deci numărarea anilor de la legendara întemeiere a Oraşului (754 î.Cr.). Pentru a scuti cititorul de efortul recalculării, am indicat şi datele cronologice conforme cronologiei uzuale. Ele vor fi redate prin litere aldine alături de celelalte, fără adaosul „î.Cr.” (de exemplu: anul 364, 390).           Cititi cartea mai departe după ce o descărcați de la atasamente              

CUVÂNT ÎNAINTE.           Corsica şi Belgia scindată în două, a întrevăzut o Albanie mai mare, care e încă de domeniul viitorului. Dar a spune că agitaţiile etnice nu pot forma principiul unei restructurări politice în Europa secolului XXI este inadmisibil pentru cineva care, între timp, a asistat la modificările hărţii din ultimii ani. Neputinţa colosului rusesc de a-i învinge pe ceceni e o dovadă a forţei sentimentului naţional, deşi într-o fază premodernă. De asemenea, după crâncenul război care a pustiit Bosnia, declaraţia că fragmentarea fostei Iugoslavii a avut „un caracter relativ paşnic” devine involuntar sarcastică. Ce preţ se mai poate pune pe afirmaţia că regimul comunist a rezolvat problema naţională în toată Europa de Est, cu singura excepţie a României lui Ceauşescu? Oricât de penibil ar fi, trebuie să ne amintim că, după părerea profesorului Hobsbawm, „numai Revoluţia sovietică din 1917 a oferit mijloacele şi modelul unei creşteri economice mondiale reale şi a reechilibrat dezvoltarea tuturor popoarelor”. Aceste cuvinte se pot citi într-un număr din 1962 al revistei Marxism Today. Tot ca un argument pentru a elogia teoria şi practica comunistă, un pasaj din cartea de faţă admira eforturile autorităţilor din Germania răsăriteană de a menţine în viaţă limba sorbilor, străveche minoritate slavă din Lusacia. Cu toate acestea, autorul mărturiseşte astăzi că „Republica Democrată Germană nu a fost un stat democratic, în nici un sens realist al cuvântului„. Sentimentul, mai degrabă decât raţiunea, justifică astfel de incongruenţe. De altminteri, chiar istoricul britanic recunoaşte filosovietismul intelectualilor occidentali din vremea tinereţii sale, când U. R. S. S. trecea drept „statul muncitorilor„, beneficiind apoi şi de simpatiile antifasciştilor (deşi a existat şi un „antiimperialism„ al dreptei liberale, pe care autorul îl uită). Dar obiecţiile noastre nu se opresc aici. Pentru riobsbawm, subiectul începe să se închege pe la 1780. Condiţiile genezei medievale a naţiunilor sunt vag evocate. E aici o întreagă preistorie a naţionalismului care lipseşte – ceea ce E. Lemberg numeşte „naţionalismul primitiv şi instinctiv„ (ca în Caucaz!). în privinţa periodizării, ar fi de arătat că procesul de expansiune integrator prin care se formează statul naţional merge pe urmele acţiunii centralizatoare a monarhiilor din veacurile XV-XVI, pe când tendinţa de secesiune, pe care o constatăm în sud-estul Europei şi în Scandinavia în epoca modernă, a fost precedată de „revoluţiile” eşuate din secolul al XVII-lea (Cehia, Catalonia, Napoli). Nu există un singur drum către individualitatea naţională. Cum spunea           3 Ibidem, p. 5. Eugen Lemberg, II nazlonaltsmo, Roma, 1981, p. 50-53           M. Berza: „trecerea de la popor la naţiune se face, acolo unde evoluţia e normală, ca la englezi sau la francezi – căci la bulgari naţiunea se formează în opoziţie cu elementul dominant, otoman – în cadrul aceluiaşi stat, printr-un proces de creştere a conştiinţei sociale, legat de transformarea însăşi a societăţii. Sunt, de asemenea, naţiuni care apar, într-un anumit fel, ca o creaţiune a statului, în fapt a nevoilor profunde care decid forma statală. Mă gândesc îndeosebi la naţiuni constituite pe bază plurietnică şi fără de asimilare, ca naţiunea elveţiană şi, totuşi, naţiunea belgiană”.           Observaţiile aceluiaşi istoric, care se continuă pe tema împrejurărilor în care s-au format pe rând poporul român, naţiunea şi, în cele din urmă, statul modern, însoţit vremelnic de unitatea naţională, sunt cu atât mai binevenite cu cât profesorul Hobsbawm, când se referă la România, numai în treacăt, pare superficial informat. într-adevăr, de ce compară autorul unirea cehilor cu slovacii, a polonilor cu lituanienii şi ucrainenii, a românilor din Moldova cu cei din Muntenia şi Transilvania, ca şi cum în toate trei cazurile ar fi existat diferenţe considerabile între elementele înmănuncheate, în privinţa originii etnice, a istoriei şi a limbii? Chiar fractura prin care, de la 1812 la sfârşitul războiului Crimeii, jumătatea orientală a Moldovei e separată de restul principatului, sau efectul celei de-a doua anexări asupra judeţelor din sudul Basarabiei vreme de patruzeci de ani n-au şters caracterul omogen al civilizaţiei (limbă, moravuri, costum etc.) de pe malurile Prutului. Cu cuvintele lui M. Berza: „Părăsiţi de Roma, ne-am format ca popor fără de apărarea statului; am reuşit să supravieţuim şi, când a fost cu putinţă, să ne creăm şi o viaţă de stat. Dar, atunci, statul nu a fost unul sfrigur pentru întregul popor. Am vieţuit astfel despărţiţi, dar cu o conştiinţă tot mai deplină a unităţii noastre. Nici naţiunea nu s-a constituit, la noi, în cadrul unui stat, ci a mai multora şi, odată constituită, ea şi-a format treptat, ca o supremă necesitate, statul unitar.” Ceea ce e şi frumos spus şi adevărat.           A doua greşeală pe care o comite Eric Hobsbawm este de a considera România dintre cele două războaie mondiale ca „un stat multinaţional”, asemenea Poloniei, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei. După atâta timp, cifrele statisticilor oficiale pot fi contestate, dar îndreptate nu. Din populaţia ţării de la 1930, 76% erau români. Nici o minoritate nu depăşea ca număr grupul etnic maghiar, evaluat la 7%. în Iugoslavia,           5 Minai Berza, Pentru o istorie a vechii culturi româneşti, ed. A. Pippidi, Bucureşti, 1985, p. 52.           X.           XI  la aceeaşi dată, sârbii (cu muntenegreni cu tot) reprezentau abia 43%, croaţii 23%, slovenii 8,5%, iar în Cehoslovacia germanii ajungeau la peste 22%, cifră egală cu a slovacilor. Numărul polonilor din Polonia se ridica la aproape 69%, dar ucrainenii formau 14%. Şi atunci, nu e o prejudecată să se mai vorbească de „statul multinaţional” căruia i s-ar fi pus capăt, printr-o împărţire ca a Poloniei, în 1940?           În situaţia aceasta s-a ajuns printr-o lungă experienţă istorică pe care o cunoaştem mai bine decât Hobsbawm. Am încercat să schiţăm liniile mari ale acestei evoluţii. Ea începe din momentul în care poporul român are un nume colectiv: are chiar două, cel pe care şi-1 dă singur – care nu e altceva decât amintirea originii romane – şi cel folosit de germanici, slavi, maghiari etc. Primul, deşi atestat în româneşte abia din veacul al XV-lea, poate fi dedus din menţiunea acelei „provincia de Rumenia” dintr-un text geografic spaniol de la mijlocul secolului al XrV-lea. Cât despre vlahi – denumire care reflectă recunoaşterea externă a latinităţii – ei apar în izvoarele bizantine din veacul al X-lea, iar cărturarii apuseni ştiau de existenţa lor la jumătarea secolului al XH-lea, când Otto de Frelsing se referă la „Falones”, populaţie din Transilvania. Ideea unui teritoriu comun e atestată din 1374, prima oară când se întâlneşte în documente titlul de „domn a toată Ungrovla-hia”. Principatul vecin, al Moldovei, este şi el o „Moldovlahie”, atât în formularul diplomatic constantinopolitan, cât şi în acela al cancelariei proprii, deşi, aici, conştiinţa legăturii de neam cu românii de la sud de Carpaţi, din cealaltă „Vlahie”, nu răzbate înainte de 1415. Domnia lui Alexandru cel Bun este chiar epoca în care Moldova se extinde către răsărit, luând în stăpânire, pe urmele unei paşnice „colonizări” pastorale şi agricole, ţinutul dintre Prut şi Nistru. Pe lângă asocierea cu un teritoriu specific (dublu, în acest caz), Anthony Smith identifică drept dimensiuni ale existenţei unui popor conştiinţa unei obârşii comune – ceea ce datează din jurul anului 1400, după mărturia lui Ioan de           Vezi Joseph Rothschild, East Central Europe between the Two World Wars, Seattle, 1990, passim; Andrei Pippidi, Nation, natlonaltsme et democraţie en Roumanie. în L'autre Europe, 26-27, 1993, p. 151-162.           Idem, Identitate naţională şi culturală. Clteva probleme de metodă, în Revista de istorie, 38, 12, 1985, p. 1178-1197 (reeditat în culegerea de studii Identitate/alterttate In spaţiul cultural românesc, ed. Al. Zub, Iaşi, 1996, p. 56-79).           Idem, De l'utopte ă la geographie. Une „Roumanie” au XlVe slecle? în Revue roumaine d'histolre, XXV, 1-2, 1986, p. 69-79.           9 Otto of Freising, The Deeds of Frederick Barbarossa, trad. Ch. Chr. Mierow, Toronto, 1994, p. 66.           Sultanieh – idee completată de miturile „descălecării” care implică descendenţa din acelaşi trunchi cu românii din Transilvania – apoi o istorie împărtăşită şi o cultură comună, în care sunt cuprinse limba şi religia. Cu privire la aspectul romanic al limbii, care le-a sugerat umaniştilor noştri din veacul al XVII-lea imaginea despre trecutul comun, erudiţii vest-europeni îşi formaseră convingerea încă din secolul al XV-lea.10           Pentru epoca următoare, există o temeinică analiză, a lui Ştefan Lemny. Decisivă, începând din această perioadă, a fost educaţia, aceea care modelează memoria colectivă. Reflecţia asupra identităţii naţionale s-a dezvoltat mai întâi împotriva statului, exact cum afirmă istoricul englez, apoi ca un program determinat de el, după biruinţa „revoluţiei intelectualilor” de la 1848. Exemplul citat de Hobsbawm, al liberarului italian Massimo d'Azeglio, poate fi înlocuit cu uşurinţă prin numele românilor Alecu Russo, Nicolae Bălcescu sau Dumitru Brătianu. Separatiştii moldoveni care li s-au opus în anii 1857-1866 aveau, poate, o viziune istorică, dar refuzau odată cu Unirea valurile liberalismului şi ale occidentalizării: de aceea, patriotismul lor sincer era îndreptat spre trecut, nu spre viitor, şi proiectul lor politic n-a prins viaţă.           Alternativa s-a dezvoltat cu vigoare după 1859. Acţiunea modernizatoare a statului, pornită târziu, a „ars etapele”, cu riscul de a crea forme fără fond, aşa cum o acuzau conservatorii. Ceea ce a limitat-o brutal, cu tot efortul unui Spiru Haret, a fost „bariera enormă a analfabetismului”, din cauza căruia conştiinţa naţională a rămas momentan în cercul unei minorităţi de 13%. Dacă în România de la 1900 erau 87% analfabeţi, numărul acestora în Basarabia, masiv rurală şi agresiv rusificată, ajungea la 94,2%. în aceste condiţii, faptul că Şcoala Centrală din Bolgrad pe la 1870 trimitea bursieri la Miinchen, Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, 1993; Eugenio Coseriu, Limba română în faţa Occidentului, trad. Andrei A. Avram, Cluj, 1984.           11 Ştefan Lemny, Originea şi cristalizarea Ideii de patrie în cultura ro mână, Bucureşti, 1986.           12 Alina Mungiu-Pippidi, Identitate politică românească şi identitate eu ropeană, în voi. Revenirea în Europa, ed. Adrian Marino, Craiova, 1996, p.           13 Gheorghe Negru, Mişcarea naţională în Basarabia în a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în Destin românesc, III,           4, 1996, p. 45. Comparaţia cu statisticile reproduse de Carlo M. Cipolla, Literacy and Deuelopment în the West, Londra, 1969, p. 128, este semnificativă:           97% analfabeţi în Asia Centrală, dar numai 90% în Siberia la aceeaşi dată, 1897.           XII           XIII             Heidelberg, Karlsruhe, Wurzburg, Gând, Paris şi Aix-en-Provence devine patetic. O carte clasică a lui Eugene Weber a demonstrat cum Republica a IlI-a a făcut „francezi”, adică cetăţeni, din ţărani, dar având la dispoziţie o armată de institutori, pe când cei 4000 de învăţători români erau chemaţi să educe o populaţie şcolară de 650000 de elevi.           După 1918, atât cultura, care a atins culmile stăruitor propuse admiraţiei noastre, cât şi conştiinţa politică, în ţara întregită, au manifestat în continuare acea voinţă de a fi pe care o descoperim în miezul identităţii naţionale româneşti. Dar în condiţiile în care ideea de naţiune, preluată de tânăra generaţie a dreptei radicale, ca să ofere un nucleu centralizator intelectualilor nou-veniţi din satele subdezvoltate, găseşte în faţa ei ideea de stat, care simbolizează asimilarea minorităţilor, mai numeroase decât înainte de război. Niciuna, nici alta dintre aceste lozinci n-au fost capabile de a mobiliza societatea civilă, fiindcă aceasta se afla abia la începuturile ei. Statul birocratic era imitativ, întâi încercând modelul democratic, apoi îmbrăţişând dictatura. Naţiunea? „Naţiunea”, ca rezultat al aculturaţiei de tip fascist din anii '30, era a unei minorităţi, a cărei expresie derizorie a fost chiar un efemer „partid al Naţiunii”. Acceptarea pasivă a concesiilor teritoriale impuse României în 1940 n-a dus la altă reacţie decât la un naţionalism de stat, pe care s-a întemeiat regimul militar autoritar din 1941-1944, apoi totalitarismul de marcă sovietică.

                      DONBAS          de Jacques Stefanesco          CAPITOLUL I            Am fost arestat în Braşov, în drum spre şcoală. Abia începuse să se lumineze şi străzile reci, de un cenuşiu întunecat, erau aproape goale. La colţul străzii, lîngă curtea şcolii, am văzut cîţiva soldaţi ruşi înarmaţi şi un translator român în civil, împingând pe cineva într-un camion al poliţiei. M-au zărit şi translatorul a strigat:          - Un' te duci?          - La şcoală.          - Vino! Trebuie să te ducem undeva. După aia poţi să te duci la şcoală.          M-a înşfăcat şi soldaţii l-au ajutat să mă împingă către camion. M-am smucit din mâinile lor şi am sărit singur pe platformă. Era întuneric beznă înăuntru, dar am simţit privirile câtorva inşi.          Am fost duşi la Cinematograful ”Axa”. Era tixit de lume care forfotea printre scaune. Cîţiva se aşezaseră şi asta îmi părea foarte straniu, căci nu rula nici un film. Am privit în zadar în jurul meu, căutînd pe cineva cunoscut. Un puternic sentiment de nesiguranţă şi teamă plutea în aer. Nimeni nu întreba nimic despre ceea ce se-ntîmpla. Răspunsurile zăceau în golul din stomacul fiecăruia, dar toţi încercam să le ignorăm, de teama de a nu le transforma în realitate. Fiecare încerca să treacă cât mai nebăgat în seamă cu putinţă, mişcîndu-se domol, vorbind încet, fără să gesticuleze. Teama îngheţase simţurile, gândurile, mişcările.          Am stat acolo multă vreme, aşteptînd nehotărît, dar nu mi-a adresat nimeni nici un cuvînt. M-am aşezat pe un scaun, mi-am tras capul între umeri şi m-am gândit la multele prilejuri în care stătusem în acelaşi cinematograf, bucurîndu-mă de filmul de după-amiază. Gândurile au coborît din ce în ce mai mult în timp şi îmi amintesc că la un moment dat am început să mă întreb nelămurit ce film avea să urmeze.          Câteva ore mai tîrziu, un translator s-a urcat pe scenă şi a anunţat cu o voce puternică, că vom fi încărcaţi în camioane şi duşi la barăcile de la marginea oraşului. Un camion şi un autobuz au făcut cam zece drumuri fiecare. În barăci lumea a început să plîngă şi să se roage şi în general să facă mult zgomot. Unii cîntau imnuri religioase. Către seară am fost duşi cu mai multe camioane la gară unde am fost transferaţi într-un tren de treizeci de vagoane de marfă. Am intrat în vagoane pe la coada trenului pentru că în faţa lui, pe peronul gării, se afla o muţime uriaşă de oameni. Cînd ne-am urcat am fost număraţi. Eram patruzeci şi şase de persoane, bărbaţi şi femei, în vagonul meu.          Cam la vreo cincisprezece metri de tren, un cordon de gărzi ruseşti ţineau în loc o muţime de oameni care strigau şi plîngeau. Împingând de zor, mi-am făcut loc la una dintre cele două ferestre mici. L-am zărit imediat pe tata, înalt, cu un cap deasupra mării de oameni. Am fluierat ascuţit. M-a văzut imediat şi şi-a croit drum prin muţime pînă cînd a ajuns drept în faţa mea. Ochii noştri s-au întîlnit şi nu s-au mai desprins. L-am simţit luptîndu-se să-şi stăpînească lacrimile. Nu-l văzusem niciodată aşa pînă atunci. Am încercat să par încrezător, ca să înţeleagă că-mi voi putea purta singur de grijă. După două minute am fost dat brutal la o parte de ceilaţi, care căutau şi ei un chip cunoscut. Deîndată ce m-am îndepărtat de fereastră mi-au dat lacrimile. Singura mea mîngîiere era că ştiam că tata nu mă putea vedea plîngând. Ar fi fost prea mult pentru el. Printre lacrimi puteam să-i văd pe ceilaţi înghesuindu-se la fereastră, fluturînd frenetic din mâini şi încercînd să strige ceva prietenilor şi rudelor de afară, frîngându-şi mâinile şi plîngând. Apoi, cu o smucitură, trenul se puse în mişcare şi un vaier ascuţit se ridică din vagoane şi din muţimea de afară.          Aveam cincisprezece ani şi am descoperit că sunt cel mai tînăr deţinut din vagonul meu, dar nu şi cel mai scund, pentru că aveam un metru şi optzeci şi cinci şi optzeci şi unu de kilograme. În vagon se mai aflau doi ingineri, un doctor şi fratele unuia dintre profesorii de la şcoala mea. Pe cei mai muţi dintre restul deportaţilor îi văzusem întîmplător, fie pe stradă, fie auzisem despre ei. M-a izbit ciudăţenia faptului că nici doctorul şi nici inginerii nu încercaseră să facă ceva ca să instaureze vreun fel de ordine printre aceşti oameni care se văitau într-una. Ca bărbaţi cu o anume poziţie socială trebuiau măcar să încerce să-i consoleze, în special pe femeile care boceau şi care făceau cel mai mare zgomot. Începusem deja să-mi pierd respectul faţă de oameni. Îi credeam pe toţi nespus de slabi.          Imaginea tatei îmi revenea într-una înaintea ochilor. M-am forţat să o alung din minte şi m-am aşezat într-un coţ ca să pot cugeta la situaţia mea. Nu era nimeni acolo pe care să-l cunosc îndeajuns ca să vorbesc cu el despre asta şi m-am simţit teribil de singur în mijlocul acestui haos.          În ciuda tuturor acestor lucruri încă mai era o scînteie de speraţă ca destinaţia trenului să nu fie un lagăr de muncă forţată sovietic, dar speranţa e speranţă iar logica e logică. Am hotărît că, indiferent unde aveau să ne ducă, acolo trăiau şi munceau aţi oameni. Avea să fie doar o problemă de adaptare. Apoi m-am gândit la evadare. Citisem cărţi şi auzisem istorisiri despre evadări din lagărele de prizonieri şi capul meu era plin de planuri despre tuneluri şi sute de diferite moduri de a înşela gardienii şi poliţia. Voi trăi şi voi vedea.          Eram plin de curiozitate în privinţa Uniunii Sovietice. În ultima vreme auziserăm o muţime de lucruri bune despre asta. Era începutul lui patruzeci şi cinci şi trupele ruseşti ocupaseră România de patru luni. România fusese aliata Germaniei şi, dintr-o dată, întorsese armele cînd ruşii trecuseră graniţa în urma trupelor armatei germane care se retrăgea din faţa lor. Soldaţii cantonaţi în Braşov erau nişte sălbatici. Serile bîntuiau străzile bînd şi cîntînd, jefuiau magazine şi aprindeau focuri în mijlocul străzii la care-şi găteau puii furaţi. Cîţiva dintre soldaţi erau femei şi una dintre ele ieşise într-o seară pe stradă purtînd o pijama de mătase, pe care o cumpărase într-un magazin de lenjerie de lux. Toţi o crezuseră nebună şi în cele din urmă cineva i-a spus că acele lucruri erau doar pentru dormit. Am aflat că n-aveau aşa ceva în Rusia şi totuşi se spunea că era Paradisul Muncitorilor.          Gândurile mi-au fost întrerupte de o foame cumplită. Muţi dintre deţinuţi fuseseră ridicaţi de acasă şi putuseră să ia cu ei hrană, săpun, prosoape sau îmbrăcăminte. Tot ce aveam cu mine erau trei cărţi: o Istorie a României, o Geografie şi o Istorie a Germaniei. Puţin mai tîrziu fratele profesorului mi-a oferit puţină pîine şi cîrnaţi. Am spus "Nu, muţumesc!", dar mai tîrziu, noaptea, m-a mai îmbiat o dată şi am fost foarte bucuros să mănînc ceva. În ziua următoare ruşii au început să ne dea raţii de pîine şi supă.          Era ianuarie şi un frig aspru. Un godin aprovizionat cu o mică raţie de cărbune era singura noastră sursă de căldură şi frigul se strecura prin sutele de crăpături ale pereţlor. Dormeam cu rîndul. De fiecare parte a vagonului se aflau două rînduri de scînduri care puteau găzdui cam douăzeci de oameni. Cînd cineva se întorcea, cei cinci tovarăşi de pat trebuiau să se întoarcă şi ei. Era acel fel de somn pe care îl dormi în călătoriile lungi cu trenul sau autobuzul. Ce conta, de fapt, era că pentru şase ore îţi scuteai picioarele de greutatea trupului. După asta deveneai atît de nervos încât nu mai puteai suporta şi trebuia să te ridici în picioare şi să te mişti.          În trei zile am ajuns la graniţa rusească şi a trebuit să ne mutăm în alt tren, pentru că distanţa dintre şine e diferită în Rusia. Cele două trenuri erau trase alături, la vreo zece metri distanţă unul de celălalt şi deţinuţii erau trecuţi dintr-o parte în cealaltă pe rînd, în ordinea vagoanelor. M-am gândit să mă ascund sub priciuri, dar cînd vagonul nostru a fost golit, am fost număraţi pe măsură ce ieşeam şi i-am văzut pe gardieni verificînd interiorul vagoanelor înainte de a urca. Am fost lăsaţi peste noapte în trenul rusesc şi dimineaţa următoare, la răsăritul soarelui, am pornit. Trenul s-a tîrît în susul unui deal şi la o curbă am putut vedea prin fereastră, departe, înaintea noastră, locomotiva. Era un tren foarte lung. Se pare că adăugaseră încă patruzeci sau cincizeci de vagoane în câteva dintre gările în care ne opriserăm. Mă întrebam încotro ne îndreptam. Ţinutul era plat şi dezolant, kilometru după kilometru. Din cînd în cînd treceam pe lîngă câte un sat mic, înconjurat de cîmpuri pustii, acoperite cu zăpadă.          În a doua săptămînă, în timp ce ne găseam înzăpeziţi pe o linie secundară, cîţiva dintre bărbaţi au început să joace cărţi. După ce au încercat câteva jocuri, s-au hotărît la "21". Se vede că îi atrăgea ceva din hotărîrea jocului. Mă fascina să-i privesc. Atmosfera s-a schimbat imediat - din cea a unui transport de deportaţi, în cea a unui cazino. Pentru un timp toţi s-au strîns în jurul jucătorilor, schimbînd în şoaptă păreri despre o carte sau alta şi, pentru prima dată într-o săptămînă, lîngă sobă s-a făcut un loc liber. Am deschis uşiţa şi am privit cărbunii strălucind şi arzînd cu flăcări albastre. Am descoperit destul de surprins că nu mai văzusem arzînd cărbuni. Atunci m-am simţit din nou copil, acasă, în serile lungi de iarnă, cu buştenii arzînd în căminul enorm, cu uriaşul de tata şi mama şi surorile. O voce îmi întrerupse gândurile:          - Închide uşa sobei, puştiule, o să ardă mai bine!          Am închis uşiţa şi am dat locul altcuiva. Din lipsă de altă preocupare mi-am îndreptat atenţia către jocul de cărţi. Mizele ajungau foarte sus. Se întîmpla să am în buzunare douăzeci de mii de lei, adică aproape o sută şaizeci şi cinci de dolari înainte de război, pe care-i cîştigasem la aşa-numita piaţă neagră. Fusesem unul dintre nenumăraţii tineri care profitau de ocaziile pe care inflaţia le creează la vreme de război, în special în ţările ocupate. De câteva luni de cînd ruşii ocupaseră Braşovul tot auzisem la şcoală sute de discuţii despe comerţul cu ofiţerii ruşi. Unui băiat i se dăduseră treizeci de mii de lei pentru bicicleta lui. Părea o sumă enormă de bani, deşi aproape totul costa de cel puţin o sută de ori preţul lui normal. De obicei, o bicicletă se vindea cu o mie de lei. Auzisem că ofiţerul care cumpărase bicicleta căuta un acordeon. Ăsta era un adevărat noroc, căci aveam un acordeon minunat pe care mi-l dăduse tata cînd împlinisem paisprezece ani. Mă gândisem că dacă-l puteam vinde pentru o sumă mare, mi-ar fi fost uşor să cumpăr altul şi să-mi mai şi rămînă ceva pe deasupra. Mă dusesem la ofiţerul cu pricina şi ne înţelesesem îndată pentru o sută de mii de lei. Primisem banii în cea mai mare parte în monede de argint de o sută şi cinci sute de lei - îmi luase o oră să-i număr. Ascunsesem optzeci de mii acasă şi încă nu mă hotărîsem ce să fac, cînd fusesem arestat cu restul în buzunar. Dar în timpul celor patru sau cinci zile câte trecuseră, mă bîntuise un sentiment de vinovăţie, pentru că nu-mi consultasem părinţii mai înainte. Mă gândisem că dacă le-aş fi arătat un acordeon mai mare, plus optzeci de mii de lei, m-ar fi felicitat. Dar nu prea eram sigur.          După ce m-am gândit la asta şi mi-am pipăit o vreme banii din buzunare, am hotărît să-mi încerc norocul. Am cîştigat, am pierdut şi am cîştigat din nou. La un moment dat am tras optsprezece şi am pus toţi banii mei pe masă. Trei partide mai tîrziu avam patru sute de mii. Am pierdut iute cea mai mare parte a lor şi apoi i-am cîştigat la loc, ba chiar şi aţii pe de-asupra şi am sfîrşit cu cinci sute de mii. Într-o situaţie obişnuită aş fi fost foarte fericit, dar, în timp ce mă uitam la bani, mă îndoiam că o să-mi folosească la ceva în Rusia, fiindcă, probabil, aveau să ne ia lucrurile la sosire.          După ce s-a terminat partida, o femeie a început să îngîne un cîntec bisericesc, deprimant. O altă femeie i se alătură şi în curînd tristeţea se aşternu peste vagon, dar doi dintre jucătorii mai dezgheţaţi salvară situaţia lălăind câteva cîntece de cîrciumă.[1]aa În toiul balamucului ăsta, am aţipit.          Cam la două-trei zile ne opream şi paznicii lăsau cîţiva oameni să iasă, să aducă mîncare şi apă. Fiecare vagon avea dreptul la două găleţi de apă, iar fiecare grup de cinci oameni împărţea o pîine pe zi. În plus, se distribuia nişte supă subţire de varză şi kaşa - terci de secară. De fiecare dată mă ofeream voluntar pentru aceste corvezi, pentru că mă scăpau puţin de neîntreruptele văicăreli. Trebuia să mă îndepărtez de ele, chiar dacă zăpada se înăţa pînă la genunchi iar eu purtam o pereche de pantofi uşori, negri. Cînd ajungeam înapoi la vagon picioarele îmi erau ude leoarcă. După o săptămîna pantofii deveniră albi şi începură să crape pe la cusături. Am început să mă îngrijorez, închipuindu-mi cum ar fi fost să rămîn descuţ tot restul iernii.          Merita să iei parte la corvezi în special cînd ne opream în micile sate sau orăşele. În timp ce ne îndreptam către punctele de distribuire a mîncării, cercetam oamenii pe care îi întîlneam căci, după propaganda comunistă, intrasem în Paradisul Muncii. Dar n-am văzut nimic altceva decât oameni cu chipuri coţuroase care scuipau spre noi de fiecare dată cînd aveau ocazia. Cîţiva dintre bărbaţi erau atît de pricepuţi la sportul ăsta că, în ciuda faptului că mă aflam de partea ţintelor, am fost obligat să le admir iscusinţa. La început însă nu mă puteam dumiri de ce ne urau atît. Treptat am înţeles că, pentru aceşti oameni, deţinuţii reprezentau duşmanul care le jefuise şi devastase pămîntul. Deci, în mînia lor neputincioasă, ei îşi scuipau, literalmente, ura. Cei care ne urau mai mult scuipau cel mai prost, căci, ca de obicei, emoţia încurca lucrurile.          De fiecare dată cînd aveam ocazia, mă duceam la fereastra vagonului şi priveam vastul ţinut neted. Nu era împărţit în pătrate de garduri şi drumuri în felul în care este cea mai mare parte a Europei. Cât cuprindeai cu ochii nu se vedeau altceva decât cîmpii acoperite de zăpadă.          Drumul a durat trei săptămîni. Întunericul se înstăpînea pe la trei şi jumătate sau patru după-amiaza. Câteodată eram lăsaţi două sau chiar trei zile pe o linie secundară. Frigul era teribil şi tremuratul ne storcea toată energia. Dinţii mei clănţăneau cât era noaptea de lungă. Dimineaţa, istovit de această încordare continuă, încercam să-mi pun sîngele în mişcare rotindu-mă prin vagon. Dar toată lumea încerca să facă acelaşi lucru şi trupurile noastre se înghionteau într-una. Abia aşteptam corvezile, deşi picioarele mele o încasau zdravăn de fiecare dată cînd ieşeam în zăpadă. Nesfîrşitul stat în picioare, schimbîndu-mi greutatea trupului de pe un picior pe altul, rareori aşezat, aproape fără să dorm, oră după oră, zi după zi, era prea greu de îndurat.          Ce-mi zgândărea cel mai mult nervii erau rugăciunile cu voce tare ale acestor oameni deja bătuţi de soartă. O, cum se mai rugau! Se rugau Domnului, lui Iisus Cristos şi Fecioarei Maria să-i ajute, să-i ducă înapoi acasă, dar nimeni nu părea să-i audă pentru că încet, dar sigur, ne adînceam mai mult şi mai mult în Rusia, pînă cînd, într-o zi, am trecut uriaşul rîu Nipru. Am putut să privesc timp de cinci minute Dniepropetrovskul; era un oraş mare, împărţit de rîu în două părţi - de Est şi de Vest. Oraşul arăta exact ca şi oamenii: neîngrijit, urît, risipit, cenuşiu.           Citiți mai departe după ce descărcați cartea de la atasamente                

POLITICA şi SERVICII SECRETE         Se zvonise, lunile trecute, ca fostul general al Securităţii romane, recrutat de serviciile secrete americane (într-un serial american de televiziune despre CIA, difuzat şi la noi, numele sau era rostit cu satisfacţie, printre performantele instituţiei), ar fi murit. Scriind prefaţa la cartea de convorbiri cu generalul Nicolae Plesita intitulata Ochii şi urechile poporului, recent apărută, ma încerca regretul ca nu-l va avea printre cititori şi pe celebrul autor al Orizonturilor roşii. Iată insa ca fostul general şi actualul servant al CIA este viu şi vorbeşte din nou, dându-ne chiar impresia ca îndeplineşte misiunea de portavoce, din partea actualilor stăpâni, către poporul roman! Gazda este – fireşte – ziarul Ziua, condus de cineva aflat oarecum într-o condiţie similara, chiar daca n-a deţinut în Securitatea autohtona funcţii şi grade comparabile, ci doar cele bine ştiute acum.   Ce ne spune domnul Ion Mihai Pacepa în interviul acordat unui fost comunist reciclat, pe nume Cornel Dumitrescu? In orice caz cu mult mai mult decât sugerează titlul: „Plesita, o bruta securista”.   Cat de bruta a fost generalul Plesita în funcţiile îndeplinite, ramane sa se dumirească cititorii cărţii proaspăt apărute, în care „cazul Pacepa”, văzut de preopinentul fostului coleg şi superior în funcţie, ocupa un loc de frunte. Ce a mai rămas nelămurit din „operaţiile” puse în contul sau, va lamuri însuşi domnul general Plesita, a cărui „idolatrizare în publicaţii din Romania” (aluzie evidenta la interviul subsemnatului din Lumea Magazin pe februarie 1999 şi la serialul lui Viorel Patrichi, adunat acum în volumul citat) mi-o asum cu placere şi chiar o continuu, în recenta prefaţa, intitulata: „Un instrument al interesului national: generalul Nicolae Plesita!” Ceea ce nu înseamnă ca ma alătur celor ce-l taxează pe generalul Pacepa drept trădător. Pentru subsemnatul este numai un banal transfug al unei instituţii căreia cei ca dansul i-au fost aproape doua decenii stăpânii (primul deceniu chiar în mod absolut!), în calitate de garanţi ai executării programului stalinist de exterminare a poporului roman.   Când „Epoca Nikolski” a fost înlocuită de – să-i zicem – „Epoca Plesita”, toţi cei ce n-aveau alte legături cu noua orientare decât continuitatea în serviciu s-au văzut pusi în situaţia de a aştepta eliminarea lor sau de a-şi găsi din vreme un plasament avantajos, în calitate de recruţi ai serviciilor străine, pozând în torturaţi de conştiinţă şi de iubirea pentru democraţie şi libertate. Cazul domnului Pacepa şi al consângeanului domniei sale, Motu Haiduc, au fost cele mai spectaculoase şi răsunătoare. Dar ei n-au trădat un neam căruia nu-i aparţineau şi nici o tara, în care doar se născuseră prin accident biografic, ci numai o instituţie, în care vântul batea altfel. Reacţie normala şi explicabila, cu nimic incriminabila. Încât nu cred ca generalul Plesita a crezut vreodată cu adevărat ca asemenea oameni merita efortul şi onoarea unei execuţii. Se vede limpede şi din tonul adoptat când vorbeşte despre Pacepa, tratat de simplu „şobolan”.   Acestea fiind spuse, sa trecem la lucrurile cu adevărat semnificative şi importante din acest interviu care – daca aparţine într-adevăr unei (sau unor) „portavoce” – şi oricum a fost publicat unde a fost publicat, merita toată atenţia.   Sa începem cu subtitlurile, mult mai importante decât titlul, şi singurele cu adevărat revelatoare. Ni se spune: „Romania şi NATO sunt despărţite de o prăpastie. Faptul ca în Romania cei care au ajutat SUA în lupta împotriva comunismului continua sa fie etichetaţi <trădători> ilustrează, la Washington, prăpastia politica ce desparte şi azi Romania de Statele Unite şi de Alianţă Atlantica”. Explicaţia cu „trădătorii” este ad usum delphini şi arata cat de prosti suntem crezuţi de către domnul Sorin Roşca Stănescu. Dar ca prăpastia exista, şi ca tocmai în acest moment ni se aminteşte – pe aceasta cale – de existenta ei, sunt lucruri peste care nu se poate trece, mai ales când vin de la un agent CIA şi pe canalul pe care ne vin.   Este, într-un fel, un gest de oarecare bunăvoinţă, de care n-au beneficiat la timpul lor nici Gheorghe I. Brătianu, nici Iuliu Maniu, nici unchiul meu Constantin C. Zamfirescu, fost delegat al PNL, împreună cu Bebé Brătianu, la discuţiile în vederea constituirii Blocului National Democrat (ultima şedinţă de constituire s-a ţinut chiar în apartamentul sau, aşa cum notează Ion Hudiţa în jurnalul publicat acum câţiva ani) şi mort în 16 decembrie 1963 în puşcăria de la Botoşani, după cinci ani de temniţă la Sighet, ca demnitar al guvernelor Sanatescu şi Rădescu, în funcţia de subsecretar de stat! Lor nu li s-a comunicat niciodată ce se hotărâse la Ialta, ci, dimpotrivă, au fost îndemnaţi sa aştepte, sa spere şi sa lucreze pentru… Venirea americanilor. Speranţa cu care s-au şi dus pe lumea cealaltă.   Aveam intre 12 şi 17 ani, din 1945 pana în mai 1950 (când în „noaptea neagra” toţi foştii demnitari au fost ridicaţi şi duşi la Sighet), şi în tot acest răstimp l-am auzit mereu pe unchiul meu, care venea de la Gh. I. Brătianu cu mesajul ca „in şase luni americanii vor fi aici! Brătianu a primit asigurare de la Ambasada!”   N-am crezut multa vreme posibila o asemenea ticăloşie, aceasta criminala dezinformare, pana ce domnul Mociony-Starcea, secretarul regelui Mihai I şi unul dintre autorii morali ai actului de la 23 august 1944, a dat un interviu cineastului Tudor Caranfil, care a avut deosebita amabilitate (pentru care-i voi fi veşnic recunoscător) de a-mi îngădui sa copiez şi sa folosesc casete pe care l-a înregistrat cu ani în urma, şi de pe care am transcris şi publicat următorul pasaj în prefaţa mea la cartea Eugen Cristescu – asul serviciilor secrete româneşti de Cristian Troncota: „Toată chestia cu rezistenta n-am inventat-o eu. Americanii, CIA, prin Billy Hamilton şi Thomas Holl – maiorul Thomas Holl – m-au sesizat, când am plecat de la Palat, şi generalul Skyler la fel, spunându-mi: <Toţi pregătesc. Noi vom fi în trei luni, în şase luni, noua luni, cel mult un an, în război cu Rusia. Pentru ca Rusia nu respecta deloc angajamentele de la Ialta şi de la Potsdam, şi rezultatul va fi ca vom fi siliţi sa fim în război cu ei. Or, voi, care ati reuşit lovitura contra nemţilor, de ce nu pregătiţi ceva contra ruşilor?! Maniu vorbeşte, Brătianu vorbeşte, dar nu fac nimic, şi numai în Romania nu exista nici o rezistenta armata clara>„.   O rezistenta armata a existat, cum se ştie. Exista informaţia (de verificat) şi ca SUA ar fi paraşutat, în munţi, o echipa de partizani, având insa grija să-i anunţe pe sovietici unde anume vor debarca, astfel încât oamenii lui Nikolski au fost la posturi. Exista şi informaţia (sau zvonul?) ca se pregătise totuşi scoaterea lui Gh. I. Brătianu din tara, într-un avion ce urma sa aterizeze la Viena (cu mare greutate marele istoric fusese, pare-se, convins ca va fi mai folositor tarii în străinătate decât printr-o moarte în tara, oricât de eroica), dar în ultimul moment s-a aflat ca spionajul american deconspirase ruşilor planul şi s-a renunţat.   Sunt multe de spus despre istoria modului cum ne-au ajutat americanii sa luptam împotriva comunismului, domnule Pacepa! Istoria se cere, mai ales acum, revăzuta da capo. Mai ales acum, când suntem pregătiţi – cu motivări în defavoarea noastră, sa rămânem în afara NATO şi sa fim declaraţi noi autorii „prăpastiei” dintre Romania şi NATO!   Dar prăpastia datează oficial chiar din ziua în care – cuceriţi aproape în unanimitate pentru ideea primirii României – partenerii europeni ai Alianţei Atlantice s-au văzut pusi, la Madrid, în fata vetoului american, anunţat de altfel de doamna Margaret Albright chiar de ziua naţională a Rusiei, ca un fel de cadou făcut acesteia.   Personal, în virtutea experientei mele din adolescenta, a clasei mele sociale „burghezo-mosieresti” şi a clasei politice căreia i-a aparţinut răposatul meu unchi (ultimul preşedinte „in ilegalitate” al Partidului National Liberal, ales pe când era cu domiciliu forţat la Măzăreni – Bărăgan, înaintea celei de a doua arestări, fatale), ştiam ce va fi. Tocmai de aceea am publicat, în mai 1997, cartea A treia Europa – alternativa realista la iluziile sinucigaşe, precum şi un interviu în Jurnalul National, pe care ar merita să-l citească şi procurorul nostru de azi, dl Pacepa!   Doi ani mai târziu, aflându-mă lângă fostul nostru însărcinat cu afaceri şi ambasador la Tunis, în coloana ce manifesta împotriva bombardării Serbiei şi Belgradului, Excelenta sa mi-a dezvăluit o informaţie ce nu-i fusese transmisa ca secret de stat şi pe care am difuzat-o de doua ori în neuitatele „nopţi cu Adrian Păunescu”, fara a fi dezminţit de cel care-mi îngăduise sa o aflu. O reproduc şi aici, fiindcă – vorba latinilor – cele scrise raman: exact în seara în care s-au terminat discuţiile dintre preşedintele Bill Clinton, cu piciorul în ghips, ca generalul Stanculescu (dar „pe bune”), şi preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Elţân, a fost vizitat la ambasada de ambasadorul Rusiei, care, fiindu-i prieten, l-a scos în curte după banalele conversaţii din clădire şi i-a transmis: „Gelule, îţi comunic, şi nu ca prieten: Nu veţi intra niciodată în NATO. S-a hotărât!” După care a plecat, uitându-se inca o data în jur.   Au urmat senzaţională declaraţie a doamnei Albright, de ziua naţională a Federaţiei Ruse, şi piciorul undeva primit de Romania la Madrid. După care, ca un fel de Mohamed al II-lea sau Sinan Pasa, primiti sărbătoreşte la Suceava ori Bucureşti de Stefan cel Mare ori Mihai Voda Viteazul, Bill Clinton a fost primit de sosia hilara a lui Cuza Voda, dar nu în ipoteza absurda (imaginata mai înainte), ci în realitate, pentru cel mai penibil şi umilitor spectacol din istoria României.   Aceasta este realitatea în privinţa „prăpastiei” dintre noi şi NATO. Restul sunt vorbe. Unchiul meu şi clasa lui politica au pierit pentru asemenea vorbe. Cine va mai face ca ei ca ei sa păţească!   În privinţa faptului ca primul invitat la Bucureşti, după Revoluţie, a fost ministrul de externe al URSS (la data aceea cu nimic scoborâta din rangul de superputere mondiala), şi nu cel al Statelor Unite, ce gest mai firesc pentru omul care a respins, categoric şi ironic, invitaţia de a invada Romania, precum Cehoslovacia în 1968? Am reprodus integral, în prefaţa mea la cartea generalului Plesita (sper sa nu mi se interpreteze gestul în mod negativ de editura), paginile din cartea în care se relatează acest episod, precum şi replica superba a lui Eduard Sevardnadze, pentru care acesta ar merita un bulevard în Bucureşti, precum generalul Pavel Kiseleff!   Atunci, în zilele fierbinţi de după Revoluţie, şi chiar în timpul ei, ceea ce domina politica Occidentului fata de Romania era ideea dezmembrării ei, prin război civil şi dubla invazie ungaro-sovietica. Planul a fost dejucat de Armata şi de Securitatea romana, precum şi de promptitudinea cu care noul responsabil al destinelor României, din fericire domnul Ion Iliescu şi nu domnul Petre Roman (cerut imperativ de „Führerul” Silviu Brucan, daca generalul Plesita ne informează exact în cartea sa), a ştiut sa explice, la Moscova, „cine suntem şi ce vrem!”   Invazia îşi cauta acoperirea ONU, dar la Consiliul de Securitate nu s-a putut lua o hotărâre, din cauza „protestului vehement al Chinei”, cum spune în memoriile sale fostul ministru de externe al Ungariei, Gyula Horn (am reprodus, traducerea germana şi am dat traducerea în româneşte a pasajului respectiv în prefaţa la cartea generalului Plesita).   Faptul ca în prezent se pregăteşte, în Ungaria, cu concursul dlui Pacepa, un film impotrivalui Nicolae Ceauşescu (desigur, indirect, împotriva României lui Nicolae Ceauşescu, în care Pacepa et comp. N-au mai putut face legea) nu ne mira. După celebra opinca din 1919, istoria va retine replica data de conducătorul României lui Janos Kadar „într-un moment de iritaţiune” (vorba lui Haşdeu): „Tovarăşul Kadar, sa ştiţi ca noi va putem organiza o primire sărbătorească pe peronul gării din Budapesta!”. Cine ar mai putea da, astăzi, o asemenea replica, în fruntea a ceea ce au mai lăsat exigentele „intrării în NATO” (la pastele cailor) din Armata Romana?   P. S. Într-o emisiune a lui Adrian Păunescu, maestrul moderator a amintit, cu domnul Adrian Severin de fata, care a confirmat, cum, la Bruxelles, „Europa” a cerut României declaraţie scrisa ca nu se va reuni niciodată cu Republica Moldova! Abilitatea diplomatica a celor doi a evitat o asemenea declaraţie scrisa, dar ea nu încetează a fi porunca UE pentru Romania. Din fericire, şi de „Ue” începe sa ne despartă o prăpastie, mai mare chiar decât cea de NATO, aşa încât mai sunt speranţe…