Carti istorie politica

CUPRINS:   I. Martorii oculari…5   II. Farmacia de la Auschwitz…92   III. Despre nebunia corpului etnic şi limba germană ca leac…217   IV. A fost numai dragoste pentru ordine şi conştiinţă a datoriei…248   V. Dragostea în lagărul morţii…274   VI. O, Doamne, ştiinţă!… 289   VII Musulmanii, morţii vii de la Auschwitz… 313   VIII. Revolta comandoului special…338   IX. Sfârşitul…362   Literatura utilizată şi citată. Materialele…381   Protagoniştii…388   Corespondenţele gradelor militare între Waffen-SS şi armata română…401         I.   MARTORII OCULARI.   Ne mână spre duşuri. Văd vâlvătăile ridicându-se dintr-un şanţ lung, aud ţipete, plânset de copii, lătrat de câini, focuri de armă. Flăcările înalte acoperă umbrele care ţopăie. Fumul, funinginea şi mirosul de păr şi carne arsă umplu aerul. „Nu pot să cred”, strigă vecinul meu. Copii, femei şi bolnavi sunt împinşi de vii în flăcări de ciobăneştii germani. Ne izbeşte o dogoare cumplită. Apoi se aud împuşcături. Un bătrân într-un scaun cu rotile se rostogoleşte în flăcări; se aude un ţipăt strident. Nou-născuţii, ca nişte corole albe de flori, zboară direct în foc… Un băiat fuge să scape cu viaţă, câinii ciobăneşti îl hăituiesc, e împins în flăcări. În urma lui rămâne doar un strigăt. O femeie cu pieptul dezgolit îşi alăptează copilul. Cade în jar împreună cu pruncul. O gură de lapte de mamă pentru veşnicie.   Adam a văzut, Adam ştie, el ştie ceva ce noi nu ştim şi nu vom şti niciodată.   Dar el a supravieţuit.   Deci nici el nu ştie ceea ce morţii ştiu.   Şi, ca supravieţuitor, se simte vinovat.   Scrisul l-a ajutat să supravieţuiască. A scris „acolo”, a scris în germană.   Adam: Eu sunt german, abia ei m-au făcut evreu. Germana e limba mea maternă. Când nu mai puteam, când devenise atât de insuportabil, încât aş fi preferat să mă arunc şi eu în foc cu tovarăşii mei de suferinţă, în groapa cu oameni arzând, atunci mă întorceam către EA, către limba mamei, de parcă numai ea ar fi putut să mă vindece, ea singură. Uite, citeşte, nu pot să uit. Şi îmi întinse una dintre foile lui acoperite cu un scris minuscul.   Dar viaţa merge înainte, spune el. Şi priveşte fix într-un punct. Când intră în cameră, nu-l simţi decât pe el, prezenţa lui umple spaţiul, casa întreagă. Toţi amuţesc, nu mai scot o vorbă când intră el în cameră.   E vorba despre Adam, care a fost ACOLO, a aparţinut „comandoului special” al crematoriilor, e vorba despre un om care poartă în sine ceea ce noi nu putem înţelege. Adam trăieşte, există CU ADEVĂRAT, l-am privit în ochi, l-am atins, am avut ocazia să iau masa, să vorbesc şi să mă plimb cu el, am asistat la tăcerile lui şi la momentele de absenţă, când cădea dintr-odată pe gânduri şi mintea îi zbura în altă parte… Absenţa, ca un fel de moarte, dar totuşi în viaţă… Gropile acelea… Atunci. Atunci? Este acum, nu va trece niciodată…   Adam: Brusc – nu mai trecusem niciodată prin aşa ceva, cum să mă exprim?   — Eul meu conştient s-a înstrăinat şi a trecut de partea „cealaltă”; m-a cuprins o milă ciudată faţă de SS-istul care-şi îndeplinea misiunea criminală la câţiva paşi de mine, pe o căldură insuportabilă… Ne-am privit în tăcere: asta, ASTA nu se poate, e nepermis. Ba da. E purul adevăr!   Aşa a scris Adam, ultimul evreu din Sighişoara. Îl vizitasem acasă, iar acum, după ce am plecat din nou, am avut impresia că ne-am despărţit pentru totdeauna, căci el e bătrân şi bolnav. Totuşi, încă mai pot vorbi cu el la telefon, de două ori pe săptămână, mai sunt şi multe scrisori, precum şi jurnalul său, acele „suluri” mici, pe care mi le-a dat, bineînţeles că doar în copie. Adam încă poate fi contactat, deşi capul lui a ajuns să semene cu un craniu, cu ochii negri afundaţi în orbite. Inima îi e bolnavă, oasele zdrobite nu s-au vindecat cum trebuie, a rămas cu dureri de oase de la iernile îngheţate din lagăr – cu temperaturi de până la minus 37 de grade Celsius – îl chinuie reumatismul şi pneumo-toraxul, mai are un singur plămân, celălalt e distrus de tuberculoză, dar trăieşte, nu e mort ca toţi prietenii lui, ca soţia şi copiii, ca părinţii săi. Adam trăieşte ACUM…   Spune că-şi îmbrăţişează zilnic soţia moartă. Şi că ceva nedefinit pătrunde peste tot, în pământ sau în podea, în flori, iarbă, copaci; lumina se face mai cenuşie, e frica asta adânc înrădăcinată care goleşte totul pe dinăuntru, teama asta.   Adam: Sunt animalele negre din mine, râsul lor violent, răutăcios, atunci când eu tac. Animale întunecate în coastele mele. Pândesc acolo, cu aripile strânse ameninţător, sau se ghemuiesc în cavităţile organelor mele, unde eu nu mai îndrăznesc să mă ascund. În întunericul măruntaielor s-a insinuat ceva lugubru, îmi caut înnebunit cavităţile, scos din minţi de frică. Iar dacă iau pastile tari, ele se aşază pentru scurt timp în carnea mea slăbită şi visează coşmarul meu, până tresar hăituit în alt vis… Şi totul se destramă deodată, braţele se înnegresc, soţia mea, care ACOLO a devenit cenuşă, se dizolvă în ceva cenuşiu, camera, pereţii se fărâmiţează, dar nu într-o lumină strălucitoare, ci într-un neant gri, o dimineaţă tulbure ca cenuşa, totul devine cenuşă, cenuşă… Lumea nu-i decât o crăpătură… Şi apoi trezirea, ca în fiecare dimineaţă, la patru, un fluierat strident şi ordinul: Scularea! Îmbrăcarea! Scularea, câinilor! Sunt din nou în lagăr, ca întotdeauna! Şi ştiu că orice altceva n-a fost decât un vis, un fel de vacanţă.   Contează numai oamenii pe care-i cunoaştem sau pe care i-am cunoscut, viii şi morţii. Iar noi pentru morţi vorbim. Pentru ei trăim. Poate că ei au deschis o poartă spre acel ţinut a cărui uitare a făcut atrocităţile astea posibile! Ei sunt unica realitate care ne-a mai rămas. Sunt cei care ştiu, care au trecut prin asta. Orice altceva e ca şi dispărut pentru mine.   Întâmplările din viaţa lui Adam nu pot fi povestite: Tuturor li se întâmplă aşa, spune Adam, noi, care am trăit asta… Venim din altă lume… O prăpastie ne desparte de voi, un vid al ororii, care are de-a face cu viaţa, pur şi simplu, şi mai puţin cu abisul dintre călăi şi victime; doar dacă nu cumva toţi cei care nu ştiu sau care gândesc în continuare ca mai înainte fac parte dintre călăi! Fiindcă de când s-a întâmplat asta, totul s-a schimbat pe lume!   Şi Adam citează o poezie a conaţionalului său din Cernăuţi, Paul Celan, vorbind încet, ca pentru sine, foarte încet, căci acum par a vorbi morţii, victimele, cei ucişi care parcă vor să treacă graniţa spre noi, cei vii, ca şi cum ar dori să ne insufle speranţă, să ne consoleze că de atunci totul este altfel, că vechea moarte nu mai există, moartea de care nu mai trebuie să ne temem, pentru că ei au fost acolo, încet, plin de speranţă, abia perceptibil: Dacă moartea a milioane de victime trebuie să aibă un sens, atunci trebuie să dăm o şansă speranţei absurde că va fi avut loc o deschidere a graniţei dintre viaţă şi moarte: „Măcinaţi în morile morţii făina albă a/făgăduinţei, /o aşezaţi înaintea fraţilor şi a surorilor noastre -/noi limpezim părul alb al timpului…”. Să vină ce n-a mai fost niciodată! /să vină un om din mormânt.” în sulurile minuscule de hârtie ce seamănă cu nişte mini-papirusuri şi unde Adam a scris în germană se află şi acest pasaj, pe care el însuşi l-a uitat, a trebuit să-l uite ca să poată trăi mai departe. A scos la iveală aceste suluri de parcă ele ar fi fost martorii, nu el, şi de parcă abia cu ele ar începe acea… Da. Acea. Le-a luat cu mâna tremurândă din sertarul vechi şi stricat, şovăitor, de parcă ar fi fost ceva ce nu-şi are locul în lumea obişnuită, ceva imperceptibil şi invizibil, de parcă ar fi fost copii ale sulurilor arse ale Torei, aşa le-a atins… Sulurile mici de hârtie îngălbenită… Se aflau în palma lui… Şi deodată el s-a aplecat asupra lor şi le-a mirosit… Apoi mi le-a întins şi mie… ca şi când ar fi vrut să-mi comunice ceva ce nu poate fi comunicat altfel… Nu, nu miroseau a hârtie veche… În ele mai persista încă mirosul de fum, cenuşă şi piele arsă…   Îl aud pe Adam vorbind, îi aud vocea la telefon, în convorbiri de ore întregi… Îi aud vocea înregistrată pe bandă de magnetofon. Şi îi aud vocea „reală”, vie, vorbind uşor pe nas şi tărăgănat, pe îndelete. Şi mereu vorbeşte în germană, pronunţă cuvinte, fraze germane. O dată l-am întrebat cum de mai suportă limba germană după „tot ce s-a întâmplat”. Atunci a devenit foarte vehement, a strigat: Abia indivizii ăştia din SS au vrut să mă facă evreu, până atunci nici nu ştiam că sunt evreu, doar eram german, cu limba asta pe care o îngânam încă din fragedă pruncie. Ea mă consola. Ea plângea în mine, limba mea. O auzeam limpede plângând atunci când le auzeam pe brutele astea, care veneau, ce-i drept, din Germania, dar vorbeau o germană incorectă, se numeau „nemţi”, dar adesea nu erau în stare să zbiere decât fraze „greşite” în germană, nişte analfabeţi care lătrau în germană.

Tainele unei vechi meserii în memoria celor căzuţi pe fronturile "războiului tăcut"           CUPRINS:           I. DE LA EDEN LA. WASHINGTON.           Lucifer-spionul şi Moise-şeful de agentură «           Samson şi Dalila «învăţăturile lui Sun-Tzu către spioni.           Alexandru Macedon, cifrul şi. Cenzura.           Ştefan cel Mare, fondatorul. Securităţii!           "Poliţia politică" vine de la Apus.           Napoleon – spionaj şi dezinformare în stil imperial.           Spionii şi independenţa SUA.           Benjamin Franklin-spion "dublu"?           II. INTELIGENŢE ÎN ILEGALITATE.           Spionaj fac întotdeauna ceilalţi!           Premiul Nobel se obţine mai uşor.           America – paradisul spionilor.           III. CONŞTIINŢA-O MARFĂ LA MARE PREŢ!           "Apostolii" de la Cambridgeàfc.           Kim Philby.           Francis Burgess.           Donald Maclean.           Sir Anthony Blunt.           John Carneross.           Homosexualul E. Hoover – maestrul şantajului.           Frustrarea duce la trădare.           IV. AGENŢII DE SPIONAJ – LĂNCIERII TRĂDĂRII.           Spionajul fără agenţi – ca nunta fără lăutari!           "Craii" CIA de la Răsărit: Ceauşescu, Sadat, Pahlavi şi Gorbaciov.           Transfugii ruşi intoxică Occidentul!           Răzbunarea Moskviciului.           V. CANDIDAŢI LA PREMIUL NOBEL AL SPIONAJULUI.           Scriitori şi spioni.           Spioni care au scris istoria.           Sidney Reilly.           Richard Sorge.           Rudolf Roesler.           Chaim Herzog '.           I. V. Andropov.           George Bush.           VI. SPIONAJ ŞI SEX TOTAL!           Naţiunile-spion: spionaj pentru prosperitate.           Mata Hari – fatală dar nu ca spioană!           Lupte crunte, cu femei înfrunte.           Amor ruso-american.           Sex total cu. Soţia premierului I.           Schimb de "rândunici" Anglia – URSS           "Afacerea Profumo" – sex cu. Cădere de guvern.           VII. ACŢIUNILE "ACOPERITE"           De la "asistenţă tehnică" la crimă.           Fidel Castro era. Mai "acoperit"           Nu există doar un holocaust I.           VIII. SPIONAJUL ATOMIC.           SUA a primit puterea (atomică) din Europa "Suntem toţi nişte fii de bestii!" "Dumnezeu a dat Americii bomba atomică" şi. A ajuns în URSS!           Război rece cu spionaj la înălţime.           De aproape, se vede mai bine.           România-în obiectiv atomic!           IX. SPIONAJUL "PRIETENESC" "Nu există prietenii eterne. "           Israelul spionează "en gros" în SUA!           "Schimb de amabilităţi" SUA – Franţa – Japonia.           ONU – cel mai mare centru de spionaj!           X. INFORMAŢIILE – REVOLUŢIE ÎN EVOLUŢIE.           Salvarea naţională – informaţii şi sacrificii.           Sursele publice şi. Minciunile diplomatice.           Sursele umane şi arta recrutării.           Dumnezeu a dat spionilor computerul!           Analiza şi sinteza informaţiilor-totul sau nimic!           Ionel I. C. Brătianu – un model prea îndepărtat.           Balcanii – ţinuţi "la foc mic" de SUA!           Războiul rece, înlocuit cu "pacea cartagineză": distrugerea din temelii a Estului?!           XI. SPIONAJUL ÎN SECOLUL XXI.           Toată lumea spionează pe toată lumea 1           Globalizare dar nu pentru spioni.           Internet – arma americană a invaziei tăcute.           Spionii şi armamentul nuclear-garanţii păcii!           Cunoaşterea înseamnă putere şi pentru România.           Spionajul privat – tot mai agresiv şi fără limite.                         "Încă un titlu-bombă!" – veţi spune, mai mult ca sigur. "încă o carte-bombă!" –punctăm noi.           "Ghidul spionului român" nu e numai un titlu de senzaţie. Este şi o carte demnă de "Colecţia Exploziv", aşa cum, de ani buni, ne-am obişnuit cititorii. Cititori care au înţeles repede că, nu degeaba, editura noastră se numeşte "Obiectiv" şi că ceva "exploziv" poate fi şi "obiectiv", nu senzaţional cu orice preţ.           În ce ne priveşte, ne-am convins, cu timpul, că avem cititori extrem de inteligenţi şi, mai ales, adevăraţi români. Nu voi spune că sunt mai inteligenţi decât ai "altora", cum o fac anumiţi "academicieni" cu umor, dar un lucru este cert: cititorii noştri sunt avizi de a cunoaşte ADEVĂRUL, chiar dacă, iniţial, au mai avut unele prejudecăţi generate de o continuă şi (in) conştientă campanie antinaţională post-decembristă. Patrioţi şi bine intenţionaţi. Lucru dovedit de sutele de taloane-comenzi şi scrisori de felicitare/propuneri primite, de reacţia pozitivă a numeroase "nume grele" ale României acestui început de mileniu.           Mai rămânie, doar, să înţeleagă şi unii parveniţi ai perioadei post-decembriste că, într-o asemenea tranziţie spre dezastru, pe lângă faptul că sunt datori celor pe seama cărora s-au îmbogăţit, susţinerea adevărului şi a imaginii României este mai importantă decât sponsorizarea generoasă a unor concursuri de Miss, cu avantajele (sperate) de rigoare! Că unii nu pot avea bogăţia lor materială dar speră într-o bogăţie spirituală pe care nu şi-o pot permite la preţurile (obiectiv subiective) actuale, că în toate trebuie să existe şi o compensaţie. Un lucru pe care Mecena l-a înţeles foarte bine.           Mai trebuie să înţeleagă, apoi şi cei care àu (mai) rămas să se ocupe de comerţul cu o "marfă" extrem de fragilă: cartea. Că a te baza doar pe marii editori şi a-i neglija pe ceilalţi (posibili viitori mari editori) înseamnă nu numai o greşeală de strategie economică dar şi a pune bazele unei dictaturi editoriale, cu grave consecinţe ulterioare, nu numai pentru libertatea cuvântului dar şi pentru propria libertate şi existenţă. Că a accepta aşa-zişi "colegi" specializaţi în neseriozitate şi "ţepe" înseamnă o greşală fatală pentru breaslă, pe care ar trebui să o evite şi editurile serioase.           Cartea nu este numai o "marfă". Este "hrana spirituală" a existenţei unui popor, în cele mai grele momente sau perioade alë sale. O Naţie rămasă fără cultură mai are un singur pas de făcut pentru a dispărea de pe scena Istoriei: să renunţe la limba naţională! Iar o "cultură" anti-naţională, berbece împotriva istoriei, valorilor naţionale şi conştiinţei de neam, duce la acelaşi lucru!           "Unii" încearcă să ne "înveţe" că ideea de naţiune e ceva periculos, că românii sunt proşti, leneşi, hoţi, escroci, căzuţi din copac şi, mai ales, nerecunoscători faţă de străinii care ne vor binele, vor să ne "civilizeze", să "intrăm în Europa"!           Noi vrem să demonstrăm, în mod obiectiv şi cu date concrete, nu numai că poporul român nu e mai rău decât alte popoare, ci, chiar, că este undeva în frunte, prin istoria sa de cel puţin 10.000 ani, motiv de a ne "bucura" de numeroase şicane şi "tălpi" bine puse. Ceea ce dovedeşte, pe lângă altele, că în România, trădarea, nepăsarea criminală şi slugărnicia au ajuns deja un cancer naţional! Vreţi o dovadă? Ei bine, am încercat, în nenumărate rânduri, să colaborăm şi să ne difuzăm cărţile prin reţeaua celor de la "Humanitas"şi, dacă până atunci mai avuseserăm îndoieli, discuţia cu d-na Liiceanu (soţia "marelui filosof') ne-a lămurit total: purtătorii numelui unor mari loje masonice din România şi Europa nu vor să "difuzeze asemenea fantasmagorii"! Adică, mândria de a fi român, în primul rând. Iar dacă în privinţa unora care îşi mai zic români (deşi mai au doar cetăţenia şi le este, probabil, ruşine cu ea!) am mai avut speranţe, când a fost vorba de angajaţii unor firme străine speranţa a fost minimă şi, s-a dovedit, pe bună dreptate.           Câţi astfel de "români" există astăzi, nu e cazul să mai insist. Veţi citi, în "Secretele Terrei – Istoria începe în Carpaţi", o listă interminabilă şi vă veţi lămuri. Vă asigur că sunt, acolo, printre cele mai cunoscute nume şi firme din România! Oameni care se bat cu pumnul în piept că sunt mari patrioţi, unii fiind chiar plătiţi să fie.           Până una-alta, ca un preaviz şi pentru alţii, voi aminti câteva "nume" ale ideii de neseriorizate (eufemism): ♦ reclamă fără bani: "BERE Scorniceşti"SA, "Microcomputer Service" SA (C-tin Mândruleanu), "EXTENSIV"SA (fraţii Nicu şi Eugen Mihăilescu – un an vechime!); ♦ difuzori "ţepari": "Calypso Press"Bucureşti (soţii Lupaşcu, celebri deja!) "Danubius" Călăraşi, "Eliptic Press" Timişoara, "Eli Press" Zalău, "Oldan Press" Cluj-Napoca (Bogdan Potra); ♦ difuzorr "uituci" (neserioşi): "Tinerama" Botoşani, "Comgis" Focşani, AF "Ştefan Georg/că"P. Neamţ, "Daniva Serv-lmpex"Bucureşti, "loan&Dan"Sibiu, "Canofy"laşi, "Andana"Orşova, "Dacia Traiană"Sibiu, "Samlibris" Satu Mare, "Orlescu" Reşiţa, "Libris" Dr. Tr. Severin etc.           Aceste liste nu sunt decât o înşiruire de nume care au în spate o singură "calitate": NESERIOZITATEA. Unii, cu miliarde în cont, au vrut reclamă, s-au dat patrioţi atunci dar au "uitat" (de l-4 ani!) să şi plătească. Alţii, au "dispărut în ceaţă", ori s-au specializat în "ţepe", cum sunt bucureştenii de la "Calypso", arhicunoscuţi în branşă, de te miri cum de nu au fost "eliminaţi"până acum, ca o măsea stricată ce poate distruge întregul organism.           Difuzarea de carte este un domeniu greu, pentru oameni, în primul rând, de bun simţ, la care trebuie să te aştepţi la un nivel de cultură mult peste media celor din comerţ. Cu atât mai mare e surpriza când te loveşti, în domeniu, de indivizi "de cartier ", pe care ar trebui să-i aflăm undeva prin târgurile de vechituri. Poate aşa se explică de ce "piaţa" este inundată de subproducţii: reviste şi cărţi pornografice sau diverse kitsch-uri. Pentru că le cere "piaţa" iar "piaţa" sunt astfel de oameni care pricep prea puţin din fenomenul numit cultură. Dacă nu mă credeţi, vă spun că sunt zone în care difuzorii se plâng că "nu merge" dar, în schimb, primim o groază de taloane-comenzi, telefoane sau scrisori prin care cititorii se plâng că ar vrea să ne cumpere cărţile şi nu le găsesc afâşate.           Ca orice societate comercială, pentru a fi viabilă, o editură trebuie să aibă vânzare şi, în primul rând^ încasări cât mai prompte. Sunt legi ale comerţului cşre nu pot fi eludate. Editarea de carte este, însă, un domeniu aparte, din toate punctele de vedere. Care se învârte într-un cerc vicios, în nici un caz în favoarea editorului. Difuzorii serioşi nu sunt mulţi. Falimentele în domeniu sunt multe şi te lovesc atunci când te aştepţi mai puţin. Comisioanele de difuzare au tot crescut, încât au ajuns la dublul sau triplul dreptului de autor! Graţie "sprijinului" acordat de stat, hârtia şi toate cheltuielile de tipărire se tot "umflă", adeseori peste cursul dolarului. Nu există sponsorizări de la Ministerul Culturii, decât, eventual, pentru cărţi gen "O istorie a evreilor Paul Johnson, a Editurii HASEFER (a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România), în care românii sunt "făcuţi" cei mai mari criminali de război, înaintea austriecilor şi germanilor.           În condiţiile în care preţurile tot cresc, comisionul de difuzare urcă dincolo de 30%, dreptul de autor reprezintă 15% (iar prin lege e şi mai puţin!), susţinerea statului lipseşte cu desăvârşire, plăţile se fac după multe luni de zile, (iar uneori nu se mai fac!) credeţi-mă, a fi editor, în condiţiile actuale, înseamnă unul din următoarele lucruri: – să fii nebun de-a binelea;           — Să fii patriot (adică fraier, după perceptelje actuale);           — Să fii papagalul unor interese străine (bine plătite).           Prefer să fiu. Nebun şi fraier! Vorbesc la singular, pentru că editura îmi aparţine în totalitate, am pornit-o cu cei. 200.000 lei despre care am amintit deja prea mult şi, dacă în "OBIECTIV" a apărut ceva ce nu convine, eu suport consecinţele: accidente, tentative de accidente, procese (cu "OBIECTIV MAGAZIN"), "tălpi" etc., etc.           Constat cu stupoare că un om care încearcă să facă ceva (bun) pentru ţara lui nu are decât. Stress şi dezavantaje, mesajul fiind clar! Mulţi se miră de ce ne pleacă valorile din ţară, de ce o ducem din rău în mai rău. Ca unul care ar fi trebuit să lucrez, de pe vremea lui Ceauşescu, "în exterior" şi care aveam toate atuurile să reuşesc "afară", aş fi putut să fac acelaşi lucru demult. Cred, însă, că mai trebuie să existe şi români în România, să-şi servească ţara din interior, să n-o lase pradă unor neaveniţi.           Nu m-a interesat niciodată politica, de la început am zis că "sunt toţi o apă şi-un pământ", deci, oricumnu era loc pentru oameni "nedisciplinaţi", cu concepţii proprii despre lumea înconjurătoare.           Nu m-a interesat niciodată să intru în "lumea informaţiilor", deşi, vorba unor "racolatori" de ocazie, ar fi fost "lumea mea": informaţii, aventură. Da, poate aş fi putut fi un bun şef de "analize şi sinteze"! Numai că nimic nu este mai frumos decât libertatea de gândire! Am fost incomod şi când am lucrat în presă ("Cuvântullibertăţii" Craiova, "Adevărul", "Evenimentul zilei") şide fiecare dată a trebuit să plec, pentru că nu "cadram" cu politica şefilor (ei ziceau "a ziarului"), deşi am contribuit mereu la îmbunătăţirea imaginii şi tirajului ziarului. Atunci m-am convins, încă o dată, ce înseamnă să ai şefi şi care le este "mulţam"-ul!           Pentru faptul că nu am vrut niciodată să fiu la cheremul nimănui sau să fiu influenţat/manipulat, vă asigur, am "tras" destul în viaţă! Astfel de oameni deranjează, chiar dacă sunt profesionişti, patrioţi şi bine intenţionaţi.           Un astfel de caracter este şi autorul acestei cărţi şi acest lucru, probabil, ne-a apropiat foarte mult, în ciuda diferenţei de 22 de ani. Cine a fost cu adevărat col. (r). Florian Gârz, puteţi afla din biografia (expeditivă) publicată în paginile următoare.           Ei bine, dl. Florian Gârz, este unul din puţinii militari care s-a manifestat făţiş împotriva lui Ceauşescu, cerându-i schimbarea, motiv pentru care, la 1 iulie 1984, a fost destituit din Centrala M. Ap. N., după 30 de ani lucraţi ca ofiţer în Serviciul de Cercetare Strategică al Armatei. Veţi vedea, nedumeriţi, din această carte, că dl. Gârz îi apreciază şi acum patriotismul lui Ceauşescu. Consecvent, însă, permanent şi public, nu i-a apreciat metodele (dictatoriale) şi strategia (dovedit greşită).           Până atunci, făcuse pregătire la Academia de Pace a ONU (1979-l981), participase ca expert la câteva seminarii şi colocvii internaţionale (despre care scrie şi în carte), pe linie de securitate europeană şi mondială şi adusese (de la Viena, în 1979 şi 1981) primele regulamente şi instrucţiuni în legătură cu rolul şi locul trupelor de menţinere a păcii. Unii ar spune acum: securist şi nomenclaturist! Şi ar "rezolva" problema, pentru ca nu cumva să mai apară un "dizident" (adevărat) printre atâţia contrafăcuţi.           Numai că Florian Gârz n-a fost, niciodată, nici "securist" şi nici "nomenclaturist" în fond, "securist" nu înseamnă, în nici un fel. "fiul Satanei"! Am mai scris şi nu vreau să revin pe larg: dacă toţi securiştii ar fi fost "diavoli", la cât nu mi-am putut "ţine gura", Revoluţia ar fi trebuit să mă găsească dizident, adică după gratii. Oportunişti şi jigodii sunt peste tot şi majoritatea şi-au "revenit" iar unii ne conduc şi acum. De ce n-ar fi fost şi în Securitate? Esenţa este ca toate jigodiile umane ale poporului român să fie "eliminate" şi cât mai rapid. De acord, dar dacă nu putem să le "eliminăm" pe cele care sunt la vedere (eu m-am chinuit, în presă, aproape 10 ani, cu sute de parveniţi ai "junglei" post-decembriste-şi majoritatea au, acum, putere şi mai mare!), avem dreptul moral să acuzăm, fără dovezi, oameni "din trecut"?           Un lucru este clar: col. (r). Florian Gârz şi dacă ar fi vrut, n-ar fi putut fi un opresor! Pentru că a lucrat în Armată şi, nu numai atât, şi-a servit ţara fie în străinătate, fie riscându-şi postul şi chiar viaţa, încercând să-i "deschidă ochii" lui Ceauşescu.           A lucrat în străinătate, "pe sudoarea poporului" etc., etc. (ştiţi sloganurile)? Da, cum să nu, Florian Gârz, ca şi alţi colegi, s-a "îmbuibat": stă într-un apartament în Bucureşti pe care metroul îl cam "ocoleşte" şi are, ca maşină, o "Dacia" ce ar putea fi dată model de rezistenţă la gropile din România!           Poate n-ar fi trebuit să dezvălui asemenea informaţii la care n-am dreptul dar cred că dl. Gârz merită, totuşi, o imagine corectă! Chiar şi trecând peste incredibila sa doză de modestie şi de bun simţ, calităţi proprii doar marilor valori. Şi, poate, nu e rău să vedeţi cum sunt tratate marile valori în România, nu numai acum, în perioada aceasta de tranziţie interminabilă spre dezastru, ci şi în "epoca de aur". Şi atunci, cum să nu apreciezi un om, care, în ciuda greutăţilor sau şicanelor, găseşte puterea de^ aprecia patriotismul unui şef de stat care nu l-a apreciat la adevărata sa valoare? Un profesionist adevărat, aflăm acum, nu se lasă niciodată pradă sentimentelor şi rămâne la fel de. OBIECTIV! Nu-i aşa că, nu întâmplător s-a lăsat "racolat" de noi?!           Dacă-i veţi citi biografia, vă veţi convinge, probabil, că col. (r) Florian Gârz ar fi trebuit, de ani buni, să fie general! E treaba celor în drept, nu hotărâm noi, dar nu putem să nu observăm că sunt (măcar) zeci de oameni care au fost răsplătiţi cu acest grad, pe motive politice, fără să aducă servicii ţării nici pe sfert cât Florian Gârz. Aceasta, apropo de aşa-zisul nomenclaturism.           Patriotismul şi profesionalismul col. (r). Florian Gârz sunt deasupra oricărei îndoieli, indiferent cât ar vrea unii să găsească "noduri în papură". Aproape întreaga sa pregătire militară a fost efectuată de pe poziţia de şef de promoţie. Nu este, deci, de mirare că, în 22 august 1968, căpitanul Gârz, ofiţer în Secţia de Legături Externe a Armatei Române, a – fost chemat de urgenţă pentru a asigura translaţia întâlnirii istorice a ministrului Ion loniţă cu ambasadorul (Davis) şi ataşatul militar (col. Rossa) ai Ambasadei SUA iar Nicolae Ceauşescu l-a solicitat ca translator la întâlniri cu ataşaţi militari şi delegaţii militare străine. Un amănunt pentru istorie: col. Rossa i-a "evidenţiat" că ruşii vor trece România (în 1968) sub şenilele tancurilor, i-a propus să-f scoată din ţară drept "colet diplomatic" şi a rămas perplex în faţa refuzului său hotărât.           Autorul acestui volum se aseamănă, în multe privinţe, cu mareşalul Antonescu, deşi nu-i aprobă în totalitate politica: a fost mereu şef de promoţie şi a îndeplinit (între 1961 şi 1975) misiuni specifice pe linie militară în aceleaşi metropole: Londra, Beijing şi Ankara. Adică, exact acolo unde se vede, cu adevărat, valoarea unui ataşat militar. Deşi nu e dispus la dezvăluiri, fostul (contra) spion a lăsat destule "urme" pe unde a trecut, iar aceasta cu o dovadă clară a profesionalismului: respectul nelimitat al adversarilor!           Ca un profesionist adevărat, Florian Gârz nu spune niciodată mai mult decât doreşte să spună. Beleaua este că un ziarist are, uneori, aceeaşi (dacă nu superioară, nefiind uneori luat în seamă) calitate de a obţine informaţii şi de a citi printre rânduri! Iar ca o concluzie din corelaţii, Florian Gârz şi-a făcut perfect datoria faţă de ţară şi, culmea! A obţinut şi respectul indestructibil al celor de la Beijing, Ankara şi Londra. Ei bine, dacă veţi şti să citiţi printre rânduri unul din volumele anterioare, "CIA contra KGB", veţi afla una din loviturile de maestru ale col. (r). Florian Gârz!           Un foarte bun spion poate deveni oricând (măcar) un bun contraspion. Iar un bun (contra) spion are oarecari şanse să ajungă "cineva" în Serviciul Analiză-Sinteză. Florian Gârz a dovedit că se poate adapta la excepţional în toate cele trei sectoare ale unui serviciu de informaţii şi încă unul militar, adică extrem de dificil şi delicat: a ajuns şef al Secţiei Analiză-Sinteză din cadrul Serviciului de^ Cercetare Strategică al Armatei (anii '80) şi al Secretariatului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării –CSAT (199t-l997) şi nu degeaba este considerat de specialişti unul dintre cei mai buni analişti ai domeniului politico-militar (nu numai din România!).           O dovadă a profesionalismului său sunt şi predicţiile din anterioarele cărţi, unele deja împlinite (războiul NATO-Jugoslavia, predicţie făcută înainte de 27.05.1993), altele în curs de realizare (a se vedea titlul cărţii din 1995: "NATO – globalizare sau dispariţie?").           Mai puţin profesionişti s-au dovedit, din păcate, "consumatorii" fireşti ai analizelor sale politico-militare. La puţin timp după plecarea (pensionarea) sa de la Cotroceni, Florian Gârz a trimis preşedintelui Emil Constantinescu un studiu de întindere privind situaţia din Balcani. Cu o analiză "la sânge" şi predicţia de rigoare a evenimentelor ulterioare, care s-au confirmat întocmai! Culmea indiferenţei şi neprofesionalismului, cei de la Cotroceni l-au ignorat pe "proaspătul" pensionar. După o perioadă suficientă de aşteptare, din disperarea omului care vrea să-şi servească ţara prin orice mijloace, exasperat, Florian Gârz ne-a trimis materialul şi, fireşte, l-am publicat. Ei bine, după multe săptămâni, când predicţiile începeau să se confirme în mod neliniştitor, m-am trezit cu un telefon, de la un consilier prezidenţial, care, culmea! Îmi solicita să le trimit colecţia cu numerele în care apăruseră articolele-lui Gârz! Probabil, pierduseră documentul oficial! volumul de faţă poartă denumirea de "Ghidul spionului român" din mai multe motive. El poate fi un ghid pentru orice spion din lume american, rus, britanic, francez etc. 

Tatălui meu, pentru lacrimile pe care le-am vărsat şi pentru cele pe care le vom mai vărsa.           CUPRINS:           INTRODUCERE.           Scepticism şi certitudine. Aparenţă şi realitate… 13           Clubul Bilderberg. Stăpânii lumii!… 8           Cine guvernează lumea? 19           Atributele Clubului Bilderberg 20           O organizaţie nedemocrată care asigură apărarea democraţiei 22           Mit şi realitate 22           O societate pe măsură 23           Forţa hotărâtoare a versiunii oficiale 24           2 Originile Clubului Bilderberg 27           Cele două tabere ale Războiului Rece 29           Adevărata faţă a Planului Marshall 30           Americbri Hfestyle 32           Mişcarea în vederea Uniunii Europene 33           Ia naştere Clubul Bilderberg. 35           Prima întrunire şi definiţia oficială… 36           Clubul Bilderberg a fost fondat în Olanda… 39           Marii preoţi ai capitalismului 39           3 Fondatorii 40           Primii participanţi 40           Personaje-cheie 41           Un personaj nazist şi corupt 41           Joseph H. Retinger 43           David Rockefeller 44           Familia Rotschild 47           Henry Kissinger 50           4 Structura. Cercurile concentrice. Întrunirile.52           Sancta sanctorum 55           Consensul ca normă 56           Secretul ca esenţă 57           Jocuri belice 58           Călătorii private plătite din bugetul public 59           Puteri legislative 61           Hoteluri de lux cu teren de golf 62           Securitate de elită 63           Un singur minut de glorie.           Confidenţa unui bilderberger 64           Filiala Clubului Bilderberg din Spania.           Caietul de la Bitácora 66           La Toja văzută din interior 67           5 Identitatea secretă a fiecărui bilderberger 70           Legea tăcerii 72           Frivola monarhie 73           Miniştri şi parlamentari „democraţi” 74           Bănci şi multinaţionale 76           Jurnalişti şi intelectuali 77           Alţi participanţi 78           Reprezentare globală 1 79           Doamna de Fier. Un exemplu lămuritor 80           Doar un for de dezbateri 81           6, Celelalte cluburi ale puterii 82           Teoria conspiraţiei 83           Caracteristici comune 84           Skull & Bones. Ordinul capului de mort 85           Masa rotundă a lui Cecil Rhodes 90           Consiliul Afacerilor Externe.           Adevăratul guvern al SUA 92           Bohemian Grove 96           Comisia Trilaterală 97           Masa rotundă a industriaşilor 101           Pelerinii libertăţii 102           Pentaveret 102           7, Legătura cu masoneria 103           O societate frăţească şi totalitară 105           Clubul Bilderberg şi aleşii 106           Textele masonice esenţiale ale satanismului 107           Masoneria invizibilă a aleşilor 109           Marea lojă Rockefeller 666 I 10 – Frăţia III.           Corporatismul Clubului Bilderberg.           O trăsătură tipic masonă H 3 ui.           Simbolismul ocult al bancnotei de un dolar 115 W)           Preşedinţi americani masoni 117           Ordinul! Iluminaţi şi profeţiile lui Albert Pike 118           8, Manipularea instituţională a societăţii 122           Institutul Tavistock S 23 (r)           Cultura narco şi muzica – Jj instrumente de control al tineretului 124 3           Fundaţiile Tavistock 125 y.           Instituţiile Tavistock în SUA 126           Războiul ca proces de organizare socială.           Raportul Iron Mountain 128           Duşmanul necesar 131           9, Evenimente internaţionale pregătite în Clubul Bilderberg 147           Rolul dramatic al Americii Latine 150           Chile şi lovitura de stat dată de CIA 151           Propagandă politică sau acţiune militară 152           Reagan lichidează fantomele din Guatemala 152           A treia opţiune: blocada 153           Panama, un paradis narcotizat 153           Înlocuirea duşmanului necesar 154           Irak. Piatra din pantof 156           Sfârşitul consensului? 159           Stresa. 2004 160           A cincizecea aniversare 161           Israelul şi foaia de parcurs 162           Alte decizii care au marcat istoria 163           Armata unică a NATO 164           ONU 165           50. Ultimele întruniri 167           Agenda Clubului Bilderberg 167           2005 şi eşecul constituţiei europene 168           2006 şi rebelul Hugo Chăvez 169           Piaţa imobiliară americană 172           Aderarea Turciei la UE 173           Clubul Bilderberg 2007 174           Războiul nesfârşit pentru resurse 176 i I. Aservirea mass-mediei 178 „Iluzia” mesajului informativ 180           Manipulare informativă 181           Propagandă de război S 82           Ziarişti 'ân Clubul Bilderberg 183           Informaţie şi propagandă 184           Reporteri îndrăzneţi 186           Alianţă contra Clubului Bilderberg 189           Titlul de pe uşă 190           Datoria externă nu prezintă interes 191           12, Democraţia şi noua ordine a stăpânilor lumii 193           Duşmanii democraţiei 195           Imperativul tăcerii 197           Rolul patern 198           Noua Ordine Mondială 199           Războiul ca mijloc de dominaţie 201           Statele Unite versus Europa 202           Un guvern unic: ONU 203           Obiective iluzorii 205           Pleacă acasă, ONU! 206           Judecător şi parte 207           O religie globală unică 209           Tributul adus ONU 211 „3, Triumful Clubului Bilderberg 212           Un sistem eclectic 214           Societatea epicuriană 215 t.           Cu pietre şi lănci 216           Acţiune socială 217           Preţul bunăstării 2I8           Unirea face puterea 219 &           Sclavi globali 220!                 INTRODUCERE.           Scepticism şi certitudine. Aparenţă şi realitate.           Când mi s-a încredinţat redactarea cărţii Clubul Bilderberg. Stăpânii lumii, m-ara înfiorat, căci acţiunile acestuia păreau mai degrabă ştiinţifico-fantastice decât reale. Împinsă de dorinţa de a cunoaşte, am dus la bun sfârşit o amplă investigaţie, care n-a izbutit, totuşi, să-mi risipească tot scepticismul cu privire la acest domeniu. Deşi îmi puneam neîntrerupt întrebări, încă din studenţie, despre ceea ce percepeam a fi o lume neînchipuit de haotică, cât timp am lucrat la acest volum n-am reuşit să înţeleg psihologia de păsări de pradă a celor ce ne guvernează la adăpostul unor surâsuri perfecte şi indolente.           Cultura noastră este rodul concepţiei caracteristice forţelor dominante care s-au succedat de-a lungul istoriei, pentru care noi, adică poporul, nu suntem decât nişte unelte în slujba intereselor acestor forţe. În pofida progresului tehnic ori a instaurării Statului Bunăstării, încă din zorii civilizaţiei sumeriene, am progresat pe baza aceleiaşi structuri organizatorice, în care înalta ierarhie i-a dominat pe cetăţeni, transformându-i în sclavii unui model social trasat şi condus, epocă după epocă, de acelaşi arhetip al puterii.           În urma unei analize conştiincioase, celor care stăm în afara sferei lor de acţiune nu ni se pare complicat să înţelegem ce modus operandi aplică actualii despoţi totalitari, ci să le pătrundem profund setea nejustificată de câştig. Una dintre sursele mele de informare, care a lucrat împreună cu ei, mi-a relatat că pe aceştia îi motivează râvna de a controla şi manipula, ca şi principiul „cu cât mai multe persoane, cu atât mai bine”: „Mi-am întrebat un vechi prieten dacă nu-i erau de ajuns banii pe care îi avea”, mi-a relatat sursa mea. „Eşti de-acum multimilionar”, i-am spus, „ai construit un imperiu din nimic, ce mai poţi cere de la viaţă?” Iar el mi-a răspuns: „Mai mult, vreau mai mult, vreau totul”. Există oameni care se bucură atunci când îi umilesc pe ceilalţi şi care trăiesc într-o atmosferă ne spus de competitivă, unde relaţiile personale sunt fictive. Se prefac prieteni, dar sunt, în fond, rivali, vor să se distrugă reciproc, ca să se aleagă cu banii şi influenţa celuilalt. Împreună cu sursa mea, am căzut de acord şi am subliniat faptul că oligarhii aplică în societate tocmai acest model de convieţuire, bazat pe concurenţa atroce şi distrugerea solidarităţii sociale, care a caracterizat societăţile începuturilor. Strategia constă în dezagregarea nucleului familial şi transformarea individului într-o fiinţă solitară, ruptă de rădăcinile şi valorile comune, susceptibilă şi uşor maleabilă.           Oligarhii sunt manipulatori profesionişti, experţi în folosirea mijloacelor de comunicare socială, a filmului şi artei ca instrumente eficiente de propagandă, pentru a putea manevra populaţia după cum le convine. Paradoxal, în aşa-zisa „societate informaţională”, e mai greu ca oricând să captăm esenţa şi fundalul acţiunilor acestora, să separăm adevărul de minciună, realitatea de aparenţă, datele denaturate de cele sigure, fiindcă printre aceşti bilderbergeri figurează proprietarii imperiilor informative mondiale, care creează, inventează şi interpretează informaţiile. Unul dintre cei mai celebri şi abili este Rupert Murdoch, patronul conglomeratului audiovizual american News Corp, al cărui vârf de lance este canalul de ştiri Fox News. În Familia Simpson, una dintre seriile cele mai populare pe care le difuzează acest canal, domnul Burns, personaj înrudit ca personalitate cu mulţi dintre bilderbergeri, afirmă: „Nimeni nu poate controla toate canalele informaţionale, cu excepţia lui Rupert Murdoch”. Alt grup omniprezent şi omnipotent este PRISA, condus de magnatul mediatic Jesus Polanco, ce se extinde în America Latină ca o epidemie imundă. Dat fiind că membrii Clubului controlează canalele „oficiale”, numai presa independentă a izbutit să publice articole serioase. Trebuie avută mare grijă cu datele care ne parvin pe această temă, fiindcă, prin intermediul colaboratorilor săi, organizaţia pune intenţionat în circulaţie informaţii denaturate despre Clubul Bilderberg, cu scopul de a induce în eroare opinia publică.           Din toate cele expuse, e uşor de înţeles că activitatea unui jurnalist nealiniat este extrem de complicată; dar, în pofida dificultăţilor iniţiale, nu mi-am pierdut curajul, iar rezultatul investigaţiei mele a fost prima carte din lume special consacrată Clubului Bilderberg, şi a văzut lumina tiparului în 2005. Acum nu mai pare atât de ciudat să se vorbească despre Clubul Bilderberg, căci tot mai multă lume cunoaşte numele acestei organizaţii de putere. În cartea mea, am dezvăluit calitatea auctorială a actualilor „faraoni” ai omenirii şi impactul deciziilor luate de ei asupra viitorului umanităţii, dar am descoperit curând că, din cauza frânei puse de scepticism, prima mea carte nu dezlegase enigme semnificative, care rămăseseră ascunse în umbră. Am considerat că multe lucruri rămăseseră nepovestite, şi mi-am continuat investigaţia, în căutarea a noi răspunsuri. Aşa am explorat iar Istoria, căutând începuturile relaţiilor transatlantice dintre bilderbergeri, între Primul Război Mondial şi crearea Societăţii Naţiunilor, nucleul ONU. Din această perspectivă, am izbutit să cunosc psihologia lor de pradă, pe care mai înainte nu o adâncisem total, căci îmi lipsiseră referirile apropiate. Treptat şi aproape pe nesimţite, viziunii mele iniţiale, plină de precauţie, i-a luat locul o mai mare implicare personală, care m-a stimulat să continuu denunţarea categorică a vicleşugurilor şi abuzurilor comise de către cei care au desfigurat conceptul de democraţie, făcând din el argumentul cel mai convingător în favoarea primei înfruntări mondiale (fiindcă în ea sunt implicate, direct ori indirect, toate puterile şi ţările) din secolul XXI, aşa-zisul Război din Irak.           Această a doua etapă a cercetării mele s-a concretizat în ediţia revizuită şi actualizată a cărţii Clubul Bilderberg. Stăpânii lumii, pe care, cititorule, o ţii acum în mână. Am mai afirmat sincer că, luând cunoştinţă de existenţa acestui lobby, m-au luat în egală măsură cu asalt atât scepticismul cât şi curiozitatea care puseseră stăpânire pe mine încă de la prima investigaţie. În această a doua lucrare, am renunţat la orice urmă de îndoială cu privire la profundul impact al Clubului Bilderberg asupra întregii planete, şi am descoperit că zona sa operativă e mult mai extinsă decât credeam eu la început. Lumea, aşa cum arată ea astăzi, e opera Clubului Bilderberg. Membrii săi sunt creatorii actualului sistem de convieţuire, semizeii pământului, aşa cum au fost şi strămoşii lor în epoci anterioare. Majoritatea oamenilor nu bănuiesc până unde ajung reţelele acestora, iar cei care credem în influenţa lui nu vom izbuti) să-i convingem din cauza spălării creierelor şi radiaţiilor pe care numeroşi bilderbergeri le proiectează zilnic de pe fronturi felurite şi nebănuite. Cu toate acestea, faptul nu trebuie să ne descurajeze în ducerea la bun sfârşit a misiunii de a-i demasca, deoarece, în calitate de cetăţeni liberi, avem propria noastră răspundere faţă de comunitatea în care trăim şi de urmaşii noştri. Lumea e a noastră, deşi în mâinile Clubului Bilderberg. Acesta ne-a luat-o din mâini iar drumul pe care l-a trasat ne face să suferim şi ne afectează fericirea. Tăcerea este cel mai bun aliat al lor, dar noi nu vom tăcea.           Când mi-am publicat prima carte, mulţi m-au întrebat dacă, după dezvăluirea tainelor referitoare la cea mai puternică alianţă de pe globul pământesc, nu mă temeam pentru viaţa mea. În prima ediţie, povestisem că un cercetător, al cărui nume nu l-am dezvăluit din raţiuni legate de securitatea sa personală, mă sfătuise să nu scriu despre Bilderberg: „Oamenii aceştia sunt foarte periculoşi, au să te omoare şi-au să-ţi omoare familia, au să vă ia totul, nici un avocat n-are să vrea să te apere. N-ai să mai găseşti de lucru niciodată, vor suna peste tot la telefon, îţi vor dezvălui numele, ca nimeni să nu te angajeze, îţi vor retrage cartea din librării. Pe mine au încercat de multe ori să mă ucidă ori să mă răpească”.           După ce am auzit toate acestea, m-a cuprins o nelinişte cum nu mai simţisem nicicând şi m-am gândit câteva zile la amplitudinea şi sensul pe care le puteau avea sfaturile lor. În cele din urmă, am ajuns la concluzia că, dacă aşa-numiţii bilderbergeri voiau să-şi păstreze intimitatea, n-aveau să se manifeste în faţa mea, căci asta ar fi însemnat să iasă din anonimat şi să-şi vădească existenţa, rupând secretul atât de bine păstrat. În plus, nu voiam să-mi mai îngădui teama faţă de nimeni şi nimic, nici n-aveam să îngădui ca teama să hotărască în numele meu cu privire la vreo chestiune ori circumstanţă. Aşa ceva ar fi fost eşecul meu de cetăţean şi jurnalist. Nu mi-a fost teamă atunci, nu-mi este nici acum. Vă invit, deci, să nu vă fie nici vouă, fiindcă teama noastră e victoria lor, deoarece ne stimulează în numele lor să fim tot mai supuşi.           În aceste pagini reeditate şi actualizate, vi se va revela existenţa unei instituţii obscure, alcătuită din unii dintre cei mai siniştri oameni ai momentului, ca, bunăoară, Henry Kissinger, care consideră că apărarea drepturilor omului e sentimentalism pur şi trebuie anulat, ca să nu influenţeze şi să nu afecteze acţiunile întreprinse de către bilderbergeri. Pe lângă faptul că este considerat unul dintre cei mai prestigioşi analişti de politică externă din lume, lui Kissinger i s-a acordat în 1973 Premiul Nobel pentru Pace, cu toate că este autorul unui raport secret în care planifică reducerea drastică a populaţiei, folosirea resurselor strategice şi producerea de alimente ca armă de control social. Propunerile sale sunt încă în vigoare.           Nu vreau să închei această introducere fără să subliniez importanţa pe care o are pentru cartea mea activitatea prealabilă desfăşurată de o serie de cercetători importanţi. Mulţi dintre ei au fost urmăriţi şi ponegriţi în deceniile anterioare, fiindcă spuseseră adevărul, conceptul care îi sperie cel mai tare pe oligarhi. Cu contribuţiile şi curajul lor, precursori ca profesorul Anthony Sutton, sociologul britanic Mike Peters, analistul Noam Chomsky, istoricul britanic Carroll Quingley şi spaniolul Ricardo de la Cierva, au adus contribuţii serioase la rezolvarea acestui puzzle, pe care astăzi îl putem completa pentru a cunoaşte întreaga istorie a Clubului Bilderberg. Le mulţumesc tuturor, inclusiv celor ce zilnic fac să ajungă adevărul la cei din jurul nostru.

              Cartea întîi            Pînă la abolirea regalităţii romane            τὰ παλαιότερα σαφῶς μὲν εὑρεῖν διὰ χρόνου πλᾔϑος ἀδύνατα ᾗν⋅ ἑϰ δὲ τεϰμηρίων ῶν ἑτὶ μαϰροτάτον σϰοποῦντί μοι πιστεῦσαι ξυμβαίνει οὔ μεγάλα νομίω γενέϑαι, οὔτε ϰατὰ τοὺς πολέμους οὔτε ἐς τὰ ἄλλα.                     Evenimentele mai îndepărtate nu au putut fi pătrunse temeinic din cauza scurgerii timpului; însă, pe baza mărturiilor care mi s-au părut demne de încredere în urma cercetării, cred că n-au fost importante nici prin războaie, nici în celelalte privinţe.          Thukydides                                    Capitolul I            Introducere            Marea Mediterană, cu ţărmurile sale bogat articulate, crestînd adînc împărăţia uscatului, formează cel mai mare golf al oceanului; cînd îngustată de insule sau de promontorii îndrăzneţe, cînd extinzîndu-se iarăşi la o lăţime considerabilă, desparte sau leagă cele trei părţi ale lumii vechi. În jurul ei s-au aşezat, în negurile timpurilor, triburi care, privite din punct de vedere etnografic şi lingvistic, fac parte din rase diferite, dar formează un întreg istoric. Acesta este întregul numit îndeobşte, nepotrivit, „istoria lumii vechi”; „istoria civilizaţiei popoarelor mediteraneene” ar fi mai aproape de realitate. În cele patru mari etape de dezvoltare, ea aduce în faţa noastră istoria ramurii copte sau egiptene, pe cea a naţiunii aramaice sau siriene, care se întinde adînc în interiorul Asiei pînă la Eufrat şi Tigru, cuprinzînd coasta de est, şi istoria popoarelor gemene ale elenilor şi italicilor, care au primit ca parte de moştenire ţinuturile riverane europene ale Mării Mediterane. La începuturile ei, fiecare dintre aceste istorii se leagă, desigur, de cele ale altor naţiuni şi civilizaţii, însă, curînd, fiecare se îndreaptă spre o identitate proprie şi particulară. Naţiunile neînrudite sau chiar înrudite care locuiesc în jurul acestei mari unităţi, berberii şi negrii Africii, arabii, perşii şi indienii Asiei, celţii şi germanii Europei, au venit în mod sigur în contact cu locuitorii ţărmurilor mediteraneene, dar nici nu le-au dat, nici nu au primit de la ei un real impuls; în măsura în care se poate delimita aria unei civilizaţii, pot să fie demarcate ca unităţi acelea al căror apogeu îl constituie Teba, Cartagina, Atena sau Roma. După ce fiecare a ajuns pe o cale proprie la o civilizaţie specifică şi măreaţă, cele patru naţiuni au elaborat şi au dezvoltat, pătrunzător şi abundent, în relaţii de reciprocitate dintre cele mai felurite, toate elementele naturii umane, pînă cînd s-a desăvîrşit şi această unitate, pînă cînd alte seminţii, care au scăldat pînă atunci ţinutul Mării Mediterane, aşa cum valurile scaldă ţărmul, s-au revărsat peste ambele maluri şi, despărţind istoric coasta de sud de cea nordică, au mutat centrul de civilizaţie din Marea Mediterană la Oceanul Atlantic. Istoria veche se separă astfel nu numai întîmplător şi cronologic de cea modernă. Ceea ce noi numim istorie modernă este într-adevăr formarea unei noi arii culturale, care se leagă de aceea şi mai veche, indo-germanică, în mai multe etape ale dezvoltării sale. Ca şi aceasta însă, este destinată să străbată un făgaş propriu şi să trăiască din plin toate aspectele fericirii şi nefericirii popoarelor. A cunoscut epocile dezvoltării, ale puterii depline şi bătrîneţii, mulţumirea generată de efortul creator în religie, stat şi artă, savurarea comodă a bogăţiei materiale şi spirituale cîştigate, uneori poate chiar şi decadenţa forţei creatoare epuizată de satisfacţia ţelului atins. Dar şi acest ţel va fi numai unul efemer. Civilizaţia cea mai grandioasă are periferiile sale pe care şi le poate duce la împlinire; niciodată însă neamul omenesc, căruia tocmai atunci cînd se crede ajuns la ţintă i se pune din nou misiunea veche, mai cuprinzătoare şi într-o accepţiune superioară.          Sarcina noastră este înfăţişarea ultimului act al acelei grandioase drame a umanităţii – istoria veche a naţiunii care ocupă peninsula mijlocie dintre cele trei, care, pornind din continentul nordic, se întind în Marea Mediterană. Ea este formată din munţii care pornesc din Alpii Occidentali şi se ramifică spre sud. Apeninii coboară mai întîi în direcţia sud-estică între golful vestic, mai extins, şi cel estic, îngust, al Mării Mediterane. Apropiindu-se de acesta din urmă, abia dacă ating limita zăpezii veşnice prin culmea cea mai înaltă a Abruzzilor. De la Abruzzi, munţii se îndreaptă în direcţia sudică, la început unitari şi de o înălţime considerabilă. În continuarea unei depresiuni care formează un peisaj colinar, se despart în două lanţuri muntoase, unul sud-estic, mai domol, şi unul sudic, mai abrupt, ambele încheindu-se prin două peninsule înguste. Şesul care se întinde în partea nordică, între Alpi şi Apenini, pînă la Abruzzi nu face parte, sub aspect geografic, din ţinutul muntos şi deluros sudic şi, pînă în epoci tîrzii, nici sub aspect istoric, din acea Italie a cărei istorie ne preocupă aici. Ţărmul de la Sinigaglia pînă la Rimini a fost încorporat Italiei abia în secolul al VII-lea al Romei (secolul II î.Cr.)1, Valea Padului abia în secolul al VIII-lea (I). Vechea graniţă de nord a Italiei nu o formează aşadar Alpii, ci Apeninii. Aceştia nu se înalţă din nici o parte într-un lanţ de munţi prăpăstioşi, ci, revărsîndu-se larg prin ţară şi incluzînd o multitudine de văi şi podişuri legate prin trecători uşor accesibile, oferă chiar şi oamenilor un loc de aşezare potrivit; avantaj pe care îl oferă şi ţinutul de la poalele lor, ca şi cel riveran estic, sudic şi vestic. Pe coasta de est se desfăşoară, ce-i drept, Cîmpia Apulică, o întindere monotonă, cu ţărmurile nearticulate şi săracă în rîuri, închisă la nord de masivul Abruzzilor şi întreruptă insolit numai de coama abruptă a Garganului. Pe litoralul sudic însă, între cele două peninsule cu care se termină Apeninii, un şes întins se sprijină, în interior, de ţinutul deluros, sărac în porturi, dar bogat în ape şi fertil. Coasta de vest, în fine, un teritoriu larg străbătut de fluvii importante, îndeosebi de Tibru, este împărţită de rîuri şi de vulcani, cîndva numeroşi, în foarte variate văi, coline, porturi şi insule. Aici se formează, din ţinuturile Etruria, Latium şi Campania, nucleul pămîntului italic; regiunea submontană dispare treptat la sud de Campania, iar lanţul munţilor este scăldat aproape nemijlocit de Marea Tireniană. Precum Peloponesul Greciei, Sicilia se ataşează Italiei. Această insulă, cea mai mare şi cea mai frumoasă din Marea Mediterană, al cărei interior este muntos şi parţial pustiu, e înlănţuită, mai ales în est şi în sud de o bordură de splendizi munţi riverani, majoritatea de origine vulcanică. Aşa cum, geografic, munţii sicilieni sînt continuarea Apeninilor, abia întrerupţi de îngusta fisură (Ῥήγιον) a strîmtorii, sub aspect istoric Sicilia este o parte a Italiei, aşa cum Peloponesul este o parte a Greciei, locul de confluenţă a aceloraşi triburi şi sediul comun al aceleiaşi civilizaţii superioare. Peninsula Italică împărtăşeşte cu cea greacă clima temperată, aerul sănătos de pe dealurile de înălţime medie, coborînd pînă în văi şi cîmpii. În privinţa varietăţii ţărmului este întrecută de Grecia; lipseşte arhipelagul care i-a transformat pe eleni într-o naţiune de navigatori. În schimb, Italia se impune în faţa vecinului prin văile mănoase ale rîurilor şi pantele fertile şi bogate în ierburi, propice agriculturii şi creşterii vitelor. Ca şi Grecia, este o ţară frumoasă, care antrenează şi răsplăteşte truda oamenilor şi deschide năzuinţelor neînfrînate accesul spre depărtări; în egală măsură, aspiraţiilor potolite le oferă posibilităţile unui cîştig paşnic în patrie. Dacă Peninsula Greacă este deschisă spre est, cea Italică priveşte spre vest. Pentru Elada, ţărmul acarnanian şi epirotic, pentru Italia, coastele apulice şi mesapiene sînt de o importanţă secundară; şi dacă acolo meleagurile purtătoare ale dezvoltării istorice, Atica şi Macedonia, sînt orientate înspre Asia, Etruria, Latium şi Campania privesc spre Occident. Astfel, cele două peninsule, aşa de mult învecinate şi aproape înfrăţite, se află concomitent despărţite una de cealaltă. De la Otranto se pot zări crestele acrocerauniene; italicii şi elenii s-au întîlnit însă mai devreme şi în relaţii mai strînse pe alte căi de navigaţie decît pe cea proximă peste Marea Adriatică. Destinul istoric al popoarelor a fost prescris şi de data aceasta, ca de atîtea alte ori, de natura terenului: cele două ramuri mari, din care a rezultat civilizaţia lumii vechi, şi-au aruncat umbra, ca şi sămînţa lor, una spre Orient, cealaltă spre Occident.          Urmează să abordăm aici Istoria Italiei, nu cea a oraşului Roma. Chiar dacă, după dreptul de stat formal, comunitatea urbană din Roma a fost aceea care a dobîndit mai întîi stăpînirea asupra Italiei, apoi asupra lumii, aceasta nu se poate susţine în sensul istoric mai cuprinzător. Ceea ce, în mod curent, se numeşte subjugarea Italiei de către romani apare în sensul acesta mai degrabă ca unificarea într-un singur stat a întregii seminţii a italicilor, din rîndul cărora romanii sînt într-adevăr cei mai puternici, însă, cu toate acestea, numai o parte. Istoria italică se împarte în două perioade principale: istoria internă a Italiei, pînă la unificarea sub conducerea tribului latin, şi istoria stăpînirii italice mondiale. În consecinţă, trebuie să prezentăm stabilirea poporului italic în peninsulă, primejduirea existenţei sale naţionale şi politice, subjugarea sa parţială de către populaţii străine cu o civilizaţie mai veche, de către greci şi etrusci, revolta italicilor împotriva străinilor şi nimicirea sau supunerea acestora; în fine, luptele dintre cele două ramuri italice principale, latinii şi samniţii, pentru hegemonie în peninsulă şi victoria latinilor la sfîrşitul secolului al V-lea al Romei (IV). Acestea vor forma conţinutul primelor două cărţi. Următoarea secţiune este deschisă de războaiele punice. Ea cuprinde extinderea rapidă a dominaţiei romane pînă la şi dincolo de frontierele naturale ale Italiei, lungul status-quo al imensului Imperiu Roman şi prăbuşirea sa. Toate acestea vor fi relatate în cartea a treia şi următoarele.                     1. Th. Mommsen a folosit cronologia Romei, deci numărarea anilor de la legendara întemeiere a Oraşului (754 î.Cr.). Pentru a scuti cititorul de efortul recalculării, am indicat şi datele cronologice conforme cronologiei uzuale. Ele vor fi redate prin litere aldine alături de celelalte, fără adaosul „î.Cr.” (de exemplu: anul 364, 390).           Cititi cartea mai departe după ce o descărcați de la atasamente              

CUVÂNT ÎNAINTE.           Corsica şi Belgia scindată în două, a întrevăzut o Albanie mai mare, care e încă de domeniul viitorului. Dar a spune că agitaţiile etnice nu pot forma principiul unei restructurări politice în Europa secolului XXI este inadmisibil pentru cineva care, între timp, a asistat la modificările hărţii din ultimii ani. Neputinţa colosului rusesc de a-i învinge pe ceceni e o dovadă a forţei sentimentului naţional, deşi într-o fază premodernă. De asemenea, după crâncenul război care a pustiit Bosnia, declaraţia că fragmentarea fostei Iugoslavii a avut „un caracter relativ paşnic” devine involuntar sarcastică. Ce preţ se mai poate pune pe afirmaţia că regimul comunist a rezolvat problema naţională în toată Europa de Est, cu singura excepţie a României lui Ceauşescu? Oricât de penibil ar fi, trebuie să ne amintim că, după părerea profesorului Hobsbawm, „numai Revoluţia sovietică din 1917 a oferit mijloacele şi modelul unei creşteri economice mondiale reale şi a reechilibrat dezvoltarea tuturor popoarelor”. Aceste cuvinte se pot citi într-un număr din 1962 al revistei Marxism Today. Tot ca un argument pentru a elogia teoria şi practica comunistă, un pasaj din cartea de faţă admira eforturile autorităţilor din Germania răsăriteană de a menţine în viaţă limba sorbilor, străveche minoritate slavă din Lusacia. Cu toate acestea, autorul mărturiseşte astăzi că „Republica Democrată Germană nu a fost un stat democratic, în nici un sens realist al cuvântului„. Sentimentul, mai degrabă decât raţiunea, justifică astfel de incongruenţe. De altminteri, chiar istoricul britanic recunoaşte filosovietismul intelectualilor occidentali din vremea tinereţii sale, când U. R. S. S. trecea drept „statul muncitorilor„, beneficiind apoi şi de simpatiile antifasciştilor (deşi a existat şi un „antiimperialism„ al dreptei liberale, pe care autorul îl uită). Dar obiecţiile noastre nu se opresc aici. Pentru riobsbawm, subiectul începe să se închege pe la 1780. Condiţiile genezei medievale a naţiunilor sunt vag evocate. E aici o întreagă preistorie a naţionalismului care lipseşte – ceea ce E. Lemberg numeşte „naţionalismul primitiv şi instinctiv„ (ca în Caucaz!). în privinţa periodizării, ar fi de arătat că procesul de expansiune integrator prin care se formează statul naţional merge pe urmele acţiunii centralizatoare a monarhiilor din veacurile XV-XVI, pe când tendinţa de secesiune, pe care o constatăm în sud-estul Europei şi în Scandinavia în epoca modernă, a fost precedată de „revoluţiile” eşuate din secolul al XVII-lea (Cehia, Catalonia, Napoli). Nu există un singur drum către individualitatea naţională. Cum spunea           3 Ibidem, p. 5. Eugen Lemberg, II nazlonaltsmo, Roma, 1981, p. 50-53           M. Berza: „trecerea de la popor la naţiune se face, acolo unde evoluţia e normală, ca la englezi sau la francezi – căci la bulgari naţiunea se formează în opoziţie cu elementul dominant, otoman – în cadrul aceluiaşi stat, printr-un proces de creştere a conştiinţei sociale, legat de transformarea însăşi a societăţii. Sunt, de asemenea, naţiuni care apar, într-un anumit fel, ca o creaţiune a statului, în fapt a nevoilor profunde care decid forma statală. Mă gândesc îndeosebi la naţiuni constituite pe bază plurietnică şi fără de asimilare, ca naţiunea elveţiană şi, totuşi, naţiunea belgiană”.           Observaţiile aceluiaşi istoric, care se continuă pe tema împrejurărilor în care s-au format pe rând poporul român, naţiunea şi, în cele din urmă, statul modern, însoţit vremelnic de unitatea naţională, sunt cu atât mai binevenite cu cât profesorul Hobsbawm, când se referă la România, numai în treacăt, pare superficial informat. într-adevăr, de ce compară autorul unirea cehilor cu slovacii, a polonilor cu lituanienii şi ucrainenii, a românilor din Moldova cu cei din Muntenia şi Transilvania, ca şi cum în toate trei cazurile ar fi existat diferenţe considerabile între elementele înmănuncheate, în privinţa originii etnice, a istoriei şi a limbii? Chiar fractura prin care, de la 1812 la sfârşitul războiului Crimeii, jumătatea orientală a Moldovei e separată de restul principatului, sau efectul celei de-a doua anexări asupra judeţelor din sudul Basarabiei vreme de patruzeci de ani n-au şters caracterul omogen al civilizaţiei (limbă, moravuri, costum etc.) de pe malurile Prutului. Cu cuvintele lui M. Berza: „Părăsiţi de Roma, ne-am format ca popor fără de apărarea statului; am reuşit să supravieţuim şi, când a fost cu putinţă, să ne creăm şi o viaţă de stat. Dar, atunci, statul nu a fost unul sfrigur pentru întregul popor. Am vieţuit astfel despărţiţi, dar cu o conştiinţă tot mai deplină a unităţii noastre. Nici naţiunea nu s-a constituit, la noi, în cadrul unui stat, ci a mai multora şi, odată constituită, ea şi-a format treptat, ca o supremă necesitate, statul unitar.” Ceea ce e şi frumos spus şi adevărat.           A doua greşeală pe care o comite Eric Hobsbawm este de a considera România dintre cele două războaie mondiale ca „un stat multinaţional”, asemenea Poloniei, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei. După atâta timp, cifrele statisticilor oficiale pot fi contestate, dar îndreptate nu. Din populaţia ţării de la 1930, 76% erau români. Nici o minoritate nu depăşea ca număr grupul etnic maghiar, evaluat la 7%. în Iugoslavia,           5 Minai Berza, Pentru o istorie a vechii culturi româneşti, ed. A. Pippidi, Bucureşti, 1985, p. 52.           X.           XI  la aceeaşi dată, sârbii (cu muntenegreni cu tot) reprezentau abia 43%, croaţii 23%, slovenii 8,5%, iar în Cehoslovacia germanii ajungeau la peste 22%, cifră egală cu a slovacilor. Numărul polonilor din Polonia se ridica la aproape 69%, dar ucrainenii formau 14%. Şi atunci, nu e o prejudecată să se mai vorbească de „statul multinaţional” căruia i s-ar fi pus capăt, printr-o împărţire ca a Poloniei, în 1940?           În situaţia aceasta s-a ajuns printr-o lungă experienţă istorică pe care o cunoaştem mai bine decât Hobsbawm. Am încercat să schiţăm liniile mari ale acestei evoluţii. Ea începe din momentul în care poporul român are un nume colectiv: are chiar două, cel pe care şi-1 dă singur – care nu e altceva decât amintirea originii romane – şi cel folosit de germanici, slavi, maghiari etc. Primul, deşi atestat în româneşte abia din veacul al XV-lea, poate fi dedus din menţiunea acelei „provincia de Rumenia” dintr-un text geografic spaniol de la mijlocul secolului al XrV-lea. Cât despre vlahi – denumire care reflectă recunoaşterea externă a latinităţii – ei apar în izvoarele bizantine din veacul al X-lea, iar cărturarii apuseni ştiau de existenţa lor la jumătarea secolului al XH-lea, când Otto de Frelsing se referă la „Falones”, populaţie din Transilvania. Ideea unui teritoriu comun e atestată din 1374, prima oară când se întâlneşte în documente titlul de „domn a toată Ungrovla-hia”. Principatul vecin, al Moldovei, este şi el o „Moldovlahie”, atât în formularul diplomatic constantinopolitan, cât şi în acela al cancelariei proprii, deşi, aici, conştiinţa legăturii de neam cu românii de la sud de Carpaţi, din cealaltă „Vlahie”, nu răzbate înainte de 1415. Domnia lui Alexandru cel Bun este chiar epoca în care Moldova se extinde către răsărit, luând în stăpânire, pe urmele unei paşnice „colonizări” pastorale şi agricole, ţinutul dintre Prut şi Nistru. Pe lângă asocierea cu un teritoriu specific (dublu, în acest caz), Anthony Smith identifică drept dimensiuni ale existenţei unui popor conştiinţa unei obârşii comune – ceea ce datează din jurul anului 1400, după mărturia lui Ioan de           Vezi Joseph Rothschild, East Central Europe between the Two World Wars, Seattle, 1990, passim; Andrei Pippidi, Nation, natlonaltsme et democraţie en Roumanie. în L'autre Europe, 26-27, 1993, p. 151-162.           Idem, Identitate naţională şi culturală. Clteva probleme de metodă, în Revista de istorie, 38, 12, 1985, p. 1178-1197 (reeditat în culegerea de studii Identitate/alterttate In spaţiul cultural românesc, ed. Al. Zub, Iaşi, 1996, p. 56-79).           Idem, De l'utopte ă la geographie. Une „Roumanie” au XlVe slecle? în Revue roumaine d'histolre, XXV, 1-2, 1986, p. 69-79.           9 Otto of Freising, The Deeds of Frederick Barbarossa, trad. Ch. Chr. Mierow, Toronto, 1994, p. 66.           Sultanieh – idee completată de miturile „descălecării” care implică descendenţa din acelaşi trunchi cu românii din Transilvania – apoi o istorie împărtăşită şi o cultură comună, în care sunt cuprinse limba şi religia. Cu privire la aspectul romanic al limbii, care le-a sugerat umaniştilor noştri din veacul al XVII-lea imaginea despre trecutul comun, erudiţii vest-europeni îşi formaseră convingerea încă din secolul al XV-lea.10           Pentru epoca următoare, există o temeinică analiză, a lui Ştefan Lemny. Decisivă, începând din această perioadă, a fost educaţia, aceea care modelează memoria colectivă. Reflecţia asupra identităţii naţionale s-a dezvoltat mai întâi împotriva statului, exact cum afirmă istoricul englez, apoi ca un program determinat de el, după biruinţa „revoluţiei intelectualilor” de la 1848. Exemplul citat de Hobsbawm, al liberarului italian Massimo d'Azeglio, poate fi înlocuit cu uşurinţă prin numele românilor Alecu Russo, Nicolae Bălcescu sau Dumitru Brătianu. Separatiştii moldoveni care li s-au opus în anii 1857-1866 aveau, poate, o viziune istorică, dar refuzau odată cu Unirea valurile liberalismului şi ale occidentalizării: de aceea, patriotismul lor sincer era îndreptat spre trecut, nu spre viitor, şi proiectul lor politic n-a prins viaţă.           Alternativa s-a dezvoltat cu vigoare după 1859. Acţiunea modernizatoare a statului, pornită târziu, a „ars etapele”, cu riscul de a crea forme fără fond, aşa cum o acuzau conservatorii. Ceea ce a limitat-o brutal, cu tot efortul unui Spiru Haret, a fost „bariera enormă a analfabetismului”, din cauza căruia conştiinţa naţională a rămas momentan în cercul unei minorităţi de 13%. Dacă în România de la 1900 erau 87% analfabeţi, numărul acestora în Basarabia, masiv rurală şi agresiv rusificată, ajungea la 94,2%. în aceste condiţii, faptul că Şcoala Centrală din Bolgrad pe la 1870 trimitea bursieri la Miinchen, Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, 1993; Eugenio Coseriu, Limba română în faţa Occidentului, trad. Andrei A. Avram, Cluj, 1984.           11 Ştefan Lemny, Originea şi cristalizarea Ideii de patrie în cultura ro mână, Bucureşti, 1986.           12 Alina Mungiu-Pippidi, Identitate politică românească şi identitate eu ropeană, în voi. Revenirea în Europa, ed. Adrian Marino, Craiova, 1996, p.           13 Gheorghe Negru, Mişcarea naţională în Basarabia în a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în Destin românesc, III,           4, 1996, p. 45. Comparaţia cu statisticile reproduse de Carlo M. Cipolla, Literacy and Deuelopment în the West, Londra, 1969, p. 128, este semnificativă:           97% analfabeţi în Asia Centrală, dar numai 90% în Siberia la aceeaşi dată, 1897.           XII           XIII             Heidelberg, Karlsruhe, Wurzburg, Gând, Paris şi Aix-en-Provence devine patetic. O carte clasică a lui Eugene Weber a demonstrat cum Republica a IlI-a a făcut „francezi”, adică cetăţeni, din ţărani, dar având la dispoziţie o armată de institutori, pe când cei 4000 de învăţători români erau chemaţi să educe o populaţie şcolară de 650000 de elevi.           După 1918, atât cultura, care a atins culmile stăruitor propuse admiraţiei noastre, cât şi conştiinţa politică, în ţara întregită, au manifestat în continuare acea voinţă de a fi pe care o descoperim în miezul identităţii naţionale româneşti. Dar în condiţiile în care ideea de naţiune, preluată de tânăra generaţie a dreptei radicale, ca să ofere un nucleu centralizator intelectualilor nou-veniţi din satele subdezvoltate, găseşte în faţa ei ideea de stat, care simbolizează asimilarea minorităţilor, mai numeroase decât înainte de război. Niciuna, nici alta dintre aceste lozinci n-au fost capabile de a mobiliza societatea civilă, fiindcă aceasta se afla abia la începuturile ei. Statul birocratic era imitativ, întâi încercând modelul democratic, apoi îmbrăţişând dictatura. Naţiunea? „Naţiunea”, ca rezultat al aculturaţiei de tip fascist din anii '30, era a unei minorităţi, a cărei expresie derizorie a fost chiar un efemer „partid al Naţiunii”. Acceptarea pasivă a concesiilor teritoriale impuse României în 1940 n-a dus la altă reacţie decât la un naţionalism de stat, pe care s-a întemeiat regimul militar autoritar din 1941-1944, apoi totalitarismul de marcă sovietică.