Andrei Plesu

A murit Ronald Reagan. La căpătâiul lui, nu s-au auzit decât cuvinte de preţuire. In timpul vieţii, şi mai ales în timpul preşedinţiei sale, fusese clasat insa de „lumea buna” în categoria „băieţilor rai”. Mai întâi era republican, ceea ce, pentru „lumea buna” (adică pentru stânga luminata de pretutindeni) era, din principiu, un minus. Apoi era un simplu actor – şi inca unul de mana a doua – ceea ce il făcea suspect de histrionism, incultura şi primitivism politic. Mai grav inca era anticomunismul lui „grosolan”. Cum îşi putuse permite un preşedinte american sa declare ca Uniunea Sovietica e un „imperiu al răului”? Cum sa admiţi, daca eşti un om fin, citit şi bine orientat ideologic, ca marxism-leninismul e de aruncat la gunoi, aşa cum îndrăznise sa spună Reagan inca din 1982? Au mai fost şi „Irangate”, şi finanţarea rebelilor din Nicaragua, şi „Războiul Stelelor” (care va sa zică înarmare răutăcioasă), şi sprijinirea mujahedinilor din Afganistan, s.a.m.d. Una peste alta, omul era un reacţionar, un exponent tipic al imperialismului, o fiara capitalista, fara lecturi şi fara scrupule. Doar tarile Europei de Est il priveau cu simpatie, orbite cum erau de ura lor (iraţională) împotriva sovietelor şi a democraţiilor populare. Astăzi se recunoaşte, totuşi, ca radicalismul preşedintelui american a contribuit decisiv la surparea sistemului geo-politic de la Yalta şi ca fraza de încheiere a discursului sau de lângă zidul Berlinului („Domnule Gorbaciov, dărâmaţi zidul acesta!”) a avut o dimensiune profetica. Despre morţi numai de bine.           Voluptatea de a blama America şi pe mai toţi preşedinţii ei a rămas insa un hobby al intelighenţiei mondiale. E semnul de recunoaştere al „oamenilor de bine”, expresia singurei gândiri politice corecte. Jean-Fransois Revel a făcut, în „Obsesia antiamericana”, un tulburător inventar al acestui hobby. S-ar zice ca Statele Unite au o predilecţie morbida pentru conducători deviaţi: Truman, vânzătorul de cravate, Carter, vânzătorul de alune, Reagan, starul de filme B, Glenn Ford, (incapabil, cum se spunea, sa meargă şi sa mestece chewing-gum în acelaşi timp), teroristul fundamentalist Bush Junior etc. Numai J. F. Kennedy, căsătorit cu o doamna de educaţie europeana şi asasinat de forte obscure, a reabilitat cat de cat oficiul prezidenţial. In rest – o tara guvernata de „băieţi rai” şi animata de instincte sălbatice. De la Simone de Beauvoir, care deplângea, după al doilea război mondial, ocuparea Franţei de către americani, pana la Habermas, care avertizează, astăzi, asupra „unilateralismului” iancheu, datorat tristei dispariţii a Uniunii Sovietice, linia exasperării „civilizate” fata de monstrul atlantic e continua. E drept, nu toţi americanii sunt defecţi. Exista, slava Domnului, destui americani antiamericani. Exista şi mari gesturi recuperatoare. (De pilda, participarea doamnei Madeleine Albright, în calitatea ei de secretar de stat, la aniversarea a cincizeci de ani de viaţa ai partidului comunist nord-corean, în toamna lui 2000). Dar imaginea de ansamblu ramane sumbra. Est-europenii şi dreapta europeana încearcă în zadar sa salveze aparentele, fluturând, dinaintea neamurilor, o alta lista de „băieţi rai”: Saddam Hussein (cu care, în 1998, Kofi Annan invita lumea sa facă „business”), Gaddafi, Kim Jon Il, Mugabe, Mao Tse Dun, Pol Pott şi Fidel Castro. E o diversiune. Adevăraţii băieţi rai sunt alţii. Nu Ceauşescu, ci Margaret Thatcher, nu Putin, ci Tony Blair, nu Stalin, conducătorii chinezi şi iranieni, ci Ronald Reagan, George W. Bush şi Berlusconi. Ăştia sunt marii agenţi ai râului, ăştia pregătesc şi „implementează” acte de terorism abominabile, ăştia exporta dictaturi, ăştia ameninţa instituţiile democratice şi statul de drept. Din fericire, ei mor din când în când, lăsându-ne sa oblojim cultul celorlalţi. Aflu din ziare ca (lamentabilul) preşedinte Bush a spus, curând după moartea lui Reagan, în zorii celebrării istoricei „D Day”: „A făcut ceea ce trebuia sa facă!” aşa cred şi eu. Dar asta nu-i va împiedica pe oamenii de bine din lumea întreagă sa demonstreze maine împotriva imperialismului american, purtând în vârf de bat portretul lui Che Guevara.                                                                           SFÂRŞIT  

Uneori regret ca gazeta de fata se numeşte Dilema. Constat aproape în fiecare zi ca duhul dâmboviţean nu poate trece pe lângă acest cuvânt fara sa alunece în poanta facila, ironie minora şi malentendu cras. Din punctul meu de vedere, cel mai supărător e malentendu-ul. Un demon simplificator a lăsat unora impresia ca filosofia acestei publicaţii e bâlbâiala, inexistenta criteriilor, absenta opiniei. „O revista fara un punct de vedere?” suna unul dintre reproşurile curente. Pe de alta parte, când afirmam un punct de vedere, se găsesc repede destui care sa ne reproşeze ca ne-am depăşit programul, ca nu suntem destul de „dilematici”. Malentendu-ul consta în faptul ca ceea ce noi propunem drept manevra intelectuala de conjunctura, drept stil de a gândi, e luat drept doctrina. Noi nu spunem, cotropiţi de palori metafizice, ca totul e dilema, ca nimeni nu poate judeca pe nimeni şi ca nimic nu se poate afirma, în chip limpede, despre nimic. Noi nu plimbam peste lucruri o privire ceţoasă, fara discernământ, şi nu trăim într-o cronica inhibiţie mentala. Avem şi noi nervi, avem şi noi idiosincrasii. Ştim ca viciul e rau şi virtutea e buna, ca cei care conserva vechile structuri sunt rai şi cei care vor sa le anihileze sunt buni, ca Stefan Augustin Doinaş e bun şi Corneliu Vadim Tudor e rau, ma rog, ştim şi noi ceea ce ştie toată lumea. şi n-avem de gând sa introducem ezitări hamletiene acolo unde lucrurile sunt clare. Socotim însa ca nu toate lucrurile sunt clare şi ca boala societăţii romaneşti de azi e excesul tonului categoric (având drept efect secundar suspensia dialogului şi a dorinţei sincere de conciliere). Suntem excedaţi de suficienta intelectuala şi morala a celor care s-au dezvăţat sa mai spună „cred ca”, poate ca”, „ma întreb daca”, „nu mi-e foarte clar”, „nu stiu ce sa spun”, „trebuie sa mai reflectez” şi alte asemenea formule cuviincioase, care constituie igiena însăşi a spiritului. Nu vrem sa extindem dilema asupra a ceea ce, în jurul nostru, e nedilematic. Dar o recomandam, acolo unde e cazul, ca pe un început de înţelepciune. În definitiv, nici buna creştere nu e operanta în orice împrejurare. Este însa acesta un argument sa o declaram futila? Ar fi, poate, folositor sa ne amintim putin de moravurile noastre prerevoluţionare. Cât de „dilematici” ştim sa fim în lumea aceea în care totuşi binele şi raul se deosebeau cu uşurinţă! Cât de firesc ni se părea, atunci, sa spunem ca „orice am face nu se schimba nimic” şi ca deci e preferabil sa stam cuminţi, într-o toropeala plina de argumente!. Am trăit decenii întregi sub blestemul dilemei „din care nu se poate ieşi”. şi am plătit scump, în decembrie 1989, capacitatea noastră de a amâna. Nu cumva ne expunem, astăzi, riscului opus? Caci suntem înconjuraţi de confuzii, ambiguităţi şi aproximaţii, iar noi ne comportam băţos, apodictic, ca nişte activişti decerebraţi, intransigenţi, fara „complicaţii” interioare. aşa stând lucrurile, ne putem întreba cum şi când vom plati deriva geometrica în care ne complacem deocamdată? Dilema nu vrea altceva decât sa tempereze aceasta deriva. Ea nu vrea sa relativizeze valorile sau sa surdineze adevărul. Vrea însa scoaterea din joc a omului fara dileme, cu certitudinile lui (mitocăneşti sau fanatice), cu mărginirea lui inamovibila. Exista omul fara dileme proguvernamental, mereu înarmat împotriva trădătorilor din Opoziţie, şi omul fara dileme antiguvernamental, care are în buzunar reţeta mântuirii naţionale, dar nu înţelege s-o puna la dispoziţia derbedeilor… Omul fara dileme e, în România, un personaj cu tradiţii: de la Conul Leonida care explica tot, la eroii lui Pintilie care ştiau ca „americanii sunt tâmpiţi” şi femeia româna „a opta minune a lumii”. Un caz special e omul fara dileme cultivat, cel care se percepe pe sine drept „conştiinţă mai buna a neamului”: îngrijorat şi sentenţios, el ne îngroapă în dihotomii: alege binele de rau cu o precizie oraculara, stabileşte baritonal cine va fi iertat şi cine nu, sfătuieşte, amendează, tranşează. Omul fara dileme e creatorul tuturor dictatorilor, de dreapta sau de stânga. E marele organizator, marele pedagog, marele vindecător. Pus în fruntea unei instituţii (a Televiziunii, de pilda), el îşi asuma prompt prerogative supreme: e un fel de guvern, un fel de parlament, un fel de tribunal public. Ştie ce ne trebuie mai bine decât o ştim noi înşine. Decide, în numele nostru, ce vom gândi, cum ne vom distra, cine binemerita admiraţia, cine dispreţul nostru. Ne da o gluma pe săptămână şi o poezie pe săptămână, alese, evident, de specialişti (aleşi de el), aşa încât sa nu ne pierdem timpul amuzându-ne fara folos. La limita, omul fara dileme e Big Brother, Seful, Conducătorul. Cel căruia nu-i trece niciodată prin cap ca poate greşi, ca poate fi monstruos, ca e nedorit şi vătămător. Cel care ştie întotdeauna ce face şi nu face decât ceea ce ştiinţa lui cubica, de beton, îi dictează sa facă. Cu omul acesta, cu pericolul acesta se răfuieşte Dilema. Atât cât îi sta în Putere. şi atâta vreme cât omul fara dileme nu o va anula scurt, cu un dos de palma.           Andrei Pleşu                                                                           SFÂRŞIT      

Daca Împărăţia lui Iisus „nu este din lumea aceasta” şi daca ce e al Cezarului trebuie separat de ce e al lui Dumnezeu, atunci dorinţa Înalt Prea Sfinţitului Bartolomeu, arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului de a separa oficiul preoţesc de sfera politicului este perfect îndreptăţită, (…) iar protestele pe care le-a stârnit vin fie de la clerici cu nefireşti veleităţi publice, fie de la militanţi legalişti, care judeca abstract, fara sa ia nota de contexte şi fara sa priceapă substanţa însăşi a religiei. Pe de alta parte, Biserica nu lucrează într-un rarefiat spatiu supralumesc, ci în chiar carnea lumii, cu brutalităţile, promiscuităţile şi ispitele ei. Nu dispreţul de lume e conduita canonica a preotului, ci iubirea îngrijorată fata de soarta şi fata de şansele mântuirii ei. Am putea adăuga ca a prescrie preoţimii o forma de comportament public (a-i cere, în speţă, sa nu se angajeze politic) e, în fond, o atitudine de for public, adică, în ultima instanţă, un gest politic. Suntem, aşadar, confruntaţi cu o dilema: cum trebuie sa se mişte în lume o instituţie care nu e din lumea aceasta, cum poate cineva sa fie simultan în lume şi în afara ei?           O sugestie de răspuns a venit tot din partea I. P. S. Bartolomeu. El a vorbit, într-o pastorala, despre problema corupţiei din România, arătând ca ea e principalul obstacol în calea normalizării pe care ne-o dorim cu toţii. O declaraţie mai politica nici ca se poate. Şi totuşi, tocmai pentru ca ea vine din partea unui înalt reprezentant al Bisericii, ea nu este politica, sau este politica într-un fel care e refuzat politicienilor: e politica într-un mod apolitic. Cu alte cuvinte, preţul acestei declaraţii sta tocmai în faptul ca ea nu ilustrează o poziţie de partid, ca îndărătul ei nu e un interes electoral, ca ea exprima un punct de vedere care nu e „din lumea aceasta”. aşa trebuie sa vorbească Biserica. Despre toate ale lumii, dar dintr-o perspectiva transmundana. Când un arhiepiscop vorbeşte despre corupţie, el nu face un discurs de campanie, nu e suspect de demagogie, şi nu deplânge mizeria imediata a realităţii autohtone (desi e departe de a o ignora). Când un arhiepiscop vorbeşte despre corupţie, el se gândeşte la efectele ei vicioase asupra destinului comunitar, sub specie aeternitatis. El ştie ca o comunitate în care corupţia se simte la ea acasă, o comunitate care oblojeşte furtul, înşelătoria şi minciuna, o astfel de comunitate sta sub un pericol capital: nu acela de a ramane săraca, nu acela de a nu fi acceptata în Europa şi de a pierde toate trenurile reformei veritabile, ci acela de a-şi pierde sufletul. Conştiinţa noastră colectiva s-a trivializat pana într-atât, încât simpla invocare a sufletului şi a problematicii lui provoacă surâsuri. De suflet ne arde noua? Noi abia daca ne descurcam cu corpul: traversam o „tranziţie” în care s-ar putea sa ne lăsăm oasele. Pe acest fundal, a vorbi despre suflet pare o cochetărie demodata, un lux. Revine preotului sarcina ingrata, dar decisiva, de a-şi asuma acest lux vital. El face astfel politica, dar o face neînregimentat, în numele altor legi şi criterii decât cele de care se ocupa (sau ar trebui sa se ocupe) politicienii. A te ridica într-o şedinţă de partid şi a vorbi despre suflet e o nobila şi ridicola inadecvare. Trebuie sa fii în afara şi deasupra scenei politice, daca vrei sa fii auzit şi luat în serios.           Mi se va spune, poate, ca şi cetăţeanul responsabil, activistul civic, intelectualul critic, artistul nonconformist, pedagogul moralizator sau gazetarul independent vorbesc din afara si, într-un sens, de deasupra scenei politice. Dar în toate aceste cazuri, la tribuna se afla o voce particulara, un „eu” mai mult sau mai putin gonflat, o opinie omeneasca. Preotul insa nu e doar în afara scenei politice. E şi în afara eului propriu. Discursul lui, când e autentic, are o legitimitate impersonala. Mai exact, legitimitatea conferita de singura Persoana care înţelege lumea pentru ca a creat-o.                                                                           SFÂRŞIT