Andrei Plesu

              Cum votam de Andrei Pleșu               Campania electorala face parte în asemenea măsură din metabolismul democraţiei, încât nimeni, la noi şi aiurea, nu mai sta sa reflecteze în chip genuin asupra procedurilor ei.           Ca toate lucrurile devenite obişnuinţă, alegerile nu se mai percep în spectaculoasa lor stranietate. Dar sa ne gândim putin. Din patru în patru ani, suntem invitaţi sa ne alegem liber conducătorii. Nu conducători de parada, nu simple portrete de aparat, ci administratori eficienţi care sa rezolve nerezolvabilul, sa tina în funcţiune mecanismele vitale ale tarii. Care ar trebui sa fie criteriile noastre? Cum alegem un bun instalator, un profesor bun, sau un bun medic? De regula, întrebam în dreapta şi în stânga, ne interesam de isprăvile lor profesionale, de renume, de calitatea lor meşteşugăreasca. Nu ţinem cont nici de înfăţişare, nici de oratorie, nici de interese exterioare propriului nostru interes. Exista, evident, meseriaşi care îşi fac reclama cu mai multa sau mai putina abilitate, dar niciunul nu se poate întreţine pe termen lung, daca nu-şi confirma, de fiecare data, dexterităţile. Ceea ce decide e, în ultima instanţă, competenta, clientela satisfăcută, succesul de piaţă.           Dar cum procedam când e vorba sa alegem elita administraţiei naţionale? Nu procedam în nici un fel. Nu întreprindem investigaţii responsabile, nu comparam grade de pricepere, nu cerem scrisori de recomandare. Ne uitam, pur şi simplu, la televizor, citim ziarele şi căscam gura pe strada dinaintea afişelor electorale. Candidaţii, la randul lor, se străduiesc sa ne devina simpatici. Ei etalează, carnavalesc, o veselie inexplicabila, cu muzici mobilizatoare, sloganuri victorioase, aplauze, baloane, jocuri de artificii şi bancuri despre adversar. Un soi de chermeza nevrotica se desfăşoară tot mai abitir dinaintea privirilor noastre manipulate. Se fac promisiuni impudice, se rade viril, se gesticulează cu antren, se face risipa de buna dispoziţie şi de „simplitate” populara. Toţi surâd viitorului imediat cu o încredere pioniereasca, toţi par sa se distreze copios, ca şi când ar fi invitaţi la o nunta. Atmosfera generala e sprintara, când nu aluneca spre patos misionar şi îngrijorare apocaliptica. Scena geme de soluţii, de atitudini exemplare, de cuvinte mari. Lucrurile nu reuşesc, totuşi, sa treacă pragul unei mondenităţi de mana a doua, cu miza mica. Ai zice ca în joc e o medalie de oina.           Naţiunea e invitata la o întrecere tovărăşeasca, într-o ambianta care aminteşte când joia tineretului, când cheful cu lăutari. Oferta combatanţilor n-are nici o legătură cu nevoile clientului. E ca şi cum cauţi un tâmplar şi ti se aduce o balerina. Vrei o bucătăreasă şi ti se recomanda un acordeonist. Nu se înţelege de ce vânătorii de funcţii publice vor sa cucerească în stilul vedetelor de cabaret şi nici de ce electoratul îşi formulează preferinţele în acelaşi registru. Votul merge către candidatul mai bine tuns, mai bun de gura, mai băşcălios, mai iubitor de fotbal, mai sigur de sine. Contează şi cum ii arata nevasta, cum ii cad hainele, cum sta cu dinţii, cum le-o zice duşmanilor, cum îşi face cruce la liturghiile televizate şi cum dansează prin provincie hora unirii. Problema e ca ceea ce se cauta nu e nici un show-master, nici un prezentator de moda, nici un partener de petrecere, un june prim, sau un comic vestit al ecranului. Se cauta un om serios, cu talent managerial, cu ingeniozitate financiara, cu îndemânări precise: cineva care sa ştie cum e cu asfaltarea străzilor, cu impozitele, cu balanta comerciala, cu legislaţia muncii şi cu drepturile omului. Un „tehnician” riguros, un salahor tenace, care prefera sa fie antipatic decât sa minta profitabil.           Dar daca asta se cauta, ce e cu acest zgomotos spectacol de divertisment? Ce e cu zbanţuiala asta de iarmaroc? Cu ce ne putem alege, de vreme ce avem de a face cu o galerie de petrecăreţi veleitari şi lacomi? Cu vreun ginerica de cartier şi cu jubilaţia, de mult jinduita, a vieţii în democraţie…                                                                           SFÂRŞIT      

Cuvânt de deschidere de Andrei Pleşu.           Domnule Preşedinte, Excelenţe, Doamnelor şi Domnilor, Vi s-a spus, şi vi se va mai spune mereu că va aflaţi în ţara lui Mircea Eliade. O ştiaţi şi fără să vi se spună. România nu poate găzdui un congres de istoria religiilor, fără să invoce patronajul unui cercetător de notorietatea şi anvergura lui Eliade, născut în România, format în România şi legat de limba română în asemenea măsură, încât prima versiune a mai tuturor cărţilor lui a fost una românească. Dar mă simt dator să vă spun şi altceva, ceva care vă este, cu siguranţă, mai puţin cunoscut: nu sunteţi doar în ţara de obârşie a lui Eliade; sunteţi şi în ţara în care, pentru lungi perioade de timp după ultimul război, Eliade a fost un autor interzis. De câteva ori, s-a reuşit străpungerea acestui embargo. Dar, ideologic vorbind, Eliade a rămas un autor de underground, ceea ce nu s-a întâmplat întotdeauna în celelalte ţări foste comuniste. Interdicţia la care mă refer nu era legată – cum poate veţi fi înclinaţi să credeţi – de publicistica de extremă-dreaptă imputabilă tânărului Eliade. Era vorba, pur şi simplu, de inapetenţa ateismului oficial pentru teritoriul studiilor religioase. Ideologii regimului stabiliseră că Eliade, pe lângă faptul de a fi transfug, avea şi vina de a fi „obscurantist”, „idealist”, „reacţionar” etc. Sfera religiei era principial condamnată, sau, în cel mai bun caz, constrânsă la o subzistenţă marginală, discretă, de ghetou. Această specie de cenzură ideologică nu a reuşit să atenueze viaţa religioasă a oamenilor, chiar dacă i-a impus limite şi precauţii inhibitorii. Ea a reuşit, însă, să reducă studiile religioase la un strict necesar apologetic, la un minimum fără nici o iradiere. Cu câteva spectaculoase excepţii, teologia epocii a evoluat anemic, iar cercetarea academică în materie, respectiv disciplina „istoria religiilor” a fost evacuată din licee şi universităţi. În ultimii ani ai regimului comunist, se ajunsese la severităţi tragicomice. Nu mai puteau apărea albume de artă medievală pentru că nu se tolerau imagini de biserici şi sfinţi, toate cuvintele vocabularului religios curent erau proscrise. Cine avea o vocaţie legată de sfera religiilor trebuia fie să şi-o camufleze abil, fie să plece din ţară, cum a făcut-o amicul meu Ioan Petru Culianu. Găsesc că e bine să aveţi în minte situaţia aceasta pentru a înţelege coloratura specifică şi orientarea studiilor religioase în ţările postcomuniste. Balanţa dintre „trăitori” şi „experţi” a fost net dezechilibrată în favoarea celor dintâi.           Am impresia că în Occident lucrurile au evoluat invers: studiile religioase s-au dezvoltat pe un fond de secularizare tot mai accentuată, aşa încât între experienţa religioasă şi cercetarea academică s-a conturat o oarecare disjuncţie, dacă nu o radicală incompatibilitate. Neutralitatea, uneori chiar distanţa critică faţă de fenomenul studiat a devenit o garanţie de „obiectivitate” şi de rigoare metodologică. Pe scurt, noi am trăit riscul unei angajări religioase de natură să inhibe performanţa ştiinţifică, în vreme ce universitatea apuseană a trăit riscul unui indiferentism religios de natură să inhibe comprehensiunea. La limită, noi putem deveni victimele unei anumite specii de „fundamentalism”, în timp ce Vestul tinde să cadă în formula ateismului „luminat”, cu ale cărui excese propagandistice noi, cei din est, am avut de-a face până la saturaţie în regimul comunist.           S-ar zice că a venit momentul să ne reîntâlnim, să stăm de vorbă şi să ne corectăm unii prin alţii. Organizatorii acestui congres sunt câţiva tineri din noua generaţie de cercetători ai religiilor, care au reuşit performanţa de a îmbina o soliditate academică verificată prin fertile stagii în Apus cu o asumare în plan personal a problematicii religioase. Poate că energia de care au dat dovadă pentru a pune pe picioare imposibilul e, între altele, şi rezultatul acestei însumări a vocaţiilor: rigoarea metodologică şi informaţia masivă pe de o parte, capacitatea de identificare cu obiectul de studiu pe de alta. Le datorăm cu toţii mulţumirile noastre.           După o severă intervenţie chirurgicală, Marshall Mac Luhan a simţit nevoia să spună: „În sala de reanimare nu există atei”. Ei bine, ţările din estul european au trecut, după al doilea război mondial, printr-o traumă, care echivalează cu o intervenţie chirurgicală mutilantă. Iar perioada de tranziţie în care ne aflăm este o imensă sală de reanimare, în care ateismul e neconvigător. În definitiv, am supravieţuit unor vremuri nedemne nu atât prin curaj combativ, cât prin speranţă, răbdare şi credinţă. Vă doresc bun venit în sala noastră de reanimare şi sunt sigur că prezenţa dumneavoastră aici va avea un rapid efect vindecător.                                                                           SFÂRŞIT      

8 decembrie 2006                 Mircea Mihăieş: Îmi face o deosebita placere ca ne aflam printre dvs într-o zi care deja se prezintă ca un eveniment cultural. Suntem la a optsprezecea conferinţa din seria Microsoft, pe care o echipa unita, care a reuşit sa nu se certe niciodată în cei trei ani de existenta, o organizează în diverse oraşe ale tarii. În harta simbolica de conferenţiari au intrat şi Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici, domnul Pleşu venind deja aici de doua ori, desi îl aducem din ce în ce mai greu. Speram sa mai avem încă mult timp energia de a ne muta dintr-o parte în alta a unui spatiu de Comunitate şi diversitate, sigla sub care ne-am imaginat ca trebuie sa stea aceste conferinţe. Din respect şi regret pentru cei care stau în picioare – iată ca încă se mai poate întâmpla aşa ceva la o manifestaţie de cultura – am sa ma rezum la a saluta prezenta Paulei Apreutesei de la Microsoft, cea a organizatorilor Adriana Babeţi şi Marius Lazurca, precum şi a managerului general Microsoft pentru Europa de Sud-est, Silviu Hotaran, pe care îl voi ruga sa ne spună câteva cuvinte, după care dl. Andrei Pleşu îşi va susţine conferinţa Despre inima.           Silviu Hotaran: Ma impresionează în mod deosebit încărcătură emoţională pe care simt ca o are aceasta întâlnire şi disponibilitatea dvs. de a umple spatii diverse pentru a participa la asemenea evenimente. Este un extraordinar exemplu de acea atitudine pozitiva de care societatea noastră are atâta nevoie. Voi vorbi astăzi putin despre semnificaţia celor zece ani de prezenta a Microsoftului în România, precum şi despre speranţele şi aspiraţiile noastre în acest moment. Am fost întrebat de multe ori care consider ca a fost cel mai mare succes al Microsoft-ului în aceşti zece ani. Nu am putut da un răspuns concret pentru ca exista diverse perspective asupra succesului. Una ar fi, desigur, cifra de afaceri, iar din acest punct de vedere Microsoft este una dintre companiile cu cea mai rapida creştere din România ultimilor zece ani.           O alta perspectiva este cea a echipei: am început cu patru oameni, astăzi suntem mai mult de o suta. Pregătim un centru de suport tehnic de înalta calificare anunţat acum câteva luni, pe care îl vom deschide oficial în ianuarie. Sper ca în câţiva ani sa avem aproape o mie de angajaţi la Microsfot România, pe lângă cele câteva sute care formează astăzi comunitatea româneasca de la Microsoft, Redmont, despre care Bill Gates şi Steve Balmor spuneau ca daca am raporta numărul românilor de la Microsoft la populaţia României, atunci comunitatea românilor de la Microsoft este a doua ca dimensiune după americani. E măgulitor dar dincolo de asta cred ca e o măsură incontestabila a potenţialului de a creste în viitor.           As vorbi şi despre calitate, nu numai despre număr, pentru ca oamenii de la Microsoft s-au afirmat. Echipa de manageri de la Microsoft România era considerata acum câţiva ani drept cea mai matura din toată Europa de est. Vorbesc despre trecut din punct de vedere al tranziţiei: de fiecare data când ajungi sa celebrezi un succes trebuie sa realizezi ca ai plantat seminţele viitoarei provocări. Acei oameni au astăzi cariere internaţionale, acest lucru fiind poate o alta unitate de măsură a succesului. Creativitatea reprezintă o alta posibila perspectiva asupra succesului nostru în ultimii zece ani. Ne-am plasat de multe ori în avangarda a ceea ce se dezbate la Microsoft. O dovada o constituie şi acest set de conferinţe. Aniversam zece ani de existenta a Microsoft România şi trei de Conferinţe Microsoft. Nu e un lucru uzual, aceşti trei ani au constituit o experienta extraordinara; personal, ma simt îmbogăţit.           Ne batem adesea cu pumnul în piept ca facem parte dintr-o avangarda care schimba lumi iar tehnologia informaţiei, în mod special software-ul, permite realizarea întregului potenţial al fiinţei umane. Acesta este adevărul. Nu ne putem însa gândi numai la software, trebuie sa ne gândim şi la implicaţiile schimbării lumii şi realizării unui potenţial extrem de divers de la caz la caz. Trebuie sa ne gândim la responsabilităţile pe care le avem atunci când pretindem cu orgoliu ca schimbam lumea. Ne putem asuma singuri aceasta responsabilitate? În mod evident, nu. Putem încerca sa partajam aceasta responsabilitate cu alţii. Nimeni nu are întotdeauna toate răspunsurile, uneori nici nu avem la dispoziţie întrebările necesare. Din acest punct de vedere cred ca ar trebui percepute conferinţele noastre: ca încercare de a împărţi cu dvs diverse întrebări, creând un cadru potrivit pentru găsirea răspunsurilor.      Eu şi colegii mei de la Microsoft, ne dorim sa depăşim rutina de a ne cantona în dimensiunea tehnologica a schimbării şi sa încercam sa înţelegem şi ce se întâmpla în alte dimensiuni – sociala, culturala, politica, morala, etica s.a.m.d. Probabil una dintre perspectivele cele mai importante de evaluare a succesului nostru este industria de software. Microsoft se diferenţiază esenţial de alti actori din sfera tehnologei informaţiei printr-un factor: modelul de acţiune se bazează exclusiv pe parteneriate, succesul nostru este legat de cel al partenerilor noştri. Pentru ca Microsoft sa aibă succes în România, de exemplu, trebuie sa existe un sistem de parteneriate mare şi de calitate. Într-o lume plata, în care dimensiunile se comprima, nu mai contează unde sunt repartizate creierele, ci faptul ca ele exista; iar România are creiere. aşa cum petrolul, aurul negru, a reuşit sa schimbe în trecut soarta unor naţiuni, cred ca astăzi aurul cenuşiu ar putea schimba în bine soarta României.

Argument încoace. E adevărat că m-am pus, cu acest prilej, în ipostaza unui gospodar de pe malul Neaj Iovului somat să grădinărească la Versailles. In acelaşi timp, m-am gândit că ar fi păcat să ratăm un spectacol somptuos. Fiindcă în fiecare cuvânt pus pe hârtie de Andrei Pleşu se ghiceşte talentul şi în fiecare imagine se vădeşte harul. Nu e nici o noutate aici: Andrei Pleşu are calitatea rarisimă de a vorbi/scrie sclipitor despre orice. In plus, poate să-ţi provoace râsul indiferent dacă se ocupă de o sticlă de borş, un fir de cupru sau o cheie de strung. Deţine forme de captatio infailibile şi dispune de un şarm acaparator. Seduce prin simplă prezenţă şi practică o ironie dezinvoltă, de multe ori binefăcătoare. Şi-atunci cum să laşi aşa ceva nefructificat?           De îndată ce Andrei Pleşu şi-a dat acordul pentru volumul pe care tocmai l-aţi deschis, am început operaţiunile de sistematizare a materiei. Iar cu ocazia asta am observat că existau destule texte nepublicate încă în volum. Le-am descoperit ba în Dilema veche, ba în Plai cu boi, ba în Jurnalul Naţional. Le-am citit şi le-am oprit pe cele care răspundeau întocmai criteriilor pentru Comedii la porţile Orientului: umor tonic, haz vehement, ochi critic fixat asupra şubrezeniilor indigene, vervă cotropitoare, limbaj luxuriant şi un farmec al rostirii care nu se obţine din dicţionare şi compendii. Aveţi de-a face, aşadar, cu un volum de gală. Rostul lui e să ne binedispună şi să ne reconecteze la literatura pură. Căci dincolo de eventuala lor miză peda-gogic-moralizatoare, Comediile asta sunt: bucăţi sau mai degrabă bucate literare, din care nu lipseşte nici o mirodenie şi care alcătuiesc un ospăţ inubliabil.           Ospăţul are cinci feluri. E adevărat, suntem departe de ştacheta chefurilor boiereşti pomenite de autor într-un articol, dar avem dozajul pentru o masă literară în bună ordine. Primul fel, antreurile din secţiunea Ce ţară-i asta? deschid apetitul şi provoacă primul freamăt incitat. Căci aflăm aici cum arată omul nou al României de azi, care sunt capcanele unei călătorii cu trenul accelerat, în ce măsură ştim să spunem ce avem de spus şi ce profil oferă naţiei cei pe care suntem chemaţi să-i votăm. Felul doi,, înseamnă aşezarea în spaţiul derapajelor publice, imortalizarea loazei rostitoare de poncife şi a actorului care poceşte sensurile poeziei, dar şi semnalarea câtorva ticuri de comportament tot mai prezente la români. Cu felul trei, Cartelul patrioţilor, urcăm vitejeşte spre culmile lichelismului patent, ale secăturii ample, gata să explodeze oricând în pagina de ziar sau pe ecranul televizorului. Felul patru, înăuntrul trebilor de-afară, spune povestea unor delicioase congruenţe, dar şi inadecvări, şi îl dezvăluie totodată pe bucătar la apogeul artei sale. In fine, cu felul cinci, In lume nu-s mai multe Românii, ne întoarcem în ograda noastră populată de vietăţi bizare şi de angajări dubioase.           Lui Andrei Pleşu i s-au făcut destule portrete – unele măgulitoare, altele ticăloase. Au vorbit despre el şi Alexandru Paleologu, dar şi Olivia Clătici. Au scris despre el şi Octavian Paler, dar şi Corneliu Vădim Tudor. De bună seamă, portretul cel mai avizat îi aparţine vecinului de destin, Gabriel Liiceanu. E un portret croit dintr-o frază lămuritoare, care fotografiază tot şi care nu întâmplător stă prinsă în insectarul afectiv al Declaraţiei de iubire: „Personaj vast, cu resurse multiple, dotat cu o aroganţă de catifea şi surclasând cu amabilitate pe oricine, obţinând cu uşurinţă performanţa şi strălucirea în tot ce i se întâmplă să facă, modulând în orice registru uman (devastator în deriziune şi adorabil la ceasul şuetei), apt să ia forma oricărui context (de la petreceri cu lăutari la întâlniri cu domni în vârstă şi regine), incapabil visceral să tolereze afrontul, pătimaş şi nedispus să-şi recunoască greşeala, înzestrat cu o bună credinţă care uneori se învecinează cu prostia, devenind relativist şi îngăduitor când e confruntat cu judecăţile tranşante, dar grav şi slujind patetic adevărul când sunt lezate principii, distant şi angajat, atras de rigori monahale şi topindu-se cu voluptate în vanităţile lumii, Andrei Pleşu excită lesne fantasma colectivă a intelectualului român care, de la revoluţie încoace, păcălit în câteva rânduri de istorie şi devenit mefient, a decis să aleagă vigilenţa şi să practice subtilitatea ca metodă şi atunci când nu e cazul.” Citatul are rostul lui. Dacă îl vom pune alături de orice text din acest volum, luat la întâmplare, vom vedea că descrierea prietenului de către prieten este riguros exactă. Şi vom constata că, la rândul lui, Andrei Pleşu are înzestrarea unui portretist excepţional. Şi redutabil. Căci model i-a fost nimeni alta decât România. O Românie fără fard, dezbrăcată de sclipici şi livrată cu toate scrântelile, ezitările, boacănele, excesele şi abdicările ei postdecembriste. O Românie haotică şi delirantă, ambiguă şi abruptă, hazlie şi inconsecventă. Un spaţiu al candorilor şi al conivenţelor, al farafastâcului pompos şi al formei fără fond. Un areal unde trăieşte – uneori mândru, alteori autist – o populaţie care, nesupravegheată atent, riscă să derapeze spre faună. Andrei Pleşu nu face servicii de escortă acrită de vremuri şi sătulă de câte înghite de la semeni. Rolul lui e să ne vâre sub ochi o oglindă şi să ne invite la (auto) contemplare. Urmându-i îndemnul, vă asigur că avem doar de câştigat.           Lui Adam i s-a dat, în Rai, dreptul de a numi animalele şi de a le stăpâni. După izgonirea din Rai, lucrurile au luat o întorsătură cu totul neconvenabilă: animalitatea a început să dea nume oamenilor şi să-i stăpânească, până-ntr-atât încât, de la sihaştrii primelor veacuri creştine (care încercau să-şi domesticească menajeria interioară) până la fiziognomiştii Renaşterii (care clasificau mutra semenilor după afinităţile ei cu profilul diverselor sălbăticiuni cunoscute) şi până la vocabularul etern al caricaturii şi injuriei, zoologia a devenit, ca să zicem aşa, o parte însemnată a antropologiei. Dar parcă niciodată şi niciunde ca în România contemporană n-a reuşit morfologia regnurilor inferioare să iasă atât de explicit şi de euforic la suprafaţă. A identifica pe stradă, la televizor sau pe scena politică specii diferite de animalitate nu mai este, în aceste condiţii, o operaţiune ofensatoare, ci o modestă operă descriptivă. Iei notă, pur şi simplu, de ambianţă.

               Care-i problema? de Andrei Pleșu               Limbajul străzii, al politicienilor, al funcţionarilor publici, care va sa zică limbajul nostru, al tuturor, a consacrat, de o buna bucata de vreme, un soi de interogaţie retorica cu multipla folosinţă, un soi de replica vida, neruşinata, de natura sa închidă orice discuţie înainte ca ea sa înceapă: „Care-i problema?” „Ieri ai spus una şi acum spui alta!” „Si? Care-i problema?” „Ai întârziat doua ore!” „Da! şi care-i problema?” „Ai făcut o declaraţie mincinoasa!” „Treaba mea! Care-i problema?” Exista şi oarecari variaţiuni: „E vreo problema?”, sau „Si ce problema ai dumneata?”, sau „Care-i chestia?”. Ideea e ca semnalarea unei nereguli, admonestarea legitima, invocarea unei solicitări contrariate si, în genere, orice enunţ inconfortabil sunt simple fandoseli, afectări prosteşti, pretenţii burgheze.           Numai firile complicate şi inteligentele mediocre vad peste tot „probleme”. In realitate, lucrurile sunt simple şi în perfecta ordine! Ce atâta tapaj? De ce sa ne formalizam degeaba? Care-i problema? N-am înţeles! Te-ai trezit dumneata mai breaz decât alţii? Vezi-ţi, domnule, de treaba dumitale! Unde scrie ca trebuie sa dau cuiva socoteala? Ia nu mai face pe deşteptul! Ai vreo problema? N-ai decât! Du-te şi te plimba! Nu te mai baga unde nu-ţi fierbe oala! „Care-i problema?” e replica arogantei expeditive, a îndreptăţirii necondiţionate, a poziţiei de forţă. E un tip de reacţie care instituie arbitrarul, tupeul, impunitatea sfruntata. Nu trebuie îndreptat nimic pentru ca nu e nimic de îndreptat, nu trebuie căutate soluţii, pentru ca nu exista nimic de soluţionat, nu trebuie amendat nimic pentru ca totul e în regula. Lumea e o grădiniţă placida, fara asperităţi şi fara accidente. Numai cârcotaşii, duşmanii, elitiştii, „intelectualii” cauta nod în papura şi distribuie vinovaţii în dreapta şi în stânga. Ei nu vor sa priceapă ca a fi băiat deştept, băiat de băiat, a fi un tip „marfa”, e a nu problematiza inutil, a nu te lasă intimidat de scrupule muiereşti.           Interogaţia are, de fapt, un temei afirmativ, apodictic. „Care-i problema?” e expresia provocatoare a unei indemolabile suficiente. Ea înseamnă de fapt: „N-am probleme!”, sau „Nu e nici un fel de problema!” Dubiile sunt excluse, ezitările, blocajele, crizele – de asemenea. „S-ar părea ca în partidul dvs. exista unele disensiuni.” „Fals! N-avem nici un fel de probleme!” „Te-ai pregătit pentru examen?” „N-am probleme!” „Ce te faci daca te prinde politia?” „N-am probleme!” „De ce nu v-aţi anunţat pana acum un candidat la preşedinţie?” „O sa anunţăm, nu sunt nici un fel de probleme!” „Cum stam?” „N-avem probleme!” „Vom intra în UE în 2007?” „Nici o problema!” „E justiţia noastră independenta?” „Nu sunt nici un fel de probleme!” „De ce furi?” „Care-i problema?” „De ce scuipi pe jos?” „E vreo problema?” „De ce pui muzica atât de tare?” „N-am înţeles. Sunt la mine acasă. Care-i problema?”           S-ar zice ca trăim în Paradis. Ca sa dam de probleme, trebuie sa le căutăm cu lumânarea. Inocenţi, siguri de noi, bine-dispusi, contemplam lumea ca pe un depozit de enunţuri simple şi luminoase, fara interdicţii, fara constrângeri, pe scurt, fara de lege. Romania e cea mai buna dintre toate lumile posibile, iar romanii sunt, în eternitate, o naţie fara probleme. Probleme au alţii. şi fiindcă le au, le rezolva. La noi lucrurile sunt deja rezolvate. Stârpirea corupţiei, integrarea europeana, privatizarea, statul de drept, toate sunt la locul lor, bine ambalate, împlinite, bifate. Chiar şi alegerile par rezolvate dinainte. Ei si? Care-i problema?                                                                           SFÂRŞIT