Andrei Plesu

               Care-i problema? de Andrei Pleșu               Limbajul străzii, al politicienilor, al funcţionarilor publici, care va sa zică limbajul nostru, al tuturor, a consacrat, de o buna bucata de vreme, un soi de interogaţie retorica cu multipla folosinţă, un soi de replica vida, neruşinata, de natura sa închidă orice discuţie înainte ca ea sa înceapă: „Care-i problema?” „Ieri ai spus una şi acum spui alta!” „Si? Care-i problema?” „Ai întârziat doua ore!” „Da! şi care-i problema?” „Ai făcut o declaraţie mincinoasa!” „Treaba mea! Care-i problema?” Exista şi oarecari variaţiuni: „E vreo problema?”, sau „Si ce problema ai dumneata?”, sau „Care-i chestia?”. Ideea e ca semnalarea unei nereguli, admonestarea legitima, invocarea unei solicitări contrariate si, în genere, orice enunţ inconfortabil sunt simple fandoseli, afectări prosteşti, pretenţii burgheze.           Numai firile complicate şi inteligentele mediocre vad peste tot „probleme”. In realitate, lucrurile sunt simple şi în perfecta ordine! Ce atâta tapaj? De ce sa ne formalizam degeaba? Care-i problema? N-am înţeles! Te-ai trezit dumneata mai breaz decât alţii? Vezi-ţi, domnule, de treaba dumitale! Unde scrie ca trebuie sa dau cuiva socoteala? Ia nu mai face pe deşteptul! Ai vreo problema? N-ai decât! Du-te şi te plimba! Nu te mai baga unde nu-ţi fierbe oala! „Care-i problema?” e replica arogantei expeditive, a îndreptăţirii necondiţionate, a poziţiei de forţă. E un tip de reacţie care instituie arbitrarul, tupeul, impunitatea sfruntata. Nu trebuie îndreptat nimic pentru ca nu e nimic de îndreptat, nu trebuie căutate soluţii, pentru ca nu exista nimic de soluţionat, nu trebuie amendat nimic pentru ca totul e în regula. Lumea e o grădiniţă placida, fara asperităţi şi fara accidente. Numai cârcotaşii, duşmanii, elitiştii, „intelectualii” cauta nod în papura şi distribuie vinovaţii în dreapta şi în stânga. Ei nu vor sa priceapă ca a fi băiat deştept, băiat de băiat, a fi un tip „marfa”, e a nu problematiza inutil, a nu te lasă intimidat de scrupule muiereşti.           Interogaţia are, de fapt, un temei afirmativ, apodictic. „Care-i problema?” e expresia provocatoare a unei indemolabile suficiente. Ea înseamnă de fapt: „N-am probleme!”, sau „Nu e nici un fel de problema!” Dubiile sunt excluse, ezitările, blocajele, crizele – de asemenea. „S-ar părea ca în partidul dvs. exista unele disensiuni.” „Fals! N-avem nici un fel de probleme!” „Te-ai pregătit pentru examen?” „N-am probleme!” „Ce te faci daca te prinde politia?” „N-am probleme!” „De ce nu v-aţi anunţat pana acum un candidat la preşedinţie?” „O sa anunţăm, nu sunt nici un fel de probleme!” „Cum stam?” „N-avem probleme!” „Vom intra în UE în 2007?” „Nici o problema!” „E justiţia noastră independenta?” „Nu sunt nici un fel de probleme!” „De ce furi?” „Care-i problema?” „De ce scuipi pe jos?” „E vreo problema?” „De ce pui muzica atât de tare?” „N-am înţeles. Sunt la mine acasă. Care-i problema?”           S-ar zice ca trăim în Paradis. Ca sa dam de probleme, trebuie sa le căutăm cu lumânarea. Inocenţi, siguri de noi, bine-dispusi, contemplam lumea ca pe un depozit de enunţuri simple şi luminoase, fara interdicţii, fara constrângeri, pe scurt, fara de lege. Romania e cea mai buna dintre toate lumile posibile, iar romanii sunt, în eternitate, o naţie fara probleme. Probleme au alţii. şi fiindcă le au, le rezolva. La noi lucrurile sunt deja rezolvate. Stârpirea corupţiei, integrarea europeana, privatizarea, statul de drept, toate sunt la locul lor, bine ambalate, împlinite, bifate. Chiar şi alegerile par rezolvate dinainte. Ei si? Care-i problema?                                                                           SFÂRŞIT      

Argument încoace. E adevărat că m-am pus, cu acest prilej, în ipostaza unui gospodar de pe malul Neaj Iovului somat să grădinărească la Versailles. In acelaşi timp, m-am gândit că ar fi păcat să ratăm un spectacol somptuos. Fiindcă în fiecare cuvânt pus pe hârtie de Andrei Pleşu se ghiceşte talentul şi în fiecare imagine se vădeşte harul. Nu e nici o noutate aici: Andrei Pleşu are calitatea rarisimă de a vorbi/scrie sclipitor despre orice. In plus, poate să-ţi provoace râsul indiferent dacă se ocupă de o sticlă de borş, un fir de cupru sau o cheie de strung. Deţine forme de captatio infailibile şi dispune de un şarm acaparator. Seduce prin simplă prezenţă şi practică o ironie dezinvoltă, de multe ori binefăcătoare. Şi-atunci cum să laşi aşa ceva nefructificat?           De îndată ce Andrei Pleşu şi-a dat acordul pentru volumul pe care tocmai l-aţi deschis, am început operaţiunile de sistematizare a materiei. Iar cu ocazia asta am observat că existau destule texte nepublicate încă în volum. Le-am descoperit ba în Dilema veche, ba în Plai cu boi, ba în Jurnalul Naţional. Le-am citit şi le-am oprit pe cele care răspundeau întocmai criteriilor pentru Comedii la porţile Orientului: umor tonic, haz vehement, ochi critic fixat asupra şubrezeniilor indigene, vervă cotropitoare, limbaj luxuriant şi un farmec al rostirii care nu se obţine din dicţionare şi compendii. Aveţi de-a face, aşadar, cu un volum de gală. Rostul lui e să ne binedispună şi să ne reconecteze la literatura pură. Căci dincolo de eventuala lor miză peda-gogic-moralizatoare, Comediile asta sunt: bucăţi sau mai degrabă bucate literare, din care nu lipseşte nici o mirodenie şi care alcătuiesc un ospăţ inubliabil.           Ospăţul are cinci feluri. E adevărat, suntem departe de ştacheta chefurilor boiereşti pomenite de autor într-un articol, dar avem dozajul pentru o masă literară în bună ordine. Primul fel, antreurile din secţiunea Ce ţară-i asta? deschid apetitul şi provoacă primul freamăt incitat. Căci aflăm aici cum arată omul nou al României de azi, care sunt capcanele unei călătorii cu trenul accelerat, în ce măsură ştim să spunem ce avem de spus şi ce profil oferă naţiei cei pe care suntem chemaţi să-i votăm. Felul doi,, înseamnă aşezarea în spaţiul derapajelor publice, imortalizarea loazei rostitoare de poncife şi a actorului care poceşte sensurile poeziei, dar şi semnalarea câtorva ticuri de comportament tot mai prezente la români. Cu felul trei, Cartelul patrioţilor, urcăm vitejeşte spre culmile lichelismului patent, ale secăturii ample, gata să explodeze oricând în pagina de ziar sau pe ecranul televizorului. Felul patru, înăuntrul trebilor de-afară, spune povestea unor delicioase congruenţe, dar şi inadecvări, şi îl dezvăluie totodată pe bucătar la apogeul artei sale. In fine, cu felul cinci, In lume nu-s mai multe Românii, ne întoarcem în ograda noastră populată de vietăţi bizare şi de angajări dubioase.           Lui Andrei Pleşu i s-au făcut destule portrete – unele măgulitoare, altele ticăloase. Au vorbit despre el şi Alexandru Paleologu, dar şi Olivia Clătici. Au scris despre el şi Octavian Paler, dar şi Corneliu Vădim Tudor. De bună seamă, portretul cel mai avizat îi aparţine vecinului de destin, Gabriel Liiceanu. E un portret croit dintr-o frază lămuritoare, care fotografiază tot şi care nu întâmplător stă prinsă în insectarul afectiv al Declaraţiei de iubire: „Personaj vast, cu resurse multiple, dotat cu o aroganţă de catifea şi surclasând cu amabilitate pe oricine, obţinând cu uşurinţă performanţa şi strălucirea în tot ce i se întâmplă să facă, modulând în orice registru uman (devastator în deriziune şi adorabil la ceasul şuetei), apt să ia forma oricărui context (de la petreceri cu lăutari la întâlniri cu domni în vârstă şi regine), incapabil visceral să tolereze afrontul, pătimaş şi nedispus să-şi recunoască greşeala, înzestrat cu o bună credinţă care uneori se învecinează cu prostia, devenind relativist şi îngăduitor când e confruntat cu judecăţile tranşante, dar grav şi slujind patetic adevărul când sunt lezate principii, distant şi angajat, atras de rigori monahale şi topindu-se cu voluptate în vanităţile lumii, Andrei Pleşu excită lesne fantasma colectivă a intelectualului român care, de la revoluţie încoace, păcălit în câteva rânduri de istorie şi devenit mefient, a decis să aleagă vigilenţa şi să practice subtilitatea ca metodă şi atunci când nu e cazul.” Citatul are rostul lui. Dacă îl vom pune alături de orice text din acest volum, luat la întâmplare, vom vedea că descrierea prietenului de către prieten este riguros exactă. Şi vom constata că, la rândul lui, Andrei Pleşu are înzestrarea unui portretist excepţional. Şi redutabil. Căci model i-a fost nimeni alta decât România. O Românie fără fard, dezbrăcată de sclipici şi livrată cu toate scrântelile, ezitările, boacănele, excesele şi abdicările ei postdecembriste. O Românie haotică şi delirantă, ambiguă şi abruptă, hazlie şi inconsecventă. Un spaţiu al candorilor şi al conivenţelor, al farafastâcului pompos şi al formei fără fond. Un areal unde trăieşte – uneori mândru, alteori autist – o populaţie care, nesupravegheată atent, riscă să derapeze spre faună. Andrei Pleşu nu face servicii de escortă acrită de vremuri şi sătulă de câte înghite de la semeni. Rolul lui e să ne vâre sub ochi o oglindă şi să ne invite la (auto) contemplare. Urmându-i îndemnul, vă asigur că avem doar de câştigat.           Lui Adam i s-a dat, în Rai, dreptul de a numi animalele şi de a le stăpâni. După izgonirea din Rai, lucrurile au luat o întorsătură cu totul neconvenabilă: animalitatea a început să dea nume oamenilor şi să-i stăpânească, până-ntr-atât încât, de la sihaştrii primelor veacuri creştine (care încercau să-şi domesticească menajeria interioară) până la fiziognomiştii Renaşterii (care clasificau mutra semenilor după afinităţile ei cu profilul diverselor sălbăticiuni cunoscute) şi până la vocabularul etern al caricaturii şi injuriei, zoologia a devenit, ca să zicem aşa, o parte însemnată a antropologiei. Dar parcă niciodată şi niciunde ca în România contemporană n-a reuşit morfologia regnurilor inferioare să iasă atât de explicit şi de euforic la suprafaţă. A identifica pe stradă, la televizor sau pe scena politică specii diferite de animalitate nu mai este, în aceste condiţii, o operaţiune ofensatoare, ci o modestă operă descriptivă. Iei notă, pur şi simplu, de ambianţă.

              Cum votam de Andrei Pleșu               Campania electorala face parte în asemenea măsură din metabolismul democraţiei, încât nimeni, la noi şi aiurea, nu mai sta sa reflecteze în chip genuin asupra procedurilor ei.           Ca toate lucrurile devenite obişnuinţă, alegerile nu se mai percep în spectaculoasa lor stranietate. Dar sa ne gândim putin. Din patru în patru ani, suntem invitaţi sa ne alegem liber conducătorii. Nu conducători de parada, nu simple portrete de aparat, ci administratori eficienţi care sa rezolve nerezolvabilul, sa tina în funcţiune mecanismele vitale ale tarii. Care ar trebui sa fie criteriile noastre? Cum alegem un bun instalator, un profesor bun, sau un bun medic? De regula, întrebam în dreapta şi în stânga, ne interesam de isprăvile lor profesionale, de renume, de calitatea lor meşteşugăreasca. Nu ţinem cont nici de înfăţişare, nici de oratorie, nici de interese exterioare propriului nostru interes. Exista, evident, meseriaşi care îşi fac reclama cu mai multa sau mai putina abilitate, dar niciunul nu se poate întreţine pe termen lung, daca nu-şi confirma, de fiecare data, dexterităţile. Ceea ce decide e, în ultima instanţă, competenta, clientela satisfăcută, succesul de piaţă.           Dar cum procedam când e vorba sa alegem elita administraţiei naţionale? Nu procedam în nici un fel. Nu întreprindem investigaţii responsabile, nu comparam grade de pricepere, nu cerem scrisori de recomandare. Ne uitam, pur şi simplu, la televizor, citim ziarele şi căscam gura pe strada dinaintea afişelor electorale. Candidaţii, la randul lor, se străduiesc sa ne devina simpatici. Ei etalează, carnavalesc, o veselie inexplicabila, cu muzici mobilizatoare, sloganuri victorioase, aplauze, baloane, jocuri de artificii şi bancuri despre adversar. Un soi de chermeza nevrotica se desfăşoară tot mai abitir dinaintea privirilor noastre manipulate. Se fac promisiuni impudice, se rade viril, se gesticulează cu antren, se face risipa de buna dispoziţie şi de „simplitate” populara. Toţi surâd viitorului imediat cu o încredere pioniereasca, toţi par sa se distreze copios, ca şi când ar fi invitaţi la o nunta. Atmosfera generala e sprintara, când nu aluneca spre patos misionar şi îngrijorare apocaliptica. Scena geme de soluţii, de atitudini exemplare, de cuvinte mari. Lucrurile nu reuşesc, totuşi, sa treacă pragul unei mondenităţi de mana a doua, cu miza mica. Ai zice ca în joc e o medalie de oina.           Naţiunea e invitata la o întrecere tovărăşeasca, într-o ambianta care aminteşte când joia tineretului, când cheful cu lăutari. Oferta combatanţilor n-are nici o legătură cu nevoile clientului. E ca şi cum cauţi un tâmplar şi ti se aduce o balerina. Vrei o bucătăreasă şi ti se recomanda un acordeonist. Nu se înţelege de ce vânătorii de funcţii publice vor sa cucerească în stilul vedetelor de cabaret şi nici de ce electoratul îşi formulează preferinţele în acelaşi registru. Votul merge către candidatul mai bine tuns, mai bun de gura, mai băşcălios, mai iubitor de fotbal, mai sigur de sine. Contează şi cum ii arata nevasta, cum ii cad hainele, cum sta cu dinţii, cum le-o zice duşmanilor, cum îşi face cruce la liturghiile televizate şi cum dansează prin provincie hora unirii. Problema e ca ceea ce se cauta nu e nici un show-master, nici un prezentator de moda, nici un partener de petrecere, un june prim, sau un comic vestit al ecranului. Se cauta un om serios, cu talent managerial, cu ingeniozitate financiara, cu îndemânări precise: cineva care sa ştie cum e cu asfaltarea străzilor, cu impozitele, cu balanta comerciala, cu legislaţia muncii şi cu drepturile omului. Un „tehnician” riguros, un salahor tenace, care prefera sa fie antipatic decât sa minta profitabil.           Dar daca asta se cauta, ce e cu acest zgomotos spectacol de divertisment? Ce e cu zbanţuiala asta de iarmaroc? Cu ce ne putem alege, de vreme ce avem de a face cu o galerie de petrecăreţi veleitari şi lacomi? Cu vreun ginerica de cartier şi cu jubilaţia, de mult jinduita, a vieţii în democraţie…                                                                           SFÂRŞIT      

Daca Împărăţia lui Iisus „nu este din lumea aceasta” şi daca ce e al Cezarului trebuie separat de ce e al lui Dumnezeu, atunci dorinţa Înalt Prea Sfinţitului Bartolomeu, arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului de a separa oficiul preoţesc de sfera politicului este perfect îndreptăţită, (…) iar protestele pe care le-a stârnit vin fie de la clerici cu nefireşti veleităţi publice, fie de la militanţi legalişti, care judeca abstract, fara sa ia nota de contexte şi fara sa priceapă substanţa însăşi a religiei. Pe de alta parte, Biserica nu lucrează într-un rarefiat spatiu supralumesc, ci în chiar carnea lumii, cu brutalităţile, promiscuităţile şi ispitele ei. Nu dispreţul de lume e conduita canonica a preotului, ci iubirea îngrijorată fata de soarta şi fata de şansele mântuirii ei. Am putea adăuga ca a prescrie preoţimii o forma de comportament public (a-i cere, în speţă, sa nu se angajeze politic) e, în fond, o atitudine de for public, adică, în ultima instanţă, un gest politic. Suntem, aşadar, confruntaţi cu o dilema: cum trebuie sa se mişte în lume o instituţie care nu e din lumea aceasta, cum poate cineva sa fie simultan în lume şi în afara ei?           O sugestie de răspuns a venit tot din partea I. P. S. Bartolomeu. El a vorbit, într-o pastorala, despre problema corupţiei din România, arătând ca ea e principalul obstacol în calea normalizării pe care ne-o dorim cu toţii. O declaraţie mai politica nici ca se poate. Şi totuşi, tocmai pentru ca ea vine din partea unui înalt reprezentant al Bisericii, ea nu este politica, sau este politica într-un fel care e refuzat politicienilor: e politica într-un mod apolitic. Cu alte cuvinte, preţul acestei declaraţii sta tocmai în faptul ca ea nu ilustrează o poziţie de partid, ca îndărătul ei nu e un interes electoral, ca ea exprima un punct de vedere care nu e „din lumea aceasta”. aşa trebuie sa vorbească Biserica. Despre toate ale lumii, dar dintr-o perspectiva transmundana. Când un arhiepiscop vorbeşte despre corupţie, el nu face un discurs de campanie, nu e suspect de demagogie, şi nu deplânge mizeria imediata a realităţii autohtone (desi e departe de a o ignora). Când un arhiepiscop vorbeşte despre corupţie, el se gândeşte la efectele ei vicioase asupra destinului comunitar, sub specie aeternitatis. El ştie ca o comunitate în care corupţia se simte la ea acasă, o comunitate care oblojeşte furtul, înşelătoria şi minciuna, o astfel de comunitate sta sub un pericol capital: nu acela de a ramane săraca, nu acela de a nu fi acceptata în Europa şi de a pierde toate trenurile reformei veritabile, ci acela de a-şi pierde sufletul. Conştiinţa noastră colectiva s-a trivializat pana într-atât, încât simpla invocare a sufletului şi a problematicii lui provoacă surâsuri. De suflet ne arde noua? Noi abia daca ne descurcam cu corpul: traversam o „tranziţie” în care s-ar putea sa ne lăsăm oasele. Pe acest fundal, a vorbi despre suflet pare o cochetărie demodata, un lux. Revine preotului sarcina ingrata, dar decisiva, de a-şi asuma acest lux vital. El face astfel politica, dar o face neînregimentat, în numele altor legi şi criterii decât cele de care se ocupa (sau ar trebui sa se ocupe) politicienii. A te ridica într-o şedinţă de partid şi a vorbi despre suflet e o nobila şi ridicola inadecvare. Trebuie sa fii în afara şi deasupra scenei politice, daca vrei sa fii auzit şi luat în serios.           Mi se va spune, poate, ca şi cetăţeanul responsabil, activistul civic, intelectualul critic, artistul nonconformist, pedagogul moralizator sau gazetarul independent vorbesc din afara si, într-un sens, de deasupra scenei politice. Dar în toate aceste cazuri, la tribuna se afla o voce particulara, un „eu” mai mult sau mai putin gonflat, o opinie omeneasca. Preotul insa nu e doar în afara scenei politice. E şi în afara eului propriu. Discursul lui, când e autentic, are o legitimitate impersonala. Mai exact, legitimitatea conferita de singura Persoana care înţelege lumea pentru ca a creat-o.                                                                           SFÂRŞIT      

Uneori regret ca gazeta de fata se numeşte Dilema. Constat aproape în fiecare zi ca duhul dâmboviţean nu poate trece pe lângă acest cuvânt fara sa alunece în poanta facila, ironie minora şi malentendu cras. Din punctul meu de vedere, cel mai supărător e malentendu-ul. Un demon simplificator a lăsat unora impresia ca filosofia acestei publicaţii e bâlbâiala, inexistenta criteriilor, absenta opiniei. „O revista fara un punct de vedere?” suna unul dintre reproşurile curente. Pe de alta parte, când afirmam un punct de vedere, se găsesc repede destui care sa ne reproşeze ca ne-am depăşit programul, ca nu suntem destul de „dilematici”. Malentendu-ul consta în faptul ca ceea ce noi propunem drept manevra intelectuala de conjunctura, drept stil de a gândi, e luat drept doctrina. Noi nu spunem, cotropiţi de palori metafizice, ca totul e dilema, ca nimeni nu poate judeca pe nimeni şi ca nimic nu se poate afirma, în chip limpede, despre nimic. Noi nu plimbam peste lucruri o privire ceţoasă, fara discernământ, şi nu trăim într-o cronica inhibiţie mentala. Avem şi noi nervi, avem şi noi idiosincrasii. Ştim ca viciul e rau şi virtutea e buna, ca cei care conserva vechile structuri sunt rai şi cei care vor sa le anihileze sunt buni, ca Stefan Augustin Doinaş e bun şi Corneliu Vadim Tudor e rau, ma rog, ştim şi noi ceea ce ştie toată lumea. şi n-avem de gând sa introducem ezitări hamletiene acolo unde lucrurile sunt clare. Socotim însa ca nu toate lucrurile sunt clare şi ca boala societăţii romaneşti de azi e excesul tonului categoric (având drept efect secundar suspensia dialogului şi a dorinţei sincere de conciliere). Suntem excedaţi de suficienta intelectuala şi morala a celor care s-au dezvăţat sa mai spună „cred ca”, poate ca”, „ma întreb daca”, „nu mi-e foarte clar”, „nu stiu ce sa spun”, „trebuie sa mai reflectez” şi alte asemenea formule cuviincioase, care constituie igiena însăşi a spiritului. Nu vrem sa extindem dilema asupra a ceea ce, în jurul nostru, e nedilematic. Dar o recomandam, acolo unde e cazul, ca pe un început de înţelepciune. În definitiv, nici buna creştere nu e operanta în orice împrejurare. Este însa acesta un argument sa o declaram futila? Ar fi, poate, folositor sa ne amintim putin de moravurile noastre prerevoluţionare. Cât de „dilematici” ştim sa fim în lumea aceea în care totuşi binele şi raul se deosebeau cu uşurinţă! Cât de firesc ni se părea, atunci, sa spunem ca „orice am face nu se schimba nimic” şi ca deci e preferabil sa stam cuminţi, într-o toropeala plina de argumente!. Am trăit decenii întregi sub blestemul dilemei „din care nu se poate ieşi”. şi am plătit scump, în decembrie 1989, capacitatea noastră de a amâna. Nu cumva ne expunem, astăzi, riscului opus? Caci suntem înconjuraţi de confuzii, ambiguităţi şi aproximaţii, iar noi ne comportam băţos, apodictic, ca nişte activişti decerebraţi, intransigenţi, fara „complicaţii” interioare. aşa stând lucrurile, ne putem întreba cum şi când vom plati deriva geometrica în care ne complacem deocamdată? Dilema nu vrea altceva decât sa tempereze aceasta deriva. Ea nu vrea sa relativizeze valorile sau sa surdineze adevărul. Vrea însa scoaterea din joc a omului fara dileme, cu certitudinile lui (mitocăneşti sau fanatice), cu mărginirea lui inamovibila. Exista omul fara dileme proguvernamental, mereu înarmat împotriva trădătorilor din Opoziţie, şi omul fara dileme antiguvernamental, care are în buzunar reţeta mântuirii naţionale, dar nu înţelege s-o puna la dispoziţia derbedeilor… Omul fara dileme e, în România, un personaj cu tradiţii: de la Conul Leonida care explica tot, la eroii lui Pintilie care ştiau ca „americanii sunt tâmpiţi” şi femeia româna „a opta minune a lumii”. Un caz special e omul fara dileme cultivat, cel care se percepe pe sine drept „conştiinţă mai buna a neamului”: îngrijorat şi sentenţios, el ne îngroapă în dihotomii: alege binele de rau cu o precizie oraculara, stabileşte baritonal cine va fi iertat şi cine nu, sfătuieşte, amendează, tranşează. Omul fara dileme e creatorul tuturor dictatorilor, de dreapta sau de stânga. E marele organizator, marele pedagog, marele vindecător. Pus în fruntea unei instituţii (a Televiziunii, de pilda), el îşi asuma prompt prerogative supreme: e un fel de guvern, un fel de parlament, un fel de tribunal public. Ştie ce ne trebuie mai bine decât o ştim noi înşine. Decide, în numele nostru, ce vom gândi, cum ne vom distra, cine binemerita admiraţia, cine dispreţul nostru. Ne da o gluma pe săptămână şi o poezie pe săptămână, alese, evident, de specialişti (aleşi de el), aşa încât sa nu ne pierdem timpul amuzându-ne fara folos. La limita, omul fara dileme e Big Brother, Seful, Conducătorul. Cel căruia nu-i trece niciodată prin cap ca poate greşi, ca poate fi monstruos, ca e nedorit şi vătămător. Cel care ştie întotdeauna ce face şi nu face decât ceea ce ştiinţa lui cubica, de beton, îi dictează sa facă. Cu omul acesta, cu pericolul acesta se răfuieşte Dilema. Atât cât îi sta în Putere. şi atâta vreme cât omul fara dileme nu o va anula scurt, cu un dos de palma.           Andrei Pleşu                                                                           SFÂRŞIT