Andrei Plesu

Uneori regret ca gazeta de fata se numeşte Dilema. Constat aproape în fiecare zi ca duhul dâmboviţean nu poate trece pe lângă acest cuvânt fara sa alunece în poanta facila, ironie minora şi malentendu cras. Din punctul meu de vedere, cel mai supărător e malentendu-ul. Un demon simplificator a lăsat unora impresia ca filosofia acestei publicaţii e bâlbâiala, inexistenta criteriilor, absenta opiniei. „O revista fara un punct de vedere?” suna unul dintre reproşurile curente. Pe de alta parte, când afirmam un punct de vedere, se găsesc repede destui care sa ne reproşeze ca ne-am depăşit programul, ca nu suntem destul de „dilematici”. Malentendu-ul consta în faptul ca ceea ce noi propunem drept manevra intelectuala de conjunctura, drept stil de a gândi, e luat drept doctrina. Noi nu spunem, cotropiţi de palori metafizice, ca totul e dilema, ca nimeni nu poate judeca pe nimeni şi ca nimic nu se poate afirma, în chip limpede, despre nimic. Noi nu plimbam peste lucruri o privire ceţoasă, fara discernământ, şi nu trăim într-o cronica inhibiţie mentala. Avem şi noi nervi, avem şi noi idiosincrasii. Ştim ca viciul e rau şi virtutea e buna, ca cei care conserva vechile structuri sunt rai şi cei care vor sa le anihileze sunt buni, ca Stefan Augustin Doinaş e bun şi Corneliu Vadim Tudor e rau, ma rog, ştim şi noi ceea ce ştie toată lumea. şi n-avem de gând sa introducem ezitări hamletiene acolo unde lucrurile sunt clare. Socotim însa ca nu toate lucrurile sunt clare şi ca boala societăţii romaneşti de azi e excesul tonului categoric (având drept efect secundar suspensia dialogului şi a dorinţei sincere de conciliere). Suntem excedaţi de suficienta intelectuala şi morala a celor care s-au dezvăţat sa mai spună „cred ca”, poate ca”, „ma întreb daca”, „nu mi-e foarte clar”, „nu stiu ce sa spun”, „trebuie sa mai reflectez” şi alte asemenea formule cuviincioase, care constituie igiena însăşi a spiritului. Nu vrem sa extindem dilema asupra a ceea ce, în jurul nostru, e nedilematic. Dar o recomandam, acolo unde e cazul, ca pe un început de înţelepciune. În definitiv, nici buna creştere nu e operanta în orice împrejurare. Este însa acesta un argument sa o declaram futila? Ar fi, poate, folositor sa ne amintim putin de moravurile noastre prerevoluţionare. Cât de „dilematici” ştim sa fim în lumea aceea în care totuşi binele şi raul se deosebeau cu uşurinţă! Cât de firesc ni se părea, atunci, sa spunem ca „orice am face nu se schimba nimic” şi ca deci e preferabil sa stam cuminţi, într-o toropeala plina de argumente!. Am trăit decenii întregi sub blestemul dilemei „din care nu se poate ieşi”. şi am plătit scump, în decembrie 1989, capacitatea noastră de a amâna. Nu cumva ne expunem, astăzi, riscului opus? Caci suntem înconjuraţi de confuzii, ambiguităţi şi aproximaţii, iar noi ne comportam băţos, apodictic, ca nişte activişti decerebraţi, intransigenţi, fara „complicaţii” interioare. aşa stând lucrurile, ne putem întreba cum şi când vom plati deriva geometrica în care ne complacem deocamdată? Dilema nu vrea altceva decât sa tempereze aceasta deriva. Ea nu vrea sa relativizeze valorile sau sa surdineze adevărul. Vrea însa scoaterea din joc a omului fara dileme, cu certitudinile lui (mitocăneşti sau fanatice), cu mărginirea lui inamovibila. Exista omul fara dileme proguvernamental, mereu înarmat împotriva trădătorilor din Opoziţie, şi omul fara dileme antiguvernamental, care are în buzunar reţeta mântuirii naţionale, dar nu înţelege s-o puna la dispoziţia derbedeilor… Omul fara dileme e, în România, un personaj cu tradiţii: de la Conul Leonida care explica tot, la eroii lui Pintilie care ştiau ca „americanii sunt tâmpiţi” şi femeia româna „a opta minune a lumii”. Un caz special e omul fara dileme cultivat, cel care se percepe pe sine drept „conştiinţă mai buna a neamului”: îngrijorat şi sentenţios, el ne îngroapă în dihotomii: alege binele de rau cu o precizie oraculara, stabileşte baritonal cine va fi iertat şi cine nu, sfătuieşte, amendează, tranşează. Omul fara dileme e creatorul tuturor dictatorilor, de dreapta sau de stânga. E marele organizator, marele pedagog, marele vindecător. Pus în fruntea unei instituţii (a Televiziunii, de pilda), el îşi asuma prompt prerogative supreme: e un fel de guvern, un fel de parlament, un fel de tribunal public. Ştie ce ne trebuie mai bine decât o ştim noi înşine. Decide, în numele nostru, ce vom gândi, cum ne vom distra, cine binemerita admiraţia, cine dispreţul nostru. Ne da o gluma pe săptămână şi o poezie pe săptămână, alese, evident, de specialişti (aleşi de el), aşa încât sa nu ne pierdem timpul amuzându-ne fara folos. La limita, omul fara dileme e Big Brother, Seful, Conducătorul. Cel căruia nu-i trece niciodată prin cap ca poate greşi, ca poate fi monstruos, ca e nedorit şi vătămător. Cel care ştie întotdeauna ce face şi nu face decât ceea ce ştiinţa lui cubica, de beton, îi dictează sa facă. Cu omul acesta, cu pericolul acesta se răfuieşte Dilema. Atât cât îi sta în Putere. şi atâta vreme cât omul fara dileme nu o va anula scurt, cu un dos de palma.           Andrei Pleşu                                                                           SFÂRŞIT      

8 decembrie 2006                 Mircea Mihăieş: Îmi face o deosebita placere ca ne aflam printre dvs într-o zi care deja se prezintă ca un eveniment cultural. Suntem la a optsprezecea conferinţa din seria Microsoft, pe care o echipa unita, care a reuşit sa nu se certe niciodată în cei trei ani de existenta, o organizează în diverse oraşe ale tarii. În harta simbolica de conferenţiari au intrat şi Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici, domnul Pleşu venind deja aici de doua ori, desi îl aducem din ce în ce mai greu. Speram sa mai avem încă mult timp energia de a ne muta dintr-o parte în alta a unui spatiu de Comunitate şi diversitate, sigla sub care ne-am imaginat ca trebuie sa stea aceste conferinţe. Din respect şi regret pentru cei care stau în picioare – iată ca încă se mai poate întâmpla aşa ceva la o manifestaţie de cultura – am sa ma rezum la a saluta prezenta Paulei Apreutesei de la Microsoft, cea a organizatorilor Adriana Babeţi şi Marius Lazurca, precum şi a managerului general Microsoft pentru Europa de Sud-est, Silviu Hotaran, pe care îl voi ruga sa ne spună câteva cuvinte, după care dl. Andrei Pleşu îşi va susţine conferinţa Despre inima.           Silviu Hotaran: Ma impresionează în mod deosebit încărcătură emoţională pe care simt ca o are aceasta întâlnire şi disponibilitatea dvs. de a umple spatii diverse pentru a participa la asemenea evenimente. Este un extraordinar exemplu de acea atitudine pozitiva de care societatea noastră are atâta nevoie. Voi vorbi astăzi putin despre semnificaţia celor zece ani de prezenta a Microsoftului în România, precum şi despre speranţele şi aspiraţiile noastre în acest moment. Am fost întrebat de multe ori care consider ca a fost cel mai mare succes al Microsoft-ului în aceşti zece ani. Nu am putut da un răspuns concret pentru ca exista diverse perspective asupra succesului. Una ar fi, desigur, cifra de afaceri, iar din acest punct de vedere Microsoft este una dintre companiile cu cea mai rapida creştere din România ultimilor zece ani.           O alta perspectiva este cea a echipei: am început cu patru oameni, astăzi suntem mai mult de o suta. Pregătim un centru de suport tehnic de înalta calificare anunţat acum câteva luni, pe care îl vom deschide oficial în ianuarie. Sper ca în câţiva ani sa avem aproape o mie de angajaţi la Microsfot România, pe lângă cele câteva sute care formează astăzi comunitatea româneasca de la Microsoft, Redmont, despre care Bill Gates şi Steve Balmor spuneau ca daca am raporta numărul românilor de la Microsoft la populaţia României, atunci comunitatea românilor de la Microsoft este a doua ca dimensiune după americani. E măgulitor dar dincolo de asta cred ca e o măsură incontestabila a potenţialului de a creste în viitor.           As vorbi şi despre calitate, nu numai despre număr, pentru ca oamenii de la Microsoft s-au afirmat. Echipa de manageri de la Microsoft România era considerata acum câţiva ani drept cea mai matura din toată Europa de est. Vorbesc despre trecut din punct de vedere al tranziţiei: de fiecare data când ajungi sa celebrezi un succes trebuie sa realizezi ca ai plantat seminţele viitoarei provocări. Acei oameni au astăzi cariere internaţionale, acest lucru fiind poate o alta unitate de măsură a succesului. Creativitatea reprezintă o alta posibila perspectiva asupra succesului nostru în ultimii zece ani. Ne-am plasat de multe ori în avangarda a ceea ce se dezbate la Microsoft. O dovada o constituie şi acest set de conferinţe. Aniversam zece ani de existenta a Microsoft România şi trei de Conferinţe Microsoft. Nu e un lucru uzual, aceşti trei ani au constituit o experienta extraordinara; personal, ma simt îmbogăţit.           Ne batem adesea cu pumnul în piept ca facem parte dintr-o avangarda care schimba lumi iar tehnologia informaţiei, în mod special software-ul, permite realizarea întregului potenţial al fiinţei umane. Acesta este adevărul. Nu ne putem însa gândi numai la software, trebuie sa ne gândim şi la implicaţiile schimbării lumii şi realizării unui potenţial extrem de divers de la caz la caz. Trebuie sa ne gândim la responsabilităţile pe care le avem atunci când pretindem cu orgoliu ca schimbam lumea. Ne putem asuma singuri aceasta responsabilitate? În mod evident, nu. Putem încerca sa partajam aceasta responsabilitate cu alţii. Nimeni nu are întotdeauna toate răspunsurile, uneori nici nu avem la dispoziţie întrebările necesare. Din acest punct de vedere cred ca ar trebui percepute conferinţele noastre: ca încercare de a împărţi cu dvs diverse întrebări, creând un cadru potrivit pentru găsirea răspunsurilor.      Eu şi colegii mei de la Microsoft, ne dorim sa depăşim rutina de a ne cantona în dimensiunea tehnologica a schimbării şi sa încercam sa înţelegem şi ce se întâmpla în alte dimensiuni – sociala, culturala, politica, morala, etica s.a.m.d. Probabil una dintre perspectivele cele mai importante de evaluare a succesului nostru este industria de software. Microsoft se diferenţiază esenţial de alti actori din sfera tehnologei informaţiei printr-un factor: modelul de acţiune se bazează exclusiv pe parteneriate, succesul nostru este legat de cel al partenerilor noştri. Pentru ca Microsoft sa aibă succes în România, de exemplu, trebuie sa existe un sistem de parteneriate mare şi de calitate. Într-o lume plata, în care dimensiunile se comprima, nu mai contează unde sunt repartizate creierele, ci faptul ca ele exista; iar România are creiere. aşa cum petrolul, aurul negru, a reuşit sa schimbe în trecut soarta unor naţiuni, cred ca astăzi aurul cenuşiu ar putea schimba în bine soarta României.

A murit Ronald Reagan. La căpătâiul lui, nu s-au auzit decât cuvinte de preţuire. In timpul vieţii, şi mai ales în timpul preşedinţiei sale, fusese clasat insa de „lumea buna” în categoria „băieţilor rai”. Mai întâi era republican, ceea ce, pentru „lumea buna” (adică pentru stânga luminata de pretutindeni) era, din principiu, un minus. Apoi era un simplu actor – şi inca unul de mana a doua – ceea ce il făcea suspect de histrionism, incultura şi primitivism politic. Mai grav inca era anticomunismul lui „grosolan”. Cum îşi putuse permite un preşedinte american sa declare ca Uniunea Sovietica e un „imperiu al răului”? Cum sa admiţi, daca eşti un om fin, citit şi bine orientat ideologic, ca marxism-leninismul e de aruncat la gunoi, aşa cum îndrăznise sa spună Reagan inca din 1982? Au mai fost şi „Irangate”, şi finanţarea rebelilor din Nicaragua, şi „Războiul Stelelor” (care va sa zică înarmare răutăcioasă), şi sprijinirea mujahedinilor din Afganistan, s.a.m.d. Una peste alta, omul era un reacţionar, un exponent tipic al imperialismului, o fiara capitalista, fara lecturi şi fara scrupule. Doar tarile Europei de Est il priveau cu simpatie, orbite cum erau de ura lor (iraţională) împotriva sovietelor şi a democraţiilor populare. Astăzi se recunoaşte, totuşi, ca radicalismul preşedintelui american a contribuit decisiv la surparea sistemului geo-politic de la Yalta şi ca fraza de încheiere a discursului sau de lângă zidul Berlinului („Domnule Gorbaciov, dărâmaţi zidul acesta!”) a avut o dimensiune profetica. Despre morţi numai de bine.           Voluptatea de a blama America şi pe mai toţi preşedinţii ei a rămas insa un hobby al intelighenţiei mondiale. E semnul de recunoaştere al „oamenilor de bine”, expresia singurei gândiri politice corecte. Jean-Fransois Revel a făcut, în „Obsesia antiamericana”, un tulburător inventar al acestui hobby. S-ar zice ca Statele Unite au o predilecţie morbida pentru conducători deviaţi: Truman, vânzătorul de cravate, Carter, vânzătorul de alune, Reagan, starul de filme B, Glenn Ford, (incapabil, cum se spunea, sa meargă şi sa mestece chewing-gum în acelaşi timp), teroristul fundamentalist Bush Junior etc. Numai J. F. Kennedy, căsătorit cu o doamna de educaţie europeana şi asasinat de forte obscure, a reabilitat cat de cat oficiul prezidenţial. In rest – o tara guvernata de „băieţi rai” şi animata de instincte sălbatice. De la Simone de Beauvoir, care deplângea, după al doilea război mondial, ocuparea Franţei de către americani, pana la Habermas, care avertizează, astăzi, asupra „unilateralismului” iancheu, datorat tristei dispariţii a Uniunii Sovietice, linia exasperării „civilizate” fata de monstrul atlantic e continua. E drept, nu toţi americanii sunt defecţi. Exista, slava Domnului, destui americani antiamericani. Exista şi mari gesturi recuperatoare. (De pilda, participarea doamnei Madeleine Albright, în calitatea ei de secretar de stat, la aniversarea a cincizeci de ani de viaţa ai partidului comunist nord-corean, în toamna lui 2000). Dar imaginea de ansamblu ramane sumbra. Est-europenii şi dreapta europeana încearcă în zadar sa salveze aparentele, fluturând, dinaintea neamurilor, o alta lista de „băieţi rai”: Saddam Hussein (cu care, în 1998, Kofi Annan invita lumea sa facă „business”), Gaddafi, Kim Jon Il, Mugabe, Mao Tse Dun, Pol Pott şi Fidel Castro. E o diversiune. Adevăraţii băieţi rai sunt alţii. Nu Ceauşescu, ci Margaret Thatcher, nu Putin, ci Tony Blair, nu Stalin, conducătorii chinezi şi iranieni, ci Ronald Reagan, George W. Bush şi Berlusconi. Ăştia sunt marii agenţi ai râului, ăştia pregătesc şi „implementează” acte de terorism abominabile, ăştia exporta dictaturi, ăştia ameninţa instituţiile democratice şi statul de drept. Din fericire, ei mor din când în când, lăsându-ne sa oblojim cultul celorlalţi. Aflu din ziare ca (lamentabilul) preşedinte Bush a spus, curând după moartea lui Reagan, în zorii celebrării istoricei „D Day”: „A făcut ceea ce trebuia sa facă!” aşa cred şi eu. Dar asta nu-i va împiedica pe oamenii de bine din lumea întreagă sa demonstreze maine împotriva imperialismului american, purtând în vârf de bat portretul lui Che Guevara.                                                                           SFÂRŞIT  

Cuvânt de deschidere de Andrei Pleşu.           Domnule Preşedinte, Excelenţe, Doamnelor şi Domnilor, Vi s-a spus, şi vi se va mai spune mereu că va aflaţi în ţara lui Mircea Eliade. O ştiaţi şi fără să vi se spună. România nu poate găzdui un congres de istoria religiilor, fără să invoce patronajul unui cercetător de notorietatea şi anvergura lui Eliade, născut în România, format în România şi legat de limba română în asemenea măsură, încât prima versiune a mai tuturor cărţilor lui a fost una românească. Dar mă simt dator să vă spun şi altceva, ceva care vă este, cu siguranţă, mai puţin cunoscut: nu sunteţi doar în ţara de obârşie a lui Eliade; sunteţi şi în ţara în care, pentru lungi perioade de timp după ultimul război, Eliade a fost un autor interzis. De câteva ori, s-a reuşit străpungerea acestui embargo. Dar, ideologic vorbind, Eliade a rămas un autor de underground, ceea ce nu s-a întâmplat întotdeauna în celelalte ţări foste comuniste. Interdicţia la care mă refer nu era legată – cum poate veţi fi înclinaţi să credeţi – de publicistica de extremă-dreaptă imputabilă tânărului Eliade. Era vorba, pur şi simplu, de inapetenţa ateismului oficial pentru teritoriul studiilor religioase. Ideologii regimului stabiliseră că Eliade, pe lângă faptul de a fi transfug, avea şi vina de a fi „obscurantist”, „idealist”, „reacţionar” etc. Sfera religiei era principial condamnată, sau, în cel mai bun caz, constrânsă la o subzistenţă marginală, discretă, de ghetou. Această specie de cenzură ideologică nu a reuşit să atenueze viaţa religioasă a oamenilor, chiar dacă i-a impus limite şi precauţii inhibitorii. Ea a reuşit, însă, să reducă studiile religioase la un strict necesar apologetic, la un minimum fără nici o iradiere. Cu câteva spectaculoase excepţii, teologia epocii a evoluat anemic, iar cercetarea academică în materie, respectiv disciplina „istoria religiilor” a fost evacuată din licee şi universităţi. În ultimii ani ai regimului comunist, se ajunsese la severităţi tragicomice. Nu mai puteau apărea albume de artă medievală pentru că nu se tolerau imagini de biserici şi sfinţi, toate cuvintele vocabularului religios curent erau proscrise. Cine avea o vocaţie legată de sfera religiilor trebuia fie să şi-o camufleze abil, fie să plece din ţară, cum a făcut-o amicul meu Ioan Petru Culianu. Găsesc că e bine să aveţi în minte situaţia aceasta pentru a înţelege coloratura specifică şi orientarea studiilor religioase în ţările postcomuniste. Balanţa dintre „trăitori” şi „experţi” a fost net dezechilibrată în favoarea celor dintâi.           Am impresia că în Occident lucrurile au evoluat invers: studiile religioase s-au dezvoltat pe un fond de secularizare tot mai accentuată, aşa încât între experienţa religioasă şi cercetarea academică s-a conturat o oarecare disjuncţie, dacă nu o radicală incompatibilitate. Neutralitatea, uneori chiar distanţa critică faţă de fenomenul studiat a devenit o garanţie de „obiectivitate” şi de rigoare metodologică. Pe scurt, noi am trăit riscul unei angajări religioase de natură să inhibe performanţa ştiinţifică, în vreme ce universitatea apuseană a trăit riscul unui indiferentism religios de natură să inhibe comprehensiunea. La limită, noi putem deveni victimele unei anumite specii de „fundamentalism”, în timp ce Vestul tinde să cadă în formula ateismului „luminat”, cu ale cărui excese propagandistice noi, cei din est, am avut de-a face până la saturaţie în regimul comunist.           S-ar zice că a venit momentul să ne reîntâlnim, să stăm de vorbă şi să ne corectăm unii prin alţii. Organizatorii acestui congres sunt câţiva tineri din noua generaţie de cercetători ai religiilor, care au reuşit performanţa de a îmbina o soliditate academică verificată prin fertile stagii în Apus cu o asumare în plan personal a problematicii religioase. Poate că energia de care au dat dovadă pentru a pune pe picioare imposibilul e, între altele, şi rezultatul acestei însumări a vocaţiilor: rigoarea metodologică şi informaţia masivă pe de o parte, capacitatea de identificare cu obiectul de studiu pe de alta. Le datorăm cu toţii mulţumirile noastre.           După o severă intervenţie chirurgicală, Marshall Mac Luhan a simţit nevoia să spună: „În sala de reanimare nu există atei”. Ei bine, ţările din estul european au trecut, după al doilea război mondial, printr-o traumă, care echivalează cu o intervenţie chirurgicală mutilantă. Iar perioada de tranziţie în care ne aflăm este o imensă sală de reanimare, în care ateismul e neconvigător. În definitiv, am supravieţuit unor vremuri nedemne nu atât prin curaj combativ, cât prin speranţă, răbdare şi credinţă. Vă doresc bun venit în sala noastră de reanimare şi sunt sigur că prezenţa dumneavoastră aici va avea un rapid efect vindecător.                                                                           SFÂRŞIT      

               Care-i problema? de Andrei Pleșu               Limbajul străzii, al politicienilor, al funcţionarilor publici, care va sa zică limbajul nostru, al tuturor, a consacrat, de o buna bucata de vreme, un soi de interogaţie retorica cu multipla folosinţă, un soi de replica vida, neruşinata, de natura sa închidă orice discuţie înainte ca ea sa înceapă: „Care-i problema?” „Ieri ai spus una şi acum spui alta!” „Si? Care-i problema?” „Ai întârziat doua ore!” „Da! şi care-i problema?” „Ai făcut o declaraţie mincinoasa!” „Treaba mea! Care-i problema?” Exista şi oarecari variaţiuni: „E vreo problema?”, sau „Si ce problema ai dumneata?”, sau „Care-i chestia?”. Ideea e ca semnalarea unei nereguli, admonestarea legitima, invocarea unei solicitări contrariate si, în genere, orice enunţ inconfortabil sunt simple fandoseli, afectări prosteşti, pretenţii burgheze.           Numai firile complicate şi inteligentele mediocre vad peste tot „probleme”. In realitate, lucrurile sunt simple şi în perfecta ordine! Ce atâta tapaj? De ce sa ne formalizam degeaba? Care-i problema? N-am înţeles! Te-ai trezit dumneata mai breaz decât alţii? Vezi-ţi, domnule, de treaba dumitale! Unde scrie ca trebuie sa dau cuiva socoteala? Ia nu mai face pe deşteptul! Ai vreo problema? N-ai decât! Du-te şi te plimba! Nu te mai baga unde nu-ţi fierbe oala! „Care-i problema?” e replica arogantei expeditive, a îndreptăţirii necondiţionate, a poziţiei de forţă. E un tip de reacţie care instituie arbitrarul, tupeul, impunitatea sfruntata. Nu trebuie îndreptat nimic pentru ca nu e nimic de îndreptat, nu trebuie căutate soluţii, pentru ca nu exista nimic de soluţionat, nu trebuie amendat nimic pentru ca totul e în regula. Lumea e o grădiniţă placida, fara asperităţi şi fara accidente. Numai cârcotaşii, duşmanii, elitiştii, „intelectualii” cauta nod în papura şi distribuie vinovaţii în dreapta şi în stânga. Ei nu vor sa priceapă ca a fi băiat deştept, băiat de băiat, a fi un tip „marfa”, e a nu problematiza inutil, a nu te lasă intimidat de scrupule muiereşti.           Interogaţia are, de fapt, un temei afirmativ, apodictic. „Care-i problema?” e expresia provocatoare a unei indemolabile suficiente. Ea înseamnă de fapt: „N-am probleme!”, sau „Nu e nici un fel de problema!” Dubiile sunt excluse, ezitările, blocajele, crizele – de asemenea. „S-ar părea ca în partidul dvs. exista unele disensiuni.” „Fals! N-avem nici un fel de probleme!” „Te-ai pregătit pentru examen?” „N-am probleme!” „Ce te faci daca te prinde politia?” „N-am probleme!” „De ce nu v-aţi anunţat pana acum un candidat la preşedinţie?” „O sa anunţăm, nu sunt nici un fel de probleme!” „Cum stam?” „N-avem probleme!” „Vom intra în UE în 2007?” „Nici o problema!” „E justiţia noastră independenta?” „Nu sunt nici un fel de probleme!” „De ce furi?” „Care-i problema?” „De ce scuipi pe jos?” „E vreo problema?” „De ce pui muzica atât de tare?” „N-am înţeles. Sunt la mine acasă. Care-i problema?”           S-ar zice ca trăim în Paradis. Ca sa dam de probleme, trebuie sa le căutăm cu lumânarea. Inocenţi, siguri de noi, bine-dispusi, contemplam lumea ca pe un depozit de enunţuri simple şi luminoase, fara interdicţii, fara constrângeri, pe scurt, fara de lege. Romania e cea mai buna dintre toate lumile posibile, iar romanii sunt, în eternitate, o naţie fara probleme. Probleme au alţii. şi fiindcă le au, le rezolva. La noi lucrurile sunt deja rezolvate. Stârpirea corupţiei, integrarea europeana, privatizarea, statul de drept, toate sunt la locul lor, bine ambalate, împlinite, bifate. Chiar şi alegerile par rezolvate dinainte. Ei si? Care-i problema?                                                                           SFÂRŞIT