Mihail Bulgakov

— Vă rog, luaţi loc, masa e liberă, vin imediat s-o curăţ. Doriţi o bere sau ceva de citit?           — Vasia, bibliotecarul se interesează, ce poftim, o carte sau o halbă de bere?           — Mi. Mie să-mi a. aducă un ca. Caiet şi-o felie de pâine cu unt.           — Nu ţinem caiete.           — Oh! Mătăluţă. Votre maman. Găgugâlcugât.           — Vă rog! Ştiţi cui să vă adresaţi cu asemenea expresii imposibil de redat pe hârtie.           — Pro. pro. Protestez!           — Om bun, adu-ne două halbe, dar din acelea pântecoase.           — Aveţi un abecedar şi capodopera tovarăşului Buharin?           — Nou-nouţă, acum am primit-o, e încă călduţă. Gherasim Ivanovici! Deci un Buharin şi-o jumătate de blondă.           — Co o porţie de icre de crap.           — Dumneata, tot peşte?           — Mie adu-mi ceva de citit.           — Ce-aţi dori?           — Să zicem, ceva scurt şi bun de Gogol.           — Doriţi să-l împrumutaţi? Nici nu poate veni vorba! Împrumutul cărţilor e interzis prin lege. Umpleţi-vă burdihanul şi-ntre timp citiţi cât vă pofteşte inimioara.           — Am cerut un şniţel vienez. Cât să mai aştept, până la Judecata de Apoi?           — Nu vă agitaţi. Abia răsuflu. A trebuit să alerg până-n fundul pivniţei după Programul de la Ehrfurt.           — Iată-l, poftiţi!           — Ura! De dimineaţă stau şi-l aştept. Să citim un rând în cinstea dumneavoastră!           — Abia acum îmi dau seama că sunteţi beat ca un porc. Ce vi s-a urcat aşa la cap?           — Belinski, criticul.           — Să bem în cinstea criticului!           — În cinstea preşedintelui colţului cultural! Onoraţi-ne cu două numere din martie.           — Psst! Hei! O porţie de şuncă vă rog! Iar pruncului un meniu comsomolist, să se mai dezvolte.           — Vă pot recomanda istoria mişcării muncitoreşti.           — Bine, adu mişcarea muncitorească. Las' să se deştepte, afurisitul.           — Dintre toţi autorii, cel mai mult îmi place Muscat Otonel.           — E un tip celebru. Îi întâlneşti numele în toate reclamele, pe toate clondirele de seamă.           — Uite cum zboară garsonul, ca un vultur.           — E-un băiat de aur. Se străduieşte să-i mulţumească pe toţi şi pune atâta inimă în ceea ce face.           — E-un înger!           — Gherasim Ivanovici, în numele întregului colectiv de cititori, ura!           — A. amintiţi-vă un. Uneori, pri. Prieteni, să ci. Citiţi câteva pagini în ci. Cinstea lui!           — Dacă o-mbulinează, îl îngropăm cu toată pompa. O va duce mai bine acolo, jos, decât a dus-o aicea, sus.           — Finit-kaput!           — Toarnă, frate, toarnă. Fără milă. Hai, să trăieşti!                                                                           SFÂRŞIT    

„Cine eşti tu, la urma urmei, spune?' „O parte din acea putere, Ce veşnic răul îl voieşte, Şi veşnic face numai bine.”           Goethe, Faust                 CARTEA ÎNTÂI.           Să nu staţi niciodată de vorbă cu necunoscuţi!           La ceasul unui amurg învăpăiat de primăvară, la Moscova, în parcul Patriarşie prudî ( Lacurile patriarhului), îşi făcură apariţia doi cetăţeni. Primul, un bărbat la vreo patruzeci de ani, îmbrăcat în haine gri de vară, mic de stat, brunet, dolofan şi chel, ţinea în mână pălăria decentă, din fetru moale; faţa bine bărbierită i-o împodobeau nişte ochelari uriaşi cu ramă neagră de baga. Celălalt, un tânăr lat în umeri, roşcovan, ciufulit, cu o şapcă în carouri dată pe ceafă, purta o cămaşă de cow-boy, pantaloni albi boţiţi şi pantofi negri de sport.           Primul era Mihail Alexandrovici Berlioz în persoană, re-dactorul-şef al unei reviste lunare literar-artistice şi preşedintele consiliului de conducere al uneia dintre cele mai de seamă grupări literare din Moscova, căreia i se spunea prescurtat Massolit(Literatura de masă.), iar tânărul său însoţitor – poetul Ivan Ni-kolaevici Ponârev, care semna cu pseudonimul Bezdomnâi( Pribeagul).           Intrând sub umbra teilor abia înverziţi, cei doi scriitori se şi repeziră spre un chioşc vopsit în culori pestriţe, purtând firma „Bere şi ape minerale”.           Da, se cuvine să semnalăm prima ciudăţenie a acestei seri cumplite de mai. Nu numai lângă chioşc, ci şi pe toată aleea paralelă cu strada Malaia Bronnaia, nu se afla ţipenie de om. La ceasul acela, când abia mai puteai răsufla de zăpuşeală, când soarele, după ce potopise cu arşiţă Moscova, se prăvălea învăluit într-o pâclă uscată undeva, dincolo de Sadovoe Kolţo, nimeni nu poposea sub umbra teilor, nimeni nu şedea pe vreo bancă; de la un capăt la altul aleea era pustie.           — Apă minerală, vă rog, ceru Berlioz.           — N-avem apă minerală, îi răspunse cu un aer jignit femeia din chioşc.           — Bere aveţi? se interesă cu glas răguşit Bezdomnâi.           — Ne-o aduce pe seară, îl informă vânzătoarea.           — Şi ce aveţi? o întrebă Berlioz.           — Sirop de caise, dar cald, preciza femeia.           — Ei, daţi-ne, daţi-ne, vă rog!           Siropul de caise făcu multă spumă galbenă, răspândind în jur un miros de frizerie. îndată ce goliră paharele, pe cei doi literaţi îi apucă sughiţul. Plătiră şi se aşezară pe o bancă din apropiere, cu faţa spre lac şi cu spatele spre strada Bronnaia.           Aici se petrecu a doua ciudăţenie, privindu-l numai pe Berlioz. Sughiţul i se potoli pe neaşteptate, inima îi zvâcni şi, pentru o clipă, o simţi parcă prăbuşindu-se undeva în gol, apoi revenind, dar cu un ghimpe înfipt într-însa. In acelaşi timp, îl cuprinse aşa, din senin, o spaimă atât de puternică, încât îi veni să fugă din preajma lacurilor mâncând pământul.           Neputând să-şi dea seama ce-l speriase, privi în jur, neliniştit şi trist. Palid la faţă, îşi şterse fruntea cu batista, în-trebându-se: „Ce-i cu mine? Niciodată nu mi s-a mai întâm-plat una ca asta. Stau prost cu inima… M-am surmenat… Ar fi, poate, timpul să dau dracului totul şi s-o întind la Kislovodsk…”           Deodată, văzduhul dogoritor din faţa lui se îngroşă, şi din pâcla deasă se înfiripă un cetăţean străveziu, cu o înfăţişare nespus de ciudată. Avea capul mititel, cu şepcuţă de jocheu în creştet, şi purta o haină cadrilată cam scurtă, ţesută şi ea în văzduh… Deşi înalt de un stânjen, era îngust în umeri, nemaipomenit de slab şi, luaţi notă, avea o faţă batjocoritoare.           Berlioz dusese o viaţă care nu-l deprinsese cu fenomene nefireşti, ieşite din comun. Pălind şi mai mult, holbă ochii şi-şi zise în gând, cuprins de panică: „Nu se poate una ca asta…!”           Dar, din păcate, se putea, şi cetăţeanul deşirat, prin care vedeai ca prin sticlă, se legăna în faţa lui, când la dreapta, când la stânga, fără să atingă pământul.           Înspăimântat la culme, Berlioz închise ochii şi, când îi deschise din nou, îşi dădu seama că totul se sfârşise, mirajul se destrămase, cadrilatul dispăruse, şi, o dată cu el, şi ghimpele acela chinuitor din inimă.           — Pfui, drace! exclamă redactorul-şef. Ştii, Ivan, adineauri, din pricina zăpuşelii, era gata-gata să fac o congestie cerebrală! Am avut chiar un fel de halucinaţie…           Încercă să zâmbească, dar în ochi tot îi mai juca neliniştea, iar mâinile îi tremurau. Treptat, se potoli, îşi făcu vânt cu batista şi, spunând destul de vioi: „Ei, aşadar…”, reluă firul întrerupt al discuţiei.           Era vorba, după cum s-a aflat mai târziu, despre Isus Cris-tos. Redactorul-şef îi comandase poetului pentru numărul următor al revistei un amplu poem antireligios. Ivan Niko-laevici compusese poemul într-un timp foarte scurt, dar, din păcate, redactorul nu era câtuşi de puţin mulţumit de operă. Bezdomnâi zugrăvise personajul principal, adică pe Isus, în culori foarte sumbre, cu toate astea, după opinia redactorului, poemul trebuia refăcut. Şi acum, Berlioz îi ţinea lui Ivan un fel de prelegere despre Isus, ca să-l convingă de greşeala de fond pe care acesta o comisese.           Greu de spus cum ajunsese Ivan Nikolaevici la greşeala asta, poate din cauza forţei de sugestie a talentului său, ori a necunoaşterii totale a problemei? în orice caz, Isus apărea în poem viu, un Isus care a existat cu adevărat, numai, ce-i drept, plin de defecte.           Berlioz însă voia să-i demonstreze poetului că esenţial nu este dacă Isus a fost bun sau rău, ci că nu a fost pur şi simplu, toate istorisirile despre el fiind doar nişte născociri, un mit, şi nimic mai mult.           Se cuvine să arătăm că redactorul-şef era om citit, şi în prelegerea sa făcea cu multă iscusinţă referiri la istoricii din Antichitate, la Filon din Alexandria, de pildă, sau la sclipitorul erudit Iosif Flavius, care n-au pomenit niciodată despre existenţa lui Isus.           Dovedind o erudiţie remarcabilă, Mihail Alexandrovici îi spuse poetului, printre altele, că pasajul din Analele lui Tacit, cartea a cincisprezecea, capitolul 44, unde se vorbeşte despre supliciul lui Isus, nu este altceva decât un adaos fals, făcut mult mai târziu.           Poetul, pentru care tot ceea ce-i împărtăşea redactorul-şef constituia ceva nou, îl asculta cu luare-aminte, fixându-l cu ochii săi verzi, plini de vioiciune, sughiţând doar la răstimpuri şi înjurând în surdină siropul de caise.           — în Orient nu există religie, urmă Berlioz, în care să nu se spună, de regulă, că o fecioară neprihănită l-a adus pe lume pe Dumnezeu. Creştinii, la rândul lor, fără să fi născocit ceva nou, l-au creat în acelaşi chip pe Isus al lor, care nu a existat în realitate. Ei bine, tocmai pe ideea asta trebuie să cadă accentul principal…           Vocea de tenor liric a lui Berlioz răsuna pe aleea pustie şi, pe măsură ce Mihail Alexandrovici se aventura într-un labirint în care numai un om foarte cult îşi putea permite să se aventureze fără riscul de a-şi frânge gâtul, poetul afla multe lucruri interesante şi instructive despre Osiris, bunul zeu egiptean, fiu al Cerului şi al Pământului, despre Famuz, zeul fenicienilor, despre Marduc, şi, în sfârşit, despre mai puţin cunoscutul Huitzi-Lopochi, cumplitul zeu, cândva atât de venerat de aztecii din Mexic.           Chiar în timp ce Mihail Alexandrovici îi povestea poetului cum modelau aztecii din aluat figurina lui Huitzi-Lopochi, pe alee se ivi, în sfârşit, un om.           Ulterior, când, sincer vorbind, era prea târziu, diferite instituţii l-au descris pe omul cu pricina în câte o notiţă informativă, a căror confruntare nu putea să nu trezească uimirea. Astfel, în prima se spunea că era mic de stat, avea dinţi de aur şi şchiopăta de piciorul drept. în a doua, dimpotrivă, că era un uriaş, avea coroane de platină şi şchiopăta de piciorul stâng. A treia informa laconic că nu avea semne particulare.           Suntem siliţi să recunoaştem că niciuna din aceste mărturii nu e demnă de crezare.           În primul rând, individul nu şchiopăta defel, nu era nici scund şi nici uriaş, ci, pur şi simplu, înalt. în ce priveşte dinţii, în partea stingă avea coroane de platină, iar în dreapta – de aur. Purta un costum scump, din stofă cenuşie, şi pantofi la culoare, de provenienţă străină. Bereta cenuşie şi-o pusese falnic pe-o ureche, iar sub braţ ţinea un baston cu măciulie neagră, înfăţişând un cap de pudel. După aparenţă, avea vreo patruzeci şi ceva de ani. Era proaspăt bărbierit, brunet, cu gura cam strâmbă. Ochiul drept – negru, stângul – verde. Sprâncenele – negre, una mai pronunţat arcuită decât cealaltă, într-un cuvânt, un străin, om de pe alte meleaguri.           Trecând prin dreptul băncii pe care şedeau redactorul-şef şi poetul, străinul îi privi cu coada ochiului, se opri un pic, apoi se aşeză pe banca vecină, la câţiva paşi de cei doi prieteni.

1. UMBRE ÎN LUMINA LUNII.           Văduvită de forfota de peste zi, gara părea moartă. Până şi micuţa locomotivă de manevră, aflată într-un veşnic du-te-vino, încetase să tot fluiere şi moţăia pe şine. Senina şi zâmbitoarea faţă a Lunii apăru dintr-un colţ de pădure şi învălui întreaga fire cu o lumină verzuie, fermecătoare. Salcâmii în floare au pornit să înmiresmeze aerul, iar o privighetoare fără de ocupaţie începu să cânte. Şi-aşa mai departe.           Două umbre se contopiră în obscuritatea dantelată a unui tufiş, de unde bătaia razelor Lunii făcea să sclipească în răstimpuri nasturii unei uniforme de controlor.           — Nu-ţi cred nici o vorbă, tâlharule! Şopti o voce de femeie. Tu doar te joci cu mine, ca apoi să mă laşi.           — Marusia, nu ţi-e ruşine? Şuşoti o voce răguşită, ce tremura de indignare. Mă crezi în stare de-o asemenea măgărie? Mania, eu mai degrabă mă-mpuşc în frunte, decât să fac de pomină o femeie!           — Te-mpuşti pe naiba! Las-o baltă! Murmură mânioasă vocea de femeie. La ce bun mă pot aştepta de la tine? Te distrezi pe săturate şi-apoi te urci în rapid şi dispari. Lasă-mă în pace!           „Se giugiulesc, afurisiţii,” realiză cu tristeţe şeful de gară, încă burlac, ce stătea afară pe balcon. „Ce frumos străluceşte Luna, mai că-mi vine să strâng în braţe semaforul!”           — Ştim noi, şopti o umbră în vreme ce-o împinse mai încolo pe cealaltă, cum vine asta, c-am văzut altele şi mai şi. Şuşoteşti ce şuşoteşti şi-apoi mă laşi aici, să plâng împreună cu copilaşul şi să-i şterg lacrimile cu pumnii.           — Maniuşa, nu te voi lăsă să plângi. Iar pruncului, de va fi să fie, îi voi şterge lacrimile cu pumnii mei. Nici pâs n-o să zică. Lasă-mă numai să te sărut pe gâtuţ! Îi dau patruzeci puştiului. Ba numai trei.           „Ptiu! Ce seducător neruşinat!” îşi scuipă şeful de gară în sân şi dispăru înăuntru.           — Ia mai du-te dracului!           — Dă-mi guriţa.           — Lasă-mă în pace. Te bagi în mine ca Necuratul.           „Ce muiere încăpăţânată!” îşi zise umbra, în vreme ce-i sticliră nasturii de câteva ori. „Te dau eu pe brazda, diavoliţă mică ce eşti! Iată, îmi veni o idee. Orice-ar zice alţii, îmi umblă mintea ca trenul.”           — Ascultă-mă un pic, Marusia, să pricepi ce-ţi spun! Dacă nu mă crezi pe cuvânt, îţi dau un zălog.           — Dispari de-aici cu zălogul tău cu tot şi nu mă mai necăji!           — Ai un pic de răbdare, Marusia. Ştii ce vreau să-ţi dau? Şopti umbra în vreme ce începu să se descheie la nasturi. Zălogul ăsta e un lucru, porumbiţa mea, fără de care nici să trăiesc nu pot. Că tună, că plouă, va trebui să mă întorc după el.           — Ia arată-mi-l!           Cele două umbre mai şuşotiră o vreme, apoi una dintre ele puse bine ceva. Şi se făcu dintr-odată linişte.           Faţa Lunii trase cu ochiul printre cetinile brazilor şi se ascunse ruşinată într-un norişor, învăluindu-şi chipul precum o cadână.           Şi se făcu o beznă de nepătruns.           2. ZĂLOGUL ÎN LADĂ.           Ploua de parcă turna cu găleata. Marusia stătea la fereastră şi fumega în sinea ei:           — Oare pe unde se ascunde neisprăvitul ăsta? O, vai, mi-a spus mie inima. Se foieşte ce se foieşte până mă nenoroceşte. Dar fără acest zălog n-ajungi tu departe. Fericirea îmi stă bine ferecată în ladă. Dar cu toate acestea aş dori să aflu pe unde mi se piteşte seducătorul.           3. UN PLAN MÂRŞAV.           În vremea aceasta, seducătorul se găsea într-o secţie a miliţiei.           — Cu ce treburi pe-aici? Îl întrebă comandantul?           Donjuanul îşi drese glasul şi zise:           — Hmm. Cum să vă zic, mi s-a întâmplat un necaz.           — Ce fel de necaz?           — Unul cu totul neobişnuit. Mi-am pierdut cartea de muncă.           — Ba-i ceva foarte obişnuit. Li se întâmplă tuturor indivizilor dezordonaţi. În ce împrejurări a avut loc evenimentul?           — În împrejurări obişnuite. Ştiţi, mi s-a găurit buzunarul. Ne plimbam fermecaţi în lumina Lunii. Şi-i spun.           — Cui?           — Hopa! Mă luă gura pe dinainte. Vă rog să mă iertaţi. Vă spuneam, cum veni vorba, că mi s-a găurit buzunarul, bată-l vina! Iar cartea de muncă ia-o de unde nu-i!           — Duceţi-vă la ziar, daţi un anunţ la mica publicitate, apoi decupaţi-l şi aduceţi-l la secţie. Şi-atunci vi se va elibera o altă carte de muncă.           4. SCRISOAREA FATALĂ.           Câteva zile mai târziu, în ziarul „Sirena” a văzut lumina tiparului un scurt anunţ: „PIERDUT carte de muncă numărul cutare, eliberată pe numele cutare, de către secţia de miliţie cutare, în data de 8 mai 1923. Se declară nulă.”           Peste câteva zile a sosit la redacţia „Sirenei”, căzând ca un trăsnet din cerul senin, următoarea scrisoare: „Prea-stimate tovarăşe redactor! Minte de stinge apele! Cartea de muncă nu-i pierdută, respectivul acela vă vinde gogoşi. Ea este la mine, mi-a lăsat-o ca zălog de iubire. Şi mai are neruşinarea să dea un anunţ la ziar!”           5. EPILOG           „Respectivul acela” a început să-şi smulgă părul din cap şi să se văicărească:           — Vai de mine! Ce ruşine! Ce mă fac acum?           Prietenul său n-a putut să-i spună decât:           — Habar n-am ce sfat să-ţi dau. Te-ai purtat ca un nemernic faţă de biata femeie. Eşti singurul vinovat!                                                                           SFÂRŞIT

PIESĂ IN PATRU ACTE             Personajele:           ZOIA DENISOVNA PELŢ, stăpâna apartamentului şi a atelieruB MANIUŞKA, cameristă.           ANISIM ZOTIKOVICI PORTUPEIA, preşedintele comitetului 1 Woc.           PA VEL FEODOROVICI OBOLIANJNOV, conte.           ALEXANDR TARASOVICI AMETISTOV, verişorul Zoiei.           BORIS SEMIONOVICI GUS, director comercial.           GANDZALIN 1           HERUVIM/ chlnezl.           CROITOREASA.           PRIMA DOAMNĂ.           A DOUA DOAMNĂ.           A TREIA DOAMNĂ.           O LUCRĂTOARE.           ALLA VADIMOVNA.           MĂRIA NIKIFOROVNA.           LIZANKA.           MADAM IVANOVA.           PRIMUL NECUNOSCUT.           AL DOILEA NECUNOSCUT.           AL TREILEA NECUNOSCUT.           CORP DE MORT.           HOBBER.                 Actul întâi.           ZOIA MANIUŞKA.           Se văd antreul, salonul şi dormitorul din apartamentul ZoieI. În ferestre arde un apus de mai. Dincolo de ferestre, curtea unei clădiri enorme răsună ca o monstruoasă tabacheră muzicală. Gramofonul clntă: „Pe pământ, tot neamul omenesc/…”; cineva strigă: „Cumpărăm primusuri!”, altcineva: „Cuţite, foarfeci ascut!”, un al treilea: „Samovare sudăm.'„'… Gramofonul: „Se închină unui singur idol sflnt”. Din când în clnd, huruie tramvaiul. Rare claxoane de automobil. Un concert infernal. Apoi, când zgomotul se mai potoleşte, se aude o polcă veselă, cântata la armonică. (îmbrăăndu-se în faţa unui şifonier cu oglindă, fredonează polca): Haide, haide, înger drag… Am hârtiuţa! … Am pus mâna pe ea! … Am hârtiuţa! (apărând brusc): Zoia Denisovna! Iar a venit Portupeia peste noi! ZOIA (în şoaptă): Fă-i vânt, fă-i vânt! Spune-i că nu sunt acasă!           MANIUŞKA S-a strecurat pe uşa de servici, blestematul… ZOIA Dă-1 afară! Dă-1 afară! Spune-i, că am plecat. (Se ascunde în dulapul cu oglindă)           PORTUPEIA (apare brusc): Zoia Denisovna, sunteţi acasă?           MANIUŞKA Nu e, doar vă spusei că nu-i. Şi-apoi frumos vă stă, tovarăşe Portupeia, să daţi buzna în dormitorul unei doamne?           PORTUPEIA Puterea sovietică nu preconizează dormitoare. Poate vrei şi tu un dormitor separat, ai? Când vine?           MANIUŞKA Eu de unde să ştiu? Că doar nu-mi dă mie raportul.           PORTUPEIA O fi şters-o la ibovnicul ei.           MANIUŞKA Ce needucat eşti, tovarăşe Portupeia, despre cine vorbeşti aşa?           PORTUPEIA           MANIUŞKA PORTUPEIA           MANIUŞKA           PORTUPEIA ZOIA           MANIUŞKA ZOIA           PORTUPEIA           ZOIA           TUPEIA           ZOIA           PORTUPEIA ZOIA           PORTUPEIA           ZOIA           PORTUPEIA           ZOIA MANIUŞKA           ZOIA           MANIUŞKA           PORTUPEIA           MANIUŞKA           PORTUPEIA           Tu, Mario, să nu-mi faci pe proasta! Cunoaşteil noi bine afacerile voastre. Comitetul de bloc ve” totul ca-n palmă. Comitetul de bloc e ochiul cari veghează. Şi de dormit, dormim cu un singur ochB iar cu celălalt vedem tot. De aia şi suntem pun Mai bine te-ai duce de aici, Anisim ZotikovicB de ce te-ai băgat în dormitor? Vezi că sunt cu servieta! Cu cine crezi că vorbeşti” Servieta asta e semn că pot pătrunde oriund” Sunt persoană oficială, inviolabilă. (încearcă sM îmbrăţişeze pe Maniuşka.)           Lăsaţi că i-oi spune eu soţiei dumitale şi o să-M facă harcea-parcea persoana oficială! Stai, zvârlugă, că nu te mănânc! (din dulap): Portupeia, eşti un porc! Vai! (Fuge.) (ieşind din dulap): Halal preşedinte de comitetl N-am ce zice!           Eu chiar credeam că aţi plecat de acasă. Ce-i veni să mintă? Da vicleană mai sunteţi, Zoia j Denisovna…           Da şi dumneata, Portupeia! Ce poamă indiscretă poţi să fiI. În primul rând, foloseşti vorbe necu-l viincioase. Ce înseamnă ibovnic? Vorbeşti de Pa vel Feodorovici?           Eu sunt un om simplu. N-am umblat pe la universitate.           PăcaT. În al doilea rând, eu nici nu sunt îmbrăcată,! şi dumneata te fâţâi prin dormitorul meu. Iar îni al treilea rând, eu nu sunt acasă. Cum adică? Mi se pare cam ciudat. Pe scurt – ce vrei de la mine? Iar v-aţi gândi” să-mi băgaţi pe cineva în apartament? Bineînţeles. Doar sunteţi singură în şase camereJ Cum adică singură, dar Maniuşka? Maniuşka-i fată în casă şi are cămăruţa ei de zece] metri lângă bucătărie. Maniuşka! (apare): Ce-i, Zoia Denisovna? Cine eşti tu?           Nepoata dumneavoastră, Zoia Denisovna. Şi cum îi spui Zoiei Denisovna? Ma tante. Ah, scârbă mică!           I           ZOIA PORTUPEIA           ZOIA PORTUPEIA           ZOIA PORTUPEIA           I Maniuşka o zbugheşte afară.           Poţi să te duci, Maniuşka.           ZOIA PORTUPEIA           ZOIA PORTUPEIA           ZOIA PORTUPEIA           ZOIA PORTUPEIA           ZOIA PORTUPEIA           ZOIA           PORTUPEIA ZOIA           PORTUPEIA ZOIA           Nu'mai merge aşa, Zoia Denisovna. Ce mă tot fraieriţi! Maniuşka – nepoată! … Vă e nepoată, cum vă sunt eu mătuşă! Portupeia, eşti un mitocan! Şi prima cameră e tot goală! Pardon, e plecat în delegaţie. Ce-mi tot spuneţi poveşti, Zoia Denisovna! Nici nu mai e la Moscova! Să fim obiectivi, v-a plasat o hârtiuţă de la trustul de faianţă şi a şters-o din oraş. E o persoană mitică. Iar mie, din cauza dumneavoastră, adunarea generală mi-a servit nişte urale… n-am ştiut cum să-mi iau tălpăşiţa.           Ce mai vrea şi haita aia?           Despre cine vorbiţi?           Păi'1 despre adunarea voastră generală.           Ştiţi ceva, Zoia Denisovna, să fi fost altul în locul meu…           Păi tocmai asta-i nenorocirea, că nu altcineva, ci dumneata eşti în locul dumitale.           S-a hotărât să vă băgăm pe cineva, să vă restrângem, iar jumătate din adunare urlă să vă dăm de tot afară!           Pe mine? Afară? (Face cu mina un gest obscen.)           Asta ce vrea să însemne?           Exact ce se vede: ciuciu!

Repetiţie generală cu piesa cetăţeanului Jules Verne în teatrul lui Ghennadi Panfilovici, cu muzică, erupţia unui vulcan şi marinari englezi 4 ACTE, CU PROLOG ŞI EPILOG.           Actul întii, al doilea şi al patrulea se petrec pe o insulă pustie, actul al treilea în Europa, iar prologul, în teatrul lui Ghennadi Panfilovici.             Personajele:           GHENNADI PANFILOVICI, directorul teatrului, tot el lordul Bduard Glenarvan VASILI ARTUROVICI DIMOGAŢKI, tot el Jules Verne, tot el Kiri-Kuki, un vântură-lume aciuat la curte NIKANOR METIOLKIN, regizor secund, tot el – lacneu Paspartu, tot el ii pune samovarul lui Ghennadi Panfilovici, tot el este papagalul vorbitor.           JACQUES PAGANEL, membru al Societăţii de geografie LIDIA IVANNA, tot ea lady Glenarvan GATTERAS, căpitan BETSY, camerista lui lady Glenarvan SIZI-BUZI al II-lea, harap alb, cârmuitorul insulei LIKKI-TIKKI, conducător de oşti, harap alb SUFLERUL LIKUI ISAICI, dirijor TOHONGA, un harap din gardă KAI-KUM, primul băştinaş pozitiv FARRA-TETE, al doilea^Mştinaş pozitiv MUZICANTUL cu trompeta SAVVA LUKICI GARDA DE HARAPI (negativă, dar care spre final se căieşte), BĂŞTINAŞI şi BĂŞTINAŞE ROŞII (pozitivi şi în gloate imense), HAREMUL LUI SIZI-BUZI, MARINARI ENGLEZI, MUZICANŢI, ELEVII TEATRULUI, COAFORI şi CROITORISe deschide o parte a cortinei şi apare biroul şi cabina de machiaj a lui Ghennadi Panfilovici. Masă de scris, afişe, oglindă. Ghennadi Panfilovici – roşcat, ras, cu multă experienţă, stă la masă. E supărat. Undeva se aude o muzică plăcută, foarte ritmată, şi voci înfundate, nefireşti (se repetă scena balului).           Metiolkin atlmă In cer printre nişte sfori încurcate şi clntă: „Iubit-am eu şi pllns-am eu, dar m-a distrus escrocul meu”. Ziua.                 GHENNADI Metiolkin!           METIOLKIN (cade din cer în birou): Aici, Ghennadi Panfilâci. GHENNADI N-a venit? METIOLKIN Nu, Ghennadi Panfilâci. GHENNADI Da la el acasă aţi trimis?           METIOLKIN De trei ori a fost curierul. Camera-i încuiată cu lacăt. A întrebat-o pe proprietăreasă când e de găsit şi aia cică: „Vai, domnule, păi nu-l dibui nici cu câinii!” GHENNADI Scriitor! Ptiu, lua-l-ar dracu să-: ia!           METIOLKIN Să-l ia dracu, Ghennadi Panfilâci. GHENNADI Ce tot orăcăi ca un papagal? Dă-mi raportul! METIOLKIN Am înţeles. S-a rupt fundalul Măriei Stuart, Ghennadi Panfilâci. GHENNADI Că doar n-o să-ţi repar eu fundalurile? Ce-mi vii cu fleacuri… Cârpiţi-l. METIOLKIN E plin de găuri, Ghennadi Panfilâci. Dăunăzi, când l-au coborât, vedeai prin el mânuitorii de decoruri…           Sună telefonul.           GHENNADI Pune-i un petec. (La telefon.) Da. Teatrul. Nu dăm invitaţii. Cu tot respectul. (Pune receptorul.)           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN           Ce oameni, domnule! Când se suie în tramvai doar nu se duc să-i ceară conductorului bilete de favoare, nu? Dar la teatru, nu ştiu de ce, consideră că e sfânta lor datorie să meargă pe gratis. Zi şi tu dacă asta nu-i nesimţire! Curată nesimţire! Mai departe.             Nişte bani, Ghennadi Panfilâci, pentru petec. Ard de nerăbdare să-ţi dau. Cam cinci sute de ruble, nu? Cum i-am dat şi pungaşului ăluia!… Te duci şi-ţi tai o bucată… (Telefonul.) Da?… Nu dăm bilete de favoare. Da. (Pune receptor ui.) Ce ţipi! Te duci… (Telefonul.) Nu dăm nimănui (Pune receptorul.) Pedeapsa lui Dumnezeu! Te duci deci, şi iei fundalul… (Telefonul.) Ah, de-ai crăpa odată!… Cum? Nu dăm la nimeri!… Pardon… Evgheni Romualdovici! Nu v-am recunoscut vocea. Cum să nu… cu soţia? Fermecător. La opt fără un sfert vă rog să poftiţi la casă. Toate cele bune. (Pune receptorul.) Metiolkin, fii bun, spune-i casierului să-i oprească dracului ăstuia acvatic două locuri în loja a doua. Care drac, Ghennadi Panfilâci? Păi responsabilul cu conducta de apă. Am înţeles.             Prin urmare iei… Da-i mare gaura? Nicidecum, mică. Cam cinci-şase arşini. După părerea ta, una mare ar fi de vreo trei verste, nu? Sucit mai eşti! (Gânditor.) Ioann cel Groaznic n-o să se mai joace… Deci uite ce-i-Te duci şi tai din el o bucată potrivită. Ai înţeles? Înţeles. (Strigă.) Volodia! Iei o bucată din fundalul lui Ioann cel Groaznic şi croieşti din ea un petec pentru Măria Stuart!. N-o să mai jucăm Ioann cel Groaznic… L-au interzis… Or fi ştiind ei de ce… Ce treabă ai tu?… Telefonul. (ascultă): Nu, nu dau. (Pune receptorul.) Ce mai e?           GHENNADI           METIOLKIN Spuneţi-le dumneavoastră elevilor, Ghennadi filâci, asta-i nesimţire curată. îşi şterg feţele c”l jabalele. GHENNADI Nu înţeleg nimic.           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN GHENNADI           Le-am dat jabale pentru Prea multă minte strică*, iar ei le folosesc în loc de cârpe, la demachiat.           Ah, jabourile?! Bandiţii! Bine, o să le spun. (Sună telefonul. Fără să ridice receptorul). Nu dăm bilete de favoare la nimeni. (Telefonul amuţeşte.) Du-te.           Am înţeles. (Iese.)