Mihail Bulgakov

Un corespondent proletar.           În depozitul de cărţi nu era nici un client, iar vânzătorii stăteau plictisiţi în spatele tejghelelor, când sună soneria şi apăru un cetăţean cu o barbă roşcată în formă de evantai. Acesta spuse:           — Aş dori.           — Cu ce vă putem servi? Întreabă bucuros unul dintre librari.           — Daţi-mi, vă rog, operele cetăţeanului Lermontov, spuse cetăţeanul şi sughiţă un pic.           — Doriţi operele complete?           Cetăţeanul se gândi un pic, apoi răspunse:           — În întregime. Cam cinci'spe-douăzeci de puzi.           Vânzătorului i se făcu părul măciucă.           — Vă rog să mă iertaţi, dar abia dacă are cinci pfunzi în totalitate.           — Ştiu, răspunse cetăţeanul, întotdeauna asta cumpărăm. Împachetaţi-mi vreo cincizeci de bucăţi! Să le ducă băieţii afară, acolo îi aşteaptă cărăuşul meu.           Vânzătorul urcă în fugă treptele de lemn şi îl încunoştinţă de la marginea raftului cel mai îndepărtat:           — Regret dar nu mai avem decât cinci exemplare.           — Ce păcat, se întristă clientul. Ei, fie, daţi-mi-le măcar pe acestea. Şi te-aş ruga, dragă tinere. Să-mi împachetezi nişte istorii universale.           — Câte bucăţi? Întreabă fericitul librar.           — Adună vreo cincizeci.           — Cincizeci de bucăţi?           — De puzi.           Toţi vânzătorii ieşiră din gheretele lor, iar şeful de raion fugi el însuşi să-i aducă clientului un scaun.           — Vasia! Aruncă încoace „Universala”, tot ce găseşti. Eventual, le doriţi legate? Cu chenare aurite?           — Nu-i necesar, răspunse cetăţeanul. Ce să facem cu legătura? Nouă ne trebuie în primul rând, o hârtie cât mai proastă.           Vânzătorii mai să-şi iasă din rânduială.           — Dacă doriţi o hârtie ordinară, îsi reveni în fine careva dintre ei, atunci vă recomand operele lui Puşkin în ediţia Compopagricol.           — Nu-mi trebuie Puşkin, răspunse cetăţeanul, că-i plin de picturi, iar ilustraţiile sunt prea tari. Dar împachetează-mi vreo cinci puzi din Compopagricolul ăla, să-l încerc.           După un pic de timp, rafturile fură golite şi însuşi şeful de raion îi înmână ceremonios cetăţeanului nota de plată. Băieţii de prăvălie cărară icnind pachetele de cărţi. Cumpărătorul plăti cu cervoniecieci albi şi foşnitori, apoi spuse:           — Să ne revedem cu plăcere!           — Permiteţi-mi să vă întreb, solicită şeful de raion plin de curtoazie, Dumneavoastră sunteţi pesemne reprezentantul unei firme uriaşe, nu-i aşa?           — Al unei firme cu adevărat mari, răspunse mândru clientul. Facem comerţ cu peşte sărat. Toate cele bune!           Şi plecă.                                                                           SFÂRŞIT

PIESĂ ÎN PATRU ACTE             Personajele:           ALEXEI VASILIEVICI TURBIN, colonel de artilerie, 30 de ai NIKOLAI TURBIN – fratele lui, 18 ani ELENA VASILIEVNA TALBERG, sora lor, 24 de ani VLADIMIR ROBERTOVICI TALBERG, colonel de stat majo soţul ei, 38 de ani VIKTOR JVIKTOROVICI MÂŞLAEVSKI, locotenent-major artilerie, 38 de ani LEONID IURIEVICI ŞERVINSKI, locotenent, adjutant ' pe: sonal al hatmanului ALEXANDR i BRONISLAVOVICI STUDZINSKI, căpiţa:           29 de ani           LARIOSIK, vărul din Jitomir, 21 de ani HATMANUL întregii Ucraine BOLBOTDN, comandantul diviziei lntâi de cavalerie a I           Petliura GALANBA, sotnie* de-al lui Petliura, fost rotmistru al un regiment de ulani URAGAN KIRPATH           VON SGHRATT, general german VON DUST, maior german UN MEDIC DIN ARMATA GERMANĂ UN CAZAC DEZERTOR OMUL CU COŞUL LACHEUL           MAXIM, paznicul liceului, 60 de ani UN HAIDAMAC *, telefonist PRIMUL OFIŢER AL DOILEA OFIŢER AL TREILEA OFIŢER PRIMUL IUNCHER AL DOILEA IUNCHER AL TREILEA IUNCHER IUNCHERI ŞI HAIDAMACI           Actele întâi, al doilea şi al treilea se petrec în iarn anului 1918, actul al patrulea – la începutul anului 191 Locul acţiunii – oraşul Kiev.           * Ofiţer (locotenent) de cazaci în armata ţaristă (n.t.). ** Soldat In armata contrarevoluţionară din Ucraina în p rioada războiului civil (n.t.).                 Actul întâi           TABLOUL ÎNTÂI           Apartamentul Turbinilor. E searĂ. În şemineu arde focul. La ridicarea cortinei, ceasul bate de nouă ori şi cântă delicat un menuet de Boccherini. A 1 e x e i stă aplecat peste nişte hlrtii.           NIKOLKA (cânta acompaniindu-se la ghitară): Vine Petliura*, frăţioare, Sunt zvonuri c-o să ne omoare, Mitraliori, mitralieri, Pilaf să-l faceţi până-n zori, Voi ne-aţi salvat de-atâtea ori, Mitraliori…           ALEXEI Dracu ştie cum de-ţi vine să cânţi aşa ceva! Cântece de bucătăreasă. Nu ştii şi tu ceva mai decent? NIKOLKA De bucătăreasă? Dar le-am compus chiar eu, Alioşa. (Cântă.)           Cânţi dacă vrei, de nu – zici pas, N-ai nici ureche, n-ai nici glas! Există voci la o adică… Ce păru-n cap chiar ţi-l ridică…           ALEXEI Asta se potriveşte perfect la vocea ta. NIKOLKA Degeaba mă ironizezi, Aâioşa, zău că am voce. Ce-i drept, nu-i chiar ca a lui Şervinski, dar e acceptabilă totuşi. O voce dramatică, sau, şi mai           * Petliura, Simon Vasilievici (1877-1926), unul din organizatorii mişcării naţionalist-burgheze din Ucraina în perioada 1917 – 1920. Între 1917-1918 a făcut parte din conducerea Radei centrale contrarevoluţionare şi a fost comandantul suprem al armatelor ei (n.t.).           Exact, de bariton. Lenooika, hei Lenocika! (Jzici, nu-i aşa că am voce?           ELENA (din camera ei): Cine? Tu? N-ai pic de vocţ           NIKOLKA E necăjită, de-aia zice aşa. Şi de altfel, Aljoşs chiar profesorul de canto mi-a spus: „Dumne^ voastră, Nikolai Vasilievici, aţi fi putut ajung la operă, de n-ar fi fost revoluţia”. ALEXEI Mare tâmpit mai e şi profesorul ăsta al tăi NIKOLKA Eram sigur. Nervii sunt la pământ în casa Turb nilor. Profesorul de canto e tâmpit. Eu n-am voc< deşi ieri încă mai aveam, şi, în general, pesimis mul e copleşitor. Iar eu, prin firea mea, am predispoziţie clară spre optimism. (Atinge corzile.           Deşi, să ştii, Alioşa, că şi eu încep să fiu neliniştii           E deja nouă, iar el zicea că soseşte de dimineaţt           Nu i s-o fi întâmpâat ceva?           Tu să vorbeşti mai încet. Ai înţeles?           Greu e, domnule, când ai piatră în casă o sor măritată. (din camera ei): Cât e ceasul în sufragerie?           Ă-ă-ă… nouă. Ceasul nostru merge înainte           Lenocika. (din camera ei): Lasă invenţiile, te rog.           Uită-te la ea, ce emoţii are. (Fredonează.) 1 ceaţă… Ah, totul e înnegurat…           Nu-mi sfâşia inima, te rog. Cântă ceva mai vese (cânta):           Turişti se duc, turişti sosesc… Bonjur turişti, bonjur turistei Filmăm de mult, dar nu fiţi triste. Iubito! Cânt şi ameţesc… Gil-gU, gâl-gU, vin soldăţesc, Chipiuri, cizme şi nădragi           ALEXEI NIKOLKA           ELENA NIKOLKA           ELENA NIKOLKA           ALEXEI NIKOLKA           Vin iuncherii, gardiştii dragi…           Brusc se stinge lumina. Pe stradă trece, ciulind, o unilal militară.           ALEXEI Ei, drace! Tot timpul se stinge. Lenocika, adu t rog luminările.           ELENA (din camera ei): Imediat! … ALEXEI Iar a trecut o unitate.           Elena intră cu luminarea, ascultă cu ateiţie. Undeva depăr se aude o bubuitură de tun.           NIKOLKA Ce aproape e! Parcă s-ar trage chiar lângă Svia-toşino. Oare ce s-o fi întâmplând pe acolo? Alioşa, nu mă trimiţi pe mine să aflu ce se întâmplă la comandament? Zău că m-aş duce. ALEXEI Cum să nu, tu mai lipseai acolo. StaI. Te rog, liniştit.           NIKOLKA Am înţeles, domnule colonel… De fapt, ştii, eu, din cauza… inactivitatea asta… e într-un fel păcat… Acolo oamenii se bat… Măcar de-ar fi gata mai repede divizionul nostru. ALEXEI îţi spun eu când o să am nevoie de sfaturile tale pentru pregătirea divizionului. Ai înţeles? NIKOLKA înţeles. Iertare, domnule colonel.           Se aprinde lumina.           ELENA Alioşa, oare unde-o fi soţul meu? ALEXEI Vine el, Lenocika.           ELENA Dar cum se poate aşa ceva? A spus că vine de dimineaţă, iar acum e ora nouă şi încă n-a sosit. Nu s-o fi întâmpâat ceva cu el?           ALEXEI Lenocika, sigur nu se putea întâmplă nimic. Ştii doar că linia dinspre vest e păzită de nemţi. ELENA Dar de ce n-a sosit până acum? ALEXEI Pesemne că sunt opriţi la fiecare staţie. NIKOLKA Călătorie revoluţionară, Lenocika. Mergi o oră, două stai.           Soneria. teatru radiofonic...........https://latimp.eu/?s=teatru+mihail+bulgakov

În orăşelul de provincie V., bibliotecarul cel nepăsător şi leneş tăia frunză la câini împreună cu alţi colegi de aceeaşi teapă şi nici nu-i trecea prin minte să răspândească lumina cărţilor printre oamenii muncii.           Un tânăr muncitor – om ambiţios, ce ţintea să intre la o facultate – a îndrăznit să tulbure pacea cerească a bibliotecarului şi să-l roage să-i recomande ceva de citit. Indolentul şoarece de bibliotecă, vroind să scape o dată şi pentru totdeauna de el, i-a împărtăşit că „toată cvintesenţa lumii” este cuprinsă în Enciclopedia Brockhaus.           Drept urmare, muncitorul a început să citească marele Brockhaus. A început cu litera A.           E o minune că a ajuns până la cel de-al cincilea volum (Banqui-Berger).           Însă ce-i drept e drept: încă pe vremea când citea cel de al doilea volum i-a pierit pofta de mâncare, faţa i s-a alungit şi a devenit distrat. Când a schimbat volumul deja citit cu următorul, l-a întrebat oftând cu obidă pe hoţomanul cultural din spatele baricadei de cărţi prăfuite: Oare mai sunt multe?           Pe când a ajuns la cel de-al cincilea volum, au început să i se întâmple tot felul de chestii ciudate. De exemplu, pe strada mare a orăşelului, la intrarea atelierului BANA, l-a zărit, ziua în amiaza mare, pe Abul-Abbas-Ahmed-Ibn-Mahomet-Otman-Ibn-Alit, celebrul matematician arab, cu un turban alb pe cap.           Tânărul şi atât de cumsecadele lăcătuş s-a scufundat într-o neagră tăcere pe parcursul întregii zile când i s-a năzărit că-l vede pe arab (autorul fundamentalei „Talme-Amal-Al-Hisop”) şi a realizat că ar trebui să ia o scurtă pauză, aşa că n-a citit nici un rând în plus până la căderea serii. Aceasta nu l-a ferit de un coşmar înfiorător, căci în liniştea nopţii a mai primit alte două vizite: mai întâi şi-a prezentat omagiile Eduard Banks, spiritul progresist care a pregătit terenul pentru constituirea Ligii Hamseatice, iar apoi însuşi Dimitri Nikolaevici Bantis-Kamenski, şeful cancelariei din gubernia Smolensk.           Toată ziua l-a durut capul îngrozitor. N-a mai citit nimic. Dar peste câteva zile a reluat lectura: a citit, de-a dracului! Articolele rezervate lui Banovangison, Bniumason, Bonniers de Biguiren, precum şi celor doi Boniacavalo: o persoană de pe vremea lui Pazvante şi un oraş.           Fulgerul a izbit când a ajuns la aparent atât de nevinovatul Baranovski. Întrucât deja amintitului Baranovski îi reveneau nouă persoane: Vladimir, Vojchek, Ignati, Stepan, Jan – de două ori, restul fiind Mieczyslaw, Boleslaw şi Boguslaw.           În mintea nefericitei victime a infamului bibliotecar a început să scârţâie o rotiţă.           — Citesc ce citesc, mărturisi el corespondentului de presă, cuvintele nu sunt grele: Mieczyslaw, Boguslav şi nici să mă tai nu mai ştiu cine. Dar cum închid cartea, parcă toate-şi iau zborul din căpăţâna mea. Îmi amintesc un singur lucru: Madrian. Mă întreb: de unde şi până unde Madrian? Pe pagina din stânga sunt doi Baranieczki. Un Adrian şi un Marian. Numai că pe al meu îl cheamă Madrian.           Şi ochii i se umplură de lacrimi.           Corespondentul de presă i-a smuls enciclopedia din mână şi a pus capăt nemilosului experiment. Şi i-a dat sfatul înţelept de a uita urgent tot ce a citit, apoi scris o glosă plină de fiere despre bibliotecarul cu pricina. În filipica sa a folosit, limitându-se strict la termenii cuprinşi în amintita lucrare enciclopedică, expresii ca: stăncuţă mahmură, năpârcă indolentă, adică, cu alte cuvinte, l-a asemuit buretelui şerpesc (Amanita muscaria L.).                                                                           SFÂRŞIT

Repetiţie generală cu piesa cetăţeanului Jules Verne în teatrul lui Ghennadi Panfilovici, cu muzică, erupţia unui vulcan şi marinari englezi 4 ACTE, CU PROLOG ŞI EPILOG.           Actul întii, al doilea şi al patrulea se petrec pe o insulă pustie, actul al treilea în Europa, iar prologul, în teatrul lui Ghennadi Panfilovici.             Personajele:           GHENNADI PANFILOVICI, directorul teatrului, tot el lordul Bduard Glenarvan VASILI ARTUROVICI DIMOGAŢKI, tot el Jules Verne, tot el Kiri-Kuki, un vântură-lume aciuat la curte NIKANOR METIOLKIN, regizor secund, tot el – lacneu Paspartu, tot el ii pune samovarul lui Ghennadi Panfilovici, tot el este papagalul vorbitor.           JACQUES PAGANEL, membru al Societăţii de geografie LIDIA IVANNA, tot ea lady Glenarvan GATTERAS, căpitan BETSY, camerista lui lady Glenarvan SIZI-BUZI al II-lea, harap alb, cârmuitorul insulei LIKKI-TIKKI, conducător de oşti, harap alb SUFLERUL LIKUI ISAICI, dirijor TOHONGA, un harap din gardă KAI-KUM, primul băştinaş pozitiv FARRA-TETE, al doilea^Mştinaş pozitiv MUZICANTUL cu trompeta SAVVA LUKICI GARDA DE HARAPI (negativă, dar care spre final se căieşte), BĂŞTINAŞI şi BĂŞTINAŞE ROŞII (pozitivi şi în gloate imense), HAREMUL LUI SIZI-BUZI, MARINARI ENGLEZI, MUZICANŢI, ELEVII TEATRULUI, COAFORI şi CROITORISe deschide o parte a cortinei şi apare biroul şi cabina de machiaj a lui Ghennadi Panfilovici. Masă de scris, afişe, oglindă. Ghennadi Panfilovici – roşcat, ras, cu multă experienţă, stă la masă. E supărat. Undeva se aude o muzică plăcută, foarte ritmată, şi voci înfundate, nefireşti (se repetă scena balului).           Metiolkin atlmă In cer printre nişte sfori încurcate şi clntă: „Iubit-am eu şi pllns-am eu, dar m-a distrus escrocul meu”. Ziua.                 GHENNADI Metiolkin!           METIOLKIN (cade din cer în birou): Aici, Ghennadi Panfilâci. GHENNADI N-a venit? METIOLKIN Nu, Ghennadi Panfilâci. GHENNADI Da la el acasă aţi trimis?           METIOLKIN De trei ori a fost curierul. Camera-i încuiată cu lacăt. A întrebat-o pe proprietăreasă când e de găsit şi aia cică: „Vai, domnule, păi nu-l dibui nici cu câinii!” GHENNADI Scriitor! Ptiu, lua-l-ar dracu să-: ia!           METIOLKIN Să-l ia dracu, Ghennadi Panfilâci. GHENNADI Ce tot orăcăi ca un papagal? Dă-mi raportul! METIOLKIN Am înţeles. S-a rupt fundalul Măriei Stuart, Ghennadi Panfilâci. GHENNADI Că doar n-o să-ţi repar eu fundalurile? Ce-mi vii cu fleacuri… Cârpiţi-l. METIOLKIN E plin de găuri, Ghennadi Panfilâci. Dăunăzi, când l-au coborât, vedeai prin el mânuitorii de decoruri…           Sună telefonul.           GHENNADI Pune-i un petec. (La telefon.) Da. Teatrul. Nu dăm invitaţii. Cu tot respectul. (Pune receptorul.)           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN           Ce oameni, domnule! Când se suie în tramvai doar nu se duc să-i ceară conductorului bilete de favoare, nu? Dar la teatru, nu ştiu de ce, consideră că e sfânta lor datorie să meargă pe gratis. Zi şi tu dacă asta nu-i nesimţire! Curată nesimţire! Mai departe.             Nişte bani, Ghennadi Panfilâci, pentru petec. Ard de nerăbdare să-ţi dau. Cam cinci sute de ruble, nu? Cum i-am dat şi pungaşului ăluia!… Te duci şi-ţi tai o bucată… (Telefonul.) Da?… Nu dăm bilete de favoare. Da. (Pune receptor ui.) Ce ţipi! Te duci… (Telefonul.) Nu dăm nimănui (Pune receptorul.) Pedeapsa lui Dumnezeu! Te duci deci, şi iei fundalul… (Telefonul.) Ah, de-ai crăpa odată!… Cum? Nu dăm la nimeri!… Pardon… Evgheni Romualdovici! Nu v-am recunoscut vocea. Cum să nu… cu soţia? Fermecător. La opt fără un sfert vă rog să poftiţi la casă. Toate cele bune. (Pune receptorul.) Metiolkin, fii bun, spune-i casierului să-i oprească dracului ăstuia acvatic două locuri în loja a doua. Care drac, Ghennadi Panfilâci? Păi responsabilul cu conducta de apă. Am înţeles.             Prin urmare iei… Da-i mare gaura? Nicidecum, mică. Cam cinci-şase arşini. După părerea ta, una mare ar fi de vreo trei verste, nu? Sucit mai eşti! (Gânditor.) Ioann cel Groaznic n-o să se mai joace… Deci uite ce-i-Te duci şi tai din el o bucată potrivită. Ai înţeles? Înţeles. (Strigă.) Volodia! Iei o bucată din fundalul lui Ioann cel Groaznic şi croieşti din ea un petec pentru Măria Stuart!. N-o să mai jucăm Ioann cel Groaznic… L-au interzis… Or fi ştiind ei de ce… Ce treabă ai tu?… Telefonul. (ascultă): Nu, nu dau. (Pune receptorul.) Ce mai e?           GHENNADI           METIOLKIN Spuneţi-le dumneavoastră elevilor, Ghennadi filâci, asta-i nesimţire curată. îşi şterg feţele c”l jabalele. GHENNADI Nu înţeleg nimic.           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN GHENNADI           Le-am dat jabale pentru Prea multă minte strică*, iar ei le folosesc în loc de cârpe, la demachiat.           Ah, jabourile?! Bandiţii! Bine, o să le spun. (Sună telefonul. Fără să ridice receptorul). Nu dăm bilete de favoare la nimeni. (Telefonul amuţeşte.) Du-te.           Am înţeles. (Iese.)

Cuvânt înainte.           Îl previn pe cititor că nu am nici un amestec în compunerea însemnărilor care urmează şi că ele mi-au parvenit în nişte împrejurări stranii şi câtuşi de puţin plăcute.           Chiar în ziua sinuciderii lui Serghei Leontievici Maxudov, fapt petrecut la Kiev în toamna anului trecut, poşta mi-a adus un pachet voluminos, pregătit din timp de sinucigaş, precum şi o scrisoare.           Pachetul cuprindea însemnările de faţă, iar scrisoarea avea un conţinut din cele mai neobişnuite.           Serghei Leontievici îmi scria că, plecând dintre cei vii, îmi dăruieşte însemnările sale pentru ca eu, singurul lui prieten, să le redactez, să le semnez cu numele meu şi astfel să le încredinţez tiparului.           O dorinţă stranie, totuşi lăsată cu limbă de moarte.           Timp de un an întreg am tot căutat să dau de urma vreunor rubedenii sau a unor persoane apropiate lui Serghei Leontievici. Zadarnic! În ultima lui scrisoare nu mă înşelase: într-adevăr nu mai avea pe nimeni.           Astfel că i-am primit darul.           Acum, încă ceva: îi mai comunic cititorului că sinucigaşul n-a avut niciodată vreo legătură cu lumea teatrelor şi nici cu dramaturgia, rămânând totdeauna ceea ce a şi fost de fapt, adică un modest corector la gazeta Curierul navigaţiei şi care a încercat, o singură dată în viaţă, să se exprime ca beletrist, din păcate fără succes, căci romanul lui Serghei Leontievici n-a văzut lumina tiparului.           Astfel, însemnările lui Maxudov nu sunt decât rodul propriei sale fantezii, ba chiar, din nefericire, al unei fantezii bolnave. Căci Serghei Leontievici suferea de o boală care, în limbaj medical, poartă o denumire foarte urâtă. Suferea de ipohondrie.           Pe de altă parte, cunoscând îndeaproape viaţa teatrală a Moscovei, pot afirma cu toată certitudinea că oameni sau teatre ca acelea zugrăvite de răposatul nu există şi nici n-au existat vreodată.           În sfârşit, o a treia şi ultimă observaţie: contribuţia mea la redactarea însemnărilor sus-amintite a constat în aceea că le-am dat un titlu înlăturând apoi epigraful pe care l-am socotit cu totul pretenţios, inutil şi chiar neplăcut.           Epigraful suna astfel: „Fiecăruia după faptele sale…”           Afară de aceasta, am aşezat semne de punctuaţie acolo unde era nevoie.           De stilul lui Serghei Leontievici nu m-am atins, deşi, evident, este un stil cam neîngrijit. Totuşi, ce poţi pretinde unui om care, la două zile după ce a pus punct respectivelor însemnări, s-a aruncat cu capul în jos de pe marele Pod cu lanţuri!           Aşadar…           PARTEA ÎNTÂI.           Capitolul 1           Aventura începe.           La 29 aprilie a trecut peste Moscova o furtună cu trăsnete, răcorind-o; văzduhul căpătase o dulceaţă proaspătă şi sufletul parcă se mai îmbunase şi el, prinzând din nou dragoste de viaţă.           Îmbrăcat în costumul meu cel bun şi cu paltonul încă destul de prezentabil, mergeam pe o stradă din centrul capitalei într-un loc unde, până atunci, nu mai fusesem niciodată. Motivul excursiei l-a constituit scrisoarea ce se afla în buzunarul meu şi pe care o primisem cu totul pe neaşteptate. Iat-o: „Mult preastimate Serghei Leontievici!           Nutresc o vie dorinţă de a te cunoaşte şi, în acelaşi timp, de a-ţi solicita părerea într-o problemă foarte delicată şi care ar putea să te intereseze în mare măsură.           Dacă dispui de timp, aş fi bucuros să ne putem întâlni miercuri, la orele 4, în clădirea Scenei de studii a Teatrului Independent.           Cu salutări, X. Ilcin.”           Scrisoarea era scrisă cu creionul, iar colţul din stânga, sus, purta un antet: „Xaveri Borisovici llcin regizor – Scena de studii a Teatrului Independent.”           Numele lui Ilcin îl întâlneam atunci pentru prima oară, şi nu auzisem niciodată de existenţa unei „Scene de studii”. Despre Teatrul Independent auzisem, ştiam că este unul din teatrele noastre foarte cunoscute, dar nu văzusem acolo nici un spectacol.           Scrisoarea mi-a trezit un viu interes, mai ales că pe vremea aceea nu primeam nici un fel de scrisori. De fapt, eu nu sunt decât un modest corector la gazeta Navigaţia. Locuiam pe atunci într-o cămăruţă, la etajul şase, prea puţin confortabilă, totuşi separată, şi care se afla prin cartierul Krasnâe Vorota, chiar lângă intrarea Homutovski.           Aşadar, mergeam în ziua aceea pe stradă, trăgând în piept aerul răcorit de ploaie, mă gândeam la furtuna care sta să se dezlănţuie din nou, precum şi la Xaveri Ilcin şi mă întrebam cum de-o fi izbutit să afle de existenţa mea, prin ce mijloace mi-a dat de urmă şi ce problemă o fi având de rezolvat cu mine. Totuşi, oricât m-am străduit să-mi dau seama, n-am reuşit s-o fac, mai ales în ceea ce priveşte ultima întrebare, şi astfel am rămas la ideea că Ilcin o fi vrând, pesemne, să facem un schimb de locuinţă.           Desigur, ar fi trebuit să-i scriu la rândul meu şi să-l invit la mine acasă, de vreme ce dânsul era cel care avea treabă cu mine, dar, ca să fiu sincer, mi-ar fi fost ruşine să-mi vadă odaia, casa în care locuiam şi pe locatarii din jur. Mărturisesc că am o fire ciudată, iar oamenii îmi inspiră teamă. Închipuiţi-vă şi dumneavoastră: cam ce ar fi gândit Ilcin dac-ar fi venit la mine şi mi-ar fi văzut canapeaua cu pânza ruptă şi cu arcurile în afară, becul de lângă masă cu abajurul răsucit dintr-o foaie de ziar, pisica umblând de colo până colo, în timp ce din bucătărie ar fi răsunat întruna sudalmele Anuşkăi?           Am intrat pe o poartă înaltă de fier forjat şi am trecut pe lângă o prăvălioară la uşa căreia un om cu părul alb vindea insigne şi rame pentru ochelari.