Leonida Neamțu

„… eu aparţin pădurilor şi singurătăţii”.           Knut Hamsun                 O zi oarecare: aniversez atâţia ani de la naştere – da. Însă, mă întreb, ce orgoliu, ce păgubos acces de vanitate, mă îndeamnă să aduc pe tapet un amănunt cu totul neimportant?           Văd o cameră îngustă unde, în afară de opt sau nouă paturi metalice, mizerabile, înnegrite, probabil salvate din incendiul unui spital, abia dacă poţi distinge fantoma unui şifonier antic – antic în sensul că e vechi şi hodorogit, gata să se destrame – şi o chiuvetă defectă din care apa susură într-una, fiindcă aşa îi place apei, să susure, să picure, când e prea obosită să mai curgă.           E frig. Opt sau nouă inşi pătrund în acelaşi timp în strâmta încăpere, înghesuindu-se, îndemnându-se unul pe altul să aţâţe un foc – însă nimeni n-are chef. E ora unsprezece şi zece la ce bun un foc?           Şi astfel, din scrumul focului neaprins s-a întrupat MARELE JOC.           Prognoză meteo: va ninge mult!           Personaje:           Bucur O.           Medic, laureat al premiului Ambroise Pare al Academiei Franceze de Medicină.           Actor, laureat al premiului „Oscar”.           Toma Bumbuc.           Marele Şeik Rahman.           Dhimitrie (poetul)           Ştefan cel Bigot.           Dimitrie (pietrarul)           Jake Marigni d'Acteon.           Melania.           Z. (de la „zăpadă”) şi alţii, şi altele           1. Cum te rabdă inima să treci pe lângă o biată oaie, fără să-i oferi un drops?           2. Îl cunoşteam prea bine, el este omul care-şi flutură zadarnica sete de fantezie ca pe o flamură de pirat! Avertizez: fraza aceasta ascunde o capcană.           3. Cât mă bucură că am izbutit să leg cu atâta indiferenţă cuvintele începutului. Ele spun aproape totul. Unele amănunte de plan secundar abia dacă mă voi osteni să le mai adaug, azi, mâine, sau în altă clipă răcoroasă când venele Turnului de Apă vor zbârnâi pe diferite voci, aducându-mi în memorie, poate, profilul de pungaş melancolic al locatarului anterior, locotenentul Kalendula, cu mult controversata-i existenţă asupra căreia magnificii, supravieţuitorii, n-au izbutit încă să se pună de acord: fiindcă nici n-au comentat-o.           4. Întind o labă cu degete subţiri, foarte lungi, cam jilave la orice oră, labă de intelectual: am un nume stupid, Toma Bumbuc. Aduce a uscăciune. Dar în această privinţă, nu am nici o vină. Chiar dacă visez nopţi cu formidabile cavalcade (dar cu final penibil), mă declar cel mai conformist individ, şi cel mai cuminte redactor al foii „3 fire împletite”. Cum să răspund altfel valurilor alternative de tembelism?!           Fiindcă mă apropii ca înălţime de unu nouăzeci, magnificii, supravieţuitorii, consideră că şi în prezent, ajuns la mijlocul vieţii, continui să sporesc în lungime; tot o anumită sugestie a lor e că, slab cum mă aflu, pot fi folosit în loc de ac. Aţa, la nevoie, se poate strecura prin urechi.           5. Ninge iarăşi!           Ninge mereu! Printre fulgii de zăpadă, indivizii suferă o dedublare ciudată. Se întâmplă ca, dând colţul, brusc, să se privească ochi în ochi, acelaşi om. Şi se sperie. Şi individul fuge de sine însuşi. Nu reuşeşte. Nimeni n-a reuşit să se privească, de la distanţă, cu nepăsare.           6. De la înălţimea Turnului de Apă zăresc nălucind către mine – chemare stridentă la acţiune.           — Panoul cinematografului Tivoli care glăsuieşte: Marea premieră a sezonului! „Rio Jim împotriva lui Doc Holliday”. În rolul lui Doc – Kirk Douglas. În rolul Rio Jim – Bucur O.!           Trebuie să mă adun, să văd şi eu, în sfârşit, această peliculă despre care se vorbeşte mult. Împrejurul reclamei, aş zice, ninge şi mai intens, z. (zăpada) s-a lipit de unele litere, acoperindu-le, sau deformându-le. Prin văzduh, alături de fulgi, sau printre fulgi, săgetează scarabei, fluturi, mustăţi smulse, ici colo câte o perucă singuratică – miniaturală paraşută, iar şi mai rar, piei de leopard, de panteră. Dar iată că fac ocoluri, ocoluri, în loc să mă apropii de subiect. Iar adevăratul subiect e în momentul acesta vizitatorul meu. De vreo jumătate de ceas vizitatorul meu a încremenit. E un ins cenuşiu ca o ceaţă clasică. Dacă ar merge prin ceaţă, nu i-ai deosebi contururile – cu atât mai periculos! Aţi văzut vreodată o răgace care stă încremenită şi pare că meditează? În realitate nu meditează. Nici vizitatorul meu cenuşiu nu neditează, ci pentru un interval a ieşit din timp. Cenuşiii izbutesc să iasă din timp mai lesne decât alţii, de alte culori. Ultimele sale cuvinte rostite, au fost:           — Prin urmare, îmi spuneţi, sau nu, unde-l pot găsi pe nesuferitul, pretinsul actor Bucur O.?           Nu m-aş opri asupra modului său de a rosti cuvintele, împiedicat, nefiresc… Dacă aş fi psihiatru, aş da o sentinţă drastică – însă nu sunt psihiatru.           Iată ultimul meu răspuns:           — Persoana care vă preocupă în aşa hal, se află departe, la Los Angeles, prin California mi se pare. Turnează doar câteva filme… De ce n-aţi da o fugă până acolo?

Enigma doamnei cu pelerina neagră.           Fermecătoarea femeie purta – purtase – o pelerină de catifea neagră. Beneficia – beneficiase – de nişte ochi verzi ce ar fi dat de gândit oricui – chiar şi unui negânditor; de un păr negru, greu, căzut pe umeri. Buzele răsfrânte vorbeau despre senzualitate – însă acesta nu e un deziderat obligatoriu. Cine a spus-o? Diderot? Nu suntem siguri…           Vârsta ei părea să fie vârsta unei femei tinere ce intenţionează să îmbătrânească foarte târziu. Sau deloc. Sau niciodată…           Până acum, ceva deosebit? Nu prea… Atâtea femei frumoase cu sau fără pelerine, cu păr negru, căzut pe umeri…           Dar, dar, dar, între acei umeri deosebiţi, undeva între omoplat şi coloană, sărea în ochi – ca o podoabă de frumuseţe?           — O, nu!           — O rană urâtă, aducătoare de moarte.           Însă doamna cu pelerină neagră şi ochi verzi încă nu decedase.           Cei ce o găsiseră, la intersecţia străzii Pata cu Ghioceilor, din Cluj, au crezut-o moartă, se gândeau s-o transporte la morgă, se întrebau de fapt unde e morga, până ce un automobilist amabil a oprit, opinând că tânăra femeie trebuie dusă mai întâi la Salvare.           Aici, un tânăr stagiar, dr. Stănescu, îi examină cu severitate exagerată pe cei trei ce o aduseseră pe „moartă”; nu era un tip impozant stagiarul, dar dispunea de o dicţiune perfectă şi de nişte ochi stacojii…           — Care din voi e vinovatul? Şi-n acelaşi timp, profesional, cerceta mâinile şi hainele celor trei, căutând urme de sânge. Nu existau.           — Dar asta nu înseamnă cine ştie ce.           Comisarul Maximilian Cornea, şeful Brigăzii a 3-a Criminale din Capitală, un fercheş individ subţirel, elegant, spaima asasinilor şi fante recunoscut, unul dintre favoriţii şefilor, fiindcă înregistra succese acolo unde în mod normal trebuie să te bucuri doar de insuccese, dar, în acelaşi timp persecutat de alţi şefi de concepţii opuse, detaşat la Cluj pentru a reorganiza serviciile după demiterea Chestorului Mălai pentru şperţ, incompetenţă, tâmpenie, acest Maximilian Cornea, cu ochii lui cenuşii de oţel, ochii tuturor poliţailor pricepuţi din lume, (ce să fac! Din această schemă nu pot ieşi – dar pot să ies din altele?) ceru să vadă rana, mai bine zis locul acelei răni, în principiu aducătoare de moarte. Mult prea decentul dr. Stănescu, stagiarul, se supuse cu o anumită rezervă cererii omului legii, indecentă după opinia sa.           Trase, delicat, pătura şi cearşaful. Era ora 23,30'. Rănita fusese adusă la Salvare în urmă cu 28 de minute. Maximilian Cornea văzu o femeie de circa un metru şaptezeci, relativ înaltă (atenţie!), voinică, dar fără a prezenta urme vizibile de îngrăşare, cu forme categoric apetisante, cu frumoase mâini îngrijite terminate în unghii poleite în ojă palidă, ca soarele când apune, când se stinge, ca amurgul… Amurgul…           Pe mâna dreaptă, această doamnă cu pelerină neagră (acum era fără pelerină) purta două inele de aur, cu pietre, un diamant şi un saphir. Pe stânga, nimic. Liberă, nemări…? O femeie atât de frumoasă?           Maximilian Cornea îşi aranjă ţinuta şi îşi compuse figura de mare detectiv – cum şi era!           — Dumneavoastră sunteţi liberi, le spuse celor trei care o aduseseră pe doamna cu pelerină neagră, şi vă mulţumim. Indivizii dispărură, dr. Stănescu rămase uimit, el îi bănuia. „Lasă, îl consolă comisarul Cornea, pe tânărul medic, dacă am nevoie de ei, îi găsesc când vreau. Eu când vreau, găsesc orice. Iar când găsesc, înseamnă că vreau! Dar poşeta unde este? Alături de frumoasa doamnă n-a fost găsită nici o poşetă?”           Nu, domnule comisar. Cei trei n-au amintit nimic de poşetă. Probabil au subtilizat-o.           — Mă îndoiesc, surâse copoiul. Contradicţie! Inelele nu i-au fost luate, deşi sunt de preţ, iar poşeta a dispărut. Intenţie de jaf, fără jaf, sau jaf fără intenţie? Ce părere ai, doctore?           — Niciuna! Şi nu mă mai chestionaţi ca şi cum aş fi eu inculpatul!           — De ce te enervezi? Am şi eu clipele mele de infatuare – cine nu le are? Poliţistul contemplă iarăşi, îndelung, figura femeii. Ciudat, vorbi ca pentru sine, parcă-mi amintesc de ea. Oare unde am văzut-o? A fost amestecată în nişte scandaluri?           — Oricine vede, în afară de un poliţist, că o asemenea doamnă nu poate fi amestecată în scandaluri! Protestă medicul, gata oricând să apere reputaţia clienţilor săi.           Maximilian Cornea nu binevoi să se supere. Ridică din umeri.           — Ce şanse are? A fost înjunghiată de sus în jos?           — De unde ştiţi?           — Ştiu! Uite ce e, doc! Pe mine nervii dumitale mă lasă rece, însă are să vină de îndată medicul legist, pe nume Bolta. E un om bătrân care se dezmeticeşte greu, dar când se dezmeticeşte… Cu el să nu-ţi dai aere!           — Eu nu-mi dau aere, domnule co…!           — Lasă. Mai multă operativitate!           — Ce aveţi de gând să faceţi?           — Să găsesc bicicleta, îl ului pe medic Maximilian Cornea.           — Care bicicletă? De ce nu criminalul?           — Pentru că acela care a atacat-o pe clienta noastră a venit cu o bicicletă şi a fugit cu bicicleta. Aşa reiese din cercetarea sumară.           — Dăm poza la ziar?           — Poza bicicletei? Se miră comisarul.           — Nu ştiţi altceva decât să vă bateţi joc? Fotografia victimei, ca să aflăm cine e.           — Bravo! O femeie atât de deosebită! Avem un milion de mijloace pentru a o identifica! De ce să ne mai facem publicitate la ziar?           Medicul rămase cu gura bee, comisarul părăsi încăperea, în aparenţă cu totul dezinteresat de caz. Un caz de simplă rutină…