Mircea Cărtărescu literatura fantastică

CUPRINS:           Cuvânt înainte / 7           Antrax / 9           Frumoasele străine           (sau Cum am fost un autor de duzină) / 55           Bacoviană / 249                 Antrax.           Într-o dimineaţă de iarnă, acum vreo trei ani, primesc un telefon de la directorul unei cunoscute reviste culturale. „Domnule Cărtărescu”, îmi spune o voce ceremonioasă, aşa cum doar oamenii în vârstă, care-au zăbovit o vreme prin interbelic, o mai au, „aţi primit o scrisoare din Danemarca pe adresa noastră. Vă rugăm să veniţi la noi, pe Brezoianu, s-o luaţi. Treceţi când puteţi”. Puteam chiar atunci. Eram singur acasă şi mă apucase stenahoria. Mereu mi se-ntâmplă aşa când lumina jegoasă, deprimantă a iernilor bucureştene îmi cade pe masa de scris. M-am îmbrăcat şi-am ieşit în umezeala de-afară.           Am luat troleul de la Kogălniceanu, o singură staţie, aşa că n-am apucat să mă-ntreb de prea multe ori de la cine naiba aş fi putut primi eu o scrisoare din Danemarca. Mai departe de Hamlet nu cunoşteam nici un danez de pe lume. Coborât în faţă la McDonald’s, eram la fel de nedumerit ca la-nceput. Am traversat către hidoasele ruine de pe (arguably) cel mai urât bulevard din lume şi-am luat-o direct spre clădirea „Informaţia”, cum era cunoscută pe vremuri. Mi-e teamă de lifturile vechi, aşa că am urcat pe nişte scări demne de Ministerul 12           Frumoasele străine.           Adevărului până la ultimul etaj, unde, ca şi la Casa Presei, aveai surpriza să găseşti birouri meschine, sordide, de mirare într-o astfel de clădire impozantă. O secretară mi-a adus plicul. Era mare, jerpelit şi pufos, şi pe el, în afara numelui meu şi a adresei revistei respective, scrise de mână, cu pixul, mai scria ceva, tot de mână, în cruciş şi-n curmeziş, ceea ce dădea plicului un aer… cumva bizar, de anvelopă care-a rătăcit mult pe drumurile ascunse ale poştei şi care se-ntoarce de unde-a plecat plină de inscripţii: andrisantul necunoscut, decedat, lipseşte de la domiciliu etc. Am mulţumit şi-am ieşit pe uşă, în paltonul meu negru, prea arătos pentru un ins atât de scund ca mine (avea să mi se fure iarna următoare pe aeroportul din München, aproape spre uşurarea mea), şi cu plicul la subţioară.           Pe uriaşele scări m-am oprit, o siluetă neagră ca-n filmele expresioniste germane, ca să desfac scrisoarea.           N-am făcut-o însă, căci am apucat să citesc, în lumina tulbure, câte ceva din ce scria pe plic cu scrisul ăla deşirat, de şcolar cu oarece probleme psihomotorii. Numele meu era scris total fantezist, deloc de mirare pentru mine: doar cu câţiva ani în urmă, la târgul de carte de la Leipzig, îmi văzusem fotografia pe un imens cilindru de neon, dar sub ea scria Mircea Scartarecu… Mult mai ciudată mi s-a părut inscripţia care alerga de la un colţ al anvelopei, în diagonală, către cel opus, şi care spunea „Why don’t you sneeze?” Atunci m-a fulgerat un gând sinistru. Să strănut? De ce să strănut? Înfiorat, am pipăit plicul cel scămoşat. Avea-năuntru nişte struc-turi complexe, care variau ca moliciune şi densitate.           Într-un loc, mi s-a părut că recunosc o punguţă cu un fel de pudră… Am simţit că-mi ard degetele şi am scăpat scrisoarea pe jos…           Era în vremea isteriei cu antraxul. Criminali necunoscuţi trimiseseră, la câtva timp după dezastrul de la 11 septembrie, plicuri cu antrax la Casa Albă, la Pen-tagon, dar şi-n alte părţi din lumea largă. Muriseră câţiva oameni, cei mai mulţi lucrători la poştă, şi teroriştii rămâneau încă total necunoscuţi. La televizor se tot repeta cât de mare e pericolul ăsta, ce uşor se poate procura antraxul, cum se tratează cu alte substanţe ca să fie mai volatil, să se împrăştie mai uşor… Ajungea să inspiri o dată într-un astfel de plic şi… dus erai. Iar moartea de la antrax nu era deloc o fericire: plămânii ţi se umpleau de lichid şi mureai sufocat, lent, în câteva ore de agonie.           Nu era de glumă. „De ce nu strănuţi?” mi se părea acum o aluzie clară. Când strănută cineva? Când trage-n piept un praf, o pudră… Se mai întâmplase-n Bucureşti ceva de felu-ăsta. Apăruse pe o alee din Cişmigiu un praf alb, şi poliţia fusese alertată. Venise însuşi primarul, un fost comandant de navă, care se aşezase în patru labe, luase pe deget un pic de pudră, o pusese pe limbă şi se ridicase dezamăgit: „E doar făină, dom’le!” Priveam prosteşte la plicul căzut cu câteva trepte mai jos la picioarele mele. Degetele mă mâncau acum de-a binelea: anvelopa era într-adevăr foarte poroasă. Nu cumva ceva praf scăpase pe undeva, pe la colţuri? Cum nu puteam lăsa plicul acolo, l-am apucat cu un şerveţel de hârtie pe care-l aveam (providenţial!) în buzunar 14           Frumoasele străine şi-am coborât aşa cu el, de parc-aş fi dus un şobolan mort. Cei ce suiau şi coborau pe scări, din fericire doar câţiva funcţionari sau ce-or fi fost, se uitau suspicios la mine…           Am aruncat plicul la primul coş, ascuns după o Dacie prăpădită, parcată cu roţile pe trotuar. Acum mă usturau parcă şi ochii. Neliniştit, am luat-o pe jos spre casă, prin fleşcăiala din faţa Cişmigiului. Mi-am frecat de mai multe ori mâinile cu zăpadă, dar degeaba. Antraxul pătrunsese-n pielea mea, fără-ndoială, şi-ncepuse să facă ravagii. Până seara aveam să fiu, poate, mort şi livid, sau cum mai suna titlul acela vechi… Pe tot drumul mi-am imaginat pagina culturală a ziarelor de a doua zi, cu ferparul în care aveau să mi se-nşire meritele, cu articolele prietenilor, care mai de care mai îndureraţi.           Cum eram în conflict cu Uniunea Scriitorilor, nici măcar n-aveau să mă expună în vreun loc mai acătării. Oricum, nu voiam sicriu bogat, covoare şi flamuri, aici eram de acord cu Eminescu. Mai bine o-mpletitură de nuiele şi câţiva luceferi, acolo…           Dar nu-mi era mie sortit s-o sfârşesc aşa de uşor.           Nici nu bănuiam, pe când îmi târam abătut picioarele prin dreptul magazinului Angst (nume atât de potri-vit situaţiei), aventura care avea să urmeze.

Citeam Kundera cu micul dicţionar francez-roman pe piept şi ea mi se juca feroce cu degetele mâinii: baga unul în gura şi iI molfăia, milriind, cu gingiile.           Apoi am luat-o pe piept: se uita tinta m carte, atenta, de parca ştia sa citească şi atunci m-am gândit: „Ioana, ma laud tuturor ca eşti cel mai bun produs al meu, ca eşti mai presus de literatura dar aşa te scot din literatura adică din viaţa mea.           Ioana, ca sa fii în literatura şi în afara ei ma gândesc sa scriu un poem despre tine.”           La Bogdan cu M. D. G. Bogdan s-a dus sa se rada, eu şi M. D. G. rămânând sa ne conversam. Dar tac cu încăpăţânare.           Ma uit pe un album Dali. E penibil, caci eu şi Mihai suntem prieteni. Dar ce sa ne spunem?           În fine (ah, şi la pick-up o selecţie „Wings”) palavragim despre copii.           Ma trezesc ca ii spun „Ştii, e foarte mişto sa creşti un copil, dar sa vorbeşti despre asta e teribil de greu, practic dragostea pentru copilul tau e o tema inutilizabila în literatura           (evit cit pot cuvântul „poezie”) fiindcă orice ai zice, e ceva melodramatic. Asta-i partea proasta.„ „E, şi tu acum, chiar asa, totul de vânzare.„ „Dar sigur ca totul de vânzare daca eşti profesionist” – şi am tăcut brusc fiindcă nu credeam asta şi nu stiu de ce am spus-o.           Apoi a venit Bogdan şi am plecat la cenaclu.           Ioana şi Cri: doua fetiţe, doua surori.           Fetele mele. Ma pomenesc ca li spun „Cri” Ioanei şi invers. Cri mai păstrează panglicile de bumbac care le fuseseră legate la încheietura, în Maternitate şi care purtau acelaşi număr cu creion chimic.           Când Cri o sa aibă 36 de ani, Ioana va avea 16 eu 47 – cine, cine vom fi atunci?           Fetele-s dincolo.           Cri ii face baie-n cada de plastic roz iar Simona se holbează ca la alta minune. Puiul de om ca o maimuţică mirata bâţâie capul ud. Eu şi Bogdan stam în bucătărie cu păhăruţele de Havana Club.           — Sunt foarte fericit, ii spun şi simt adrenalina sau ce o fi invadindu-mi fata şi făcându-mă sa lăcrimez. (Îmi dau seama ca sunt sentimentaloid, dar stimulat putin de romul cubanez, ma simt chiar foarte fericit.)           Toate ochiurile aragazului ard cu petale albastre.           — Da, mai Mircione, tocmai ma gândeam cum îţi citeam jurnalul, ce chestie – doar acum câţiva ani vorbeai doar de singurătate scriai „Relaţii cu L. (sa zicem). Poate iese ceva de aici”. şi uite acum ai nevasta, copil.           Bogdan, ma gândesc eu, ar fi un tata excelent (poate cam pisălog).           Mai palavragim ceva şi ne cheama fetele sa vedem pisoiul înfofolit în prosop zgâindu-se la noi. Ea bea laptele şi adoarme iar noi (care eram puşti, puşti acum câţiva ani) trecem în sufragerie şi ne conversam şi ne tratam ca oamenii mari.           La aproape cinci luni gâgâlicea nu-i deloc convenţională           (scriu poemul acesta în lipsa unei fotografii) are deja soldulete de gagica şi ochi oblici, niţel lenevoşi nu degeaba maică-sii i se zicea Turcoaica.           Atunci când urla de foame face pandalii şi istericale de-ţi vine s-o strângi de git, dar e drăguţă de obicei şi ne lasă nopţile sa dormim.           Creierul ei de aproximativ 500 de grame va creste rapid, cel mai rapid dintre toate organele ca o pasare într-o colivie de cartilagii.           Daca ar creste continuu şi după adolescenta Ioana ar deveni nemuritoare.           Stiu, acum, când mi-o imaginez (ea se joaca dincolo cu minutele) ca aşa va fi, ca ea nu va muri niciodată.           Cu M. M., la „Cartea romaneascaa. Apoi în maşina lui explicându-mi de ce n-am apărut în antologia din Italia „Ştii, Cugno asta. Eu i-am dat textele tale. Dar nu i-au ieşit.”           Si alte chestii literare care nu contează aici. Dar apoi- „Te-ai însurat. Cine te-a păcălit?” Iar din capul meu ieşind un balonaş cu traznete, capete de mort şi sticluţe de otrava.           Când i-am spus ca mai degrabă eu am păcălit-o a schimbat foaia şi a trecut la sfaturi: ca e bine că-mi iubesc nevasta dar pentru scris nu prea-i bine ca am nevoie din când m când de o fuga, uite, el are şansa pendularii asteia.           Fiecare cu şansă lui, ii zic şi cobor la Coada Calului, apoi o iau pe lmga Inter si. Spre casa.           O găsesc pe Kitty cu Ioana în braţe.           O pup şi ea miaună alintat:           Ia uite! A mâncat 180 de grame!           „O inima de tata! Miracol al paternităţii!”           Asa sa exclami, cititorule, lecturând acestea.           Dar cum dracu sa spui într-un poem că-ţi iubeşti fetiţa?           Încearcă, şi-o sa vezi ce greu e.           Nici nu exista o tradiţie Q Bucuţa cu melodramatismele lui, cu prunculeţul Iisus şi cam atât. La fel, e atlt de penibil sa spui ca-tii iubeşti nevasta. şi totuşi poezia-i făcută ca să-ţi exprimi sentimentele. Găseşte o forma când nu exista nici o forma. Când aproape toată poezia secolului este decorativa, abstracta.           Dar fetele mele, şi cea mica, şi cea mijlocie sunt reale, iar ce simt pentru ele (când nu ma enervează prea tare) e adevărat.           Deci, Ioana, iubesc forma turtita a nasului tau nările tale largi şi gingia de jos cu doua umflaturi unde vor ieşi dintii;           Iubesc mica ta pata cafenie de pe spate (Cri ar fi furat o măslină) şi nu cred ca din cauza asta nu vei putea purta costum de baie din doua piese; abia aştept sa înţelegi ce-ţi spun: vor fi doar cuvinte dragi; aştept sa te poţi bucura de pomul de iarna, de Jucării, sa ti se lărgească inima, să-ţi crească parul, capacitatea toracica, sa devii inteligenta, sa te joci cu plastilina sa te amorezezi mai târziu sa ne răspunzi obraznic, sa ne spui ca „nu ne-ai cerut tu sa te facem”, şi „ce-aţi făcut voi pentru mine?” să-ncerci sa fugi de-acasă, sa te-mbraci la moda etc., etc., dar la maturitate să-ncerci sa tii la noi şi sa inelegi mirata ca nu e greu deloc şi când vei avea o fata să-i spui Cristina.           Iar viaţa noastră va trece. („Asa de rau mi-a părut când am trecut de 40 de ani, nici nu pot sa va spun, fetelor” zicea o colega din cancelarie iar fetele cam toate de peste 50 se opriră o clipa din discuţia lor despre boli îngrozitoare, şi una a răspuns resemnata: „Da, a trecut viaţa.           Nici nu-ţi dai seama când trece”).           Noi, Cri, as vrea sa îmbătrânim împreună s-o ajutam pe Ioana sa trăiască (mă-ntreb ce vremuri va apuca)           Si sa fim prieteni mereu. Sa nu ne devenim nesuferiţi sa nu ne încăpăţinam în certuri.           Sa ne fim dragi mereu.           Apoi, de mina sa ajungem m fata unei porţi uriaşe cu sculpturi reci, nu prea expresive: ingeri de granit, cu aripi sparte.           Sa batem: Bang! şi sa intram pe toboganul de sânge prin gâtul năpârcii s-alunecam, prin matele cârtiţei, prin rădăcinile trandafirului pina în floarea cea galbena.           Nu ţi-aş da drumul la mina, Cri, nu ţi-aş da drumul iar daca poteca se va bifurca vom împietri acolo, la răscruce şi vom rămâne acolo în tara mserarii doua statui colosale, Mama şi Tata, de granit cenuşiu.                                                                           SFÂRŞIT    

Mircea Cărtărescu Când ai nevoie de dragoste             Când ai nevoie de dragoste nu ti se da dragoste.           Când trebuie sa iubeşti nu eşti iubit.           Când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.           Când eşti nefericit nu are sens să o spui.                       Când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.           Când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.           Când eşti la pământ cine se interesează de tine?           Cui îi pasă? Cui o să-i pese vreodată?                       Fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.           Poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,           Nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.           Fii lângă mine, tine cu mine.                       Înţelege-mă iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,           Fii iubita mea permanentă.           Hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim ca sexul e o junglă.           Să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.                       Dar nu sper nimic. Nu primeşte dragoste           Când ai nevoie de dragoste.           Când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.           Când eşti la pământ nici o femeie nu te cunoaşte.                                                                           SFÂRŞIT  

Si erau steluţe în genele ei           Eram student, era studenta           Eram eminent, era iminenta           Si erau steluţe în genele ei.           Aerul era rece, tramvaiele reci           Maxi-taxiurile abia înfiinţate           Mergeau toate pe patru roate           Si erau steluţe în genele ei.                       Mircea Cărtărescu – Când ai nevoie de dragoste           Când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.           Când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.           Când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.           Când eşti nefericit nu are sens să o spui.           Când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.           Când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.           Când eşti la pământ cine se interesează de tine?           Cui îi pasă? Cui o să-i pese vreodată?           Fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.           Poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,           Nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.           Fii lângă mine, ţine cu mine.           Înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,           Fii iubita mea permanentă.           Hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.           Să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.           Dar nu sper nimic. Nu primeşte dragoste           Când ai nevoie de dragoste.           Când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.           Când eşti la pământ nici o femeie nu te cunoaşte.           Mircea Cărtărescu – Câteva cuvinte despre Ioana           Citeam Kundera cu micul dicţionar francez-român pe piept           Şi ea mi se juca feroce cu degetele mâinii:           Baga unul în gură şi îl molfăia, mârâind, cu gingiile.           Apoi am luat-o pe piept: se uita ţintă în carte,           Atentă, de parcă ştia să citească           Şi atunci m-am gândit: „Ioana,           Mă laud tuturor că eşti cel mai bun produs al meu, că eşti           Mai presus de literatură           Dar aşa te scot din literatură           Adică din viaţa mea.           Ioana, ca să fii în literatură şi în afara ei           Mă gândesc să scriu un poem despre tine.”           La Bogdan cu M. D. G. Bogdan s-a dus să se radă,           Eu şi M. D. G. rămânând să ne conversăm. Dar tac cu încăpăţinare.           Mă uit pe un album Dali. E penibil,           Caci eu şi Mihai suntem prieteni. Dar ce să ne spunem?           În fine (ah, şi la pick-up o selecţie „Wings”)           Palavragim despre copii.           Mă trezesc că îi spun „Ştii, e foarte mişto să creşti un copil,           Dar să vorbeşti despre asta e teribil de greu, practic dragostea           Pentru copilul tău e o tema inutilizabilă în literatură            (evit cât pot cuvântul „poezie”)           Fiindcă orice ai zice, e ceva melodramatic. Asta-i partea proastă.”           „E, şi tu acum, chiar aşa, totul de vânzare.”           „Dar sigur că totul de vânzare dacă eşti profesionist” – şi           Am tăcut brusc           Fiindcă nu credeam asta           Şi nu ştiu de ce am spus-o.           Apoi a venit Bogdan şi am plecat la cenaclu.           Ioana şi Cri: două fetiţe, două surori.           Fetele mele. Mă pomenesc           Că îi spun „Cri” Ioanei şi invers. Cri mai păstrează           Panglicile de bumbac care le fuseseră legate la încheietură,           În Maternitate şi care purtau acelaşi număr           Cu creion chimic           Când Cri o să aibă 36 de ani, Ioana va avea 16           Eu 47 – cine, cine vom fi atunci?           Fetele-s dincolo           Cri îi face baie-n cada de plastic roz           Iar Simona se holbează ca la altă minune. Puiul de om           Ca o maimuţică mirată bâţâie capul ud. Eu şi Bogdan           Stam în bucătărie cu păhăruţele de Havana Club.           — Sunt foarte fericit, îi spun şi simt adrenalina sau ce o fi           Invadându-mi faţa şi făcându-mă să lăcrimez. (Îmi dau seama           Că sunt sentimentaloid, dar stimulat puţin           De romul cubanez, mă simt chiar foarte fericit.)           Toate ochiurile aragazului ard cu petale albastre.           — Da, mai Mircione, tocmai mă gândeam           Cum îţi ciţeam jurnalul, ce chestie –           Doar acum câţiva ani vorbeai doar de singurătate           Scriai „Relaţii cu L. (să zicem). Poate iese ceva de aici”. Şi uite           Acum ai nevastă, copil.           Bogdan, mă gândesc eu, ar fi un tată excelent (poate cam pisălog).           Mai pălăvrăgim ceva şi ne cheamă fetele           Să vedem pisoiul înfofolit în prosop           Zgâindu-se la noi. Ea bea laptele şi adoarme           Iar noi (care eram puşti, puşti acum câţiva ani)           Trecem în sufragerie şi ne conversăm şi ne tratăm ca oamenii mari.           La aproape cinci luni gâgâlicea nu-i deloc convenţională            (scriu poemul acesta în lipsa unei fotografii)           Are deja solduleţe de gagică şi ochi oblici, niţel lenevoşi           Nu degeaba maică-sii i se zicea Turcoaica.           Atunci când urlă de foame face pandalii şi istericale           De-ţi vine s-o strângi de gât,           Dar e drăguţă de obicei şi ne lasă nopţile să dormim.           Creierul ei de aproximativ 500 de grame           Va creşte rapid, cel mai rapid dintre toate organele           Ca o pasăre într-o colivie de cartilagii           Daca ar creşte continuu şi după adolescenţă           Ioana ar deveni nemuritoare.           Ştiu, acum, când mi-o imaginez (ea se joacă dincolo cu minutele)           Ca aşa va fi, că ea nu va muri niciodată.           Cu M. M., la „Cartea românească. Apoi în maşina lui           Explicându-mi de ce n-am apărut în antologia din Italia „Ştii,           Cugno ăsta. Eu i-am dat textele tale. Dar nu i-au ieşit.”           Şi alte chestii literare care nu contează aici. Dar apoi-           „Te-ai însurat. Cine te-a păcălit?” Iar din capul meu ieşind un           Balonaş           Cu trăsnete, capete de mort şi sticluţe de otravă.           Când i-am spus că mai degrabă eu am păcălit-o           A schimbat foaia şi a trecut la sfaturi: că e bine că-mi iubesc           Nevasta           Dar pentru scris nu prea-i bine           Că am nevoie din când în când de o fugă, uite, el           Are şansa pendularii asteia.           Fiecare cu şansa lui, îi zic şi cobor la Coada Calului,           Apoi o iau pe lângă Inter şi. Spre casă.           O găsesc pe Kitty cu Ioana în braţe.           O pup şi ea miaună alintat:           Ia uite! A mâncat 180 de grame!           „O inimă de tată! Miracol al paternităţii!”           Aşa să exclami, cititorule, lecturând acestea.           Dar cum dracu să spui într-un poem că-ţi iubeşti fetiţa?           Încearcă, şi-o să vezi ce greu e.           Nici nu există o tradiţie Bucuţa cu melodramatismele lui,           Cu prunculeţul Iisus şi cam atât. La fel, e atât de penibil să spui           Ca-ţii iubeşti nevasta. Şi totuşi poezia-i făcută           Ca să-ţi exprimi sentimentele. Găseşte o formă           Când nu există nici o formă. Când aproape toată poezia secolului           Este decorativă, abstractă.           Dar fetele mele, şi cea mica, şi cea mijlocie           Sunt reale, iar ce simt pentru ele (când nu mă enervează prea tare) e           Adevărat.           Deci, Ioana, iubesc forma turtită a nasului tău

 Cri, da-mi minuta şi fii atenta:       E toamna arborescenta       şi nori în amestec cu stele       Curg peste autoturismele de pe şosele.       Prin toamna priveşti ca prin rigla de plastic       Din clasa-ntâia: fantastic       Se vedea-nvatatoarea ocolita de curcubeu.              Trăim într-un televizor color       Cu sonorul dat încetişor.       In culori peruzea, lila, ecosez       Zâmbim obraz lângă obraz, împreună       Ca Frank Sinatra şi Joan Baez       Sau ca doi hamsteri sub un clar de luna.       Cri a mea, Cri       Cu tâmplele sidefii.              Mi-au cam ieşit fumurile de celebritate din cap       şi viaţa literara mi se pare mai departe decât insulele Malvine       şi fâşneţele de pe strada mi se par pure obiecte estetice.       Nu îmi mai decupez cronicile din reviste,       Nu mai „acord” interviuri:       Tot ce a fost genialoid în mine ma face acum sa zâmbesc.       Ştii cit ma obseda structura materiei? Cit il iubeam pe Dylan Thomas?       Ştii cum plângeam ascultând „E perfect, mama”?       Acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una de       Consumator       şi nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile,       Să-mi întreţin nefericirea.       Visătoria mea trista s-a resorbit       Acum, cmd ai răsărit       Deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.              Cri, draga eu.              Trec autoturisme absente       Pe şosele fluorescente.       Va veni spic de zăpadă       şi va fi altfel colorata fiecare piatra de pe strada       O sa viscolească peste parbrize, capote       Iar noi, sub plapuma de satin       Vom citi la căldură Truman Capote       In miros de scorţişoară şi vin.              In televizorul color       Cu sonorul dat încetişor       Din parul tau oricare fir, şuviţa şi franj       Va fi dublat cu frez, ciclamen şi oranj       (culorile nefiind bine reglate),       Cri a mea cu tlmple perlate.              Stiu acum ca viaţa exista ca sa fie trăită       Asta înveţi de fapt de la o femeie: ca nu eşti nemuritor       Ca nu eşti tot una cu universul chiar daca eşti un mic univers.       Stiu acum ca nici un poem nu a schimbat viaţa nimănui.              Da lăbuţa (vei da şi boticul)       Toamna lsi agata baticul       In pomii turcoaz.              Noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui şi cer de atlaz.                                                                       SFÂRŞIT