Mircea Cărtărescu literatura fantastică

CUPRINS:           Cuvânt înainte / 7           Antrax / 9           Frumoasele străine           (sau Cum am fost un autor de duzină) / 55           Bacoviană / 249                 Antrax.           Într-o dimineaţă de iarnă, acum vreo trei ani, primesc un telefon de la directorul unei cunoscute reviste culturale. „Domnule Cărtărescu”, îmi spune o voce ceremonioasă, aşa cum doar oamenii în vârstă, care-au zăbovit o vreme prin interbelic, o mai au, „aţi primit o scrisoare din Danemarca pe adresa noastră. Vă rugăm să veniţi la noi, pe Brezoianu, s-o luaţi. Treceţi când puteţi”. Puteam chiar atunci. Eram singur acasă şi mă apucase stenahoria. Mereu mi se-ntâmplă aşa când lumina jegoasă, deprimantă a iernilor bucureştene îmi cade pe masa de scris. M-am îmbrăcat şi-am ieşit în umezeala de-afară.           Am luat troleul de la Kogălniceanu, o singură staţie, aşa că n-am apucat să mă-ntreb de prea multe ori de la cine naiba aş fi putut primi eu o scrisoare din Danemarca. Mai departe de Hamlet nu cunoşteam nici un danez de pe lume. Coborât în faţă la McDonald’s, eram la fel de nedumerit ca la-nceput. Am traversat către hidoasele ruine de pe (arguably) cel mai urât bulevard din lume şi-am luat-o direct spre clădirea „Informaţia”, cum era cunoscută pe vremuri. Mi-e teamă de lifturile vechi, aşa că am urcat pe nişte scări demne de Ministerul 12           Frumoasele străine.           Adevărului până la ultimul etaj, unde, ca şi la Casa Presei, aveai surpriza să găseşti birouri meschine, sordide, de mirare într-o astfel de clădire impozantă. O secretară mi-a adus plicul. Era mare, jerpelit şi pufos, şi pe el, în afara numelui meu şi a adresei revistei respective, scrise de mână, cu pixul, mai scria ceva, tot de mână, în cruciş şi-n curmeziş, ceea ce dădea plicului un aer… cumva bizar, de anvelopă care-a rătăcit mult pe drumurile ascunse ale poştei şi care se-ntoarce de unde-a plecat plină de inscripţii: andrisantul necunoscut, decedat, lipseşte de la domiciliu etc. Am mulţumit şi-am ieşit pe uşă, în paltonul meu negru, prea arătos pentru un ins atât de scund ca mine (avea să mi se fure iarna următoare pe aeroportul din München, aproape spre uşurarea mea), şi cu plicul la subţioară.           Pe uriaşele scări m-am oprit, o siluetă neagră ca-n filmele expresioniste germane, ca să desfac scrisoarea.           N-am făcut-o însă, căci am apucat să citesc, în lumina tulbure, câte ceva din ce scria pe plic cu scrisul ăla deşirat, de şcolar cu oarece probleme psihomotorii. Numele meu era scris total fantezist, deloc de mirare pentru mine: doar cu câţiva ani în urmă, la târgul de carte de la Leipzig, îmi văzusem fotografia pe un imens cilindru de neon, dar sub ea scria Mircea Scartarecu… Mult mai ciudată mi s-a părut inscripţia care alerga de la un colţ al anvelopei, în diagonală, către cel opus, şi care spunea „Why don’t you sneeze?” Atunci m-a fulgerat un gând sinistru. Să strănut? De ce să strănut? Înfiorat, am pipăit plicul cel scămoşat. Avea-năuntru nişte struc-turi complexe, care variau ca moliciune şi densitate.           Într-un loc, mi s-a părut că recunosc o punguţă cu un fel de pudră… Am simţit că-mi ard degetele şi am scăpat scrisoarea pe jos…           Era în vremea isteriei cu antraxul. Criminali necunoscuţi trimiseseră, la câtva timp după dezastrul de la 11 septembrie, plicuri cu antrax la Casa Albă, la Pen-tagon, dar şi-n alte părţi din lumea largă. Muriseră câţiva oameni, cei mai mulţi lucrători la poştă, şi teroriştii rămâneau încă total necunoscuţi. La televizor se tot repeta cât de mare e pericolul ăsta, ce uşor se poate procura antraxul, cum se tratează cu alte substanţe ca să fie mai volatil, să se împrăştie mai uşor… Ajungea să inspiri o dată într-un astfel de plic şi… dus erai. Iar moartea de la antrax nu era deloc o fericire: plămânii ţi se umpleau de lichid şi mureai sufocat, lent, în câteva ore de agonie.           Nu era de glumă. „De ce nu strănuţi?” mi se părea acum o aluzie clară. Când strănută cineva? Când trage-n piept un praf, o pudră… Se mai întâmplase-n Bucureşti ceva de felu-ăsta. Apăruse pe o alee din Cişmigiu un praf alb, şi poliţia fusese alertată. Venise însuşi primarul, un fost comandant de navă, care se aşezase în patru labe, luase pe deget un pic de pudră, o pusese pe limbă şi se ridicase dezamăgit: „E doar făină, dom’le!” Priveam prosteşte la plicul căzut cu câteva trepte mai jos la picioarele mele. Degetele mă mâncau acum de-a binelea: anvelopa era într-adevăr foarte poroasă. Nu cumva ceva praf scăpase pe undeva, pe la colţuri? Cum nu puteam lăsa plicul acolo, l-am apucat cu un şerveţel de hârtie pe care-l aveam (providenţial!) în buzunar 14           Frumoasele străine şi-am coborât aşa cu el, de parc-aş fi dus un şobolan mort. Cei ce suiau şi coborau pe scări, din fericire doar câţiva funcţionari sau ce-or fi fost, se uitau suspicios la mine…           Am aruncat plicul la primul coş, ascuns după o Dacie prăpădită, parcată cu roţile pe trotuar. Acum mă usturau parcă şi ochii. Neliniştit, am luat-o pe jos spre casă, prin fleşcăiala din faţa Cişmigiului. Mi-am frecat de mai multe ori mâinile cu zăpadă, dar degeaba. Antraxul pătrunsese-n pielea mea, fără-ndoială, şi-ncepuse să facă ravagii. Până seara aveam să fiu, poate, mort şi livid, sau cum mai suna titlul acela vechi… Pe tot drumul mi-am imaginat pagina culturală a ziarelor de a doua zi, cu ferparul în care aveau să mi se-nşire meritele, cu articolele prietenilor, care mai de care mai îndureraţi.           Cum eram în conflict cu Uniunea Scriitorilor, nici măcar n-aveau să mă expună în vreun loc mai acătării. Oricum, nu voiam sicriu bogat, covoare şi flamuri, aici eram de acord cu Eminescu. Mai bine o-mpletitură de nuiele şi câţiva luceferi, acolo…           Dar nu-mi era mie sortit s-o sfârşesc aşa de uşor.           Nici nu bănuiam, pe când îmi târam abătut picioarele prin dreptul magazinului Angst (nume atât de potri-vit situaţiei), aventura care avea să urmeze.

Citeam Kundera cu micul dicţionar francez-roman pe piept şi ea mi se juca feroce cu degetele mâinii: baga unul în gura şi iI molfăia, milriind, cu gingiile.           Apoi am luat-o pe piept: se uita tinta m carte, atenta, de parca ştia sa citească şi atunci m-am gândit: „Ioana, ma laud tuturor ca eşti cel mai bun produs al meu, ca eşti mai presus de literatura dar aşa te scot din literatura adică din viaţa mea.           Ioana, ca sa fii în literatura şi în afara ei ma gândesc sa scriu un poem despre tine.”           La Bogdan cu M. D. G. Bogdan s-a dus sa se rada, eu şi M. D. G. rămânând sa ne conversam. Dar tac cu încăpăţânare.           Ma uit pe un album Dali. E penibil, caci eu şi Mihai suntem prieteni. Dar ce sa ne spunem?           În fine (ah, şi la pick-up o selecţie „Wings”) palavragim despre copii.           Ma trezesc ca ii spun „Ştii, e foarte mişto sa creşti un copil, dar sa vorbeşti despre asta e teribil de greu, practic dragostea pentru copilul tau e o tema inutilizabila în literatura           (evit cit pot cuvântul „poezie”) fiindcă orice ai zice, e ceva melodramatic. Asta-i partea proasta.„ „E, şi tu acum, chiar asa, totul de vânzare.„ „Dar sigur ca totul de vânzare daca eşti profesionist” – şi am tăcut brusc fiindcă nu credeam asta şi nu stiu de ce am spus-o.           Apoi a venit Bogdan şi am plecat la cenaclu.           Ioana şi Cri: doua fetiţe, doua surori.           Fetele mele. Ma pomenesc ca li spun „Cri” Ioanei şi invers. Cri mai păstrează panglicile de bumbac care le fuseseră legate la încheietura, în Maternitate şi care purtau acelaşi număr cu creion chimic.           Când Cri o sa aibă 36 de ani, Ioana va avea 16 eu 47 – cine, cine vom fi atunci?           Fetele-s dincolo.           Cri ii face baie-n cada de plastic roz iar Simona se holbează ca la alta minune. Puiul de om ca o maimuţică mirata bâţâie capul ud. Eu şi Bogdan stam în bucătărie cu păhăruţele de Havana Club.           — Sunt foarte fericit, ii spun şi simt adrenalina sau ce o fi invadindu-mi fata şi făcându-mă sa lăcrimez. (Îmi dau seama ca sunt sentimentaloid, dar stimulat putin de romul cubanez, ma simt chiar foarte fericit.)           Toate ochiurile aragazului ard cu petale albastre.           — Da, mai Mircione, tocmai ma gândeam cum îţi citeam jurnalul, ce chestie – doar acum câţiva ani vorbeai doar de singurătate scriai „Relaţii cu L. (sa zicem). Poate iese ceva de aici”. şi uite acum ai nevasta, copil.           Bogdan, ma gândesc eu, ar fi un tata excelent (poate cam pisălog).           Mai palavragim ceva şi ne cheama fetele sa vedem pisoiul înfofolit în prosop zgâindu-se la noi. Ea bea laptele şi adoarme iar noi (care eram puşti, puşti acum câţiva ani) trecem în sufragerie şi ne conversam şi ne tratam ca oamenii mari.           La aproape cinci luni gâgâlicea nu-i deloc convenţională           (scriu poemul acesta în lipsa unei fotografii) are deja soldulete de gagica şi ochi oblici, niţel lenevoşi nu degeaba maică-sii i se zicea Turcoaica.           Atunci când urla de foame face pandalii şi istericale de-ţi vine s-o strângi de git, dar e drăguţă de obicei şi ne lasă nopţile sa dormim.           Creierul ei de aproximativ 500 de grame va creste rapid, cel mai rapid dintre toate organele ca o pasare într-o colivie de cartilagii.           Daca ar creste continuu şi după adolescenta Ioana ar deveni nemuritoare.           Stiu, acum, când mi-o imaginez (ea se joaca dincolo cu minutele) ca aşa va fi, ca ea nu va muri niciodată.           Cu M. M., la „Cartea romaneascaa. Apoi în maşina lui explicându-mi de ce n-am apărut în antologia din Italia „Ştii, Cugno asta. Eu i-am dat textele tale. Dar nu i-au ieşit.”           Si alte chestii literare care nu contează aici. Dar apoi- „Te-ai însurat. Cine te-a păcălit?” Iar din capul meu ieşind un balonaş cu traznete, capete de mort şi sticluţe de otrava.           Când i-am spus ca mai degrabă eu am păcălit-o a schimbat foaia şi a trecut la sfaturi: ca e bine că-mi iubesc nevasta dar pentru scris nu prea-i bine ca am nevoie din când m când de o fuga, uite, el are şansa pendularii asteia.           Fiecare cu şansă lui, ii zic şi cobor la Coada Calului, apoi o iau pe lmga Inter si. Spre casa.           O găsesc pe Kitty cu Ioana în braţe.           O pup şi ea miaună alintat:           Ia uite! A mâncat 180 de grame!           „O inima de tata! Miracol al paternităţii!”           Asa sa exclami, cititorule, lecturând acestea.           Dar cum dracu sa spui într-un poem că-ţi iubeşti fetiţa?           Încearcă, şi-o sa vezi ce greu e.           Nici nu exista o tradiţie Q Bucuţa cu melodramatismele lui, cu prunculeţul Iisus şi cam atât. La fel, e atlt de penibil sa spui ca-tii iubeşti nevasta. şi totuşi poezia-i făcută ca să-ţi exprimi sentimentele. Găseşte o forma când nu exista nici o forma. Când aproape toată poezia secolului este decorativa, abstracta.           Dar fetele mele, şi cea mica, şi cea mijlocie sunt reale, iar ce simt pentru ele (când nu ma enervează prea tare) e adevărat.           Deci, Ioana, iubesc forma turtita a nasului tau nările tale largi şi gingia de jos cu doua umflaturi unde vor ieşi dintii;           Iubesc mica ta pata cafenie de pe spate (Cri ar fi furat o măslină) şi nu cred ca din cauza asta nu vei putea purta costum de baie din doua piese; abia aştept sa înţelegi ce-ţi spun: vor fi doar cuvinte dragi; aştept sa te poţi bucura de pomul de iarna, de Jucării, sa ti se lărgească inima, să-ţi crească parul, capacitatea toracica, sa devii inteligenta, sa te joci cu plastilina sa te amorezezi mai târziu sa ne răspunzi obraznic, sa ne spui ca „nu ne-ai cerut tu sa te facem”, şi „ce-aţi făcut voi pentru mine?” să-ncerci sa fugi de-acasă, sa te-mbraci la moda etc., etc., dar la maturitate să-ncerci sa tii la noi şi sa inelegi mirata ca nu e greu deloc şi când vei avea o fata să-i spui Cristina.           Iar viaţa noastră va trece. („Asa de rau mi-a părut când am trecut de 40 de ani, nici nu pot sa va spun, fetelor” zicea o colega din cancelarie iar fetele cam toate de peste 50 se opriră o clipa din discuţia lor despre boli îngrozitoare, şi una a răspuns resemnata: „Da, a trecut viaţa.           Nici nu-ţi dai seama când trece”).           Noi, Cri, as vrea sa îmbătrânim împreună s-o ajutam pe Ioana sa trăiască (mă-ntreb ce vremuri va apuca)           Si sa fim prieteni mereu. Sa nu ne devenim nesuferiţi sa nu ne încăpăţinam în certuri.           Sa ne fim dragi mereu.           Apoi, de mina sa ajungem m fata unei porţi uriaşe cu sculpturi reci, nu prea expresive: ingeri de granit, cu aripi sparte.           Sa batem: Bang! şi sa intram pe toboganul de sânge prin gâtul năpârcii s-alunecam, prin matele cârtiţei, prin rădăcinile trandafirului pina în floarea cea galbena.           Nu ţi-aş da drumul la mina, Cri, nu ţi-aş da drumul iar daca poteca se va bifurca vom împietri acolo, la răscruce şi vom rămâne acolo în tara mserarii doua statui colosale, Mama şi Tata, de granit cenuşiu.                                                                           SFÂRŞIT    

Mircea Cărtărescu Când ai nevoie de dragoste             Când ai nevoie de dragoste nu ti se da dragoste.           Când trebuie sa iubeşti nu eşti iubit.           Când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.           Când eşti nefericit nu are sens să o spui.                       Când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.           Când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.           Când eşti la pământ cine se interesează de tine?           Cui îi pasă? Cui o să-i pese vreodată?                       Fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.           Poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,           Nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.           Fii lângă mine, tine cu mine.                       Înţelege-mă iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,           Fii iubita mea permanentă.           Hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim ca sexul e o junglă.           Să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.                       Dar nu sper nimic. Nu primeşte dragoste           Când ai nevoie de dragoste.           Când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.           Când eşti la pământ nici o femeie nu te cunoaşte.                                                                           SFÂRŞIT  

Si erau steluţe în genele ei           Eram student, era studenta           Eram eminent, era iminenta           Si erau steluţe în genele ei.           Aerul era rece, tramvaiele reci           Maxi-taxiurile abia înfiinţate           Mergeau toate pe patru roate           Si erau steluţe în genele ei.                       Mircea Cărtărescu – Când ai nevoie de dragoste           Când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.           Când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.           Când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.           Când eşti nefericit nu are sens să o spui.           Când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.           Când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.           Când eşti la pământ cine se interesează de tine?           Cui îi pasă? Cui o să-i pese vreodată?           Fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.           Poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,           Nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.           Fii lângă mine, ţine cu mine.           Înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,           Fii iubita mea permanentă.           Hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.           Să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.           Dar nu sper nimic. Nu primeşte dragoste           Când ai nevoie de dragoste.           Când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.           Când eşti la pământ nici o femeie nu te cunoaşte.           Mircea Cărtărescu – Câteva cuvinte despre Ioana           Citeam Kundera cu micul dicţionar francez-român pe piept           Şi ea mi se juca feroce cu degetele mâinii:           Baga unul în gură şi îl molfăia, mârâind, cu gingiile.           Apoi am luat-o pe piept: se uita ţintă în carte,           Atentă, de parcă ştia să citească           Şi atunci m-am gândit: „Ioana,           Mă laud tuturor că eşti cel mai bun produs al meu, că eşti           Mai presus de literatură           Dar aşa te scot din literatură           Adică din viaţa mea.           Ioana, ca să fii în literatură şi în afara ei           Mă gândesc să scriu un poem despre tine.”           La Bogdan cu M. D. G. Bogdan s-a dus să se radă,           Eu şi M. D. G. rămânând să ne conversăm. Dar tac cu încăpăţinare.           Mă uit pe un album Dali. E penibil,           Caci eu şi Mihai suntem prieteni. Dar ce să ne spunem?           În fine (ah, şi la pick-up o selecţie „Wings”)           Palavragim despre copii.           Mă trezesc că îi spun „Ştii, e foarte mişto să creşti un copil,           Dar să vorbeşti despre asta e teribil de greu, practic dragostea           Pentru copilul tău e o tema inutilizabilă în literatură            (evit cât pot cuvântul „poezie”)           Fiindcă orice ai zice, e ceva melodramatic. Asta-i partea proastă.”           „E, şi tu acum, chiar aşa, totul de vânzare.”           „Dar sigur că totul de vânzare dacă eşti profesionist” – şi           Am tăcut brusc           Fiindcă nu credeam asta           Şi nu ştiu de ce am spus-o.           Apoi a venit Bogdan şi am plecat la cenaclu.           Ioana şi Cri: două fetiţe, două surori.           Fetele mele. Mă pomenesc           Că îi spun „Cri” Ioanei şi invers. Cri mai păstrează           Panglicile de bumbac care le fuseseră legate la încheietură,           În Maternitate şi care purtau acelaşi număr           Cu creion chimic           Când Cri o să aibă 36 de ani, Ioana va avea 16           Eu 47 – cine, cine vom fi atunci?           Fetele-s dincolo           Cri îi face baie-n cada de plastic roz           Iar Simona se holbează ca la altă minune. Puiul de om           Ca o maimuţică mirată bâţâie capul ud. Eu şi Bogdan           Stam în bucătărie cu păhăruţele de Havana Club.           — Sunt foarte fericit, îi spun şi simt adrenalina sau ce o fi           Invadându-mi faţa şi făcându-mă să lăcrimez. (Îmi dau seama           Că sunt sentimentaloid, dar stimulat puţin           De romul cubanez, mă simt chiar foarte fericit.)           Toate ochiurile aragazului ard cu petale albastre.           — Da, mai Mircione, tocmai mă gândeam           Cum îţi ciţeam jurnalul, ce chestie –           Doar acum câţiva ani vorbeai doar de singurătate           Scriai „Relaţii cu L. (să zicem). Poate iese ceva de aici”. Şi uite           Acum ai nevastă, copil.           Bogdan, mă gândesc eu, ar fi un tată excelent (poate cam pisălog).           Mai pălăvrăgim ceva şi ne cheamă fetele           Să vedem pisoiul înfofolit în prosop           Zgâindu-se la noi. Ea bea laptele şi adoarme           Iar noi (care eram puşti, puşti acum câţiva ani)           Trecem în sufragerie şi ne conversăm şi ne tratăm ca oamenii mari.           La aproape cinci luni gâgâlicea nu-i deloc convenţională            (scriu poemul acesta în lipsa unei fotografii)           Are deja solduleţe de gagică şi ochi oblici, niţel lenevoşi           Nu degeaba maică-sii i se zicea Turcoaica.           Atunci când urlă de foame face pandalii şi istericale           De-ţi vine s-o strângi de gât,           Dar e drăguţă de obicei şi ne lasă nopţile să dormim.           Creierul ei de aproximativ 500 de grame           Va creşte rapid, cel mai rapid dintre toate organele           Ca o pasăre într-o colivie de cartilagii           Daca ar creşte continuu şi după adolescenţă           Ioana ar deveni nemuritoare.           Ştiu, acum, când mi-o imaginez (ea se joacă dincolo cu minutele)           Ca aşa va fi, că ea nu va muri niciodată.           Cu M. M., la „Cartea românească. Apoi în maşina lui           Explicându-mi de ce n-am apărut în antologia din Italia „Ştii,           Cugno ăsta. Eu i-am dat textele tale. Dar nu i-au ieşit.”           Şi alte chestii literare care nu contează aici. Dar apoi-           „Te-ai însurat. Cine te-a păcălit?” Iar din capul meu ieşind un           Balonaş           Cu trăsnete, capete de mort şi sticluţe de otravă.           Când i-am spus că mai degrabă eu am păcălit-o           A schimbat foaia şi a trecut la sfaturi: că e bine că-mi iubesc           Nevasta           Dar pentru scris nu prea-i bine           Că am nevoie din când în când de o fugă, uite, el           Are şansa pendularii asteia.           Fiecare cu şansa lui, îi zic şi cobor la Coada Calului,           Apoi o iau pe lângă Inter şi. Spre casă.           O găsesc pe Kitty cu Ioana în braţe.           O pup şi ea miaună alintat:           Ia uite! A mâncat 180 de grame!           „O inimă de tată! Miracol al paternităţii!”           Aşa să exclami, cititorule, lecturând acestea.           Dar cum dracu să spui într-un poem că-ţi iubeşti fetiţa?           Încearcă, şi-o să vezi ce greu e.           Nici nu există o tradiţie Bucuţa cu melodramatismele lui,           Cu prunculeţul Iisus şi cam atât. La fel, e atât de penibil să spui           Ca-ţii iubeşti nevasta. Şi totuşi poezia-i făcută           Ca să-ţi exprimi sentimentele. Găseşte o formă           Când nu există nici o formă. Când aproape toată poezia secolului           Este decorativă, abstractă.           Dar fetele mele, şi cea mica, şi cea mijlocie           Sunt reale, iar ce simt pentru ele (când nu mă enervează prea tare) e           Adevărat.           Deci, Ioana, iubesc forma turtită a nasului tău

 Cri, da-mi minuta şi fii atenta:       E toamna arborescenta       şi nori în amestec cu stele       Curg peste autoturismele de pe şosele.       Prin toamna priveşti ca prin rigla de plastic       Din clasa-ntâia: fantastic       Se vedea-nvatatoarea ocolita de curcubeu.              Trăim într-un televizor color       Cu sonorul dat încetişor.       In culori peruzea, lila, ecosez       Zâmbim obraz lângă obraz, împreună       Ca Frank Sinatra şi Joan Baez       Sau ca doi hamsteri sub un clar de luna.       Cri a mea, Cri       Cu tâmplele sidefii.              Mi-au cam ieşit fumurile de celebritate din cap       şi viaţa literara mi se pare mai departe decât insulele Malvine       şi fâşneţele de pe strada mi se par pure obiecte estetice.       Nu îmi mai decupez cronicile din reviste,       Nu mai „acord” interviuri:       Tot ce a fost genialoid în mine ma face acum sa zâmbesc.       Ştii cit ma obseda structura materiei? Cit il iubeam pe Dylan Thomas?       Ştii cum plângeam ascultând „E perfect, mama”?       Acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una de       Consumator       şi nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile,       Să-mi întreţin nefericirea.       Visătoria mea trista s-a resorbit       Acum, cmd ai răsărit       Deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.              Cri, draga eu.              Trec autoturisme absente       Pe şosele fluorescente.       Va veni spic de zăpadă       şi va fi altfel colorata fiecare piatra de pe strada       O sa viscolească peste parbrize, capote       Iar noi, sub plapuma de satin       Vom citi la căldură Truman Capote       In miros de scorţişoară şi vin.              In televizorul color       Cu sonorul dat încetişor       Din parul tau oricare fir, şuviţa şi franj       Va fi dublat cu frez, ciclamen şi oranj       (culorile nefiind bine reglate),       Cri a mea cu tlmple perlate.              Stiu acum ca viaţa exista ca sa fie trăită       Asta înveţi de fapt de la o femeie: ca nu eşti nemuritor       Ca nu eşti tot una cu universul chiar daca eşti un mic univers.       Stiu acum ca nici un poem nu a schimbat viaţa nimănui.              Da lăbuţa (vei da şi boticul)       Toamna lsi agata baticul       In pomii turcoaz.              Noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui şi cer de atlaz.                                                                       SFÂRŞIT

CUPRINS:           STELUŢE IN GENELE EI.           RANA.           TOAMNA CU LUNA ANII '60           CÂTEVA CUVINTE DESPRE IOANA.           DA LĂBUŢA (VEI DA şi BOTICUL).                 STELUŢE IN GENELE EI.           Ningea pe Colentina şi erau steluţe în genele ei.           Tramvaiul patru cotea înzăpezit la Sf. Dumitru şi erau steluţe, steluţe, steluţe în genele ei.           Ningea, ningea, ningea peste Colentina demult, demult… da, dragii moşului, erau… erau steluţe în genele ei.           Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB ningea pe mustaţa mea şi pe gagica în roşu de alături tramvaiele aveau ştergătoare de parbriz şi erau… hai, toţi în cor: erau steluţe în genele ei.           Eram student, era studenta eram eminent, era iminenta şi erau steluţe în genele ei.           Aerul era rece, tramvaiele reci maxi-taxiurile abia înfiinţate mergeau toate pe patru roate şi erau steluţe în genele ei.           Ningea uşurel, cu fulgi catifelaţi peste fabrica Stela peste blocul lui Ghiu, peste pomii înzăpeziţi…           Ea spunea ceva, dar camera video n-are sonor aşa ca nu mai stiu ce spunea.           Ea ma ţinea de mina şi tramvaiul patru trecea şi ningea şi erau… da… da, dragii moşului…           Eu eram copil, ea era o copila eu stăteam la bloc, ea stătea la vila şi erau steluţe în genele ei.           Eu aveam viziuni, ea avea pandalii restul e în „Poeme de-amor”, precum ştii dar lăsaţi-o balta, copii: erau steluţe în genele ei.           CORUL: Erau steluţe, erau steluţe, erau stelu-u-ute În ge nele eeeeeeeeei!           e eneee le e e e e.           Aici poemul ar trebui sa se încheie dar nu înainte de-a va da o cheie a-ntregii întâmplări:           Ea e o fata de peste blocuri şi mari acum e măritată, gravida, n-are nici o importanta.           Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului.           Acum nu mai sunt steluţe în genele ei.           Acum nu mai e nici o steluţă în genele ei.           Asa, ca sa ştiţi, dragii moşului.           RANA.           Ivai mie, rana s-a închis vai, sângele s-a uscat şi a făcut coaja.           oh, doamne, m-am vindecat!           de-acum o sa ma mestece fericirea o sa ma sfârtece seninătatea şi nebunia care a fost n-o sa mai fie de-acum niciodată, nu, n-o să-i mai sărut umărul.           viaţa o să-mi treacă în pace şi armonie cu lecturi bogate, cu mese regulate.           sănătatea o să-mi mănânce plămânii.           raţiunea o să-mi sfâşie creierul.           vai, rana, rana mea draga rana plăcută vieţii mele rana pentru care am trăit, pe care mi-am zgândărit-o cu unghiil s-a închis. oh, doamne, sunt vindecat!           si niciodată febra n-o să-mi mai aprindă veioza vieţii pina la ars.           II sa accept evidenta: nu mai pot sa scriu poezie.           nu mai sunt în stare, ceva în mine nu mai colaborează.           am scris ani de zile cu ura, cu dragoste, iar acum creierul meu e mort.           am pornit la maraton ca pe suta de metri am vrut totul deodata, am vrut să-mi înnebunesc cititorul.           am uitat ca viaţa e lunga.           nu-mi imaginam ca o data ma voi opri, voi plati ca tot ce am făcut vreodată se va întoarce împotriva mea şi nu voi putea sa ma ajung din urma şi orice încercare de a mai face ceva va fi o noua dezamăgire.           ce voi mai scrie inca patruzeci de ani?           o sa string din masele, o sa scriu articolaşe de critica sau cine ştie ce amintiri o sa suport condescendenta tinerilor, o sa las nasul în jos când o sa vina vorba despre poezie, o sa fac traduceri ca sa nu ma uite lumea, ca sa para ca mai trăiesc.           sau o să-mi public cândva un volum de versuri din tinereţe atât de proaste, ca nu le băgasem în nici o carte şi o sa am un succes „de prestigiu”, mi se va spune „autorul poemelor de amor”, precursorul a dumnezeu ştie ce poezie va mai fi pe atunci… nu stiu, nu stiu… prieteni mai tineri, sa nu faceţi ca mine.           calculaţi-vă poezia pentru şaizeci de ani.           eu? nu stiu ce drum sa mai apuc, ce s-ar mai putea face şi nu stiu ce trebuie sa mai simt şi ce mai pot sa imaginez.           de data asta chiar cred ca mi s-a înfundat.           voi fi un poet bătrân, care n-a mai scris de decenii un supravieţuitor al propriei morţi şi care mai bine n-ar fi făcut nimic niciodată.           III oare s-a terminat viaţa? oare sunt terminat?           sunt un eşec? voi fi pulbere?           va veni moartea iar tu ma vei dispreţui.           va fi groaznic, groaznic.           voi fi singur, mai singur decât toţi oamenii, singur.           fara nimeni, fara odihna.           voi înţelege totul, ah, înţelege-mă, şi toţi ma vor iubi, toţi îşi vor aduce aminte.           sunt pierdut, pierdut.           muşcă-mi tu gura.

Disc 1                       CÂND AI NEVOIE DE DRAGOSTE                       Când ai nevoie de dragoste nu ti se dă dragoste.           Când trebuie sa iubeşti nu eşti iubit.           Când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.           Când eşti nefericit nu are sens să o spui.           Când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.           Când vrei să dai telefon toţi sunt plecaţi.           Când eşti la pământ cine se interesează de tine?           Cui îi pasă? Cui o să-i pese vreodată?           Fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.           Poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,           Nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta înc-o ruptură.           Fii tu lingă mine, tine cu mine.           Înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,           Fii iubita mea permanentă.           Hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.           Să ne ataşăm, să ajungem la un echilibru.           Dar nu sper nimic. Nu primeşti dragoste           Când ai nevoie de dragoste.           Când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.           Când eşti la pământ nici o femeie nu te cunoaşte.                                   POMPEI                       Ma plimb printre ruinele tale, femeie.           Fireşte, cerul este albastru, ca lângă mediterană,           Dar cum este posibilă atâta distrugere?           Aleile şerpuiesc pavate cu pietre albe printre statuile decapitate şi            Zidurile rămase-n picioare,           Pinii răsar de unde nu te aştepţi, vizibili prin câte o fereastră, o boltă           O curte interioară cu un ciot de havuz.           Sunt fresce, chipuri de animale desenate cu ce dermatograf pe            Tencuiala slinoasă?           Menadele sunt rosu-cărămizii – cu ce ruj au fost mâzgălite?           Ce amintire, din ce oraş, din ce seara, le umflă sinii rotunzi?           Norii trec pe deasupra ca nişte furouri mototolite           Furtunile trec şfichiuind bucăţile de cornişa           Ca nişte cearceafuri ude de transpiraţie.           Fireşte, au mai rămas schiţe vagi de tricliniu,           Graminee foşnind lângă pulpa satirului-           Dar unde este ruina unei guri râzând cu necaz şi dispreţ,           Unde sunt vestigiile ochelarilor de soare, brichetei pall mall, unde            Sunt termele           De faianţă şi fard ale snobismului tau?           Sunt vitrine apoi, cu oamnei pietrificaţi, cu câini surprinşi de            Catastrofa încolăciţi           Dormind sau abia făcând ochi           Cu străzi pe unde umblam bârfind, spunând bancuri, punându-ne piedică           Uitându-ne prin garduri la maşinile garate prin curţi,           La pensionarii pictând cu terebentina şi duco tablouri de gang,           Totul, totul rămas ca atunci: rochii pietrificate           Gesturi de şist în vitrine.           Pe-acolo mai trec doar ca turist, agasat de localnici           Asaltat de ghizi şi hamali, cu nasu-n prospecte-           Găsesc uneori câte o fibulă coclită-n pământ           Încolăcită de râme şi urechelniţe.           Rătăcesc sub soarele orbitor printre coloanele astea nenorocite,            Printre dărăpănăturile astea,           Printre buzele tale, nările tale, unghiile tale, mofturile,           Timiditatea ta.                       Disc 2                       GAROFIŢA                       Teiul Doamnei pare zugravit în cridă.           În cofetărie intră o gravidă.           Astfel stă la coadă între muşterii           Ca o garofiţă între păpădii.           Astfel între brazii cu tulpini de ceară           Ling-un şipot dulce şade-o căprioară.           Checuri cu stafide doarme în vitrine.           E frigoriferul greu de savarine.           Eu la o măsuţă îmi consum frucola           Si citesc cum Nică pleacă la Socolă,           Că-l predau pe Creangă astăzi la amiază.           Muşterii merge, coada-naintează.           Rumeioara juna, cu burtica mare,           A ajuns în fată chiar la vânzătoare:           — Muma-mea, duduie, astăzi m-a trimis           Să îmi dai pachetul ce i l-ai promis:           Patru excelenturi, doua amandine           Si ilone şase, glazurate bine,           Cinci cutii de frişcă albă ca zăpada           Si fursecuri unse gros cu şocolada.           Vânzătoarea scoate un oftat adânc.           Pe la mese pruncii cremele-şi mănânc.           — Mergi şi spune celei care te-a trimes           Că i-am pus şi nuga, un delicates,           Si că totul face, socotit în lei,           Doar un fleac, o suta patruzeci şi trei.           Lămpile gălbuie, de la fondul plastic,           Dau cofetăriei un lucit fantastic,           Iar copila noastră, galeş durdulie,           Vine la măsuta-mi cu o sarailie.           Coamele ii trece dincolo de sale.           Are sub bluziţa două portocale           Iar sub gene lunge, ca de hurioară,           O privire dulce, ca de surioară           Şi-un obraz ca luna, pal ii schânteiază.           Muşterii merge, coada-nainteaza.           Eu îmi pun şepcuţa şi cu forte nouă           Merg să-l iau din stradă pe 109.                                   POEMA CHIUVETEI                       Într-o zi chiuveta căzu în dragoste           Iubi o mică stea galbenă din coltul geamului de la bucătărie           Se confesă muşamalei şi borcanului de mustar           Se plânse tacâmurilor ude.           În altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:           — Stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa           Dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine           Ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri           Te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri           Si paratrăznete.           Stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit           Tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el           Vasele cu resturi de conservă de peste           Te-au şi îndrăgit.           Vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum           Crăiasa a gândacilor de bucătărie.           Dar, vai!           Steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări           Căci ea iubea o strecurătoare de supă           Din casa unui contabil din pomerania           Si noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.           Asa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire            La sensul existentei şi la obiectivitatea ei           Si într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.           . Cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,           Eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.           Am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o data.           Dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari           Si tot ce a fost mi se pare un vis.                        

Prefaţă.           Cl înd, acum mai bine de două decenii, pe când eram un tânăr jurnalist amator, am asistat la momentul emoţionant al expunerii, în centrul marii săli frigorifice, special amenajate, de la The Pennsyl-vanian Institute for Unreliable Studies (PIUS), a unui enorm bloc de gheaţă în care se străvedea o siluetă monstruoasă, am ştiut că drumul vieţii mele este decis. M-am apropiat atunci cu sfială şi imensă curiozitate de cristalul din care emana frig şi ceaţă. Fiinţa încleştată-n interior nu semăna cu nimic din ce poţi vedea pe pământ, deşi zâmbetul cam nătâng îi dădea un straniu aer uman. Dar cele zece coarne care-i ţâşneau din ţeasta masivă, penajul care-i ieşea din operculele din dosul urechilor, şi care încă mai păstra o nuanţă violetă, şi mai ales şirul formidabil de solzi care-i tiveau coloana vertebrală, din creştet până la coada vag reptilină, îi dădeau aspectul fantastic al unei creaturi danteşti. Creatura era împlă-toşată şi avea la brâu un formidabil iatagan de oţel, pe lama căruia se înşirau un fel de rune. In pumnul cu patru degete dotate cu gheare încă mai strângea un buzdugan ce trebuie să fi cântărit câteva tone.           A fost prima mea întâlnire cu zmeul, fiinţa căreia i-am dedicat apoi întreaga mea carieră şi putere de muncă. De-atunci am călătorit în toată lumea pe urmelesale, am vizitat situri arheologice, am explorat universul subpământean, am petrecut săptămâni şi luni de documentare în marile biblioteci, citind despre miturile întemeierii unor mari oraşe prin uciderea câte unui balaur de către sfântul ce a devenit apoi patronul urbelor respective. Am conversat cu cele câteva exemplare vii care supravieţuiesc în rezervaţii şi grădini zoologice. Azi port cu mândrie urmele acestor „întâlniri de gradul al treilea” cu subiecţii mei: trei degete lipsă la mâna stingă şi o frumoasă proteză metalică la încheietura şoldului, care nu mă jenează decât în zilele cu ploaie.           Rodul acestei cercetări modeste şi pline de abnegaţie este Enciclopedia zmeilor, lucrare unică în felul ei, în care pentru prima dată străvechea specie inteligentă care a făcut concurenţă, vreme de milenii, omului este prezentată multidisciplinar, în toată grandoarea şi sub toate aspectele ei. Realitatea biologică, economică, socială, culturală, lingvistică şi comportamentală a numeroaselor rase ale speciei zme-iesti formează obiectul primei părţi a lucrării.           În partea a doua am găsit cu cale să reproduc integral un vestit ciclu epic din literatura zmeiască originală, intitulat Zurba Inelară a lui Meer-Tscha, descifrat de noi la capătul unei munci de peste patru ani. Scrierea, cuprinzând zece povestiri înlănţuite, a fost descoperită pe o măciucă din lemn de esenţă tare, bine conservată într-un strat bituminos. Până astăzi, Zurba lui Meer-Tscha este considerată un document complet în privinţa vieţii şi psihologiei zmeilor, şi o iscusită scriere literară.           Îmi fac o datorie de onoare, în finalul acestei prefeţe, din a aduce mulţumirile mele tuturor celor care m-au susţinut şi m-au încurajat, mi-au dat sfaturi şi m-au criticat necruţător în perioada în care am scris această carte: bunei mele soţii Alsacia şi cumnatei mele Lorena (adevăraţi îngeri păzitori), domnului prof. Dr. Serenus Pseudoanaximandros de la Universitatea din Monchengladbach, părintelui Calinic de la schitul Prescura, domnului plt. Pândele Ion de la Secţia 6 Poliţie, doamnei Elena Vrâncâoaia (ale cărei basme spuse cu glas duios mi-au luminat copilăria), colectivului de cercetători ştiinţifici de la The Special Research Institute of the South-Eaştern Tzan-darey, precum şi unui grup unit şi decis de zmei care mi-au făcut onoarea să-mi adnoteze scrierea, grup format din Herr Koole, Bitem App, Grrroooowsfrtkis şi nefericitul |Arromarroma|, zmeul zmeelor căzut până la urmă victimă celorlalţi trei. Fără ajutorul lor, Enciclopedia zmeilor n-ar fi văzut niciodată lumina tiparului.           AUTORUL

CALIZARE ar trebui ca în această lume de unghiuri şi sfere în această lume de orhidee, creier, calcar şi praf solemnă în închistarea ei într-un perpetuu agregat inconştient în care până şi îngerii frumuseţii se mişcă acţionaţi de penduluri şi motoare cu turbină ar trebui ca pe când apa scânteiază concretă, val după val, sub luna ce-şi desfăşoară formele ireale ca o sondă spaţială cu sute de camere TV pe când norii ultraîndepărtaţi îşi rostogolesc demenţial mitologiile peste platouri sterpe unde au supravieţuit doar broaştele şi cumplita oboseală de a trăi pe când în oraşe, singuri pe diferite cărări şi la diferite nivele oameni cu globii ochilor dilataţi, cu stelele bătându-le-n faţă încearcă să înţeleagă, să te înţeleagă pe tine, uriaşă fiinţă hiperlucidă înnebunind de nefericire fiecare încuiat în camera de gazare a trupului său fiecare înconjurat de un vânt de imagini albastre şi verzi orb printre litere gotice, străbătut de scintilaţii şi formicaţii, de apă şi foc, aisberguri astrale pentru că posedăm intelect ar trebui să posedăm doar intelect cuarţ ectoplasmatic străjuind labirintul iluziei ar trebui să credem iarba nimic altceva deoât iarbă, şi nu această mască violetă acest sunet emis de un moog sinthesizer subteran pentru că posedăm carne sânge axoni şi vertebre ar trebui să ne iubim şi să ne iubim în tramvaie şi în uzine ar trebui să nu încercăm acest sentiment de a trăi pe o planetă de a viermui undeva într-un cosmos bântuit de arşiţa, pulsând ca o inimă, străini şi incapabili să credem în realitatea învelişului nostru, trench-coat de carne proiectelor la care visăm, florii care se desface vizibil doar pentru ochiul minutarului în acest februarie străbătut de cofetării pe rotile.           Dar sferele ce armonios se rotesc şi existenţa ce pură e deşi carminul rujurilor de lux şi motocicletele honda şi creierul ultradeştept sunt dejecţii ele flacără ale nemuritoarei fiare umane cu pielea străpunsă de războaie de-o clipă, de arsuri şi mai ales de înfrângeri psihologice dar tu cât de perfectă eşti, femeie demimondenă, fruct al cărui tratat de pictură cu oameni spectrali, braţe şi picioare desfăcute, înscrişi într-un cerc înscrişi într-un ochi, înscrişi într-o istorie mica femeie dintr-o dinastie de fiinţe mereu înscrise, mereu cenzurate, fiinţe dificile, greu de hrănit, greu de liniştit posedând sex şi creier, întâmpinând la porţile legii leviathanuUşi care ar trebui ca în această lume de unghiuri şi sfere, copleşită de trinităţile zidurilor, să fie mai puţin singure şi mai puţin telecomandate de la panouri metafizice presimţite de oricine mai puţin încălecate de destin mai puţin figuranţi în filme de desene animate cu motani şi purcel şi fiecare cu femeia lui să pună piciorul pe un pământ atât de real înaât să fie el însuşi un fel de retina elastică şi sensibilă printre plase însorite de păianjeni şi lanuri de maci să treacă surâzător sub stelele developând emuhia râurilor pline de păstrăvi în păduri care sfâşie norii de toamnă trilul de aur al păsărilor să împingă azurul până la marginea galaxiei şi acolo în centru, goală şi luminoasă până la orbirea degetelor înfăşurată în plete electrizate de mireasma violetelor sălbatice şi ierbii culcată pe spate şi vegheată de bărbatul plin de dorinţă ea să înceapă o altfel de lume, mai limitată şi mult mai modestă, o lume fără cuvinte, o lume a filamentelor nervoase mângâietoare o lume a pantomimei fără de mască, a înţelegerii fără de semne, o lume în care să putem adormi.           S           CONTACT           Singur cum treceam pe străzile oraşului, pe sub flacăra ireală a stelelor printre casele de sticlă survolate de crini şi navete spaţiale mă simţeam dintr-o carne mai pură alcătuit şi foarte aproape de spirit zeificat de resorturi subterane, căci mă gândeam la buzele ei, la pământ la mituri stăvechi, cu feţe de piatră încă veghind la intersecţia venelor noastre cu galere pierdute în marea sargaselor, în spaţii orbitoare fără dimensiuni fără floră şi fără ochi.           Se pare că trăim într-adevăr pe pământ, pe acest foton urmând un traseu brownean se pare că ficţiunea părăsise acest grilaj, aceste parbrize acoperite de gheaţă, se pare că dacă-mi ridic mâna, prin carnea mea transparentă, sub vene şi nervi incendiul stelar va contura oase subţiri de argint,: un radius şi-un cubitus atât de vizibile, o radiografie atât de clară a braţului meu între ochi şi fluorescentele astre gigantele, piticele albe, eteroclite populaţii stelare micelii şi spori parazitând un creier universal stele duble, nove quasari şi pulsari inundând şinele cu o muzică de insecte, râuri şi frunze invadând în nemişcătoare, furioase, livide profiluri de apă labirintele supraeului locuite de oglinzi şi păianjeni de fân purtând războaie de carne, angaiând rinichii şi plămânii alcătuirii umane într-o aventură fără ieşire, incrementa atque decrementa, trecând prin maşinăria masonică – rosen-kreutze şi pictură psihedelică a sexului desenând cu flacăra de eşapament trupuri de bărbaţi femei şi androgini, imperii sfărâmicioase, încărcate de glorie şi neputinţă în câmpuri magnetice în câmpuri cu tuberoze, hatterii, conserve de ananas şi atingeri de piepturi într-o fericire ireproşabilă, căci fluturii sunt liberi.           Dar în acea noapte îngheţată, încetinită, pe care o srăbătearn şovăind ca un cobai cu electrozi fixaţi pe ţeastă, trecând un test de memorie, pe când pe culoarele interioare imaginea ta halucinantă cădea sub o rafală de îngeri o maşină trecând cu farurile aprinse prin zăpada indiferentă mărind până la vomă senzaţia de regizat, de intangibil, de fals, în acea noapte mi-am dorit să pot privi măcar o dată spectacolul oferit de baletul pe gheaţă al morţilor, în faţa unei asistenţe selecte, încărcată de bijuterii '; rimelată cu rubinstein, parfumată cu emotion să primesc un apartament pe planete pustii şi pietroase acolo, în mijlocul crosului universal, şi în ceaţa cărnii mele pe cale de destrămare într-o masă de peşti abisali, alge şi hipocampus, un submarin visător să împrăştie iarăşi germenele inocent al vieţii şi-acolo unde odată faţa mea se zbătea să reflecte ameţitoarele stele coacervate şi saâcâmi galbeni să legene iarăşi iluzia şi pe un pământ îndepărtat şi semitransparent o hologramă miraculoasă să te reîntrupeze, mică femeie, cu raza ochiului meu pineal.

CÂNTUL ÎNTÂI           O, Levant, Levant ferice! A ta soră, Zenaida Se vărsa umbrirea serii Când plânge filomela Iată sară se-ndeseşte E Iaurta chiorul, spaima apelor dân jur de Zant Eşti ingles? Of, Zotalis, biet Zotalis! Ţaruki ipaluki El vedea un nor de sânge Manoile, cum te plâng!           — JL-loai loare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare, Mări pe care vase d-aur port piper şi scorţişoare, Părând piepteni trecuţi molcom printr-un păr împarfumat, Strop de rouă-n care ceriul e cu nouri mestecat, O, Levant, în cari zefirul umfle-ai sei obraji de zeu, Cu simţiri aprinse umpli neguros sufletul meu! O, Levant, Levant ferice, cum nu simţi a mea turbare, Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chihlimbare Noaptea turbure din peptu-mi, zbuciumul ce am în sân, De când sunt deştept pe lume, de când ştiu că sunt român! Cum n-am ochii mii, ca Argus, ca cu mii de lăcrimioare Să jelesc ticăloşită a poporului meu stare, Preste care lupi şi pardosi s-au făcut stăpâni deplin Zgâriind cu gheare lunge al Valahiei drag sân!” Astfel cugeta un june pe-un caic ce zbura iute De la Corfu pân-la Zante peste apele hirsute Ce spărgeau în vălurele soarele ce sta să cază Prin văpăi de foc şi miniu, prin lucire de turcoază. Tânărule, a ta faţă îmi apare străvezie, Gemetul ce scoţi e oare de amor sau de mânie, Mâna cu inele grele şi cu petre răsucite Pe jungher sau pe şold fraged va voi să se invite? Ah, pe junghiul Şi degrabă, căci tiranii încă râde Conjuraţi de arvaniţii cu a lor turbane hâde, încă mai jupoi ţeranii, încă junele le smulge Din a mumelor lor braţe, încă ţara o mai mulge! Tu te duci la Zante, unde în barcaz, la felinari Te aşteaptă a ta soră cu treizeci de palicari. A ta soră! Zenaida! Cine-o vede se uimeşte, Cine buzele de rujă, cine ochii i-i zăreşte I se pare cum că Hero vie s-au împeliţat Să-l aştepte iar pe Leandros lângă-al mărilor palat. Greaca are drăgănele, şi perfum, şi-nţelepciune Ce primit-a de la graţii, musulmana ca de prune Are ochii ce prin deasa feregea abia-i prevezi; Frânca are dinţi de boabe de sidef şi ochii verzi; O chirghiză face-n piaţă mahmudele zece mii, Vai, nebun ar fi acela ce pe ea ar târgui, Că i-ar soarbe sărutarea peste perne de şiraz De-ar rămâne fără suflu, făr' bujorii din obraz; Machedoana, nu am coarde l-a mea arfă îndestule Să îi cânt zulufii negri, sânurile nesătule Şi sprâncenele-mbinate, parcă-i arcul lui Amor: E trufaşă dar e dulce şi-are ciucuri la botfor;           Neagră este egipţianca, ca o noapte de iubire, Se topeşte în desmierduri, gungureşte în delire, Arde şi se-ncolăceşte ca o viţă pe arac           Pe un boi de june mândru; talianca e un drac           Ce te-nşeală şi te vinde şi se uită numa-n punge           Şi ibovnicul îşi pune la răscruci de te împunge;           Sârba cea cu salbe multe peste peptul ca de crin           E sfioasă ca şi ciuta, după ea cu toţi suspin.           Nimărui ea nu-i dă floarea junii sale feciorii           Şi se face maică blândă într-un schit de pe pustii;           Multe flori sunt, dar puţine rod în lume au să poarte, Multe mărgăritarele sus pe ceriu ard departe, Multe sunt femei cu ochii neguratici şi codaţi:           Dar niciuna nu-i mai dulce ca rumânca din Carpaţi.           Pletele prea lunge-i curge ca o apă volutoasă           Pân' la gleznele ivite sub şalvarii de mătasă, Pân' la imineii d-aur şi cu vârfuri răsucite, Faţa-i este alabastru, pleoapele-i sunt înnegrite           Cu kohl scump de Chios, pleoape ca ghiocii zuvelcaţi;           Gene grele şi-ncurcate, paşi mărunţi şi cletinaţi.           Inima-i se duce-n taină dup-al ţării beizade, Calimachi, suflet putred, dar frumos ca viaţa e, Fiul cânelui ce ţara o mânca şi-o bea la masă           Şi curvarul mahalalei ce din răotăţi nu iasă.           El e ghimpele ce-n sânul Zenaidei, rotunzior îşi făcu sălaş ca furii.           Dar, efendi narator, Cam grăbişi cu diegesis şi te luă gura-nainte. Să purcedem dar din locul ce-l lăsarăm, fără minte, Să ne înturnăm la junul Manoil, ce lângă cârmă Valul verde, orizonul cu privirea el le scârmă.           Se vărsa umbrirea serii în arhipelag, şi mii           Cornuleţe scot din valuri insulele fumurii.           Pe rotunda de lemn cârmă vezi un mugure că creşte           Şi o coadă cu ghimpi palizi din obadă să iveşte, Şi în vârvu-i se desface un boboc ca de rubin:           Este trandafilul serii din cuprinsul levantin.           El desfoaie foi de purpur peste ceriul de rază, El umbreşte cu văpaia-i apa care schinteiază, El pogoară-n suflet focul dorului nemărginit:           Dor de ducă, dor de arme, dor de mări, dor de iubit.           Gul arzând în alizee şi picându-i focu-n golfuri, Desfoindu-se pe insuli şi pe case şi pe corturi           Zugrăvând cu aur boturi de caice pe cleştar, Punând sânge pe tăişe, iar pe sâni enibahar, Gul vestind cu spuza-i ţara împăratului biulbiul:           Noaptea cea cu berlianturi, de la Roma la Moşul.           Manoil intră-n cămară şi luă peana despicată, O vârî în călămară ca în inem-o săgeată           Şi cu rumena cerneală ca un sânge scrise: „Odă           La Valahia săracă, jăcuită de Lup-vodă”.           Şterse; scrise: „Eleghie la mormânţii din străbuni, Pentru ca să se vădească jalea tristei naţiuni”: „Când plânge filomena în crâng de rosmarine           Şi gârle. Se-ncreţesc, Insecta chiar când cântă sub razele divine           Ce spre apus grăbesc, Eu perna ud cu lacrimi, că-mi vine-n amintire           A patriei nevoi, Şi-o mare fulgeroasă îmi creşte în simţire Umblată de strigoi!           Străinule ce îmbli pentru a ta plăcere           Pe apă sau pe jos, Găsit-ai vreodată mai mare mângâiere           Şi un mai mult folos Decât în câmpul verde smălţat cu floricele, Al terii mele plai, Decât în portul dulce cu ii şi testemele           Al junelor bălai?           Ai zice că din ram Valahia e ruptă           Dar vai cât te înşeli! Că astăzi sânu-i fraged de ciocoime-i suptă           Şi-i plină de mişeii! Ce-ai fost odat, o, ţeară, şi ce-ai ajuns acuma           Supt talpa din Fanar, Că-ţi tremur copilaşii şi crud răcneşte muma           Şi grecii n-au habar.           Pe dalbele mormânturi eroilor din vreme           Acum sunt buruieni, Subt ele Michai Bravu şi Mircea-vodă geme           Ca noi subt agareni, Vai, steaua ni-i apusă, vai, angelul ne moare           Şi pala-a ruginit, Vai, grecii ne mănâncă acuma din sudoare           Bacalul ciocoit!           Te scoală, Brâncovene, nu mai dormi, rumâne, Aminte să-ţi aduci           De Caton şi de Brutu cu acvilele-n mâne, De marii Romii duci, Că acvila în corbu ce cruce-n gură poartă           Cu vremea s-a schimbat Şi în rumân romanul mutat au fost de soartă           Şi e viteaz bărbat!           Sus, naţie robită, femeie lăcrămoasă, Mormânţii se deschid Şi ies fantome nobili dân umbra fumegoasă, Ce secolii desfid. Sus, sus cătaţi la dafini şi la neatârnare           Şi ca cumpliţi paradoşi Mâncaţi în colţii aprigi şi zgâriaţi în ghiare           Tiranii scrofuloşi!           Stăpâne, care-n ceriu aburci pe tron de raze, Pe scaun de argint, Mai dă-mi atâta viaţă să văz ca în extaze           Balaurul perind, Să văz un popol mândru în ţeara mea ferice           Şi ochiu-apoi să-nchid, Şi duhu meu va râde precum o pitulice           De dracul apatrid!”           Iată sară se-ndeseşte şi acopere Elada Iată stele-n mii de colţuri, galbene ca limonada Cum îşi varsă cupa-n marea de mercuriu şi de vis. Semilune moi de aur scaldă valuri de lapis.