Carlos Fuentes fost un romancier și eseist mexican

DRAMATIS PERSONAE.           Curtea aztecă.           MOCTEZUMA al Il-lea, Mare T.           CUITlAhUAC, fratele său.           CUAUHT6MOC, nepotul său.           CIHUACOATL, Marele preot.           REGELE DIN TEXCOCO.           TZOMPANTECUHTLI, sfetnic.           NEGUSTORUL.           CIOBANUL.           MESAGERUL.           MAGI.           VlNĂTORI.           POETUL AZTEC.           BĂRBAŢI.           O FEMEIE.           PREZICĂTORI al Mexicului.           Familia sfetnicului, tinere fete, cocoşaţi, pitici, albinoşi, războinicii muzicanţi, dansatori, cântăreţi, femei, copii, profesori, ţesători etc.           Conchistadorii.           HERNAN CORTE. S.           MARINA.           FRAY BARTOLOME DE OLMEDO.           PEDRO DE ALVARADO.           CRIST6BAL DE OLID.           GONZALO DE SANDOVAL.           DIEGO DE ORDAS.           ALONSO HERNANDEZ PORTOCARRERO.           ŞEFUL CEL GRAS DIN CEMPOALA.           ESCUDERO.           ZERMENO.           JUDECĂTORI DE INSTRUCŢIE.           SOLDAŢI.           EMISARII LUI MOCTEZUMA.           PERCEPTORII DE BIRURI AI LUI MOCTEZUMA.           DUBLURA LUI MOCTEZUMA.           UN MARINAR.           PREOŢI CHOLULTECI.           UN TÂNĂR SACRIFICAT.           UN PITIC.           Slujitori, tineri, notarul, bărbaţi, femei, copii, un soldat cântăreţ, o fată indigenă etc.           şi Quetzalcoatl, şarpele cu pene.                 PROLOGUL AUTORULUI.           În Analele din Cuautitlân se povesteşte că numiţii Tezcatlipoca, Ilhuimccatl şi Toltecatl (magi cu patalama cu toţii) au hotărât să-l alunge, din cetatea zeilor pe Quetzalcoatl, şarpele cu pene, care i-a creat pe oameni şi i-a învăţat artele fundamentale: cultivarea porumbului, şlefuirea jadului, pictura în mozaic, ţesutul şi vopsitul bumbacului. Dar pentru a-l alunga aveau nevoie de un pretext: căderea. Fiindcă atâta timp cit Quetzalcoatl reprezenta cea mai înaltă valoare a universului indigen, nimeni nu se putea atinge de el. Au pregătit rachiu ca să-l îmbete, să-l facă să-şi piardă cunoştinţa şi să-l împingă să se culce cu sora lui, Quetzaltepatl. Ca în poveştile biblice, beţia şi incestul erau ispite suficiente. Dar nici un patriarh evreu nu era zeu; iar Quetzalcoatl era şi demonii mexicani ştiau asta. Aveau să fie oare de ajuns ispitele omeneşti? Pentru a-l discredita pe zeu în faţa oamenilor, sigur că da. Dar pentru a-l discredita în faţa zeilor şi în faţa lui însuşi? Atunci Tezcatlipoca, vrăjitorul nopţii, oglinda fumegândă, spuse: „Propun să-t oferim propriul său trup”. A luat o oglindă, a înfăşurat-o în puf şi s-a dus la sălaşul lui Quetzalcoatl. Când a ajuns acolo, i-a spus zeului că voia să-i arate propriul său trup. „Ce este trupul meu? „ – a întrebat cu uimire Quetzalcoatl. Atunci Tezcatlipoca i-a oferit oglinda şi şarpele cu pene, care nu avea cunoştinţă de existenţa înfăţişării sale exterioare, s-a privit şi a simţit o mare spaimă şi o mare ruşine: „Dacă m-ar vedea supuşii mei – spuse – ar fugi rupând pământul”. Cuprins de spaimă de sine însuşi – de spaima înfăţişării sale – în noaptea aceea Quetzalcoatl a băut şi a fornicat. In ziua următoare a fugit spre răsărit, spre mare. A spus că îl chema soarele. Se vorbea că se va întoarce: dinspre răsărit, dinspre mare. Quetzalcoatl a plecat fără să se ştie că fusese protagonistul simultan al creaţiei şi al căderii. A semănat, în pământ, porumbul; dar în sufletele mexicanilor a semănat o nesfârşită bănuială circulară.           Arta circulară a Mexicului antic are forma unui şarpe împodobit cu pene care se devorează pe sine: este imaginea lui Quetzalcoalt. Timpul şi spaţiul refuză să se rezolve printr-o iluzie lineară. Arta europeană transplantată în Mexic este fundamental lineară: se desfăşoară progresiv, acumulând evenimente, accidentat dar ascendent, accidentat fiindcă evoluează „occidentat”. Orientarea indigenă poartă alt semn. Nu demult, pe când vizitam ruinele oraşului Uxmal împreună cu pictorul italian Adami, acesta m-a ajutat să-mi dau seama că funcţia religioasă a ansamblului este ascunsă, dar în acelaşi timp depăşită printr-o formă estetică ce cuprinde mult, mult mai mult decât pragmatismul teocratic care a dictat-o. Fiindcă sensul artei mexicane antice constă tocmai în elaborarea unui timp şi a unui spaţiu foarte ample, în care pot fi cuprinse atât cercul implacabil al întreţinerii cosmosului, cit şi circulaţia tuturor tainelor pe care raţionalizarea nu le poate dezlega. Aşa se explică faptul că arta noastră veche ajunge să creeze un semn de deschidere: semnifican-tul nu epuizează semnificatele. Forma este mai amplă şi mai rezistentă decât oricare din conţinuturile ce i se pot atribui; şi tocmai această calitate formală reuşeşte să asigure valabilitatea şi multiplicitatea con-ţinuturilor. Ansamblul din Uxmal, o statuetă olmecă sau un relief zapotec admit – şi chiar cer – mai multe lecturi; există la diferite niveluri: istoric, social, religios, psihologic, estetic, simbolic, fizic şi metafizic, real şi supra-real.           În arta antică a Mexicului există o tensiune secretă pe care gândirea europeană pozitivistă nu o poate admite. Aceasta îşi propune, în mod abstract, să suprime contradicţiile dintre necesitate şi libertate; enunţul, legii – „toţi oamenii sunt egali” – ar trebui să asigure coincidenţa lor. în societăţile indigene totul era necesar: la prima vedere, libertatea nu poate fi identificată decât cu o aspiraţie a cărei ţintă este mitul lui Quetzalcoatl şi degradată, aşa cum a observat Laurette Se-journe, din necesităţile politice ale imperiului aztec. Nu lipsesc, bineînţeles, dovezile unei rezistenţe la această politică, rezistenţă ce se manifestă sub forme variate, de la aceea a comunităţilor tribale care mai târziu îi oferă ajutor lui Hemăn Cortes, pvnă la actele izolate de revoltă sinucigaşă, ca acela al imprudentului sfetnic al lui Moctezuma, Tzompantecuhtli, Dar chiar la originea lumii antice (şi acest lucru este indicat, printre altele, de mitul şarpelui cu pene: un zeu invidiat, trădat, prăbuşit fiindcă şi-a înfăptuit creaţia) există această tensiune într-un dublu aspect.           Necesitatea în sine este o dovadă a insuficienţei umane: uimirea în faţa cosmosului, spaima în faţa naturii nu sunt niciodată străine de o reflecţie, oricât de sumară, asupra limitelor libertăţii. într-un anumit fel, această libertate creează ceea ce o neagă pentru a se şti diferită: oamenii nu pot executa operele zeilor. Oare zeii pot executa operele oamenilor? Antichitatea greco-latino. răspunde afirmativ: destinul zeilor se confundă cu acela al oamenilor. E o cultură tragică ce aspiră spre reunire. Antichitatea mexicană răspunde negativ. Avem de a face cu o cultură teocratică ce afirmă separarea. Venus şi Apollo sini zei fisurabili, vaginali, testicu-lari: pătrund şi sunt pătrunşi la rândul lor de oameni. Coatlicue – zeiţa mamă a panteonului aztec – nu admite nici o fisură: este monolitul perfect, o totalitate a intensităţii: se conţine pe sine însăşi fiind atotcuprinzătoare. Nu întâmplător este lipsită de cap; renunţă la antropomorfism: e o zeiţă, nu o persoană şi încă o zeiţă ruptă de şovăielile, ispitele, necesităţile sau libertăţile omeneşti. Când timpul şi spaţiul se întrunesc în Coatlicue, nu mai sini obiect al identificării umane şi se impun ca ceva în plus, o putere aparte ce nu se contopeşte cu realul şi care, totuşi, face parte din real, fiindcă, poate fără voia ei, multiplică realitatea. In acest sens, zeii mexicani sunt ceva mai mult decât o simplă ilustrare a naturii: aspiră să fie ceea ce natura nu poate fi niciodată: altceva, o realitate complet separată.           Această hotărâre de a crea o realitate străină de viaţa naturală deschide un spaţiu de uluire şi promovează o întâlnire paradoxală între ceea ce nu poate fi atins sau afectat de oameni (sacrul) şi construcţia umană, fizică şi imaginativă, a acestor spaţii şi timpuri ale sacrului. Imaginaţia oamenilor a creat ceva care va fi îndată după aceea înstrăinat, separat de oameni. Coatlicue, pătrată, decapitată, cu ghirlanda ei de tigve, cu fusta ei de şerpi, cu palmele deschise şi acoperite de răni, iwea să fie impenetrabilă: monolitică. Ca toate zeităţile panteonului aztec, a fost creată după chipul şi asemănarea necunoscutului şi dacă elementele decorative, luate separat, pot fi numite tigve, şerpi, mâini, în realitate se oontopesc într-o compoziţie a necunoscutului: văzute în ansamblu, nu mai au nevoie de nume. Coatlicue este simbolul unei culturi rituale: o cultură de repetiţii sacre, care exclude înnoirea istorică.           Poate că tentaţia lui Quetzalcoatl a fost să semene cu făpturile create de el; poate că tentaţia oferită de oglinda fumegândă a lui Tezcatlipoca nu a fost decât o dublă operaţie de teroare sacră: să arate făpturilor lui Quetzalcoatl că faţa lui nu era ca a lor, care fuseseră creaţi, ci un chip anterior creaţiei, un chip înspăimântător pe care timpul blând şi vulnerabil al oamenilor nu putea să lase urme: un chip înspăimântător fiindcă era imposibil de recunoscut şi imposibil de recunoscut fiindcă era etern şi totodată să-i arate lui Quetzalcoatl, creatorul care a inventat feţele oamenilor, că nu semăna la chip cu ei; că dacă făpturile create de el erau divine, el era un monstru, dar în acelaşi timp, dacă el era un zeu, fiii lui, fiind atât de diferiţi de el. Erau nişte făpturi infernale. Quetzalcoatl a văzut în oglinda lui Tezcatlipoca un chip etern: identic cu oglinda: un spaţiu infinit vid, asemeni nopţii, peste care stăpâneşte diavolul. Fuga lui Quetzalcoatl este fuga unui zeu cuprins de disperare fiindcă seamănă cu făpturile sale: bea ca şi ele; iubeşte ca şi ele, pune stăpânire, ca şi ele, pe un chip care este oglinda timpului, a unui timp care este reflexul dorinţei, al unei dorinţe care se naşte din necesitate. Quetzalcoatl fuge ştiind că, atâta timp cât e absent, va fi dorit. Coatlicue, monolitică, impenetrabilă, fără chip, rămâne.           Poate că această negaţie extremă a fost o condiţie pentru ca astăzi, golită de funcţia ei precisă, literală, forma sculpturii indigene să ni se pară lipsită de vechea ei semnificaţie univocă şi deschisă pluralităţii ambigue. Fiindcă aceste figuri voit înstrăinate, distante, ale unei culturi rituale ce excludea schimbarea, îi trimeteau pe oamenii care şi le imaginau la propriile origini tocmai în virtutea acestei voinţe extatice. In lumea aztecă, totul – religie, agricultură, putere, ritualuri de sacrificiu, astrologie – era supus bănuielii unui sfârşit apropiat; fragilă şi nouă, viaţa populaţiei de pe podişul mexican avea nevoie de o certitudine de permanenţă; totul era ordonat în aşa fel, încât să exorcizeze catastrofa ciclică a secetei, a foametei, a războiului, a morţii, a bolii, a dispariţiei regatelor acestei lumi. Zeii îndepliniseră această funcţie de stabilitate, de imobilitate: erau substanţele nesupuse schimbării, garanţia împotriva apocalipsului, negarea -unui viitor care nu putea fi decât catastrofal. Când viitorul e suprimat, locul său este luat de obârşie. In loc să privească înainte, oamenii se obişnuiesc să privească înapoi: înapoi se află epoca fericită, vârsta de aur, când oamenii încă nu căzuseră pradă asupririi, foametei şi îndoielii. Dar omul instalat din nou pe terenul originilor, s-a aflat totodată în afara lor: le poate interoga şi, făcând-o, va dobândi negreşit o imaginaţie de realităţi opuse şi alternative, care îl va conduce, la rândul ei, la certitudinea clandestină, poate învăluită în mituri, că a existat cândva o unitate originară, cu alte cuvinte, o istorie anterioară separării.

Mi-am pierdut, printre oameni, mult prea mult timp.           Destinele mele succesive aici se pot citi.           Pe cine să rog să povestească o minunată întâmplare?           — Aici nu vom avea nimic de spus despre propria noastră moarte.           Această frază i se tot învârtea de ceva vreme prin cap bătrânului maestru. Nu îndrăznea să o scrie, îi era teamă că aşternând-o pe hârtie ar fi actualizat-o cu consecinţe funeste. După asta, n-ar mai putea spune decât că mortul nu ştie ce e moartea, dar nici cei vii nu ştiu. De aceea fraza care îl bântuia ca o fantasmă verbală îi era şi suficientă şi insuficientă. Exprima totul, dar cu preţul de a nu mai putea spune nimic, îl condamna la tăcere. Şi ce-ar putea să spună despre tăcere el, care şi-a dedicat viaţa muzicii – „cel mai puţin supărător dintre zgomote”, după expresia grosolană a grosolanului soldat corsican, Bonaparte?           Îşi petrecea orele concentrat asupra unui obiect, îşi imagina că dacă atinge un obiect gândurile negre se vor risipi, agăţându-se de materie. A descoperit repede că preţul unei asemenea deplasări e foarte mare. Credea că dacă moartea şi muzica îl identificau (sau se identificau) în prea mare măsură cu un bătrân fără alte resurse decât memoria, agăţarea de un obiect i-ar conferi, la cei nouăzeci şi trei de ani ai săi, gravitaţie pământească, greutate specifică. El şi obiectul său. El şi materia sa tactilă, clară, vizibilă, un lucru cu formă inalterabilă.           Era o pecete.           Nu discul de ceară, de metal sau plumb pe care îl întâlnim pe blazoane şi embleme, ci o pecete de cristal. Perfect circulară şi fără fisură. Nu ar sluji la pecetluirea unui document, a unei uşi sau a unei lăzi; însăşi textura ei, cristalină, nu s-ar putea adapta nici unui obiect pecetluibil. Era o pecete de cristal suficientă sieşi, fără nici o utilitate, poate doar aceea de a impune o obligaţie, de a transcen-de o dispută printr-un act de pace, de a determina un destin sau, poate, de a da seamă de o hotărâre irevocabilă.           Pecetea de cristal putea să fie toate acestea, deşi nu se putea şti la ce putea sluji. Câteoda-tă, contemplând perfectul obiect circular aşezat pe un trepied lângă fereastră, bărânul maestru prefera să-i confere obiectului toate atributele tradiţiei – semn de autoritate, de autenticitate, de aprobare – fără ca niciunul să i se potrivească pe de-a-ntregul.           De ce?           N-ar fi ştiut să spună cu exactitate. Pecetea de cristal făcea parte din viaţa lui de zi cu zi, astfel că uita uşor de ea. Cu toţii suntem în acelaşi timp victime şi călăi ai unei memorii scurte care nu ţine mai mult de treizeci de secunde şi ne face să trăim fără a cădea prizonieri tuturor lucrurilor care se întâmplă în jurul nostru. Dar memoria lungă este ca un castel construit din mari blocuri de piatră. E de ajuns un simbol – castelul însuşi – ca să-ţi aminteşti tot ce conţine. Să fie oare această pecete rotundă cheia propriei lui locuinţe personale, nu casa materială pe care o locuia acum la Salzburg, nu casele vremelnice care i-au dat adăpost de-a lungul profesiunii sale itinerante, nici măcar casa copilăriei de la Marsilia, uitată cu tenacitate pentru a nu-şi mai aduce aminte niciodată de sărăcia şi umilinţa emigrantului, nici măcar imaginabila peşteră care a fost primul nostru castel? Să fie spaţiul originar, cercul inviolabil, intim şi de neînlocuit care le conţine pe toate, dar cu preţul de a schimba amintirea succesivă pe o memorie iniţială suficientă sieşi şi care nu are nevoie să-şi amintească viitorul?           Baudelaire evocă o casă nelocuită plină de clipe care au murit şi ele. Ajunge oare să deschizi o uşă, să destupi o sticlă, să iei din cui o haină veche pentru ca un suflet să revină pentru a o locui?           Inez.           Repetă numele femeii.           Inez.           Rima cu „vejez” (bătrâneţe) şi în pecetea de cristal maestrul voia să zărească reflexia imposibilă a ambelor, dragostea interzisă prin trecerea anilor: Inez, vejez.           Era o pecete de cristal. Opacă dar luminoasă. Ăsta era lucrul cel mai minunat. Aşa cum era aşezată pe trepiedul din faţa ferestrei, lumina trecea prin ea şi atunci cristalul strălucea. Arunca scântei delicate care făceau să se zărească, revelate de lumină, nişte litere ilizibile, litere dintr-o limbă necunoscută bătrânului dirijor; o partitură într-un alfabet misterios, poate limbajul unui popor dispărut, poate un strigăt fără glas care venea de foarte departe din timp şi care, într-un fel, îşi râdea de artistul profesionist, atât de dependent de partitura pe care, chiar ştiind-o pe de rost, trebuia s-o aibă mereu în faţa ochilor în momentul executării…           Lumină în tăcere.           Literă fără glas.           Bătrânul trebuia să se aplece, să se apropie de misterioasa sferă, gândindu-se că nu-i mai rămânea timp pentru a descifra mesajul semnelor înscrise în circularitatea ei.           O pecete de cristal care pesemne că a fost cizelată, poate chiar mâhgâiată până să ajungă la această formă fără nici o fisură, de parcă obiectul ar fi fost creat graţie unui fiat instantaneu: Să se facă pecetea şi pecetea se făcu. Maestrul nu ştia ce să admire mai mult la delicata sferă pe care o ţinea acum în mâini, temându-se ca mica şi excentrica sa comoară să nu se spargă, dar tentat în permanenţă (şi cedând tentaţiei) să o ţină într-o mână şi să o mângâie cu cealaltă, de parcă ar fi căutat în acelaşi timp o sudură inexistentă şi un lustru de neimaginat. Pericolul strica totul. Obiectul putea cădea, se putea sparge, se putea face ţăndări…           Îşi revenea totuşi şi simţurile învingeau presimţirea. A vedea şi a atinge pecetea de cristal însemna şi a o savura, de parcă ar fi fost, mai mult decât recipientul, însuşi vinul care curgea dintr-un izvor fără sfârşit. A vedea şi a atinge pecetea de cristal însemna şi a o mirosi, de parcă această materie absolut netedă ar fi început deodată să asude, umplân-du-se de pori vitroşi, de parcă cristalul şi-ar fi putut expulza propria materie, pătând, cu indecenţă, mâna care îl mângâia.

            EA SE AŞAZĂ, SINGURĂ şi ÎŞI AMINTEŞTE.           Văzu rând pe rând spectrul lui Arroyo şi al femeii cu faţa ca luna şi al bătrânului gringo, trecând prin faţa ferestrei ei. Nu erau fantome. Pur şi simplu îşi mobilizează propriul trecut, cu speranţa că ea va face la fel şi li se va alătura lor.           Dar ei i-a luat multă vreme să realizeze acest lucru.           Mai întâi a trebuit să înceteze să mai urască pe Tomăs Arroyo pentru că i-a arătat ce ar fi putut să fie, iar apoi pentru că i-a interzis să mai fie vreodată ce ar fi putut să fie.           El a ştiut întotdeauna că ea se va întoarce acasă.           Dar i-a permis să se vadă cum ar fi fost dacă ar fi rămas; iar aşa, ea nu va putea să fie niciodată.           Această ură a trebuit să se cureţe dinlăuntru! Ei, ceea ce i-a luat mulţi ani. Bătrânul gringo nu mai era acolo ca s-o ajute. Tomăs Arroyo nu mai era acolo. Tom Brook. Ar fi putut să-i dăruiască un fiu cu acest nume. N-avea dreptul să se gândească la un astfel de lucru. Femeia cu faţa ca luna îl dusese cu ea spre o destinaţie fără nume. Tomăs Arroyo se sfârşise.           Singurele momente care îi rămâneau erau acelea în care ea a trecut frontiera şi a privit înapoi şi i-a văzut pe cei doi bărbaţi, pe soldatul Inocencio şi pe băiatul Pedrito, iar în spatele lor, îi vine în minte acum, a văzut praful stârnindu-se într-un fel de cronologie tăcută care îi cerea să-şi amintească, ea a fost în Mexic şi s-a întors în ţara ei fără amintiri şi Mexicul nu se mai afla în preajma ei. Mexicul dispăruse pentru totdeauna, dar trecând podul, de partea cealaltă a fluviului, un praf înzestrat cu memorie insista să se stârnească numai pentru ea şi să treacă frontiera şi să poarte cu el arborele mezquite* şi lanurile de grâu, câmpiile şi munţii învăluiţi în fum, marile fluvii adânci şi verzi după care bătrânul gringo a jinduit atât, până la apartamentul ei din Washington, pe malul fluviului Potomac, până la Atlantic, până în centrul lumii.           Praful s-a împrăştiat şi i-a spus că acum ea este singură.           Şi îşi aminteşte.           Singură.           Zquite – arbore clin familia leguminoaselor (Prosopis juliflora) care trăieşte în zonele aride din nordul Mexicului; ramurile lui dispersate aproape că nu fac umbră, iar florile albe, înmiresmate, dispuse în formă de spic, seamănă cu cele ale salcâmului.           II.           Bătrânul Gringo a venit în Mexic să moară.           Colonelul Frutos Garcâa le ordonă să înconjoare movila cu lanterne şi să se apuce să sape vârtos. Soldaţii cu torsul gol şi cu ceafa acoperită de sudoare înşfăcară cazmalele şi le înfipseră în pământ, în crângul de arbori mezquiîe.           Bătrânul gringo: aşa i-au spus bărbatului aceluia de care colonelul îşi amintea acum în timp ce copilul Pedro îi privea fix pe bărbaţii care lucrau în noaptea deşertului: copilul văzu din nou un glppte. Străpungând în aer un peso de argint           — Dintr-d pură întâmplare ne-am întâlnit în dimineaţa aceea la Chihuahua şi, deşi nu ne-a spus-o el, toţi am înţeles că se află acolo pentru ca să-l omorâm noi, mexicanii. De asta a venit. De asta a trecut graniţa, într-o vreme în care foarte puţini dintre noi ne îndepărtam de locul în care ne-am născut.           Lopeţile de pământ erau nori roşii rătăciţi din cer: prea aproape de pământ şi de lumina lanternelor.           — Ei, americanii, da, spuse colonelul Frutos Garcâa, şi-au petrecut viaţa trecând graniţe, pe ale lor şi pe ale altora, iar acum bătrânul a trecut-o pe cea de la sud pentru că nu mai avea alte graniţe de trecut în propria lui ţară.           — Ia seama cum vorbeşti.           ("Şi graniţa de aici, dinlăuntrul meu?" spusese gringa du-cându-şi mâna la cap. "Şi graniţa de aici dinlăuntrul meu?" spusese generalul Arroyo ducându-şi mâna la inimă. "Există o graniţă pe care îndrăznim s-o trecem doar noaptea, spusese bătrânul gringo: graniţa diferenţierii noastre de ceilalţi, a luptei noastre cu noi înşine.")           Bătrânul gringo a murit în Mexic. Doar pentru că a trecut graniţa Nu este acesta un motiv suficient? Spuse colonelul Frutos Garcia           — Vă amintiţi cum se speria dacă se tăia la faţă atunci când se rădea? Spuse Inocencio Mansalvo cu ochii săi verzi înguşti.           — Sau cât îi era de teamă de câinii turbaţi, adăugă colonelul.           — Nu, nu e adevărat, era curajos, spuse copilul Pedro.           — Pentru mine era categoric un sfânt, spuse râzând femeia numită Garduna           — Nu, vroia doar ca lumea să-şi amintească mereu de el aşa cum a fost, spuse Harriet Winslow.           — Ia seama, ia seama la ce spui.           — Cu mult mai târziu, toţi am aflat treptat cum a fost viaţa lui şi am înţeles de ce bătrânul gringo a venit în Mexic. Avea dreptate, presupun. De îndată ce a sosit, a dat de înţeles că se simte obosit; lucrurile nu mai erau ca înainte şi noi îl respectam pentru că aici n-a părut niciodată obosit şi s-a arătat la fel de viteaz ca cel mai viteaz. Ai dreptate, băiete. Prea viteaz pentru ca să-i meargă bine.           — Ia seama la ce spui.           Cazmalele s-au lovit de lemn şi soldaţii s-au oprit o clipă, ca să-şi şteargă sudoarea de pe frunte.           Bătrânul gringo obişnuia să glumească: "Vreau să merg să văd dacă mexicanii ăştia ştiu să tragă drept la ţintă. Misiunea mea s-a terminat şi eu o dată cu ea. Îmi place jocul, îmi place lupta, vreau s-o văd."           — Desigur, i se citea în ochi despărţirea de lumea asta.           — Nu avea familie.           — Se retrăsese şi străbătea locurile din tinereţea lui, California, unde a lucrat ca ziarist, sudul Statelor Unite, unde a luptat în timpul războiului civil, New Orleans, unde îi plăcea să bea şi să umble după femei şi să se simtă dracul gol.           — Cum le mai ştie colonelul pe toate.           — Atenţie la ce spui despre colonel; se pare că a fost ridicat deja în grad şi aude toi.           Şi acum Mexicul: o amintre a familiei sale, un loc unde a venit tatăl lui, tot ca soldat, atunci când ne-au invadat cu mai bine de o jumătate de secol în urmă.           "A fost un soldat, a luptat împotriva sălbaticilor goi şi a urmat stindardul ţării sale până în capitala unei rase civilizate, mult spre sud."           Bătrânul gringo obişnuia să glumească: "Vreau să văd dacă mexicanii ăştia ştiu să tragă drept la ţintă. Misiunea mea s-a terminat şi eu o dată cu ea"           — Dar lucrul ăsta nu-l înţelegeam pentru că l-am văzut sosind pe bătrân atât de viguros, atât de drept, fără să-i tremure mâinile. Dacă a intrat în trupa generalului Arroyo, s-a întâmplat pentru că tu însuţi, Pedrito, i-ai dat ocazia şi el şi-a câştigat-o cu un Colt 44.           Bărbaţii îngenuncheară în jurul gropii deschise şi hârşâi-ră muchiile lăzii de pin.           — Dar mai spunea şi că a muri ciuruit în faţa unui pluton de execuţie mexican nu este un mod prea rău de a te despărţi de lume. Obişnuia să spună surâzând: este mai bine decât să mori de bătrâneţe, de vreo boală sau pentru că ai căzut pe scară.           Colonelul rămase tăcut un moment: avu senzaţia clară că aude o picătură care cade în mijlocul deşertului, îşi ridică privirea spre cerul fără nori. Vuietul oceanului se stinse.      — Niciodată n-am ştiut cum se numeşte într-adevăr, adăugă privindu-l pe Inocencio Mansalvo, gol până la brâu şi acoperit de sudoare, în genunchi în faţa lăzii grele şi solid legată de deşert, ca şi cum într-un timp atât de scurt ar fi prins rădăcini; numele americane ne dau multă bătaie de cap, la fel ca şi feţele lor, pentru că toate ni se par la fel; americanii vorbesc chinezeşte, spuse râzând în hohote Garduna, care pentru nimic în lume n-ar fi pierdut o îngropare, cu atât mai puţin o dezgropare; feţele lor sunt pentru noi ca ale chinezilor, spălăcite, toate sunt la fel pentru noi

            Bătrânul actor rus monsieur F; lotnikov m-a vizitat chiar în ziua morţii lui. Mi-a spus că vor trece anii şi c-am să vin şi eu să-l vizitez în ziua morţii mele.           Nu i-am înţeles foarte bine cuvintele. La Savannah, căldura lunii august seamănă cu un somn de după-amiază întrerupt de tresăriri nedorite; ai impresia c-ai deschis ochii, dar de fapt n-ai trecut decât dintr-un vis într-altul. Şi invers, o realitate se lipeşte de alta, deformând-o în aşa fel încât să pară un vis. Dar nu e decât realitatea, supusă unei temperaturi de 101 grade Fahrenheit. Nu e decât asta, şi totuşi: visele apăsătoare din după-a-miezile de vară seamănă perfect cu oraşul Savannah, care este un oraş înăuntrul altuia, care e în…           Senzaţia de a te afla prins într-un dedal urban vine din desenul misterios pe care l-au dat oraşului pieţele la fel de numeroase ca stelele de pe cer, sau cam pe-acolo. împărţit în pătrăţele ca o tablă de şah, oraşul meu din sud îşi sparge monotonia prin aceste pieţe pătrate, din care pornesc patru, şase, opt străzi care duc spre trei, patru, cinci pieţe, din care iradiază douăsprezece, paisprezece străzi, care la rândul lor duc spre un număr infinit de alte pieţe.           Astfel, misterul oraşului Savannah îl reprezintă simplitatea geometrică şi transparentă. Labirintul său e linia dreaptă. Totuşi, din limpezimea asta se naşte senzaţia cea mai copleşitoare de pierdere. Ordinea e anticamera ororii, iar când soţia mea spanioloaică frunzăreşte un album de Goya şi se opreşte la gravura cea mai celebră a seriei Capricii, nu ştiu dacă e bine să-i tulbur fascinaţia spunând:           — Luciditatea raţiunii noastre.           Realitatea imediată: să mă aşez pe verandă îhtr-un balansoar, cu un evantai rotund în mână, încercând să privesc spre râul verde, lent, înşelător şi, nereuşind să-l zăresc, să mă mângâi spunându-mi: sunt în aer liber, deci trebuie să simt răcoarea.           Soţia mea, mai înţeleaptă decât mine, a priceput că vechile case din sud s-au construit pentru a te apăra de zăpuşeală, aşa că preferă să tragă obloanele, să se dezbrace şi să-şi petreacă orele siestei între cearşafuri proaspete şi în bătaia unui ventilator silenţios. Aşa făcea încă de copilă, când locuia la Sevilla.           Ceva ne uneşte totuşi: aerul rece ne face să răcim şi să fim răguşiţi, drept care, de comun acord, am proscris aparatele astea de aer condiţionat care se iţesc câte unul sau câte două la ferestrele tuturor caselor din oraş, precum nişte coşuri pe obraz sau nişte membre cium-păvite.           Sunt urâte în primul rând pentru că urâ-ţesc. Casele de locuit din Savannah datează din perioada de la finele secolului al XVDl-lea şi primele trei sferturi din al XlX-lea, adică etapa dintre independenţa Uniunii şi dezmembrarea ei în Războiul Civil, când orgoliul nostru a fost mai puternic decât simţul realităţii. Nobilele edificii din oraşul nostru simbolizează două feluri de cfomerţ, unul faimos, celălalt infam. Bumbac şi sclavi; negri importaţi, fire albe exportate. Ca bătrân locuitor al sudului, îmi imaginez ironia cromatică a acestui schimb. Trimiteam în lume mesaje proaspete şi eterice precum norii, iar în schimb primeam carne pârjolită de jarul infernului. Ironia, cu toate astea, e preferabilă vinei, sau cel puţin eu prefer s-o cultiv, mai ales acum când n-a mai rămas nimic din toate cele pentru care strămoşii mei au luptat atât de nobil şi de stupid.           Sigur, mai supravieţuiesc câteva statui, dar în faţa râului se ridică un Hyatt-Regency, iar în spatele casei mele, pe Drayton Street, un De Soto Hilton îmi confirmă că mercenarii din nord, acei carpetbaggers care au profitat de înfrângerea noastră pentru a ne anexa comerţului, valorilor şi vulgarităţii lor, continuă să domnească.           Nimic nu scapă acestor imperative mercantile, nici măcar eu, care-mi cultiv atât de conştiincios regiunea şi istoria ei. Călătoresc săptămânal la Atlanta ca să-mi îngrijesc pacienţii şi văd din avion că n-a mai rămas nimic din capitala Georgiei, pe care Sherman a incendiat-o la 1864. Zgârie-nori, superma-gazine, şosele periferice, ascensoare ca nişte cuşti de sticlă urcătoare, iederă sfărâmicioasă pe pielea rece a clădirilor; magnolii de plastic; eşecuri cu gust de îngheţată de căpşuni; istoria ca un miniserial de televiziune. La Atlanta stau în zilele de marţi, miercuri şi joi, iar vineri mă întorc să-mi petrec sfârşitul de săptămână acasă. Este refugiul meu, salvarea mea, da. E casa mea.           Mă întorc la ea şi ştiu că ne-a rămas un oraş pe care l-am clădit noi înşine (în ciuda incursiunilor comerciale pe care le-am pomenit) şi în care i-am primit, ca să-l facă împreună cu noi, pe refugiaţii fără voia lor, pe negrii care nu fugeau liber (dacă se poate spune aşa despre un refugiat) din Africa, ci erau târâţi cu forţa, în lanţuri, din continentul lor.           Uneori, în timp ce mă legăn în balansoar şi-ncerc să înving zăduful imaginându-mi fluviul cel lent, sau când zbor deasupra Atlantei şi-ncerc să disting un vestigiu mistuit de flăcări din trecut, mă întreb, bătrân şi somnolent, dacă ne-am plătit până la capăt vina. Cum o putem lichida? Sau, mai bine spus, trebuie să învăţăm să trăim cu ea la infinit, dat fiind că de ea depinde prosperitatea noastră? Şi care e, mă întreb, perioada de veghe impusă de violenţa istorică? Când ne va fi permis să ne odihnim iarăşi? Arareori mă uit la negrii din Savannah şi le adresez doar cuvintele indispensabile, însă nu încetez să mă întreb, ca un rezumat al istoriei, până unde poate, sau trebuie să se întindă răspunderea mea personală pentru nedreptăţile pe care nu eu le-am făcut?

Ea se aşază, singură şi îşi aminteşte.           Văzu rând pe rând spectrul lui Arroyo şi al femeii cu faţa ca luna şi al bătrânului gringo, trecând prin faţa ferestrei ei. Nu erau fantome. Pur şi simplu îşi mobilizează propriul trecut, cu speranţa că ea va face la fel şi li se va alătura lor.           Dar ei i-a luat multă vreme să realizeze acest lucru.           Mai întâi a trebuit să înceteze să-l mai urască pe Tomas Arroyo pentru că i-a arătat ce ar fi putut să fie, iar apoi pentru că i-a interzis să mai fie vreodată ce ar fi putut să fie.           El a ştiut întotdeauna că ea se va întoarce acasă.           Dar i-a permis să se vadă cum ar fi fost dacă ar fi rămas; iar aşa, ea nu va putea să fie niciodată.           Această ură a trebuit să se cureţe dinlăuntrul ei, ceea ce i-a luat mulţi ani. Bătrânul gringo nu mai era acolo ca s-o ajute. Tomas Arroyo nu mai era acolo. Tom Brook. Ar fi putut să-i dăruiască un fiu cu acest nume. N-avea dreptul să se gândească la un astfel de lucru. Femeia cu faţa ca luna îl dusese cu ea spre o destinaţie fără nume. Tomas Arroyo se sfârşise.           Singurele momente care îi rămâneau erau acelea în care ea a trecut frontiera şi a privit înapoi şi i-a văzut pe cei doi bărbaţi, pe soldatul Inocencio şi pe băiatul Pedrito, iar în spatele lor, îi vine în minte acum, a văzut praful stârnindu-se într-un fel de cronologie tăcută care îi cerea să-şi amintească, ea a fost în Mexic şi s-a întors în ţara ei fără amintiri şi Mexicul nu se mai afla în preajma ei. Mexicul dispăruse pentru totdeauna, dar trecând podul, de partea cealaltă a fluviului, un praf înzestrat cu memorie insista să se stârnească numai pentru ea şi să treacă frontiera şi să poarte cu el arborele mezquite1şi lanurile de grâu, câmpiile şi munţii învăluiţi în fum, marile fluvii adânci şi verzi după care bătrânul gringo a jinduit atât, până la apartamentul ei din Washington, pe malul fluviului Potomac, până la Atlantic, până în centrul lumii.           Praful s-a împrăştiat şi i-a spus că acum ea este singură.           Şi îşi aminteşte.           Singură.           II           — Bătrânul gringo a venit în Mexic să moară. Colonelul Frutos Garcfa le ordonă să înconjoare movila cu lanterne şi să se apuce să sape vârtos. Soldaţii cu torsul gol şi cu ceafa acoperită de sudoare înşfăcară cazmalele şi le înfipseră în pământ, în crângul de arbori mezquite.           Bătrânul gringo: aşa i-au spus bărbatului aceluia de care colonelul îşi amintea acum în timp ce copilul Pedro îi privea fix pe bărbaţii care lucrau în noaptea deşertului: copilul văzu din nou un glonte străpungând în aer un peso de argint.           — Dintr-o pură întâmplare ne-am întâlnit în dimineaţa aceea la Chihuahua şi, deşi nu ne-a spus-o el, toţi am înţeles că se află acolo pentru ca să-l omoram noi, mexicanii. De asta a venit. De asta a trecut graniţa, într-o vreme în care foarte puţini dintre noi ne îndepărtam de locul în care ne-am născut.           Lopeţile de pământ erau nori roşii rătăciţi din cer: prea aproape de pământ şi de lumina lanternelor.           — Ei, americanii, da, spuse colonelul Frutos Garcfa, şi-au petrecut viaţa trecând graniţe, pe ale lor şi pe ale altora, iar acum bătrânul a trecut-o pe cea de la sud pentru că nu mai avea alte graniţe de trecut în propria lui ţară.           — Ia seama cum vorbeşti.           („Şi graniţa de aici, dinlăuntrul meu?” spusese gringa ducându-şi mâna la cap. „Şi graniţa de aici dinlăuntrul meu?” spusese generalul Arroyo ducându-şi mâna la inimă. „Există o graniţă pe care îndrăznim s-o trecem doar noaptea, spusese bătrânul gringo: graniţa diferenţierii noastre de ceilalţi, a luptei noastre cu noi înşine.”)           — Bătrânul gringo a murit în Mexic. Doar pentru că a trecut graniţa. Nu este acesta un motiv suficient? Spuse colonelul Frutos Garcîa.           — Vă amintiţi cum se speria dacă se tăia la faţă atunci când se rădea? Spuse Inocencio Mansalvo cu ochii săi verzi înguşti.           — Sau cât îi era de teamă de câinii turbaţi, adăugă colonelul.           — Nu, nu e adevărat, era curajos, spuse copilul Pedro.           — Pentru mine era categoric un sfânt, spuse râzând femeia numită Garduiia.           — Nu, vroia doar ca lumea să-şi amintească mereu de el aşa cum a fost, spuse Harriet Winslow.           — Ia seama, ia seama la ce spui.           — Cu mult mai târziu, toţi am aflat treptat cum a fost viaţa lui şi am înţeles de ce bătrânul gringo a venit în Mexic. Avea dreptate, presupun. De îndată ce a sosit, a dat de înţeles că se simte obosit; lucrurile nu mai erau ca înainte şi noi îl respectam pentru că aici n-a părut niciodată obosit şi s-a arătat la fel de viteaz ca cel mai viteaz. Ai dreptate, băiete. Prea viteaz pentru ca să-i meargă bine.           — Ia seama la ce spui.           Cazmalele s-au lovit de lemn şi soldaţii s-au oprit o clipă, ca să-şi şteargă sudoarea de pe frunte.           Bătrânul gringo obişnuia să glumească: „Vreau să merg să văd dacă mexicanii ăştia ştiu să tragă drept la ţintă. Misiunea mea s-a terminat şi eu o dată cu ea. Îmi place jocul, îmi place lupta, vreau s-o văd.”           — Desigur, i se citea în ochi despărţirea de lumea asta.           — Nu avea familie.           — Se retrăsese şi străbătea locurile din tinereţea lui, California, unde a lucrat ca ziarist, sudul Statelor Unite, unde a luptat în timpul războiului civil, New Orleans, unde îi plăcea să bea şi să umble după femei şi să se simtă dracul gol.           — Cum le mai ştie colonelul pe toate.