Catalin Hidegcuti scriitor roman proza fantastica SF

— Coridorul sigur. Echipa doi să înainteze!           Cinci siluete îmbrăcate în armuri de luptă, cu puşti de asalt şi lansator de grenade sub ţeavă se mişcară rapid de-a lungul coridorului tăiat în stâncă şi reânforţat cu bare de carbon. Au pătruns într-o sală largă, plină de echipamente sofisticate de cercetare, dar cu nici un apărător uman.           Cum au pus piciorul în încăpere se auzi un piuit şi arme automate se activară din toţi pereţii umplând sala cu gaze otrăvitoare în timp ce altele o umpleau cu proiectile ucigaşe. Dar soldaţii din Forţa de Combatere Planetară erau cu toţii veterani hârşiţi în zeci de bătălii. În câteva minute armele au fost localizate şi scoase din funcţiune cu eficienţă. Doar erau cei mai buni!           Erau FCP.           Adrin Stenval, în centrul de control al fortăreţei aeriene, stătea încordat în faţa panourilor cu monitoare, aparate de localizare şi control prelucrând datele transmise de soldaţii aflaţi în misiune. Enorma fortăreaţă militară plana în apropierea muntelui care, după părerea eşaloanelor de comandă, era refugiul Inamicului Planetar Numărul Unu.           Totul începuse la sfârşitul anului 2009. Timp de doi ani nimic important nu se mai întâmplase în lume. Războiul împotriva terorismului se sfârşise la mijlocul anului 2007 când şeful teroriştilor a fost ucis în timpul unei acţiuni în munţii Pakistanului. Chiar dacă moartea sa îl transformase într-un martir două atentate nereuşite în numele său, scăzuseră apetitul teroriştilor. Tot atunci americanii intraseră şi distruseseră ultimele bastioane care adăposteau terorişti, sau le cumpăraseră alianţele. Cei care continuau să se opună SUA nu mai aveau putere reală în termeni militari şi economici şi astfel 2007 şi 2008 au fost doi ani de pace. Mai existau bineânţeles conflicte sau dezastre locale dar acestea erau uşor de controlat.           Dar în acel sfârşit de 2009 toate s-au schimbat.           Primul semnal a fost folosirea de către lorzii drogurilor a unor noi tehnologii de tip stealth care le permitea să-şi treacă avioanele nevăzuţi chiar sub nasul radarele oficiale. Şi aduceau cu ei noi tipuri de droguri. Degradarea societăţii umane a atins un nou apogeu. În acelaşi timp mai multe ţări mici au început să folosească motoare mult mai performante şi tehnologii de ascundere electronice nemaiântâlnite.           Riposta americanilor a fost rapidă, ei încercând să intre cu trupe speciale în ţările în cauză. Dar se treziră în faţa unei opoziţii puternice din partea ţărilor care nu agreau dominaţia americană, în special China şi Rusia.           Un val de uimire a trecut prin lume deoarece politica Rusiei părea să fie una de apropiere faţă de Statele Unite ale Americii.           Apoi ruşii au împins spre piaţa mondială o grămadă de energie ieftină şi materiale mai bune şi mai rezistente decât cele prezente până atunci. Nu după mult timp la fel a făcut şi China. Piaţa economică s-a schimbat brusc, cunoscând suişuri şi coborâşuri senzaţionale într-un timp foarte scurt, China şi Rusia sărind pe primele locuri ca puteri economice ale lumii.           Următorii trei ani au văzut reinstaurarea războiului rece mai ales după ce spionii americani au fost prinşi încercând să fure tehnologiile secrete ale celorlalţi. Nereuşind şi-au scos propriile produse din seifuri. Tehnologii închise acolo cu ani în urmă considerate nefiind necesare la vremea respectivă.           Organizaţiile teroriste au reapărut folosind şi ele tehnologii avansate, ba chiar foarte avansate: bombe cu radiaţie, explozibili complet indetectabili, rachete de atac de umăr sol-aer cu autonomie de 300 km. Arme cu care s-au impus ca o forţă de luat în seamă în noua lume care se forma. Startul noului război rece fusese dat.           Următorii cincisprezece ani au fost ani de teroare pentru civilizaţia umană. Supraputerile încercau să împartă din nou lumea. Dar de data asta era mult mai greu, deoarece aproape orice stat avea accces la tehnologii care ar fi putut declanşa un holocaust nuclear.           Tehnologia a cunoscut progrese rapide împingând rasa umană, cu, sau fără acordul ei, într-o nouă eră. În cei cincisprezece ani au fost instalate baze pe Lună, în adâncul oceanelor, chiar şi îndepărtatul Marte a fost colonizat de o mică expediţie.           Staţiile spaţiale mici cu puţini oameni la bord care gravitau în jurul Pământului au fost înlocuite cu habitaturi – adevărate oraşe spaţiale. Rusia şi Uniunea Europeană – chiar dacă trunchiată – au devenit o alianţă economică. Evoluţia tehnologică continua într-un ritm uimitor, mai ales din cauză că majoritatea superputerilor pompaseră din nou sute de miliarde de euro/dolari în cercetările secrete.           Numai era vorba de un conflict ce cuprindea doar teritoriul terestru ci de o luptă pentru dominaţia Sistemului Solar.           După cincisprezece ani a apărut o serie de informaţii şi analize extrem de interesante de la cercetători străini şi date de la unele organizaţii teroriste. Toate indicau un fel de sursă comună a inovaţiilor tehnologice vândute ruşilor, chinezilor şi teroriştilor încă din primul deceniu a mileniului trei. Banii şi datele, au fost urmăriţi pe cât se mai putea. Cercetările au scos la iveală posibilitatea ca o singură organizaţie să fie în spatele tuturor mişcărilor.           Le-a trebuit agenţiilor secrete aproape trei ani ca să descopere cine era în spatele tehnologiei. Tot în acest timp a fost constituită – la început cu oarecare reclutanţă din partea participanţilor – şi Forţa de Combatere Planetară. Aceasta a primit însărcinarea să descopere acest nou inamic necunoscut, care activa pe toate planurile: politic, economic, tehnologic şi financiar. Şi care folosea toate mijloacele posibile pentru destabilizare: droguri, violenţă, terorism, acţionând pe întreaga suprafaţă a globului pământesc.

I.           Scara cobora în întuneric, mai bine zis tunelul pe marginea căruia scara spirala dispărea în hăul întunecos de dedesubt.           Pereţii erau acoperiţi cu iederă veştejită şi plină de resturi din pânze de păianjen. Părea că nimeni nu o mai folosise de foarte mult timp. Fiecare treaptă tăiată de către cineva neîndemânatic în stâncă, era plină de asperităţi şi neregularităţi.           Trebuia să fiu atent la fiecare pas ca să nu alunec. Singura lumină provine de la globul sclipitor care pluteşte în faţa mea ghidându-mă în călătoria fantastică pe care o fac aproape fără voia mea.           La un moment dat, după ce tunelul a ajuns la orizontală, el se întrepătrunde cu altele, formând, din câte pot să-mi dau seama, un adevărat labirint subteran.           Pereţii s-au transformat, schimbat. Din piatră au devenit cenuşii, dintr-un material necunoscută care pare la fel de mult energie ca şi materie solidă. În mod inconştient, ştiam că dacă mă abat de la calea mea nu voi reuşi niciodată să mă întorc înapoi acasă. Tunelurile sunt doar o reprezentare pe care mintea mea umană o poate accepta, dacă ar vedea căile în adevărata lor splendoare ar fi distrusă, iar în situaţia mea nu îţi puteai permite să te rătăceşti printre Domenii. Nu îmi amintesc destul de multe.           De fapt nici nu ştiu prea bine de ce mă aflu în această situaţie, ciudată fiind puţin spus, îmi aduc aminte doar de cuvintele „sângele regilor”. Dar expresia declanşează ceva în mine, ceva care mă împinge de la spate, ceva foarte puternic căruia nu pot să mă împotrivesc.           Globul începe să strălucească mai puternic, ori nu mă mişc eu destul de repede pentru el ori am ajuns aproape de capătul călătoriei. Cred că a doua ipoteză este mai plauzibilă, în faţă se zăreşte o lumină palidă care concurează deja cu cea emisă de glob.           În câteva minute drumul meu prin tunel se termină, globul se opreşte la limita ieşirii şi-şi reduce lumina. La rândul meu stau nehotărât câteva momente la ieşire.           Văd clar unde se întrepătrund cele două realităţi. Datoria, şi curiozitatea, îmi cer să merg mai departe.           Îmi iau sufletul în dinţi şi păşesc peste prag şi într-o nouă lume.           Sincer să fiu m-am aşteptat la altceva. Stau într-un oraş de ruine.           Trei ore m-am învârtit în jur fără să găsesc nimic altceva decât clădiri dărăpănate cu pereţi distruşi şi acoperişuri smulse. Nici măcar nu recunosc arhitectura şi sincer să fiu cred că ştiu toate stilurile de construcţii din lumea mea.           Aici, casele nu par a avea mai mult de 15 metri înălţime dar aproape toate sunt lungi, cu forme în mod vag cilindrice. Pe străzi zăceau vehicole abandonate, arată ca nişte gondole dar cu fundul aproape plat şi par să fi avut ceva suspensii pentru plutire. Mă uit mai bine la ele dar nu găsesc nici un panou de control.           După ore de cercetare nu am găsit nimic care să-mi spună ceva cât de puţin despre natura locuitorilor oraşului. Nici o poză, un desen, sau altă formă de identificare vizuală. Am intrat în câteva case dar nici măcar o reprezentare nu am găsit. Ceva părea să fi distrus sistematic toate urmele de civilizaţie.           O amintire sinistră îmi bântuie mintea, văzusem aşa ceva înainte, cu mult în urmă. Atunci fuseseră folosite un fel de fiinţe asemănătoare termitelor în roiuri de sute de mii, doar zburătoare, care consumau aproape orice. Inclusiv fiinţele vii.           Un lucru care mă pune şi mai mult în gardă este faptul că toate vehicolele au bucăţi smulse şi împrăştiate în jur de parcă cineva ar fi muşcat din ele. Şi după forma şi tipul muşcăturii nu par să fie creaturi pe care aş vrea să le întâlnesc.           Oare ce se întâmplase aici?           Îmi continui explorarea de-a lungul străzilor pustii. Poate alţii ar fi fost speriaţi dar nu eu. Nu ştiu de ce. Sigur, sunt neliniştit şi precaut dar curiozitatea pentru nou este mai puternică decât frica. Iar singurătatea nu mă afectează.           Deasupra mea, cerul este acoperit de o pătură groasă de nori cenuşii care filtrează lumina soarelui lăsând lumea într-o penumbră continuă.           Nici un sunet nu sparge tăcerea, nici o adiere cât de mică nu se simte. Totul pare încremenit în timp şi spaţiu.           Ce loc deprimant!           Pe cât posibil mă ţin în umbra clădirilor, chiar dacă cele mai multe sunt ruine îmi vor oferi protecţie de ochi nebineveniţi. Dacă mai există ceva viu pe aici. Ceea ce mă surprinde este că nu văd nici un cadavru, ar trebui să fie măcar ceva oase sau rămăşiţe pe undeva. Sau vre-o urmă de viaţă. Nici măcar şobolani, sau mă rog, ce trece drept mâncători de cadavre pe lumea asta. Sau păsări. Singurele creaturi care par să trăiască sunt nişte insecte ciudate, de feluri diferite, de la cele mici cât un deget până la unele mari cât braţul, părând destul de ameninţătoare, mai ales când îşi desfăceau ciocurile.           Aşa că, prudent din fire, le evitam. Bine că erau puţine. Sunt tot mai sigur că micii devoratori din amintiri au fost folosiţi pentru a steriliza la un moment dat această lume.           În timp ce coboram de pe un morman de moloz, într-una din gondolele distruse văd ceea ce pare a fi o urmă de energie.           Curios, mă apropii. Degetele mele sunt destul de lungi, scotocesc între resturile cutiei metalice de la prova gondolei. Nu e nimic, doar nişte lame de metal mai lungi cu striaţii strălucitoare emiţând o energie statică destul de slabă. Chiar dacă au o lucrătură fină nu îmi spun nimic despre soarta locuitorilor acestei lumi.           Le arunc dezgustat înapoi în gondolă.           Un sunet ciudat se aude din spate, ca o respiraţie. Mă întorc încet cu ambele mâini ridicate ca şi cum aş vrea să boxez. Surprins, văd o creatură de mărimea unui dog danez.

Lumea subterană este de o frumuseţe rară.           Iar printre admiratorii cei mai înfocaţi a minunăţiilor ei se numără dwarfii, gnomii şi duregarii. Pentru ei, lumina aproape inexistentă, lucirile puţurilor de apă care se reflectă în pereţi şi muşchiul moale sunt bucurii inegalabile.           Dar lumea subterană este periculoasă, cei care ajung să o străbată nu au timp să-i cunoască frumuseţile. Iar principala cauză sunt ei.           Elfii întunecaţi.           Lumea subterană este împărăţia lor. Nimic şi nimeni nu mişcă în ea fără să ştie ei. Patrule elfeşti o bat în lung şi-n lat căutând intruşii destul de proşti încât să le încalce teritoriul.           Cele câteva oraşe ale duregarilor şi piticilor care rămân încă independente trebuie să le plătească tribut. Atât în aur cât şi în sânge. O parte din copiii piticilor sunt luaţi pentru a fi crescuţi ca sclavi în fortăreţele elfilor întunecaţi. Unde sunt foarte apreciaţi pentru puterea lor de îndurare şi forţă. Atunci când se întâmpla ca sclavii să lipsească elfii fac câteva raiduri printre vecini. Şi niciodată nu se întorc cu mâna goală.           Cu un pumn de fier şi magie elfii întunecaţi conduc lumea subterană.           I.           Nu toţi erau de acord cu starea de fapt existentă.           — Mişcaţi-vă mai repede, trebuie să închidem intrarea în tunel înainte să fim văzuţi; îndemna un pitic vânjos cu o secure dublă în mână.           Ceilalţi micuţi, cărora li se adresase, lucrau fără încetare şi în scurt timp intrarea în tunelul secundar de unde ieşiseră era sigilată, nu se mai vedea nici măcar o urmă, cât de mică, a trecerii lor prin adâncul pământului.           Micuţii însă nu aveau timp de relaxare, trebuiau să se mişte repede dacă vroiau să rămână nedetectaţi de către duşmanii lor de moarte. Îşi strânseră lucrurile în grabă şi îl urmară pe Damut, un duregar care crescuse în zonă şi cunoştea grotele ca nimeni altul.           Îl urmară în tăcere de-a lungul a mai multor culoare, treceri înguste şi caverne uluitoare până ce dădură într-un tunel strâmt care se contorsiona ca un şarpe prin interiorul pământului. Pe unde coborâră cu greutate.           Damut se opri în faţa unui perete de stâncă şi şopti cuvinte în limba ancestrală a pietrei. Fără nici un sunet stânca milenară se despărţi şi o crăpătură îngustă le permise micuţilor să treacă prin ea într-o peşteră încăpătoare.           După ce trecură cu toţii stânca se închise la loc blocând orice posibili urmăritori.           Peştera era ovală, pereţi neregulaţi din calcar şi granit, cu un capăt mai lung şi îngust, cel opus intrării, spre care cobora lin şi tavanul. Pe fundul peşterii clipocea un bazin cu apă limpede, un pat de muşchi înconjurând bazinul, plantele bucurându-se din plin de prezenţa binefăcătoare a apei pentru a se dezvolta şi trăi. Printre muşchiul brun, chiar la marginea bazinului creştea o specie de plantă bioluminescentă cu frunze late care răspândea îndeajuns lumină ca să se creeze o penumbră liniştitoare.           — Am ajuns şefule; declară Damut trântindu-şi desaga la pământ Dorn, conducătorul cetei de bravi micuţi cercetă caverna cu privirea. Da, avea să fie un loc bun pentru un avanpost.           — Eşti sigur că întunecaţii nu ne vor găsi?           — Aici ne-am ascuns atunci când am scăpat din sclavie, înainte să fim găsiţi şi salvaţi de iscoadele voastre. Tunelurile prin care am trecut fac parte dintr-o mină mai veche de unde s-a extras mitril. De când vâna a secat nimeni nu mai vine pe aici. Doar câte o patrulă din timp în timp. Printre sclavi se zvonea că creaturi din cele mai ciudate şi-au făcut culcuşul prin zonă. Viermi tunelari, hrelinei şi terori de adânc. Niciuna cu care ai vrea să te întâlneşti.           Edwn, un pitic al adâncurilor cu zâmbet şters, armură din mithril, o spadă scurtă la brâu şi o cicatrice de-a latul întregii feţe li se alătură discuţiei:           — De ce n-am putut rămâne lângă poartă? Am fi avut o legătură directă cu cei de acasă. Primeam provizii, ştiri şi noi recruţi.           — Pentru-că eram prea aproape de oraşele elfilor întunecaţi. Până acum trecerile deschise între lumi au fost mici în dimensiuni, prea mici pentru a atrage atenţia. Poarta noastră a fost mult mai mare. Am deschis poarta acolo deoarece nodul de energie bloca puterile scurtătorilor. Dar şi skatii au gărzi la nod. Dacă am fi făcut tabăra permanentă acolo ne-ar fi găsit cu siguranţă până la urmă. Nu uita, suntem aici în misiune de hărţuire. Nu îi putem lăsa să găsească poarta.           *           Ceata de pitici războinici venea de pe Dura, mai exact din adâncurile lumii numite Dura.           În urmă cu multe sute de ani, un clan de duregari (pitici schimbaţi de magia elfilor întunecaţi pentru a fi sclavi mai buni) ţinut în sclavie de elfii întunecaţi din Lassa, una dintre marile metropole ale subteranelor, a încercat să scape construind un portal magteh către o altă lume.           Aventura lor s-a terminat într-un dezastru, portalul a deschis trecerea către o lume infernală, de nelocuit, iar întunecaţii au fost cât pe ce să le descopere tentativa de scăpare. Mii dintre ei au murit acoperind urmele şi dându-le timp celorlalţi să ascundă maşinăria. Descurajaţi, duregarii au lăsat maşinăria care deschidea poarta să ruginească, uitată.           Dar mai târziu, un pitic al adâncurilor, văr cu duregarii a fost găsit de elfii întunecaţi la marginea oraşului. L-au aruncat printre sclavi, doar încă unul în plus la muncă.           Duregarii l-au primit cu răceală, ei nu prea sunt sociabili, la început.           Nu trebuie să mire pe nimeni că sunt aşa dat fiind condiţiile în care trăiesc ei.      Căci duregarii îşi duc viaţa în străfundurile pământului, spre deosebire de pitici care trăiesc aproape de suprafaţă. Sunt vânaţi mereu de către elfii întunecaţi şi de către alte creaturi ciudate ce trăiesc sub pământ.

Ne strunirăm caii oprindu-i la marginea râpei adânci, plină de stufăriş pe o pojghiţă subţire de gheaţă. De aici se vedea departe, până la Munţii Crai în spate şi toată tundra îngheţată în faţa noastră. Aici în Nord iarna îşi face simţită prezenţa devreme şi stă ca la ea acasă aproape tot anul. Vegetaţia ierboasă, ferigi cu frunze late, arbuşti pitici şi iarbă cu fir lung învăţaseră să supravieţuiască. La fel şi puţinele animale care populau tundra.           Aici vântul rece suflă constant făcând frigul şi mai greu de îndurat. Din loc în loc dâmburi golaşe sau coline stâncoase se înalţă stinghere în pustietate întrerupând peisajul înebunitor de monoton.           Era o adevărată aventură să călăreşti prin tundră în aceste condiţii. Mlaştinile îngheţaseră şi dacă nu erai atent te trezeai cu gheaţa spărgându-se sub tine trăgându-te în adâncurile noroioase. Şi dacă scăpai de mlaştini te omora frigul, noaptea fără adăpost însemna moarte sigură. De abia către munţi, începeau să apară copacii înalţi sub care îţi puteai încropi un adăpost.           Căpitanul ridică ochianul şi cercetă îngrijorat tundra:           — Ei bine scribule, informaţiile tale au fost greşite. Nu văd nici un semn de heitani.           Nu ştiu ce să-i răspund. Sappa zburase deasupra tundrei ce se întindea cât vedeai cu ochii şi raportase o armată, sau orice ar fi fost grupurile acelea enorme în care călătoresc ei, îndreptându-se înspre Munţii Crai. Dar asta se întâmpla acum o săptămână.           Armata Liderului de Război Scaltur ajunsese în regiune o dată cu apropierea iernii dar Liderul nu ştia nimic despre duşmanii îngrozitori care apăruseră de la Est. În afara faptului că erau undeva, aici, la Est de Munţii Crai. Necunoscuţi dar puternici.           Atât de puternici încât câteva sute din acei războinici insectoizi decimaseră o întreagă legiune. Inteligenţele care controlaseră creaturile insectoide fuseseră în spatele războiului civil ultimilor ani. Război care costase extrem de scump întreaga civilizaţie.           — M-ai auzit, scribule?           — Am auzit căpitane; i-am răspuns; Dar nu ştiu ce să spun. Au fost văzuţi înaintând prin tundră. Apoi sappa a trebuit să revină la Ammarut. Primii cercetaşi călări au ajuns câteva zile mai târziu. Şi nu au reuşit să dea de ei. Dar încă sunt pe partea aceasta a munţilor. Să fi trecut am fi ştiut. Acum ocupăm singurul punct de trecere. Sunt aici; indicai cu mâna tundra; Şi vor veni. E doar o problemă de timp.           Clar răspunsul meu nu-l mulţumii pe căpitan.           — Vom trece dealurile acelea; căpitanul arătă un şir de coline zimţate la nordest; Poate le dăm de urmă. Contactează tabăra să dăm raportul.           Pe spatele calului meu se află prins aparatul de comunicare într-un harnaşament complicat care-l ferea să cadă sau să se strice de pe urma mişcărilor bruşte. De ştiut cum funcţionează o ştiau doar maşiniştii şi preoţii. Ştiu însă să-l pornesc şi să vorbesc la el. A durat un pic până ce a prins tabăra, apoi imaginea tarabostelui Dopoi plutea deasupra plăcii aparatului.           — Ceva de raportat, scribule?           La început mă deranjase să nu mi se spună pe nume, dar treceam cu vederea fiind singurul scrib care se alăturase cercetaşilor.           — Nimic taraboste. Continuăm căutarea forţei de heitani dar soarta ne este potrivnică. Nu i-am găsit încă. Vom face tabăra la adăpostul Dâmbului Sed, avem cu noi corturi, dar vom avea nevoie de provizii mâine. Ne continuăm mâine căutarea în direcţia dealurilor colţoase.           — Bine. Raportaţi imediat ce faceţi contact cu străinii. Mâine, dacă ţine vremea, voi trimite o sappa în aer să vă aducă proviziile.           — Da, taraboste. Imaginea dispăru.           Căpitanul stătuse la un pas în spatele meu şi auzise ordinele. Erau aceleaşi ordine pe care le urmam de trei zile fără rezultat. Singurul lucru care rezultase era că îngheţaserăm de frig şi eram cu toţii la capătul puterilor. Mai ales eu care nu eram obişnuit cu o astfel de viaţă. Cercetaşii mă ajutaseră pe cât putuseră de mult, încă râdeau când mă aplecam să cataloghez câte o plantă necunoscută, însă mă împrietenisem cu ei.           Dar îmi era extrem de frig şi adormeam adesea în şa.           — Vin!           Urletul venise de la Atins, care se clătina ţinându-se de cap. Cercetaşii îi săriră în ajutor sprijinându-l. Îi îndepărtă violent şi ţinti cu degetul un punct la orizont, deasupra dealurilor.           — Vin!           Smulgând ochianul de la brâu, l-am îndreptat către locul unde ţintea cu degetul. Puncte, multe puncte nedesluşite ce se mişcau asemenea musculiţelor. Şi roiul se îndrepta spre noi, de fapt înspre munţi. Spre trecătoarea Craiului de Munte. Spre tabăra noastră.           Căpitanul le văzu şi el. Îl scutură cu putere pe Atins.           — Ce sunt…?           — Gândacii. Vin! Mulţi… Vin!           Din cele citite ştiam de presiunea enormă şi halucinaţiile pe care le induceau asupra celor Atinşi apropierea de heitani. Speram ca efectul să fie într-un singur sens. Altfel gândacii ştiau exact unde ne aflam.           — Trebuie să ajungem înapoi la tabără; murmurai neauzit de nimeni.           Dar înainte tabăra trebuia anunţată. Pornii din nou aparatul de comunicaţie sperând să se fi reâncărcat îndeajuns pentru o nouă transmisie la atât de puţin timp după ultima.

Fata era mulţumită. La petrecerea, din o discoteca la moda de la marginea oraşului, se distrase bine iar băiatul de care se ţinea era superdragut chiar daca nu prea deştept. Se trase mai aproape de el. Senzaţia de securitate pe care i-o dădea apropierea era plăcută.           Băiatul avea şi el motive sa se simtă bine. O fata frumoasa la braţul sau şi în mod sigur ca era doar începutul.           Fara ca cei doi sa ştie erau urmăriţi. Creatura era de mărime unui dog german şi o fata care ar fi putut aduce a o încrucişare dintre un câine şi un porc sălbatic. Dar aici se termina asemănarea, avea un corp acoperit de o platoşă plina de ţepi iar muşchii aproape plesneau prin ea. Ritul i se mişca în timp ce mirosul sau ultrafin analiza mediul din jur şi prada. Un firicel de saliva i se scurgea printre colţi. Cu o singura sforţare a muşchilor supradimensionaţi străbătu distanta dintre acoperişurile a doua clădiri, se opri pentru a mirosi din nou prada apoi sari din nou. Acum se aflau în raza sa de vedere, aştepta doar semnalul pentru a ataca. Nu avu mult de aşteptat.           Tinerii ajunseră într-un loc unde strada era mai prost luminata, umbrele devenind din ce în ce mai lungi şi mai persistente. Băiatul strânse fata mai aproape sperând la un sărut. Dar timpul lor se terminase. Umbra trecu prin aer şi ii dărâmă la pământ. Înainte sa se poată dezmetici creatura musca din capul băiatului, sânge şi creieri explodară în toate direcţiile. Trupul se mai scutura în câteva spasme scurte dar era deja mort. Fiara continua sa muşte din cap în timp ce fata tremurând cu mina la gura de-abia găsi puterea de a se tiri cit mai departe de masacru. Bestia îşi ridica capul masiv când o simţi ca se îndepărtează prea mult şi emise un sunet înfundat din git arătându-şi colţii.           — Tsk, tsk, ce mizerie.           Una dintre umbre prinse substanţă şi deveni un bărbat bine îmbrăcat într-un costum de culoare cenuşie la ultima moda. Mângâie bestia pe cap, care scoase un sunet asemănător cu cel a unei pisici când toarce, apoi se apropie de fata. Aceasta ar fi vrut sa fuga dar propriul corp nu o mai asculta de parca devenise de piatra.           Bărbatul în mingie fata, mina coborându-I pina ajunse deasupra inimii.           — Suflet tânăr, energie pura, va fi un adevărat festin. Bruto ai grija de prietena noastră.           Bestia îşi arata colţii şi începu sa mârâie. Se pregăti de salt. Toţi muşchii din corp i se încordară şi sari. Ochii fetei se măriră de groaza în timp ce strigatul ei de groaza pieri în întuneric. Dar bestia nu ajunse niciodată la ea, în mijlocul saltului fu interceptata de alta umbra care o proiecta într-un zid.           — Ajunge.           Noua umbra se dovedi a fi un om îmbrăcat simplu în haine largi cu o pelerina pe spate. Jumătate din fata ii era ascunsa sub gluga iar cealaltă sub o masca de obraz. Mâinile ii erau protejate de o pereche de mânuşi de piele fara degete.           — Nu te saturi Malaras de atâta moarte?           Bărbatul în costum privi spre creatura lui care începea sa se mişte din nou revenindu-şi de pe urma ciocnirii cu cărămizile din care era făcut zidul, apoi îşi transfera întreaga atenţie spre noul-venit.           — De ce te bagi unde nu te priveşte Călătorule. Nu este lumea ta. Ce-ţi pasa ce se întâmplă cu creaturile astea primitive? Pleacă şi găseşte-ţi alt colt liniştit unde să-ţi spui poveştile.           — Nu te pot lăsa sa continui. şi în plus este o dimensiune artificiala, nu ştii cine a creat-o.           — Nu contează. E destula substanţa pentru ce am eu nevoie, oricun oamenii sunt condamnaţi. Ii interesează doar banii şi sexul, îşi pierd interesul fata de restul lucrurilor. Aproape în fiecare zi iau numele Lui în derâdere. In curând lucrul cel mai important pe care il au, imaginaţia, va fi pierduta, vor deveni nişte automate. Ura şi invidia care ii macina va face restul. Deja sunt pierduţi.           — Poate, demonule. Poate ai dreptate, poate sunt pierduţi. Dar speranţa inca exista printre ei sunt cei care vad în lumea sufletului, cei care nu şi-au pierdut legătura cu El, cei care pot sa se bucure de adierea vintului, de zborul vulturilor prin văzduh şi de bucuriile celor din jur. Cit timp ei vor exista tu însuţi eşti în pericol de a fi aruncat înapoi de unde ai venit. Ţi-e frica demonule.           Demonul începu sa rida, un ris care il făcea sa tremure în întregime iar acel ris il schimba. Mâinile începură sa crească, gheare ţâşniră acolo unde înainte erau degete, costumul exploda din interior, muşchi acoperiţi de piele verde îşi făcură loc printre rămăşiţe. Încetul cu încetul tot corpul I se schimba pina ajunse la forma lui originala. Adică o creatura de trei metri înălţime cu nişte picioare ca trunchiul de copac şi braţe care puteau tăia otelul iar pe spate aripi de liliac care puteau sa il poarte oriunde în lume în câteva minute.           Sirene de politie se făcură auzite în apropiere, multe, foarte multe.           — Mi-am luat libertatea de a chema politia sa vadă ce e cu tine – rânji Călătorul           — Prostule. Am eu grija de tine, iar ei – arata cu mina spre umbre – vor avea grija de prietenii tai.           Un gabarezu (un demon de trei metri înălţime cu aripi imense de liliac şi cu mai multe coarne pe cap) şi un corungan (o creatura de doi metri înălţime cu un cap ce semăna cu cel a unui taur şi pe umeri avea doua membre lungi de treizeci de centimetri care se terminau cu nişte guri fara dinţi) păşiră înainte din umbre şi se îndreptară spre maşinile de politie care se opriseră la marginea aleei. Poliţiştii rămaseră cruciţi când văzură creaturile parca ieşite din cele mai negre coşmaruri a lor dar erau numeroşi şi se îmbărbătară unii pe alţii sa înainteze.           Primele focuri au fost trase în aer dar monştrii nu se opriră. Corunganul îşi ridica gurile de pe umeri şi trimise un torent de foc peste o maşină de politie. In doar câteva secunde aceasta se transforma într-un morman de fiare fumegânde. Ce mai rămaseră din poliţişti deschiseră focul din plin, cei doi demoni fiind umpluţi cu gloanţe. Ceea ce nu ştiau poliţiştii era ca pielea lor era mult mai rezistenta decât orice armura şi ii apara nelăsând nici un glonţ să-i rănească grav. Gabarezul îşi folosi şi el puterile psihice, poliţiştii apucaţi de o groaza subita o luară la fuga în toate direcţiile, doar câţiva mai viteji sau mai nebuni rămaseră sa lupte. Sau cei mai prosti după cum demonstra corunganul revărsându-şi asupra lor şuvoaiele de foc în timp ce gabarezu ii sfârteca cu ghearele sale extrem de ascuţite.           — Ii vezi, fug ca nişte animale speriate – rise demonul – şi tu vrei sa ii salvezi. M-am saturat de tine. Omorâţi-l; le comanda celor doi servitori a sai.           — Credeam ca vrei sa ai grija personal de mine.           — Sunt satul de tine. Omorâţi-l odată, eu am grija de fata.           Cei doi se apropiară de Călător pregătindu-se de atac. Acesta nu se mişca de pe loc, îşi duse braţele lângă corp în forma în X apoi cu o mişcare brusca le depărtă în fata deschizând pumnii şi rosti o porunca. Aerul din alee se trase în jurul demonilor, se auzi un sunet ca o pocnitura şi cei doi demoni dispărură fara urma.           — Drăguţ truc, ma bucur ca l-am învăţat – mormăi Călătorul.           Demonul ajunsese lângă fata când îşi dădu seama de dispariţia celor doi subalterni. Enervat se întoarse către Călător.           — Începi sa ma plictiseşti. Ma voi ocupa de tine chiar acum.           Călătorul nu-l baga în seama. Degetele sale trasară rapid un simbol în aer. Zeci de funii de lumina albastra apărură în jurul demonului legându-l fedeleş. Dar funiile nu erau destul de puternice pentru a-l retine mult timp. Cu un urlet de furie acesta se încordă şi funiile explodară diparind.           — Tâmpitule, crezi ca vei reuşi sa ma opreşti? Eu sunt Malaras. Unul dintre cei Înalţi, te voi face fărâme!           Cu o viteza nebuna demonul sari la atac ridicând ghearele pentru o prima lovitura. Nimic de pe aceasta lume nu putea rezista acelor gheare care ar fi trecut prin cel mai rezistent otel ca prin brânză.           Călătorul se dădu în spate şi rosti o Porunca trasând un nou simbol în aer. O lumina strălucitoare il înconjura pe demon paralizându-l. Ştia ca vraja nu va rezista puterii demonului pentru mai mult decât câteva secunde, dar cele câteva secunde ii ajunseră, o lama scurta ii apăru în mina şi-o împlânta în pieptul demonului.           Pe o raza de un cartier în jur se auzi urletul de durere a demonului. Oamenii se ascundeau sub paturi, dulapuri, în subsoluri, oriunde credeau ca pot scăpa de urletul care pusese frica pura în adâncul sufletelor lor. In aleee demonul se zbătea, urla, lovea în jur cuprins de durere. Nici nu putea sa scoată pumnalul din piept. De fiecare data când încerca o lumina alba il ardea pe tot corpul. Călătorul trecu pe lângă demon şi se apropie de fata. Bruto încerca sa intervină dar un alt set de funii apăru şi il lega bine. Se zvârcoli el încercând sa le rupă dar Călătorul se saturase şi arunca în creatura un bolt de foc care il transforma în cenuşă pe loc.           — Idiotul, remarca el în timp ce îşi trecea mina peste fata fetei. Aceasta intra automat într-un somn adânc – Dormi, când te vei trezi nu îţi vei mai aduce aminte de nimic.           Propriile sale puteri începeau sa slăbească. Trimiterea demonilor înapoi de unde veniseră şi paralizarea lui Malaras ii luaseră mai multa energie decât crezuse. Intre timp demonul reuşi să-şi scoată lama din piept şi o aruncase pe jos. Acum se sprijinea de un perete încercând să-şi revină.           — Buna lama, nu-I asa? Călătorul ridica mina şi lama ii reveni cuminte, ca la ordin în palma – E sanctificata de către preoţii din ceruri, făcută special pentru lupta împotriva rasei tale.           Demonul scoase un sunet înfundat din git şi se ridica în picioare.           — Te voi rupe în bucăţi, ne-am jucat destul.           În mâini ii apăru o sfera de foc negru pe care o arunca în Călător.           O aura albastra-alb il înconjura pe Călător şi mingea de foc se împrăştie într-o ploaie de scântei când o atinse. In rest nici un efect poate doar o diminuare a aurei. Călătorul nu mai aştepta. Daca lupta mai continua mult demonul avea sa câştige, avea mult mai multa putere la dispoziţie. aşa ca porni la atac. O noua sfera il lovi pe la mijlocul distantei dintre ei dar armura de forţă il proteja în continuare. Demonul încerca atunci o lovitura de sus în jos cu ghiarele dar pe braţul Călătorului se materializa un scut şi-l ajuta sa deflecteze lovitura în timp ce împlânta cuţitul în pieptul demonului, o data, de doua ori.           La fiecare lovitura se adauga şi puterea sa proprie. Energie albastra care il şocă pe demon şi-l făcea să-şi piardă forţele. Lama intra în bărbia demonului aruncându-I capul pe spate apoi cu o mişcare rapida ii taie un brat care inca încerca să-l rănească. Dar şi puterea Călătorului se dipersa cu fiecare împunsătura. Adunându-şi forţele împlânta adânc lama exact în centrul demonului după care rosti cuvintele care aveau sa trimită demonul inpoi în planul realităţii din care venise fara putinţă de a se mai întoarce. Asta daca era destul de extenuat incit sa nu se poată împotrivi. Demonul ştia asta şi se zvârcolea sa scape, fiecare cuvânt insa il lovea psihic cu puterea unei avalanşe forţându-l sa stea pe loc. O lumina albastra il înconjura pe demon de parca sute de tentacole traznet se ridicau din sol să-l traga în jos, unde sub el apăruse un vârtej întunecat.           — Ma voi răzbuna Călătorule – mai apuca sa spună înainte ca sa fie înghiţit de vârtej.           Aleea redeveni întunecată. Călătorul stătea şi privea în jur. Nimic nu mai rămăsese în urma demonilor, doar cenuşa ce fusese cu câteva minute înainte Bruto şi care era împrăştiată de vint. Cadavrul băiatului inca zăcea pe caldarâm, pentru o secunda se gândi ce va crede politia dar gândul trecu repede, îşi îndreptă atenţia spre fata. Aceasta dormea liniştită şi când avea sa se trezească nu avea să-şi aducă aminte de nimic.           „S-a terminat” mai gândi el. In depărtare se auzeau din nou sirenele poliţiştilor care îşi făceau curaj sa vina înapoi. „In timp va deveni doar o legenda”. Se apleca şi puse în mâinile fetei un inel. „Poate o va ajuta sa vadă mai bine. Poate va aduce şi alţii în lumina.” Timpul bătăliei se apropia pentru ei, astfel le dădea o şansă pentru cei câţiva care vor şti să-şi găsească salvarea.           „M-ai întrebat de ce ii ajut demone, o fac deoarece ii ei zace posibilitatea unor lucruri nemaivăzute şi nemaiauzite în aceasta lume, dar din păcate mai întâi vor trebui să-şi deschidă inima.” filosofa Călătorul în timp ce completa o noua vraja. Un portal apăru lângă el deschizând calea spre Nexus. Pasi în portal cu sufletul împăcat. Îşi făcuse datoria.