Recent Posts
Posts
I.           Elipsoidul de culoare maro întunecat, din material asemănător lemnului, cu ieşituri-crengi ca nişte braţe, explodă pe cerul noros într-o străfulgerare de energie marcând ieşirea extradimensională.           Energii albastre apărură la extremităţile braţelor stabilizând elipsoidul în aer.           Şi nu prea. În interior, Ras se răsucea incomfortabil pe locul asemănător scaunelor pentru pasageri pus la dispoziţie de arhitectul vasului ciudat.           — Asta nu este ceea ce aş numi un zbor plăcut! Îşi făcu el cunoscută indignarea tovarăşilor săi           — Este împrumutată. Îţi ia ceva timp să înveţi pilotarea unui sai-ner; răspunse fiinţa ectoplasmatică mânuind comenzile magice ale vasului.           Mânuind fiind un fel de a spune. Asurul exista în matricea magică de la prova sai-nerului, matrice controlând atât materia cât şi energia vasului. Într-un anumit sens pilotul, odată ce se integra în matrice, devenea vasul. Ceea ce ar fi fost foarte greu pentru o fiinţă nonenergetică.           Chiar şi asurul se chinuia cu comenzile. Odată stabilizaţi în aer înveli sai-nerul într-o piele de invizibilitate. Populaţia indigenă nefiind obişnuită cu nave zburătoare nu doreau să-i alarmeze           — Doar du-ne întregi la locul de întâlnire; Ossian indică un punct pe harta magică plutind lângă pilot.           Braţele se energizară împingând vasul peste vârfurile copacilor înalţi. Sai-nerul se aşeză într-o poiană largă, braţele servind drept suport în iarba înaltă a junglei ce se întindea în toate direcţiile. Asurul folosi simţurile sai-nerului.           — Câteva forme de viaţă inteligente la marginea junglei; zise el.           — Să sperăm că sunt gazdele noastre; Ossian atinse runa de deschidere a rampei.           Îşi luară precauţii în timp ce păşeau afară, Alkanor ridicând un scut în jurul aventurierilor ieşiţi afară. Ras şi Kinon luară poziţii pe flancuri. Înainte de a coborî Alkanor le făcu semn pasagerilor înghesuiţi în spatele vasului să aşteapte.           De la marginea junglei, văzându-l pe Ossian, ieşiră o duzină de fiinţe. Una, două le recunoscu imediat, vettoni: fiinţe înalte de doi metri, membre groase, piele galbenă, patru braţe, având pe obraji un fel de tentacole subţiri. La fel şi pe spatele gambelor. Restul fiinţelor erau mici, negre, păroase. Ossian îi ştia drept ikalli.           Din câte ştia Alkanor nu erau periculoşi. Nivelul tehnologic şi magic scăzut, dar niciodată nu puteai ştii cu siguranţă. Viziunea magică a elfului întunecat arăta că totul era liniştit.           Ossian începu să vorbească cu băştinaşii. Cei mici gesticulau mult şi arătau mereu înspre vest, unde pitiţi după norii groşi se vedeau creste înalte încununate de coroane de zăpadă.           — Ras, Kinon. Vreun semn că sunt probleme? Murmură el prin comunicarea magică.           Ambii răspunseră negativ. Alkanor ajunse lângă grupul de fiinţe.           — Despe ce este vorba? Întrebă în dialectul lor secret.           — Cei care ne-au contactat spun că este vorba de o forţă răuvoitoare care le distruge lumea.           — Tot timpul este vorba de forţe răuvoitoare; răspunse zeflemitor Alkanor.           — După câte mi-au spus cred că este vorba de ceva serios. După ce asigurăm zona, vom aşeza tabăra aici. Satul lor este aproape. Şi pune la treabă auxiliarii.           — Dacă Corrigan te aude vorbind aşa, te doboară cu un singur pumn!           — Doar spune-le să aşeze tabăra. Şi să auzim ce au de spus gazdele noastre.           Elful întunecat se întoarse la navă. Asurul eliberase comanda şi intrase în armura complicată pe care o purta în medii considerate de el ostile.           Pasagerii din spate discutau între ei în şoaptă, pe cât de în şoaptă pot vorbii piticii.           Cu muşchii bine formaţi şi putere enormă, ca un perete de stâncă, o legendă şi printre pitici Corrigan se juca cu ciocanul greu creat chiar de el. Împodobit cu rune şi protecţii magice o singură lovitură de ciocan dobora un gigant, lucrase la el timp de zece ani. Alţi doi pitici zăceau în grămada de cutii pline de echipamente şi aparate de alchimie pe care le căraseră după ei. Sub ei se găsea cala unde se odihnea sania-pământ.           Lângă pitici, Nyras, misticul elfilor albi îi privea cu mirare, nu avusese ocazia să cunoască modul piticilor de-a glumi. Adus de curând de Ossian elful alb nu participase la vre-o misiune cu aventurierii, Nyras se dovedea a avea calităţi de arcanist dar era aplecat spre arta puterilor naturii. Studiase alături de copacii bătrâni care îşi trimiteau cunoştiinţele de la o generaţie la alta timp de sute de mii de ani.           — Facem tabăra aici. Hai Corrigan, la treabă!           Piticul se uită la Alkanor chiorâş dar se ridică de pe lada pe care şezuse atât de comfortabil.           — L-aţi auzit pe elful întunecat! Face pe şeful, ca toţi din rasa lui. Dar ăsta este de partea noastră aşa că să-l ascultăm, fraţilor.           Piticii se puseră pe lucru. Cutiile fură descărcate în linişte, având ajutorul lui Alkanor şi Nyras, care însufleţi golemi de lemn şi pământ să-i ajute cu lăzile grele.           Instalată repede tabăra era protejată de inscripţii şi simboluri puternice. Dacă vre-o forţă duşmană se apropia aventurierii ar fi aflat de îndată. În plus Alkanor fortificase linia de apărare folosind o vrajă de paralizare. Oricine s-ar fi apropiat de tabără rămânea paralizat pentru scurt timp.           Între timp, piticii instalară un aparat de măsurare magteh. Urma să le ofere răspunsuri despre lumea în care se aflau: atmosferă, gravitaţie, nivel de toxicitate, câmpuri energetice de diferite tipuri.
Şarpele de metal înainta sub soarele arzător fara sa dea semne de oboseala. Punctuleţe mici ca nişte musculiţe il însoţeau învârtindu-se în jurul sau.           „Sunt multi” gândi cercetaşul în timp ce îşi plimba luneta de-a lungul şirului de soldaţi înzăuaţi. Flamuri se înălţau de-a lungul coloanei din loc il loc arătând principatele care îşi aduseseră soldaţi în lupta. Cercetaşul le recunoştea pe toate. Spre suprinderea sa văzu unele care aparţineau unor regi de departe care în mod normal nu ar fi avut nimic de-a face cu acest conflict.           „Se pare ca multi nobili sunt îngrijoraţi de acţiunile printului nostru” murmura el în timp ce se întoarse la adăpostul pădurii unde il aştepta calul legat de un copac. Încaleca repede şi-şi împlântă călcâiele în burta calului, trebuia sa duca neapărat vestea sefului sau, duşmanii tocmai se imultisera.           Encampamentul burgunzilor era aşezat pe nişte dealuri line, lângă un râu putin adânc şi mlăştinos. Nu era o tabără pusa în graba ci şi locul de campare a trupelor pe timp de iarna. O mulţime de cabane lungi de lemn formau străzi late trase geometric. Butoaiele deveniseră o comoditate rara deoarece erau folosite pentru a face coşuri. Era o preocupare evidenta şi pentru interiorul cabanelor, soldaţii îşi construiseră bănci, mese, scaune, făcuseră totul pentru a le face cit mai confortabile. Cei care nu făcuseră rost de lemn întinseseră corturile dar pe dinăuntru le căptuşiseră cu tot ce găsiră inclusiv piei de animale sau blănuri.           Dar acum, primăvara sosise şi soarele topise de mult ultimele urme de zăpadă. Era timpul ca războiul sa reînceapă.           Cabana printului era mai mult un mic fort la intrarea căruia se înălţau doua stindarde. Unul cu leul de munte roşu pe fondul alb, cel al printului iar celalalt cu braţele unite ale Parlamentului.           Cercetaşul fu primit imediat.           Printul Eldertarh stătea în spatele unei mese de lemn şi citea un raport asupra stării de înarmare a armatei din nişte documente în timp ce imagini ale zonei primite de la observatorii tehnologici se roteau în un holglob. Comanda printului asupra armatei parlamentare era contestata de către unii deoarece avea doar 33 de ani. Este prea tânăr şi fara experienta, spuneau unii parlamentari. Dar alti generalii mai bătrâni ii recunoşteau meritele şi capacităţile de comandant. Iar nobilii inca mai aveau putere şi în noul stat.           Cercetaşul dădu raportul cu voce sigura şi având grija sa nu omită nimic. La un moment dat printul il opri şi trimise pe cineva să-l aducă pe Caltras, sfătuitorul sau şi pe Arfeldal unul dintre cel mai încercaţi generali a sai.           După ce asculta tot raportul Caltras ofta:           — Se pare ca revoluţia noastră atrage atenţia tuturor prădătorilor din jur.           — Le este frica ca revoluţia sa nu se răspândească şi în regatele lor; comenta Arfeldal           — Trott nu se va mai retrage, ştie ca daca pierde regatul sau va înceta sa mai existe. Aici se va da bătălia decisiva. Daca ii învingem aici, atunci suntem asiguraţi. Revolte vor izbucni în regatele din jur. Iar noi ii vom ajuta. Poate vom reuşi sa consolidam Vechiul Regat.           Vechiul Regat era primul regat format de oameni după luptele dintre zei în ceruri şi ocupa întregul continent. Dar după moartea primului rege se destrămase repede.           — Ar fi mai bine sa chemam toţi căpitanii spuse Caltras           — Sunt de acord. Va trebui sa ne pregătim strategia de lupta.           Curând toţi comandanţii de trupe a armatei parlamentare se aflau în încăpere. Printul le spuse despre venirea întăririlor în tabăra regaliştilor. Cu toate ca se arătară îngrijoraţi putini se gândeau ca ar fi posibil sa se retragă.           — Dafur regimentele tale sunt gata? Întrebă printul           — Da, ieri a sosit şi ultimul transport de arme. Suntem gata. De abia aştept sa testam noile arme în lupta.           — Rupert, cavaleria mercenarilor?           — Este aici, a costat mai mult decât credeam dar i-am adus.           — Excelent. Lupta o vom da aici „ spuse el arătând un punct pe harta nu departe de tabără „ Vom avea flancul sting acoperit de râu iar dreapta va fi în pădure exact cum am plănuit. Adaran vreau sa iei ceata ta la hărţuială. Aveţi grija, nu vreau sa va expuneţi, doar să-i neliniştiţi un pic şi sa le cauzaţi insomnii.           — S-a făcut prinţe, vor fi obosiţi şi nedormiţi, garantez eu pentru asta.           La comanda printului Adaran îşi strânse ceata de cavaleri. De fapt se deosebeau enorm de cavalerii din regate care inca purtau armuri grele şi elaborate iar în lupta foloseau spade de doi metri ca sa te reteze pe loc. Cavalerii lui erau fii de nobili scăpătai sau mici comercianţi care foloseau din plin tehnologia ciudata care făcea valuri în lumea civilizata. Caci după războiul din ceruri care se dăduse cu 300 ani înainte oamenii găsiseră mai multe obiecte stranii căzute la pământ. Din acele obiecte alchimiştii reuşiseră sa recupereze lucruri uimitoare şi reuşiseră sa şi copieze exact unele tehnologii pe care le foloseau, chiar daca nu prea ştiau exact cum funcţionează. Ei purtau zale uşoare, scuturi mici de-a lungul braţului şi săbii scurte la brâu. şi mai important aveau lănci energetice grele cu care făceau prăpăd deoarece învăţaseră, timp de ani întregi, sa le folosească la perfecţiune. Erau profesionişti.
I.           Fugarul încerca să pună o distanţă cât mai mare între el şi urmăritori. Harpiile îi pierduseră urma în pădurea deasă şi nu le mai auzea ţipetele înfricoşătoare deasupra sa. Din păcate nu erau singurii lui urmăritori, urletele bestiilor de vânătoare se auzeau tot mai aproape.           Încercând să-şi piardă urma intrase în râul de munte ce se învolbura de-a lungul pădurii şi o luase prin apă către vale. Magika însă transformaseră, cu ajutorul vrăjilor lor infernale creaturile, dezvoltându-le inclusiv mirosul care acum nu mai putea fi păcălit.           Verifică din fugă buzunarele şi centura. După cum se aşteptase nu mai avea nici un glonţ. Singurele cartuşe rămase erau cele din pistol, cinci, ultima dată când le numărase. Mai avea şi puşca pe spate, care îl incomoda la fugă, dar nu vroia în nici un chip să o abandoneze. Armele deveniseră extreme de rare după Ridicare, prea rare ca să fie lăsate în mâna celor ce îi serveau pe vrăjitori. Dar nici în ea nu mai erau gloanţe, ultimul îl descărcase în burta unui thrall când scăpase din castel.           Se gândi să lupe cu urmăritorii lui, ultima oară când îi văzuse erau cel puţin patru bestii şi şase thralli. Gând care trecu repede, chiar dacă nu aveau arme automatice Adrian nu vroia să se pună cu ei, văzuse de prea multe ori cum armele de foc pierd lupta împotriva bestiilor şi a magiei.           Alunecă pe marginea unei râpe ascunse de tufişuri şi se rostogoli fără putinţă de a se prinde de vre-o rădăcină, sau vre-o ramură de copac. De oprit se opri la baza râpei cu faţa în noroi. Încercă să se ridice dar mâna sa alunecă în noroi şi căzu înapoi. Înjură din plin toţi zeii pe care îi găsi în memorie, nu se lăsă nici pe el pe dinafară, pentru prostia de a fi acceptat misiunea. Urletul câinilor se auzi şi mai aproape. Îşi şterse faţa şi trase pistolul de la brâu. Confruntarea devenise inevitabilă.           Se ascunse într-un tufăriş des şi se pregăti de luptă. Dacă ar fi putut răpune bestiile înainte ca ele să-şi dea seama unde este, avea o şansă. Îşi concentră întreaga voinţă către un singur scop, să omoare înainte de a fi omorât. Încă de mic îşi dăduse seama că dacă îşi canaliza voinţa, corpul şi mintea sa avea să răspundă mult mai bine, chiar şi inamicii săi parcă îşi pierdeau elanul.           Un mârâit înfundat anunţă apariţia câinilor.           Două bestii apărură la marginea râpei. Corpurile le erau acoperite cu o blană groasă, prin ea se vedeau spini otrăviţi care se ridicau din coloana vertebrală. Colţii şi ghearele lor ascuţite puteau rupe cu uşurinţă chiar şi metalul.           Una dintre ele îşi ridică capul şi scoase un urlet înfiorător.           Adrian strânse şi mânerul pumnalului pe care îl avea în teacă, prezenţa lamei îi dădu curaj. Ridică pistolul şi ţinti. Privirea roşu aprins a bestiei îl căuta şi ea. Pentru o sutime de secundă privirile lor se întâlniră şi omul văzu nebunia sângelui în ochii animalului.           Nu stătu pe gânduri şi apasă trăgaciul. Capul bestiei fu împins în spate de puţinele puncte slabe ale bestiei. A doua creatură năvăli ca o avalanşă şi îl lovi în plin aruncându-l la pământ. Creatura încercă să-i prindă gâtul în fălcile puternice.           Cu greu Adrian reuşi să-i oprească fălcile şi îi puse genunchiul pe piept aruncând-o peste cap. Mai trase în grabă un glonţ dar tremuratul mâinii făcu ca proiectilul doar să zgârie pielea atacantului său.           Şi ceilalţi urmăritori îşi făcură apariţia. Patru vânători îmbrăcaţi cu haine groase şi veste din piele tăbăcită şi care fluturau sălbatic suliţe şi săbii. Cu ei aveau doi câini transformaţi şi care mârâiau arătându-şi colţii la fugar. Animalele scăpate din lesă coborâră panta cu salturi scurte, îl înconjurară şi se pregăteau să atace, thralii, care nu prea aveau chef să lupte rămâneau în spate lăsând bestiile să-şi facă treaba.           Deodată cu toţii încremeniră. De parcă timpul se oprise pentru ei. Un călăreţ apăru pe marginei râpei stăpânindu-şi cu uşurinţă armăsarul alb pe care îl călărea.           — Adrian Stormfire, vino cu mine; porunci figura cu o voce bubuitoare.           Corpul i se mişcă fără să vrea şi se apropie de călăreţ. Adrian încercă să se lupte cu puterea care pusese stăpânire pe el dar era ca şi cum ar fi încercat să stăvileşti un vulcan.           Era imposibil.           Când ajunse lângă el, călăreţul ridică toiagul în aer şi rosti câteva silabe formând o vrajă. O lumină strălucitoare îi învălui şi-i duse cu ea sub forma unor licurici orbitori.           Adrian se trezi pe un pat de piatră.           Se afla într-un fel de chilie din piatră neşlefuită de trei pe trei metri înaltă de încă vre-o trei. Patul pe care zăcea era tăiat tot în piatră şi acoperit cu mai multe rânduri de blănuri. Restul încăperii era mobilat cu obiecte din lemn masiv care păreau foarte vechi. Dacă Adrian ar fi trăit într-o lume unde informaţia ar fi fost liberă ar fi ştiut să încadreze istoric stilul mobilierului. Era german, sec XVIII.           Revenindu-i puterile, tânărul se ridică cu greutate din pat. Pe un scaun se aflau nişte haine (ale lui dispăruseră), neavând ce face Adrian le încercă. Observă cu surprindere că i se potriveau de minune. Erau haine uşoare, dintr-un material asemănător cu blugii. O pereche de pantaloni largi, un tricou şi o tunică cu mâneci lungi care se strângea la brâu cu o curea, dar continua în jos cu vre-o treizeci de centimetri, toate de culoare albastru închis. Tunica avea în dreapta sus un semn ciudat, ca un disc de soare înaripat care contrasta prin culoarea sa albă.           Pe spătarul scaunului se găsea o centură lată cu multe buzunăraşe. Adrian o strânse în jurul taliei şi îşi dădu seama că putea să ţină o mulţime de lucruri chiar dacă acum toate buzunăraşele erau goale.           După ce termină de îmbrăcat se gândi să arunce o privire şi în dulapuri, să-şi caute lucrurile pe care le avusese. Dulapul era plin de haine asemănătoare cu cele pe care le purta dar de mai multe mărimi. Acolo se găseau şi armele sale. Luă pistolul şi verifică imediat butoiaşul. Gloanţele erau tot acolo. Lăsă puşca la locul ei dar luă pistolul şi-l puse la brâu, tot acolo prinse şi pumnalul.           Satisfăcut de echipamentul său, încercă uşa.           Era deschisă.           Dădea într-un coridor, care la stânga se termina la câţiva metri într-un perete de stâncă dar în dreapta continua până la un cot după care nu se mai putea vedea. Singura lumină provenea de la lampioane ce aveau în centru cristale strălucitoare.           Adrian auzise de astfel de dipozitive pe care le foloseau magika şi care puteau fi reâncărcate direct cu putere magică. La lumina cristalelor văzu că de-a lungul coridorului mai erau două uşi la fel ca şi a sa, dar nu le încercă. Într-un mod extrem de ciudat era împins mai departe. Îşi continuă cercetarea de-a lungul coridorului.           Imediat după ce trecu de colţul coridorului dădu într-o încăpere largă, tăiată în stâncă, înaltă de peste patru metri şi care avea cel puţin patruzeci de metri pătraţi. Dar nu era goala. Era mobilată şi aranjată în aşa fel încât părea foarte confortabilă. Unul dintre pereţi era acoperit de arme vechi, de la pumnale frumos lucrate în fildeş până la săbii grele de doua mâini. Alt perete era acoperit cu rafturi după rafturi pline de pergamente şi cărţi vechi. Temător se apropie de un piedestal impresionant din centrul camerei care în partea superioară avea un suport pentru cărţi.           Pe suport se afla o carte deschisă, a cărei coperţi lucrate cu grijă din tergu, lemn viu, iar paginile erau dintr-un fel de pergament mai gros decât hârtia. Fiecare pagină scrisă într-o limbă ciudată iar din loc în loc erau desene extraordinar de frumos lucrate cu o atenţie deosebită la cele mai fine detalii. Când atinse cartea un fior electric îi trecu prin corp de parcă ceva din paginile cărţii reacţionase la prezenţa sa.           — Este cartea magică a lui Merlin; îi şopti cineva din spatele lui Viteza cu care Adrian intră în poziţia de luptă îl uimi şi pe el, însă bătrânul care apăruse ca prin minune lângă el nu avu nici o reacţie şi îl privea cu înţelegere.           — N-am vrut să te sperii tinere, credeam că vrei să ştii de unde vine cartea.           — Cine eşti? Adrian privea în jur încercând să-şi dea seama dacă mai erau şi alţii ascunşi în umbre sau era doar bătrânul în încăpere.           Dacă era numai bătrânul atunci un atac rapid l-ar fi scos din joc, nu părea tipul de luptător. Ceva însă îl oprea.           Bătrânul a fost cel care îl smulsese din mijlocul urmăritorilor, asta însemna că avea puteri magice considerabile. Şi poate nu ar trebui să le provoace.
— Acum ce facem?           — Aşteptam sa vina ajutoarele. Sper doar ca Alianţa Interstelara sa trimită rapid nişte nave sa investigheze apelul de ajutor.           — Ehe, daca ar şti ei cine le-a trimis semnalul cu siguranţă ca nu s-ar chinui sa trimită pe nimeni.           Cel mai tânăr dintre cei doi oameni care purtau conversaţia începu sa rida. In adevăr mica sa ceata de mercenari făcuse destul de multe probleme Alianţei, inclusiv furtul unei nave de lupta. Dar de data asta nu era vorba de ei, era vorba de nişte amărâţi de refugiaţi care se retrăseseră pe ultima planeta pe care o mai aveau. Echipa sa a fost angajata sa ii i-a de pe planeta, era vorba de alungat câteva nave mai mici care orbitau în jurul planetei.           Dar imediat după ce nava lor, un Sarpitan furat de la centauri şi modificat, sari în sistem dădu de probleme. Doua nave grele ale inamicului se luară după ei (nu nave uşoare cum le-a fost spus ci nave de mare tonaj construite pentru un singur scop, sa distrugă). După primele salve Aiax dădu ordin sa se evite lupta şi sa se îndrepte spre planeta. Inamicii trimiseră câteva salve dar nu se luară după ei. Motivul rămânerii lor pe orbita deveni clar când mai multe baterii de rachete deschiseră focul asupra interceptatorilor care ii urmaseră în atmosfera.           Aiax răsuflă greu şi se duse sa vorbească cu angajatorii sai.           — Deci, Prelate ce vor de la voi şi cit de puternici sunt inamicii voştri şi care acum au devenit şi ai noştri.           Extraterestrul era un umanoid mai mic de statura şi cu un corp bondoc din care ieşeau doua braţe prea lungi pentru un asemenea corp. Se trase în spatele unui birou impresionant din piatra şi puse un cristal de date pe el.           — Acesta este motivul, acesta şi altele ca el. şi după ce le vor avea moartea noastră.           — De ce?           — Pentru ca am fost de partea greşită în război. Ei au fost de partea vorlonilor şi au primit tehnologie de la ei în timp ce noi am fost de partea umbrelor mai întâi apoi ne-au ajutat şi Cei Dintâi. Dar influenta Umbrelor este inca simţită pe lumea noastră aşa ca ne-au atacat şi pe noi după ce Umbrele s-au retras. Navele de transport cu refugiaţi sunt ultimele rămăşiţe ale rasei noastre.           — şi cristalele, ce conţin?           — Date despre tehnologia Umbrelor şi alte tehnologii ale Celor Dintâi. Nu putem permite sa, cada în mâinile lor.           — Nu vor ajunge la ei, stai fara grija. Am trimis un semnal către Alianţa. In curând vor trimite nave sa ne scoată din situaţia urâtă în care ne aflam cu toţii.           — Dar nu ştim daca apărarea nostra va mai rezista atât de mult. Sistemele noastre se bazează pe rachete iar rezervele se termina repede.           — Ce putem face altceva. Nava cu care am venit a fost avariata la intrare în atmosfera. Voi nu mai aveţi ceva vânători sa le distragem un timp atenţia?           — Nu mai avem nici o nava de lupta şi doar puţine civile. Dar avem ceva, daca aveţi curajul.           — Arată-ne drmul; replica comandantul mercenarilor.           Şansa de care vorbise extraterestrul era o nava ciudata împănata cu tehnologia Umbrelor inclusiv armura organica de pe navele lor. Era doar un pic mai mare decât un Whitestar. Când se apropiară de ea o usa se metamorfoza în perete şi o rampa cobori la sol.           — Asta este şansa voastră?           — Da. Chiar daca pare mica are un motor de deschidere a unui punct de salt la bord. Din cite ne-am dat noi seama mai are şi alte siteme cum ar fi cel de ascundere de sistemele de ţintire a dusmanior. şi armele par sa aibă o cantitate foarte mare de energie pe care insa nu stiu daca reactorul ei o poate suporta.           — Atunci care este problema, cu nava asta vom putea să-i distrugem cu uşurinţă pe cei de pe orbita.           — Are insa o problema. Interfaţa de lupta este de tip umbra. Nu am găsit pe nimeni care sa fie compatibil cu ea sau care sa o suporte.           — Asata ar putea fi o problema. Vom intra şi noi în ea pentru a o cerceta şi sa vedem daca o putem porni.           Mai târziu membrii echipei mercenarilor erau strânşi în hangar. Cei mai multi priveau cu frica la nava. Auziseră destule despre umbre şi teama de ele era ca o mantie pe umerii lor.           — Nu cred ca este o idee buna. Am auzit de astfel de nave pe vremea războiului umbrelor, cei care intra în interfaţă cu ele nu mai sunt niciodată aceeaşi; mercenarul care vorbise atinse piciorul navei dar se retrase când simţi un tremur ciudat prin corp.           — Nu avem de ales – il întrerupse femeia care se ocupa de comunicaţii, Treva – amicii noştri depe orbita lansează zeci de tinte false care momesc rachetele apărării planetare. In curând sistemele vor rămâne fara muniţie.           — Atunci te oferi tu sa intri în nava? O întrebă al doilea la comanda           — Destul; Aiax ii întrerupse înainte ca Treva sa poată raspunde; daca cineva intra în nava eu voi fi acela dar trebuie sa vedem daca situaţia este atât de grava incit sa nu mai existe alte soluţii.           — De fapt Treva are dreptate. Mai sunt puţine rachete în silozurile lor, un tehnician mi-a arătat un raport; mormăi secundul           — Grinder – (nava lor) nu va fi gata de lupta în curând; ii anunţa inginerul în timp ce îşi ştergea mâinile soioase de uniforma; Am putea sa amplasam tunurile de pe – Grinder – pe baza lor dar ne va lua ceva timp şi nu vor reuşi sa oprească navele mari de pe orbita.           — OK. Treceţi înapoi la poziţiile voastre. Treva fiindcă eşti atât de nerăbdătoare vii cu mine. şi tu Castor, vreau sa te uiţi la motoarele ei.           Echipa se împrăştie rapid înapoi la locurile lor de lupta de pe – Grinder – lăsându-i pe cei trei privind la coridorul întunecat care se deschidea spre interiorul navei.
— Stăpâne cineva doreşte să-ţi vorbească.           Îmbrăcat în robe somptuase din fir subţire aduse din îndepărtata Spaire, magicianul cărunt se întoarse nervos de la masa de studii. Servitorii săi ar fi trebuit să ştie că nu trebuie să-l întrerupă în mijlocul experimentelor. Îşi reţinu mânia în ultimul moment, nu dorea să piardă timp preţios pentru aducerea unui nou servitor prin multitudinea dimensiunilor.           — Cine îmi întrerupe studiile? Întrebă cu voce şfichiuitoare           — Vrăjitorul Kalatin, stăpâne. A spus că este important. Vă aşteaptă în sala cristalelor. Hoghar rămase o secundă gânditor. Oare de ce nu îl contactase Kalatin prin mijloace magice înainte să vină. Probabil se întâmplase ceva grav. Îi făcu semn servitorului să plece după care îşi asigură experimentele şi doar după aceea coborî către parterul vilei pentru al întâlni pe Kalatin.           Tânărul vrăjitor aştepta liniştit în sala cristalelor încercând să perceapă energiile sclipitoare care păreau să înoate în enormele faţete de cristal în diferite culori care acopereau toţi pereţii încăperii. Atinse cu mâna cristalul simţind magia de dedesubt. Întreaga cameră funcţiona ca un nod pentru energiile astrale. Formele luate de energii dănţuiau hipnotic ameninţând să-i ia minţile dacă le urmărea prea multă vreme. Kalatin ştia de capcana reprezentată de cameră, chiar Hoghar îi explicase cum funcţionează, şi era atent să nu se uite prea multă vreme la un cristal aparte.           — Kalatin, îmi pare bine să te vad; auzi din spate.           Hoghar era înalt şi bine făcut, mai rar printre vrăjitorii care se ocupau mai mult cu cărţile şi pergamentele decât cu exerciţiile sportive, colegii săi şoşoteau pe la spate că îşi foloseşte vrăjile pentru a-şi agumenta forma fizică. Kalatin ştia prea bine că forţa magică emanată de mag era cu adevărat puternică, Hoghar era în jur de aproape 200 de ani şi nu dădea semne că ar vrea să se retragă, rivalii care îl provocaseră nu erau de găsit după ce-l înfruntau. Regele însuşi se gândea de două ori înainte de a i se împotrivi pe faţă.           — Mărite Hoghar, am veşti importante să-ţi comunic.           — Servitorul mi-a spus, dar ce poate fi atât de important încât să nu mă anunţi înainte. Kalatin îi suportă privirea tăioasă.           — Am primit o informaţie sigură. Există un vânător de recompense pe urmele tale.           — Asta nu e o noutate, mereu sunt vânători de recompense sau asasini pe urmele mele. Nu poate fi atât de important.           — Nu este vorba de un vânător de oameni obişnuit. Este cineva din afara planului nostru de existenţă, extraplanar. Şi nu este doar unul, din câte am aflat sunt mai mulţi.           — De la cine ai aflat?           — Sursele nu le pot dezvălui dar informaţia este adevărată. Am folosit o vrajă de adevăr asupra informatorului. Dacă ar fi minţit aş fi ştiut.           Vrăjitorul rămase pe gânduri. Vânătorii extraplanari erau o raritate, invocatorii aduceau creaturi şi fiinţe din alte dimensiuni prin procese lungi de adunare şi modelare a energiilor astrale însă de puţine ori se foloseau de asemenea puteri pentru a contacta lumi cu civilizaţii puternice. Le stătea în obicei să aleagă lumi barbare sau complet lipsite de inteligenţă.           Doar o dată mai venise un extraplanar după Hoghar, pe vremea când era tânăr şi atunci norocul chior îl salvase.           — Deci extraplanari. Îţi mulţumesc tinere mag, mă voi ocupa eu de el sau ei, fii fără grijă.           — Am vrut să te informez eu însumi mărite pentru a te avertiza şi pentru a-mi oferi ajutorul dacă este nevoie.           — Nu va fi necesar, sunt sigur. Te las acum căci trebuie să-mi continui experimentele. Kalatin nu avea nevoie de mai mult, părăsi vila condus de către doi servitori umani până la poartă. Nu ştia de ce, dar de această dată jungla care străjuia fiecare parte a drumului până la poartă i se păru ameninţătoare, ascunsă, cum nu se mai întâmplase altă dată când îl vizitase pe Hoghar. Era adevărat, nu-l mai vizitase de mult timp, aproape doi ani. Şi părea schimbat cumva. N-ar fi avut rost să-i întrebe pe servitori, erau tăcuţi de parcă ar fi fost statui.           Drumul din piatră se termina odată cu linia de tufişuri ce limita pământurile lui Hoghar, de acolo şi până la oraş era doar drum de pământ. În general magicienilor nu le plăcea să locuiască în oraş, cei mai mulţi dintre ei locuiau în cartierul Închis împreună cu nobilimea. Alţii, ca şi Hoghar sau Kalatin, cărora nu le plăcea compania sau doreau să-şi desfăşoare experimentele în linişte trăiau în vile cu propietăţi întinse în jur, departe de oraş. Cea a lui Hoghar era la două dealuri distanţă înspre est în timp ce a lui Kalatin era un pic mai aproape de oraş înspre Vest.           Ar fi putut să ocolească oraşul dar i se păru mai sigur prin oraş, încă se simţea urmărit, cu toate că o privire astrală în jur nu îi arătase nici un fel de urmăritori. Totuşi prefera locurile publice şi siguranţa dată de către miile de soldaţi şi zecile de magi încartuiţi în oraş. Odată trecut prin porţile duble şi zidurile de douăzeci metri înălţime se simţi mai bine.           Se afla în Cekar, cel mai civilizat loc din întregul regat Hu, locul de unde porneau porunci la peste zece milioane de oameni.           Coti pe lângă o piaţă, unde se vindeau şi cumpărau toate bunurile din regat, trecu prin mulţimile pestriţe ce se îmbulzeau de-a lungul Căii Imperiale şi apoi pe lângă Palatul Regal cu cele opt domuri masive pentru cele opt triburi care au colonizat regatul. Trecu în pasul lin al calului prin faţa Templului Soarelui, a flăcării astrale care ardea cu putere în mijlocul amfiteatrului care era templul de sute de ani şi ce apărase oraşul de primejdii arătându-le tuturor că Marele Zeu încă îi protejează.           Într-un târziu ajunse la marginea oraşului, trecând prin periferia mult mai puţin plăcută, văzând gunoaiele strânse în rigole şi oamenii bolnavi strângându-se în colţuri. Văzu şi câţiva vindecători ajutându-i dar ştia că erau prea puţini pentru mulţimea oamenilor sărmani trăind în mizerie. Trecu prin străduţele minuscule prin care calul său abia se putu strecura şi ieşi la o poartă mică. Soldatul de acolo îl cunoştea şi o deschise lăsându-l să iasă în afara zidurilor.           Partea de Est de lângă oraş era acoperită de pâlcuri de copaci şi trestii fiind aproape de o mlaştină întinsă. Drumul lui Kalatin îl aduse aproape de ea după care o luă în sus pe deal printr-o plantaţie de pomi fructiferi, către casa sa. Pomii nu erau în roade şi doar îngrijitorii îşi făceau veacul într-o mică cabană pierdută prin centrul livezii. Însă drumul vrăjitorului urma alt traseu, unul ce urca pieptiş dealul printr-o râpă lunguiaţă şi adâncă.           Tocmai trecuse de deal şi intrase printre pâlcuri copaci când în faţa sa sări un golem de metal.           Calul se ridică în două picioare în faţa apariţiei iar lui Kalatin îi fu greu să-l controleze. O umbră răsări practic din pământ în spatele său pe şa şi-l trânti violent de pe cal. Reuşi să reducă, cât de cât, contactul cu solul rostogolindu-se şi mâinile începură să-i furnice. Magia îi venea singură în ajutor gata să-i distrugă inamicii. Trebuia doar să-i dea o formă.           O lamă îi prinse gâtul şi din spate o voce îi şopti la ureche.           — Linişteşte-te micule mag sau îţi vei întâlni Creatorul mai repede decât credeai.           Kalatin lăsă energia să se disipeze, nu dorea să simtă lama ce-i zgâria gâtul mai adânc în carnea sa. Golemul apăru lângă el şi-i prinse un fel de colar de gât. Chestia era groasă de un deget şi îi strângea gâtul într-o menghină de fier nelăsându-l să mişte capul aproape de loc. Rune înscrise în el îl făceau să pulseze într-un roşu demonic.           — Dacă încerci să foloseşti magia de orice fel îţi va părea rău – îi explică cel care îi pusese lama la gât, un tiefling – Te va electrocuta şi-ţi va anula magia. Şi ca să nu-ţi vină idei putem să o comandăm de la distanţă.           Cu uşurinţă golemul îl prinse de brâu şi-l puse la loc pe cal după ce-i legă mâinile. Şi o luară la pas către casa lui Kalatin. Proprietatea lui era mai mică decât a lui Hoghar şi era înconjurată cu garduri verzi de spini şi plante sugrumătoare. Un singur drum ducea de la poartă până la vilă şi în mod normal ar fi trebuit să fie păzit de către gărzile sale înarmate până în dinţi dar nimeni nu îi opri din drum. Tânărul aştepta ca vrăjile sale de protecţie să intre în acţiune, trăsnete din ceruri să-i lovească pe ticăloşi şi lupi magici să-i rupă în bucăţi.