Catalin Hidegcuti scriitor roman proza fantastica SF

I.           Fugarul încerca să pună o distanţă cât mai mare între el şi urmăritori. Harpiile îi pierduseră urma în pădurea deasă şi nu le mai auzea ţipetele înfricoşătoare deasupra sa. Din păcate nu erau singurii lui urmăritori, urletele bestiilor de vânătoare se auzeau tot mai aproape.           Încercând să-şi piardă urma intrase în râul de munte ce se învolbura de-a lungul pădurii şi o luase prin apă către vale. Magika însă transformaseră, cu ajutorul vrăjilor lor infernale creaturile, dezvoltându-le inclusiv mirosul care acum nu mai putea fi păcălit.           Verifică din fugă buzunarele şi centura. După cum se aşteptase nu mai avea nici un glonţ. Singurele cartuşe rămase erau cele din pistol, cinci, ultima dată când le numărase. Mai avea şi puşca pe spate, care îl incomoda la fugă, dar nu vroia în nici un chip să o abandoneze. Armele deveniseră extreme de rare după Ridicare, prea rare ca să fie lăsate în mâna celor ce îi serveau pe vrăjitori. Dar nici în ea nu mai erau gloanţe, ultimul îl descărcase în burta unui thrall când scăpase din castel.           Se gândi să lupe cu urmăritorii lui, ultima oară când îi văzuse erau cel puţin patru bestii şi şase thralli. Gând care trecu repede, chiar dacă nu aveau arme automatice Adrian nu vroia să se pună cu ei, văzuse de prea multe ori cum armele de foc pierd lupta împotriva bestiilor şi a magiei.           Alunecă pe marginea unei râpe ascunse de tufişuri şi se rostogoli fără putinţă de a se prinde de vre-o rădăcină, sau vre-o ramură de copac. De oprit se opri la baza râpei cu faţa în noroi. Încercă să se ridice dar mâna sa alunecă în noroi şi căzu înapoi. Înjură din plin toţi zeii pe care îi găsi în memorie, nu se lăsă nici pe el pe dinafară, pentru prostia de a fi acceptat misiunea. Urletul câinilor se auzi şi mai aproape. Îşi şterse faţa şi trase pistolul de la brâu. Confruntarea devenise inevitabilă.           Se ascunse într-un tufăriş des şi se pregăti de luptă. Dacă ar fi putut răpune bestiile înainte ca ele să-şi dea seama unde este, avea o şansă. Îşi concentră întreaga voinţă către un singur scop, să omoare înainte de a fi omorât. Încă de mic îşi dăduse seama că dacă îşi canaliza voinţa, corpul şi mintea sa avea să răspundă mult mai bine, chiar şi inamicii săi parcă îşi pierdeau elanul.           Un mârâit înfundat anunţă apariţia câinilor.           Două bestii apărură la marginea râpei. Corpurile le erau acoperite cu o blană groasă, prin ea se vedeau spini otrăviţi care se ridicau din coloana vertebrală. Colţii şi ghearele lor ascuţite puteau rupe cu uşurinţă chiar şi metalul.           Una dintre ele îşi ridică capul şi scoase un urlet înfiorător.           Adrian strânse şi mânerul pumnalului pe care îl avea în teacă, prezenţa lamei îi dădu curaj. Ridică pistolul şi ţinti. Privirea roşu aprins a bestiei îl căuta şi ea. Pentru o sutime de secundă privirile lor se întâlniră şi omul văzu nebunia sângelui în ochii animalului.           Nu stătu pe gânduri şi apasă trăgaciul. Capul bestiei fu împins în spate de puţinele puncte slabe ale bestiei. A doua creatură năvăli ca o avalanşă şi îl lovi în plin aruncându-l la pământ. Creatura încercă să-i prindă gâtul în fălcile puternice.           Cu greu Adrian reuşi să-i oprească fălcile şi îi puse genunchiul pe piept aruncând-o peste cap. Mai trase în grabă un glonţ dar tremuratul mâinii făcu ca proiectilul doar să zgârie pielea atacantului său.           Şi ceilalţi urmăritori îşi făcură apariţia. Patru vânători îmbrăcaţi cu haine groase şi veste din piele tăbăcită şi care fluturau sălbatic suliţe şi săbii. Cu ei aveau doi câini transformaţi şi care mârâiau arătându-şi colţii la fugar. Animalele scăpate din lesă coborâră panta cu salturi scurte, îl înconjurară şi se pregăteau să atace, thralii, care nu prea aveau chef să lupte rămâneau în spate lăsând bestiile să-şi facă treaba.           Deodată cu toţii încremeniră. De parcă timpul se oprise pentru ei. Un călăreţ apăru pe marginei râpei stăpânindu-şi cu uşurinţă armăsarul alb pe care îl călărea.           — Adrian Stormfire, vino cu mine; porunci figura cu o voce bubuitoare.           Corpul i se mişcă fără să vrea şi se apropie de călăreţ. Adrian încercă să se lupte cu puterea care pusese stăpânire pe el dar era ca şi cum ar fi încercat să stăvileşti un vulcan.           Era imposibil.           Când ajunse lângă el, călăreţul ridică toiagul în aer şi rosti câteva silabe formând o vrajă. O lumină strălucitoare îi învălui şi-i duse cu ea sub forma unor licurici orbitori.           Adrian se trezi pe un pat de piatră.           Se afla într-un fel de chilie din piatră neşlefuită de trei pe trei metri înaltă de încă vre-o trei. Patul pe care zăcea era tăiat tot în piatră şi acoperit cu mai multe rânduri de blănuri. Restul încăperii era mobilat cu obiecte din lemn masiv care păreau foarte vechi. Dacă Adrian ar fi trăit într-o lume unde informaţia ar fi fost liberă ar fi ştiut să încadreze istoric stilul mobilierului. Era german, sec XVIII.           Revenindu-i puterile, tânărul se ridică cu greutate din pat. Pe un scaun se aflau nişte haine (ale lui dispăruseră), neavând ce face Adrian le încercă. Observă cu surprindere că i se potriveau de minune. Erau haine uşoare, dintr-un material asemănător cu blugii. O pereche de pantaloni largi, un tricou şi o tunică cu mâneci lungi care se strângea la brâu cu o curea, dar continua în jos cu vre-o treizeci de centimetri, toate de culoare albastru închis. Tunica avea în dreapta sus un semn ciudat, ca un disc de soare înaripat care contrasta prin culoarea sa albă.           Pe spătarul scaunului se găsea o centură lată cu multe buzunăraşe. Adrian o strânse în jurul taliei şi îşi dădu seama că putea să ţină o mulţime de lucruri chiar dacă acum toate buzunăraşele erau goale.           După ce termină de îmbrăcat se gândi să arunce o privire şi în dulapuri, să-şi caute lucrurile pe care le avusese. Dulapul era plin de haine asemănătoare cu cele pe care le purta dar de mai multe mărimi. Acolo se găseau şi armele sale. Luă pistolul şi verifică imediat butoiaşul. Gloanţele erau tot acolo. Lăsă puşca la locul ei dar luă pistolul şi-l puse la brâu, tot acolo prinse şi pumnalul.           Satisfăcut de echipamentul său, încercă uşa.           Era deschisă.           Dădea într-un coridor, care la stânga se termina la câţiva metri într-un perete de stâncă dar în dreapta continua până la un cot după care nu se mai putea vedea. Singura lumină provenea de la lampioane ce aveau în centru cristale strălucitoare.           Adrian auzise de astfel de dipozitive pe care le foloseau magika şi care puteau fi reâncărcate direct cu putere magică. La lumina cristalelor văzu că de-a lungul coridorului mai erau două uşi la fel ca şi a sa, dar nu le încercă. Într-un mod extrem de ciudat era împins mai departe. Îşi continuă cercetarea de-a lungul coridorului.           Imediat după ce trecu de colţul coridorului dădu într-o încăpere largă, tăiată în stâncă, înaltă de peste patru metri şi care avea cel puţin patruzeci de metri pătraţi. Dar nu era goala. Era mobilată şi aranjată în aşa fel încât părea foarte confortabilă. Unul dintre pereţi era acoperit de arme vechi, de la pumnale frumos lucrate în fildeş până la săbii grele de doua mâini. Alt perete era acoperit cu rafturi după rafturi pline de pergamente şi cărţi vechi. Temător se apropie de un piedestal impresionant din centrul camerei care în partea superioară avea un suport pentru cărţi.           Pe suport se afla o carte deschisă, a cărei coperţi lucrate cu grijă din tergu, lemn viu, iar paginile erau dintr-un fel de pergament mai gros decât hârtia. Fiecare pagină scrisă într-o limbă ciudată iar din loc în loc erau desene extraordinar de frumos lucrate cu o atenţie deosebită la cele mai fine detalii. Când atinse cartea un fior electric îi trecu prin corp de parcă ceva din paginile cărţii reacţionase la prezenţa sa.           — Este cartea magică a lui Merlin; îi şopti cineva din spatele lui Viteza cu care Adrian intră în poziţia de luptă îl uimi şi pe el, însă bătrânul care apăruse ca prin minune lângă el nu avu nici o reacţie şi îl privea cu înţelegere.           — N-am vrut să te sperii tinere, credeam că vrei să ştii de unde vine cartea.           — Cine eşti? Adrian privea în jur încercând să-şi dea seama dacă mai erau şi alţii ascunşi în umbre sau era doar bătrânul în încăpere.           Dacă era numai bătrânul atunci un atac rapid l-ar fi scos din joc, nu părea tipul de luptător. Ceva însă îl oprea.           Bătrânul a fost cel care îl smulsese din mijlocul urmăritorilor, asta însemna că avea puteri magice considerabile. Şi poate nu ar trebui să le provoace.

Plaiurile Uslarului se întind la nesfârşit. Ierbivore enorme rătăcesc prin ele urmărite îndeaproape de singurele creaturi inteligente de pe planeta, fiinţe asemănătoare cu centaurii dar cu trăsături umane mult mai şterse. Intre ei îşi spuneau „Cei ce sunt” iar alţii le spuneau osarami. Erau mulţumiţi de viaţa lor chiar daca civilizaţia lor era în primele stagii a Bronzului.           Dar în acea zi şi alţii se mai aflau pe suprafaţa planetei.           — Crezi caam gonit toate creaturile alea insipide?           Seful bandei de mercenari eraun ktor, o fiinţă cu jumătate mai mare decât un om şi cu trăsături pronunţate de reptila inclusiv forma mai lata a fetei şi pielea groasa care forma o armura naturala rezistenta la majoritatea armelor normale. Cu toate astea nu era slab cum sunt reptilele ci avea trup noduros cu muşchi foarte bine dezvoltaţi. Nu purta nici un fel de armura din motivul descris mai sus iar singura îmbrăcăminte era o tunica lunga care la brâu era prinsa cu o centura scut. Tot la brâu purta o spada grea iar pe spateun fel de tun portabil cu ţeava groasa.           Se întoarse cu privirea către adjutantul sau şi zimbi           — Nu i-am văzut de câteva zile, se pare ca demonstraţia aliatului nostru i-aimpresionat.           Cu doua zile înainte, devoratorul de miniti (ilithidul) care fusese desemnatsa le însoţească ceata de mercenari dominase mintea mai multor osarami. Aceştia se tăiaseră în bucăţi în fata celorlalţi. După o asemenea demonstraţie restul tribului se făcuse nevăzut.           — Ca veni vorba, undeeste aliatul nostru? Il întrebă ktorul pe subalternul sau.           Umanoidul rânji şi facuun semn cu mina.           — Chiar în spatele tau. Cred ca vrea să-ţi vorbească.           — Spuse el şi se retrase rapid, nimănui nu-i plăcea sa stea prea mult pe lângă ilithid, ii baga în sperieţi.           — Matseru, dorescsa vorbesc cu tine.           Ktorul simţi acea frica pe care probabil o simţiseră şi indigenii, puterea psihicaa ilithidului îşi strecura tentacolele reci pina şi în inima celor mai curajoşi.           — Binenteles, potsa te ajut cu ceva.           — Am fost contactat de niveleulsuperior. Tinta noastră şi-ainceput călătoria. In curindva trece prin dreptul nostru.           — Vom fi pregătiţi. Maşinăria noastră neva anunţa când sunt aproape.           — şi eu voi fi pregătit.           — Te voi anunţa cândva fi timpul.           Ilithidul pleca fara nici un sunet.           La marginea tabereiun loc plat în forma de cerc fusese defrişat complet. In mijlocul cercului doi dwarfi mai cenuşii meştereau o maşinărie complexa care arata ca o combinaţie dintreun dulap mare şi un motor de aburi. Maşinăria scotea sunete de parca ar fi tuşit.           Deasupra aparatului incepusesa se strângă o lumina ciudata, un abur verzui care strălucea din ce în ce mai tare.           — Deci, ati reusitsa faceţi maşinăria asta blestemata sa functioneza?           Unul dintre dwarfii cenuşi se multumisa spună ceva pe sub barba, dar celalalt se proţăpi cu mâinile în solduri în fata ktorului.           — De când lucram noi împreună? De o zi, doua! Ştii ca ma tin de cuvânt. Am spus ca osa prindem călătorii şi o voi face. aşa ca lasă-mă să-mi fac treaba, se burzului el.           Dupace termina de vorbit se intorse din nou la lucru înjurând în surdina şi lovind cu pumnul unul dintre cadrane.           Ktorul se dădu bătut, ii cunoştea bine pe cei doi dwarfi cenuşii şi ştia ca o vor scoate la capăt. Niciodată nu văzuse nişte fiinţe caresa se pricepa aşa de bine la amestecurile tehnomagice. Iar Warmund, cel mai scund şi care ii vorbise, proiectase arme care trăgeau cu proiectile capabilesa străpungă armura unui abyssal dintr-o singura lovitura.           Era timpulsa puna la punct şi restul echipei.           Ca de obicei mercenarilor sai nu le prea pasa de disciplina şi după ce se obişnuiseră cu condiţiile noii lumi (pentru unii gravitaţia era prea mica şi zburaseră un pic prea sus când încercaseră sa meargă iar alţii avuseseră probleme cu atmosfera, dar mercenarii aveau trupurile călite de atâtea treceri prin zeci de lumi se adaptaseră foarte repede – de fapt şi lumea fusese aleasa astfel incit mercenarii sa poată opera în ea) şi se împrăştiaseră peste tot.           Unii erau deja ameţiţi de băutură – cum era cazul lui Shrank demonul şi githul Daleen'Za. Mai încolo stătea uriaşul Gotum cu măciuca lui fermecata sforăind liniştit. De fapt mâncatul şi dormitul reprezentau 70% din timpul vieţii uriaşului. La rândul lor cei doi magi a trupei îşi făceau siesta, în cazul insectoidului grypid mai multun fel de contemplaţie.      Matseru avea tot respectul pentru magicianul grypid mai ales ca avea cu el o suita care nu de puţine ori îşi dovedise utilitatea, era însoţit de opt din rasa lui, din cite înţelesese ktorul doi erau scutierii lui (avusese trei dar unul murise în timpul unei batalii nu demult şi inca nu fusese înlocuit,) iar ceilalţi şase erau muncitori aproape fara creier. 

Am murit, dar cu toate asta trăiesc.           Greu de crezut. Dar adevărat.           Să începem cu începutul.           Vin dintr-o lume foarte îndepărtată, atât în timp cât şi în spaţiu. Am putea spune că vin dintr-o cu totul altă dimensiune. Rasa mea este foarte asemănătoare cu cea de aici. Mai exact spus, avem aceeaşi formă: două mâini, două picioare, corp şi cap. În rest, pot spune că nu am fost paşnici niciodată. De când am învăţat să ne omorâm unii pe alţii am continuat aşa timp de mii de ani. Istoria ne-a fost modelată de conflicte, şi de cei pe care conflictele i-au propulsat în fruntea naţiunilor.           Dar cu toate acestea, rasa noastră a reuşit să supravieţuiască. Şi să evolueze.           Am reuşit să trecem peste armele simple, peste tehnologia motoarelor cu combustie internă, peste perioada armelor atomice care păreau cele mai îngrozitoare arme din întregul univers. Am ajuns până la a cunoaşte forţele teribile ale antimateriei. Am ajuns să stăpânim aceste forţe.           Ne-am modificat corpurile cu ajutorul transformărilor genetice atingând forme perfecte. Am creat minţi artificiale care puteau gândi singure, formând procese cognitive de-a lungul electronilor reci şi fără sentimente.           Eram în culmea gloriei.           Dar pentru a ajunge în acest punct, ne-am distrus lumea, casa noastră. Nu dintr-o dată, bineânţeles, dar în timp am distrus-o. Nu că ne-ar fi părut rău. În acel moment al dezvoltării noastre, eram într-un punct în care ne plăcea mai mult artificialul decât naturalul.           Puţini au plâns după ea. Planeta însă, s-a răzbunat pe noi. Am avut cutremure, inundaţii, furtuni groaznice. Distrugerile au fost enorme. Atât în costuri materiale cât şi în vieţi nevinovate.           Nu ne-a păsat. Aveam deja colonizate două planete din sistemul solar în care trăiam şi mii de habitaturi artificiale. Sondele şi navele robotice au ajuns la sisteme solare apropiate, dar le-au găsit goale şi pustii. În unul descoperisem o planetă dar nu era deloc primitoare pentru noi. Spaţiul părea neinteresant din punct de vedere economic, baronii corporaţiilor se mulţumeau cu sistemul nostru solar. Pentru a putea părăsi definitiv lumea noastră maternă, cei mai mulţi se gândeau deja la formarea unei noi planete artificiale. Una formată după chipul şi nevoile noastre actuale, li se părea o investiţie mai rentabilă.           În această goană nebună a tehnologiei am mai pierdut un lucru foarte important. Credinţa noastră. Lumea spiritului şi a inimii, a sentimentelor curate, a fost înlocuită de o lume brută a materialului, a rentabilităţii, a calculului. O lume rece şi condusă de bani.           *           În acele timpuri a început sfârşitul.           Cei care studiau ştiinţele obscure au găsit o modalitate de a deschide un portal, un vârtej interdimensional către un alt loc.           O altă lume. Cu toţii am fost extrem de bucuroşi. O modalitate de transport rapidă către ceea ce părea o lume nesecată de resurse. Liderii noştrii s-au aruncat imediat către oportunitatea ce se deschidea în faţa lor.           Din nefericire acea lume avea deja alţi stăpâni.           La început am întâlnit fiinţe paşnice cu mai multe tentacule, ce păreau a practica agricultura pe scară largă cu o tehnologie destul de primitivă. Dar după un timp ne-am dat seama că de fapt nu erau ceea ce păreau a fi -locuitorii şi stăpânii acestei lumi, ci doar nişte servitori. Stăpânii lor erau creaturi ciudate cu puteri şi mai stranii decât ei. Fără forme fixe, compuse din ceea ce numeam, pentru că nu aveam alt termen – ectoplasmă, şi extrem de inteligente.           La început ne-au tratat ca pe nişte prieteni, dar în foarte scurt timp au trecut la ofensivă. Să nu credeţi însă, că numai ei plănuiau să atace.           Şi armatele noastre aşteptau doar un ordin. Dar atunci când ordinul a fost dat, militarii n-au putut să-l asculte. Cu ajutorul tehnologiilor obscure pe care le aveau la îndemână adversarii noştrii ne-au atacat trupurile dar şi minţile. Am constatat, cu groază că voinţa şi discernământul militarilor noştri au trecut sub controlul adversarilor. Puterile lor au corupt şi inteligenţele artificiale. Ca un virus comenzile s-au transmis şi celor de dincoace de portal declanşând ravagii în propriul nostru sistem solar.           Şi aşa a început războiul.           Armatele noastre au luptat cu ferocitate. Atât pe teritoriul lumii străine cât şi în propriul nostru sistem solar. Acasă luptam cu propriile noastre maşini încercând să le aducem la programarea iniţială, dar în zadar. Din fericire cea mai mare parte a computerelor afectate nu îşi desfăşurau activitatea în domenii militare, iar maşinile civile nu se dovedeau adversari demni de forţele armate.           Pe planeta străină situaţia stătea altcumva. În război, am folosit toate armele pe care le aveam la îndemână, inclusiv armele atomice. Lumea disputată a fost pârjolită de flăcările războiului atomic, fiind redusă la o suprafaţă pe care nu putea supravieţui nimic. Dar inamicilor noştri nu le-a păsat. Aflasem că mai aveau şi alte lumi sub stăpânirea lor, aşa că puteau să o sacrifice fără probleme pe aceasta.           Flăcările atomice au pârjolit şi armatele noastre. Scuturile verzui de protecţie au cedat şi mii, zeci de mii de soldaţi au fost carbonizaţi. Giganticele fortăreţe aeriene şi spaţiale ale adversarilor au măturat din cer, şi spaţiu, roiurile de bondari furioşi care erau avioanele şi vânătorii noştrii spaţiali. Hoarde de creaturi modificate, mai bine zis construite genetic pentru război, ne-au acoperit poziţiile ca un val fără de sfârşit.           A fost cea mai importantă parte a războiului de până atunci (în timp se va dovedi că a fost şi cea mai importantă parte a întregului război). A durat zile întregi. Toate rezervele noastre pe care le-am putut transporta prin vârtej au intrat în luptă echilibrând balanţa.

Îmi ridic puşca cu grijă şi studiez ţinta.           Pantera de munte, o frumuseţe de felină cu colţi ca nişte pumnale, ochi şi blană de abanos, îşi întoarce capul şi se uită în jur încercând să-şi zărească hăitaşii a căror miros şi zgomote se simţeau de peste tot. O detunătură sparge liniştea pădurii în mii de bucăţele şi pantera cade la pământ cu un glonţ în piept. Un firicel de sânge care se îngroaşă rapid i se prelinge pe blana-i întunecată.           Dar o panteră de munte este un luptător prin excelenţă şi încearcă să se ridice. Un al doilea glonţ îi străpunge omoplaţii şi o împinge înapoi la sol.           Presimt că nu se va mai ridica. Încet, îmi cobor arma şi o prind pe umăr. Armele ce le vând eu sunt bune, nu ca vechiturile pe care le au localnicii. Cu puştile lor este aproape imposibil să atingi ţinta de la mai mult de cincizeci de paşi. La puştile mele nu este nevoie de mai mult de un glonţ ca să-ţi omori prada.           Alte strigăte se aud de peste tot din jur şi hăitaşii încep să-şi facă apariţia din desişuri. Kurol, şeful vânătorilor se apropie cu arma cumpărată de la mine în mână.           — O lovitură bună neguţătorule.           — La fel şi a ta şefule. Acum poţi să vezi cu ochii tăi că nu am minţit când am spus că am marfă de cea mai bună calitate.           — Da – răspunse el apreciativ mângâind arma – e marfă bună. De unde zici că le-ai luat?           — N-am zis şefule. Un negustor ca mine trebuie să fie atent la ce vorbeşte sau rămâne fară negoţ.           Şeful râse şi mă bătu pe spate. Om dintr-o bucată, nu ştia multe, dar îşi conducea tribul de zece ani, continuând şi aplicând calea bătrânilor, acceptând lucruri noi doar atunci când se dovedeau absolut necesare.           După ce pantera a fost legată de par şi pusă pe spatele a doi vânători vânjoşi, am plecat înapoi către sat. Drumul nu a fost deloc lung, chiar destul de uşor după ce ieşi din desişuri. Doar câmpie întinsă cu arbuşti şi iarbă scurtă.           Vă rog să mă iertaţi dacă nu m-am prezentat.           Numele meu este Ocellalas Daryd, mai exact Daryd. Ocellalas este numele care mi-a fost dat de către creierele ascunse la naştere şi este o mărturie a epocilor de mult trecute ale istoriei noastre. Şi de-abia aştept să ajung înapoi în sat, să mă odihnesc, căci mâine va trebui să pornesc mai departe. Am înregistrat întreaga vânătoare şi sunt sigur că va fi foarte apreciată acasă.           Cum nu aveam nimic de spus şi vroiam să fiu singur cu gândurile mele am rămas în urma cetei de vânători. Din faţă se auzeau vocile voioase ale tinerilor vânători. Armele pe care le-am adus în sat le provocaseră voioşia. Erau cele mai bune arme de foc pe care le văzuseră în ultimii ani. Nu era mare mirare, oraşul cel mai apropiat care producea praf de puşcă şi arme era departe, peste munţi. Produsele de acolo se aduceau cu mult efort în caravane, parcurgând-se sute de kilometri prin teritoriu necunoscut.           Cufundat în gânduri, nu am observat, la început, pădurea devenind tăcută în jur. Nici măcar sunetele păsărilor nu se mai auzeau. Vânătorii, încântaţi peste măsură nu păreau a lua de seamă ce se întâmplă în jur.           Un val de săgeţi ne izbi ca un torent din desişuri. Ceata cu care plecasem din sat se compunea din nouă vânători. Doar de atâţia fusese nevoie pentru a testa armele de foc pe care le-am adus. Acum trei dintre ei se prăbuşiră sub vârfurile ucigaşe. Unul cu o săgeată în gât şi doi pătrunşi în piept. Alţi doi au fost răniţi uşor.           Cel puţin o duzină de atacatori au urmat săgeţile, ţâşnind din ascunzişuri şi tăbărând peste noi. Am ripostat cum am putut cu toate armele pe care le aveam. Şi bandiţii aveau arme de foc, chiar dacă mai puţine şi probabil mai proaste. Unul dintre vânătorii noştri a căzut răpus de un glonţ de calibru mare care-i împrăştie creierii prin aer.           Am dus arma la ochi, l-am ţintit pe trăgător în inimă şi am apăsat pe trăgaci. A murit instantaneu. Pumnalul scurt şi sclipitor a altui bandit a străpuns stomacul tânărului din dreapta mea.           Aici nu mai puteam face nimic. Patru bandiţi au apărut din tufişuri cu săbii şi măciuci. Aveau numărul de partea lor, aşa că am luat-o la picior. Trupul meu este într-o formă excelentă şi repede mi-am lăsat urmăritorii la distanţă.           După ce am trecut de o albie secată şi m-am urcat pe malul crăpat plin de lichieni, m-am trântit în spatele unor rădăcini de copac ieşite în afară cu arma la ochi. Era încărcată şi eu gata de omor. Aveam să-mi vând scump pielea.           Am aşteptat aşa cam o jumătate de oră dar nu apărut nici un urmăritor. Poate îi lăsasem mai în spate decât credeam sau poate că prădatul cadavrelor era mai profitabil decât urmăritul prin pădure. Dar nu voiam să mă autoamăgesc, ştiam că vor veni cu siguranţă.           M-am ridicat din nou şi dispar în desişuri. După încă vre-o zece kilometri de trap uşor, m-am oprit fără suflare. Caut o poieniţă şi apăs un buton ascuns în brăţara pe care o port tot timpul pe mâna dreaptă. Butonul este codat doar pentru genele mele, oricine altcineva care ar găsi brăţara nu ar putea să o folosească, iar dacă cineva încearcă să o deschidă prin alte metode, se autodistruge imediat prin dizolvare totală. Accesată corect trimite semnalul pentru „purtătorul” meu, dându-i comanda să vină să mă ia.           Globul argintiu nu întârzie să apară.           Sfera de zece metri în diametru se poziţionă deasupra mea, un iris se deschide şi o rază de tracţiune mă trage înăuntru. Interiorul purtătorului nu este luxos. De fapt se compune doar din două încăperi, una dedesupt, cea în care am fost tras şi care servea drept spaţiu de depozitare. Cealaltă deasupra, unde se afla fotoliul veriform şi echipamentele de navigaţie, era camera de comandă. Nu că ar fi nevoie de prea multe echipamente, de obicei comenzile sferei sunt date printr-o interfaţă neurală şi comenzi de câmp. Personal nu îmi face plăcere să folosesc interfaţa neurală, am tot timpul impresia că cineva este în capul meu şi mă spionează, prefer comenzile de câmp.

— Acum ce facem?           — Aşteptam sa vina ajutoarele. Sper doar ca Alianţa Interstelara sa trimită rapid nişte nave sa investigheze apelul de ajutor.           — Ehe, daca ar şti ei cine le-a trimis semnalul cu siguranţă ca nu s-ar chinui sa trimită pe nimeni.           Cel mai tânăr dintre cei doi oameni care purtau conversaţia începu sa rida. In adevăr mica sa ceata de mercenari făcuse destul de multe probleme Alianţei, inclusiv furtul unei nave de lupta. Dar de data asta nu era vorba de ei, era vorba de nişte amărâţi de refugiaţi care se retrăseseră pe ultima planeta pe care o mai aveau. Echipa sa a fost angajata sa ii i-a de pe planeta, era vorba de alungat câteva nave mai mici care orbitau în jurul planetei.           Dar imediat după ce nava lor, un Sarpitan furat de la centauri şi modificat, sari în sistem dădu de probleme. Doua nave grele ale inamicului se luară după ei (nu nave uşoare cum le-a fost spus ci nave de mare tonaj construite pentru un singur scop, sa distrugă). După primele salve Aiax dădu ordin sa se evite lupta şi sa se îndrepte spre planeta. Inamicii trimiseră câteva salve dar nu se luară după ei. Motivul rămânerii lor pe orbita deveni clar când mai multe baterii de rachete deschiseră focul asupra interceptatorilor care ii urmaseră în atmosfera.           Aiax răsuflă greu şi se duse sa vorbească cu angajatorii sai.           — Deci, Prelate ce vor de la voi şi cit de puternici sunt inamicii voştri şi care acum au devenit şi ai noştri.           Extraterestrul era un umanoid mai mic de statura şi cu un corp bondoc din care ieşeau doua braţe prea lungi pentru un asemenea corp. Se trase în spatele unui birou impresionant din piatra şi puse un cristal de date pe el.           — Acesta este motivul, acesta şi altele ca el. şi după ce le vor avea moartea noastră.           — De ce?           — Pentru ca am fost de partea greşită în război. Ei au fost de partea vorlonilor şi au primit tehnologie de la ei în timp ce noi am fost de partea umbrelor mai întâi apoi ne-au ajutat şi Cei Dintâi. Dar influenta Umbrelor este inca simţită pe lumea noastră aşa ca ne-au atacat şi pe noi după ce Umbrele s-au retras. Navele de transport cu refugiaţi sunt ultimele rămăşiţe ale rasei noastre.           — şi cristalele, ce conţin?           — Date despre tehnologia Umbrelor şi alte tehnologii ale Celor Dintâi. Nu putem permite sa, cada în mâinile lor.           — Nu vor ajunge la ei, stai fara grija. Am trimis un semnal către Alianţa. In curând vor trimite nave sa ne scoată din situaţia urâtă în care ne aflam cu toţii.           — Dar nu ştim daca apărarea nostra va mai rezista atât de mult. Sistemele noastre se bazează pe rachete iar rezervele se termina repede.           — Ce putem face altceva. Nava cu care am venit a fost avariata la intrare în atmosfera. Voi nu mai aveţi ceva vânători sa le distragem un timp atenţia?           — Nu mai avem nici o nava de lupta şi doar puţine civile. Dar avem ceva, daca aveţi curajul.           — Arată-ne drmul; replica comandantul mercenarilor.           Şansa de care vorbise extraterestrul era o nava ciudata împănata cu tehnologia Umbrelor inclusiv armura organica de pe navele lor. Era doar un pic mai mare decât un Whitestar. Când se apropiară de ea o usa se metamorfoza în perete şi o rampa cobori la sol.           — Asta este şansa voastră?           — Da. Chiar daca pare mica are un motor de deschidere a unui punct de salt la bord. Din cite ne-am dat noi seama mai are şi alte siteme cum ar fi cel de ascundere de sistemele de ţintire a dusmanior. şi armele par sa aibă o cantitate foarte mare de energie pe care insa nu stiu daca reactorul ei o poate suporta.           — Atunci care este problema, cu nava asta vom putea să-i distrugem cu uşurinţă pe cei de pe orbita.           — Are insa o problema. Interfaţa de lupta este de tip umbra. Nu am găsit pe nimeni care sa fie compatibil cu ea sau care sa o suporte.           — Asata ar putea fi o problema. Vom intra şi noi în ea pentru a o cerceta şi sa vedem daca o putem porni.           Mai târziu membrii echipei mercenarilor erau strânşi în hangar. Cei mai multi priveau cu frica la nava. Auziseră destule despre umbre şi teama de ele era ca o mantie pe umerii lor.           — Nu cred ca este o idee buna. Am auzit de astfel de nave pe vremea războiului umbrelor, cei care intra în interfaţă cu ele nu mai sunt niciodată aceeaşi; mercenarul care vorbise atinse piciorul navei dar se retrase când simţi un tremur ciudat prin corp.           — Nu avem de ales – il întrerupse femeia care se ocupa de comunicaţii, Treva – amicii noştri depe orbita lansează zeci de tinte false care momesc rachetele apărării planetare. In curând sistemele vor rămâne fara muniţie.           — Atunci te oferi tu sa intri în nava? O întrebă al doilea la comanda           — Destul; Aiax ii întrerupse înainte ca Treva sa poată raspunde; daca cineva intra în nava eu voi fi acela dar trebuie sa vedem daca situaţia este atât de grava incit sa nu mai existe alte soluţii.           — De fapt Treva are dreptate. Mai sunt puţine rachete în silozurile lor, un tehnician mi-a arătat un raport; mormăi secundul           — Grinder – (nava lor) nu va fi gata de lupta în curând; ii anunţa inginerul în timp ce îşi ştergea mâinile soioase de uniforma; Am putea sa amplasam tunurile de pe – Grinder – pe baza lor dar ne va lua ceva timp şi nu vor reuşi sa oprească navele mari de pe orbita.           — OK. Treceţi înapoi la poziţiile voastre. Treva fiindcă eşti atât de nerăbdătoare vii cu mine. şi tu Castor, vreau sa te uiţi la motoarele ei.           Echipa se împrăştie rapid înapoi la locurile lor de lupta de pe – Grinder – lăsându-i pe cei trei privind la coridorul întunecat care se deschidea spre interiorul navei.