Catalin Hidegcuti scriitor roman proza fantastica SF

I.           Fugarul încerca să pună o distanţă cât mai mare între el şi urmăritori. Harpiile îi pierduseră urma în pădurea deasă şi nu le mai auzea ţipetele înfricoşătoare deasupra sa. Din păcate nu erau singurii lui urmăritori, urletele bestiilor de vânătoare se auzeau tot mai aproape.           Încercând să-şi piardă urma intrase în râul de munte ce se învolbura de-a lungul pădurii şi o luase prin apă către vale. Magika însă transformaseră, cu ajutorul vrăjilor lor infernale creaturile, dezvoltându-le inclusiv mirosul care acum nu mai putea fi păcălit.           Verifică din fugă buzunarele şi centura. După cum se aşteptase nu mai avea nici un glonţ. Singurele cartuşe rămase erau cele din pistol, cinci, ultima dată când le numărase. Mai avea şi puşca pe spate, care îl incomoda la fugă, dar nu vroia în nici un chip să o abandoneze. Armele deveniseră extreme de rare după Ridicare, prea rare ca să fie lăsate în mâna celor ce îi serveau pe vrăjitori. Dar nici în ea nu mai erau gloanţe, ultimul îl descărcase în burta unui thrall când scăpase din castel.           Se gândi să lupe cu urmăritorii lui, ultima oară când îi văzuse erau cel puţin patru bestii şi şase thralli. Gând care trecu repede, chiar dacă nu aveau arme automatice Adrian nu vroia să se pună cu ei, văzuse de prea multe ori cum armele de foc pierd lupta împotriva bestiilor şi a magiei.           Alunecă pe marginea unei râpe ascunse de tufişuri şi se rostogoli fără putinţă de a se prinde de vre-o rădăcină, sau vre-o ramură de copac. De oprit se opri la baza râpei cu faţa în noroi. Încercă să se ridice dar mâna sa alunecă în noroi şi căzu înapoi. Înjură din plin toţi zeii pe care îi găsi în memorie, nu se lăsă nici pe el pe dinafară, pentru prostia de a fi acceptat misiunea. Urletul câinilor se auzi şi mai aproape. Îşi şterse faţa şi trase pistolul de la brâu. Confruntarea devenise inevitabilă.           Se ascunse într-un tufăriş des şi se pregăti de luptă. Dacă ar fi putut răpune bestiile înainte ca ele să-şi dea seama unde este, avea o şansă. Îşi concentră întreaga voinţă către un singur scop, să omoare înainte de a fi omorât. Încă de mic îşi dăduse seama că dacă îşi canaliza voinţa, corpul şi mintea sa avea să răspundă mult mai bine, chiar şi inamicii săi parcă îşi pierdeau elanul.           Un mârâit înfundat anunţă apariţia câinilor.           Două bestii apărură la marginea râpei. Corpurile le erau acoperite cu o blană groasă, prin ea se vedeau spini otrăviţi care se ridicau din coloana vertebrală. Colţii şi ghearele lor ascuţite puteau rupe cu uşurinţă chiar şi metalul.           Una dintre ele îşi ridică capul şi scoase un urlet înfiorător.           Adrian strânse şi mânerul pumnalului pe care îl avea în teacă, prezenţa lamei îi dădu curaj. Ridică pistolul şi ţinti. Privirea roşu aprins a bestiei îl căuta şi ea. Pentru o sutime de secundă privirile lor se întâlniră şi omul văzu nebunia sângelui în ochii animalului.           Nu stătu pe gânduri şi apasă trăgaciul. Capul bestiei fu împins în spate de puţinele puncte slabe ale bestiei. A doua creatură năvăli ca o avalanşă şi îl lovi în plin aruncându-l la pământ. Creatura încercă să-i prindă gâtul în fălcile puternice.           Cu greu Adrian reuşi să-i oprească fălcile şi îi puse genunchiul pe piept aruncând-o peste cap. Mai trase în grabă un glonţ dar tremuratul mâinii făcu ca proiectilul doar să zgârie pielea atacantului său.           Şi ceilalţi urmăritori îşi făcură apariţia. Patru vânători îmbrăcaţi cu haine groase şi veste din piele tăbăcită şi care fluturau sălbatic suliţe şi săbii. Cu ei aveau doi câini transformaţi şi care mârâiau arătându-şi colţii la fugar. Animalele scăpate din lesă coborâră panta cu salturi scurte, îl înconjurară şi se pregăteau să atace, thralii, care nu prea aveau chef să lupte rămâneau în spate lăsând bestiile să-şi facă treaba.           Deodată cu toţii încremeniră. De parcă timpul se oprise pentru ei. Un călăreţ apăru pe marginei râpei stăpânindu-şi cu uşurinţă armăsarul alb pe care îl călărea.           — Adrian Stormfire, vino cu mine; porunci figura cu o voce bubuitoare.           Corpul i se mişcă fără să vrea şi se apropie de călăreţ. Adrian încercă să se lupte cu puterea care pusese stăpânire pe el dar era ca şi cum ar fi încercat să stăvileşti un vulcan.           Era imposibil.           Când ajunse lângă el, călăreţul ridică toiagul în aer şi rosti câteva silabe formând o vrajă. O lumină strălucitoare îi învălui şi-i duse cu ea sub forma unor licurici orbitori.           Adrian se trezi pe un pat de piatră.           Se afla într-un fel de chilie din piatră neşlefuită de trei pe trei metri înaltă de încă vre-o trei. Patul pe care zăcea era tăiat tot în piatră şi acoperit cu mai multe rânduri de blănuri. Restul încăperii era mobilat cu obiecte din lemn masiv care păreau foarte vechi. Dacă Adrian ar fi trăit într-o lume unde informaţia ar fi fost liberă ar fi ştiut să încadreze istoric stilul mobilierului. Era german, sec XVIII.           Revenindu-i puterile, tânărul se ridică cu greutate din pat. Pe un scaun se aflau nişte haine (ale lui dispăruseră), neavând ce face Adrian le încercă. Observă cu surprindere că i se potriveau de minune. Erau haine uşoare, dintr-un material asemănător cu blugii. O pereche de pantaloni largi, un tricou şi o tunică cu mâneci lungi care se strângea la brâu cu o curea, dar continua în jos cu vre-o treizeci de centimetri, toate de culoare albastru închis. Tunica avea în dreapta sus un semn ciudat, ca un disc de soare înaripat care contrasta prin culoarea sa albă.           Pe spătarul scaunului se găsea o centură lată cu multe buzunăraşe. Adrian o strânse în jurul taliei şi îşi dădu seama că putea să ţină o mulţime de lucruri chiar dacă acum toate buzunăraşele erau goale.           După ce termină de îmbrăcat se gândi să arunce o privire şi în dulapuri, să-şi caute lucrurile pe care le avusese. Dulapul era plin de haine asemănătoare cu cele pe care le purta dar de mai multe mărimi. Acolo se găseau şi armele sale. Luă pistolul şi verifică imediat butoiaşul. Gloanţele erau tot acolo. Lăsă puşca la locul ei dar luă pistolul şi-l puse la brâu, tot acolo prinse şi pumnalul.           Satisfăcut de echipamentul său, încercă uşa.           Era deschisă.           Dădea într-un coridor, care la stânga se termina la câţiva metri într-un perete de stâncă dar în dreapta continua până la un cot după care nu se mai putea vedea. Singura lumină provenea de la lampioane ce aveau în centru cristale strălucitoare.           Adrian auzise de astfel de dipozitive pe care le foloseau magika şi care puteau fi reâncărcate direct cu putere magică. La lumina cristalelor văzu că de-a lungul coridorului mai erau două uşi la fel ca şi a sa, dar nu le încercă. Într-un mod extrem de ciudat era împins mai departe. Îşi continuă cercetarea de-a lungul coridorului.           Imediat după ce trecu de colţul coridorului dădu într-o încăpere largă, tăiată în stâncă, înaltă de peste patru metri şi care avea cel puţin patruzeci de metri pătraţi. Dar nu era goala. Era mobilată şi aranjată în aşa fel încât părea foarte confortabilă. Unul dintre pereţi era acoperit de arme vechi, de la pumnale frumos lucrate în fildeş până la săbii grele de doua mâini. Alt perete era acoperit cu rafturi după rafturi pline de pergamente şi cărţi vechi. Temător se apropie de un piedestal impresionant din centrul camerei care în partea superioară avea un suport pentru cărţi.           Pe suport se afla o carte deschisă, a cărei coperţi lucrate cu grijă din tergu, lemn viu, iar paginile erau dintr-un fel de pergament mai gros decât hârtia. Fiecare pagină scrisă într-o limbă ciudată iar din loc în loc erau desene extraordinar de frumos lucrate cu o atenţie deosebită la cele mai fine detalii. Când atinse cartea un fior electric îi trecu prin corp de parcă ceva din paginile cărţii reacţionase la prezenţa sa.           — Este cartea magică a lui Merlin; îi şopti cineva din spatele lui Viteza cu care Adrian intră în poziţia de luptă îl uimi şi pe el, însă bătrânul care apăruse ca prin minune lângă el nu avu nici o reacţie şi îl privea cu înţelegere.           — N-am vrut să te sperii tinere, credeam că vrei să ştii de unde vine cartea.           — Cine eşti? Adrian privea în jur încercând să-şi dea seama dacă mai erau şi alţii ascunşi în umbre sau era doar bătrânul în încăpere.           Dacă era numai bătrânul atunci un atac rapid l-ar fi scos din joc, nu părea tipul de luptător. Ceva însă îl oprea.           Bătrânul a fost cel care îl smulsese din mijlocul urmăritorilor, asta însemna că avea puteri magice considerabile. Şi poate nu ar trebui să le provoace.

Plaiurile Uslarului se întind la nesfârşit. Ierbivore enorme rătăcesc prin ele urmărite îndeaproape de singurele creaturi inteligente de pe planeta, fiinţe asemănătoare cu centaurii dar cu trăsături umane mult mai şterse. Intre ei îşi spuneau „Cei ce sunt” iar alţii le spuneau osarami. Erau mulţumiţi de viaţa lor chiar daca civilizaţia lor era în primele stagii a Bronzului.           Dar în acea zi şi alţii se mai aflau pe suprafaţa planetei.           — Crezi caam gonit toate creaturile alea insipide?           Seful bandei de mercenari eraun ktor, o fiinţă cu jumătate mai mare decât un om şi cu trăsături pronunţate de reptila inclusiv forma mai lata a fetei şi pielea groasa care forma o armura naturala rezistenta la majoritatea armelor normale. Cu toate astea nu era slab cum sunt reptilele ci avea trup noduros cu muşchi foarte bine dezvoltaţi. Nu purta nici un fel de armura din motivul descris mai sus iar singura îmbrăcăminte era o tunica lunga care la brâu era prinsa cu o centura scut. Tot la brâu purta o spada grea iar pe spateun fel de tun portabil cu ţeava groasa.           Se întoarse cu privirea către adjutantul sau şi zimbi           — Nu i-am văzut de câteva zile, se pare ca demonstraţia aliatului nostru i-aimpresionat.           Cu doua zile înainte, devoratorul de miniti (ilithidul) care fusese desemnatsa le însoţească ceata de mercenari dominase mintea mai multor osarami. Aceştia se tăiaseră în bucăţi în fata celorlalţi. După o asemenea demonstraţie restul tribului se făcuse nevăzut.           — Ca veni vorba, undeeste aliatul nostru? Il întrebă ktorul pe subalternul sau.           Umanoidul rânji şi facuun semn cu mina.           — Chiar în spatele tau. Cred ca vrea să-ţi vorbească.           — Spuse el şi se retrase rapid, nimănui nu-i plăcea sa stea prea mult pe lângă ilithid, ii baga în sperieţi.           — Matseru, dorescsa vorbesc cu tine.           Ktorul simţi acea frica pe care probabil o simţiseră şi indigenii, puterea psihicaa ilithidului îşi strecura tentacolele reci pina şi în inima celor mai curajoşi.           — Binenteles, potsa te ajut cu ceva.           — Am fost contactat de niveleulsuperior. Tinta noastră şi-ainceput călătoria. In curindva trece prin dreptul nostru.           — Vom fi pregătiţi. Maşinăria noastră neva anunţa când sunt aproape.           — şi eu voi fi pregătit.           — Te voi anunţa cândva fi timpul.           Ilithidul pleca fara nici un sunet.           La marginea tabereiun loc plat în forma de cerc fusese defrişat complet. In mijlocul cercului doi dwarfi mai cenuşii meştereau o maşinărie complexa care arata ca o combinaţie dintreun dulap mare şi un motor de aburi. Maşinăria scotea sunete de parca ar fi tuşit.           Deasupra aparatului incepusesa se strângă o lumina ciudata, un abur verzui care strălucea din ce în ce mai tare.           — Deci, ati reusitsa faceţi maşinăria asta blestemata sa functioneza?           Unul dintre dwarfii cenuşi se multumisa spună ceva pe sub barba, dar celalalt se proţăpi cu mâinile în solduri în fata ktorului.           — De când lucram noi împreună? De o zi, doua! Ştii ca ma tin de cuvânt. Am spus ca osa prindem călătorii şi o voi face. aşa ca lasă-mă să-mi fac treaba, se burzului el.           Dupace termina de vorbit se intorse din nou la lucru înjurând în surdina şi lovind cu pumnul unul dintre cadrane.           Ktorul se dădu bătut, ii cunoştea bine pe cei doi dwarfi cenuşii şi ştia ca o vor scoate la capăt. Niciodată nu văzuse nişte fiinţe caresa se pricepa aşa de bine la amestecurile tehnomagice. Iar Warmund, cel mai scund şi care ii vorbise, proiectase arme care trăgeau cu proiectile capabilesa străpungă armura unui abyssal dintr-o singura lovitura.           Era timpulsa puna la punct şi restul echipei.           Ca de obicei mercenarilor sai nu le prea pasa de disciplina şi după ce se obişnuiseră cu condiţiile noii lumi (pentru unii gravitaţia era prea mica şi zburaseră un pic prea sus când încercaseră sa meargă iar alţii avuseseră probleme cu atmosfera, dar mercenarii aveau trupurile călite de atâtea treceri prin zeci de lumi se adaptaseră foarte repede – de fapt şi lumea fusese aleasa astfel incit mercenarii sa poată opera în ea) şi se împrăştiaseră peste tot.           Unii erau deja ameţiţi de băutură – cum era cazul lui Shrank demonul şi githul Daleen'Za. Mai încolo stătea uriaşul Gotum cu măciuca lui fermecata sforăind liniştit. De fapt mâncatul şi dormitul reprezentau 70% din timpul vieţii uriaşului. La rândul lor cei doi magi a trupei îşi făceau siesta, în cazul insectoidului grypid mai multun fel de contemplaţie.      Matseru avea tot respectul pentru magicianul grypid mai ales ca avea cu el o suita care nu de puţine ori îşi dovedise utilitatea, era însoţit de opt din rasa lui, din cite înţelesese ktorul doi erau scutierii lui (avusese trei dar unul murise în timpul unei batalii nu demult şi inca nu fusese înlocuit,) iar ceilalţi şase erau muncitori aproape fara creier. 

Am murit, dar cu toate asta trăiesc.           Greu de crezut. Dar adevărat.           Să începem cu începutul.           Vin dintr-o lume foarte îndepărtată, atât în timp cât şi în spaţiu. Am putea spune că vin dintr-o cu totul altă dimensiune. Rasa mea este foarte asemănătoare cu cea de aici. Mai exact spus, avem aceeaşi formă: două mâini, două picioare, corp şi cap. În rest, pot spune că nu am fost paşnici niciodată. De când am învăţat să ne omorâm unii pe alţii am continuat aşa timp de mii de ani. Istoria ne-a fost modelată de conflicte, şi de cei pe care conflictele i-au propulsat în fruntea naţiunilor.           Dar cu toate acestea, rasa noastră a reuşit să supravieţuiască. Şi să evolueze.           Am reuşit să trecem peste armele simple, peste tehnologia motoarelor cu combustie internă, peste perioada armelor atomice care păreau cele mai îngrozitoare arme din întregul univers. Am ajuns până la a cunoaşte forţele teribile ale antimateriei. Am ajuns să stăpânim aceste forţe.           Ne-am modificat corpurile cu ajutorul transformărilor genetice atingând forme perfecte. Am creat minţi artificiale care puteau gândi singure, formând procese cognitive de-a lungul electronilor reci şi fără sentimente.           Eram în culmea gloriei.           Dar pentru a ajunge în acest punct, ne-am distrus lumea, casa noastră. Nu dintr-o dată, bineânţeles, dar în timp am distrus-o. Nu că ne-ar fi părut rău. În acel moment al dezvoltării noastre, eram într-un punct în care ne plăcea mai mult artificialul decât naturalul.           Puţini au plâns după ea. Planeta însă, s-a răzbunat pe noi. Am avut cutremure, inundaţii, furtuni groaznice. Distrugerile au fost enorme. Atât în costuri materiale cât şi în vieţi nevinovate.           Nu ne-a păsat. Aveam deja colonizate două planete din sistemul solar în care trăiam şi mii de habitaturi artificiale. Sondele şi navele robotice au ajuns la sisteme solare apropiate, dar le-au găsit goale şi pustii. În unul descoperisem o planetă dar nu era deloc primitoare pentru noi. Spaţiul părea neinteresant din punct de vedere economic, baronii corporaţiilor se mulţumeau cu sistemul nostru solar. Pentru a putea părăsi definitiv lumea noastră maternă, cei mai mulţi se gândeau deja la formarea unei noi planete artificiale. Una formată după chipul şi nevoile noastre actuale, li se părea o investiţie mai rentabilă.           În această goană nebună a tehnologiei am mai pierdut un lucru foarte important. Credinţa noastră. Lumea spiritului şi a inimii, a sentimentelor curate, a fost înlocuită de o lume brută a materialului, a rentabilităţii, a calculului. O lume rece şi condusă de bani.           *           În acele timpuri a început sfârşitul.           Cei care studiau ştiinţele obscure au găsit o modalitate de a deschide un portal, un vârtej interdimensional către un alt loc.           O altă lume. Cu toţii am fost extrem de bucuroşi. O modalitate de transport rapidă către ceea ce părea o lume nesecată de resurse. Liderii noştrii s-au aruncat imediat către oportunitatea ce se deschidea în faţa lor.           Din nefericire acea lume avea deja alţi stăpâni.           La început am întâlnit fiinţe paşnice cu mai multe tentacule, ce păreau a practica agricultura pe scară largă cu o tehnologie destul de primitivă. Dar după un timp ne-am dat seama că de fapt nu erau ceea ce păreau a fi -locuitorii şi stăpânii acestei lumi, ci doar nişte servitori. Stăpânii lor erau creaturi ciudate cu puteri şi mai stranii decât ei. Fără forme fixe, compuse din ceea ce numeam, pentru că nu aveam alt termen – ectoplasmă, şi extrem de inteligente.           La început ne-au tratat ca pe nişte prieteni, dar în foarte scurt timp au trecut la ofensivă. Să nu credeţi însă, că numai ei plănuiau să atace.           Şi armatele noastre aşteptau doar un ordin. Dar atunci când ordinul a fost dat, militarii n-au putut să-l asculte. Cu ajutorul tehnologiilor obscure pe care le aveau la îndemână adversarii noştrii ne-au atacat trupurile dar şi minţile. Am constatat, cu groază că voinţa şi discernământul militarilor noştri au trecut sub controlul adversarilor. Puterile lor au corupt şi inteligenţele artificiale. Ca un virus comenzile s-au transmis şi celor de dincoace de portal declanşând ravagii în propriul nostru sistem solar.           Şi aşa a început războiul.           Armatele noastre au luptat cu ferocitate. Atât pe teritoriul lumii străine cât şi în propriul nostru sistem solar. Acasă luptam cu propriile noastre maşini încercând să le aducem la programarea iniţială, dar în zadar. Din fericire cea mai mare parte a computerelor afectate nu îşi desfăşurau activitatea în domenii militare, iar maşinile civile nu se dovedeau adversari demni de forţele armate.           Pe planeta străină situaţia stătea altcumva. În război, am folosit toate armele pe care le aveam la îndemână, inclusiv armele atomice. Lumea disputată a fost pârjolită de flăcările războiului atomic, fiind redusă la o suprafaţă pe care nu putea supravieţui nimic. Dar inamicilor noştri nu le-a păsat. Aflasem că mai aveau şi alte lumi sub stăpânirea lor, aşa că puteau să o sacrifice fără probleme pe aceasta.           Flăcările atomice au pârjolit şi armatele noastre. Scuturile verzui de protecţie au cedat şi mii, zeci de mii de soldaţi au fost carbonizaţi. Giganticele fortăreţe aeriene şi spaţiale ale adversarilor au măturat din cer, şi spaţiu, roiurile de bondari furioşi care erau avioanele şi vânătorii noştrii spaţiali. Hoarde de creaturi modificate, mai bine zis construite genetic pentru război, ne-au acoperit poziţiile ca un val fără de sfârşit.           A fost cea mai importantă parte a războiului de până atunci (în timp se va dovedi că a fost şi cea mai importantă parte a întregului război). A durat zile întregi. Toate rezervele noastre pe care le-am putut transporta prin vârtej au intrat în luptă echilibrând balanţa.

Îmi ridic puşca cu grijă şi studiez ţinta.           Pantera de munte, o frumuseţe de felină cu colţi ca nişte pumnale, ochi şi blană de abanos, îşi întoarce capul şi se uită în jur încercând să-şi zărească hăitaşii a căror miros şi zgomote se simţeau de peste tot. O detunătură sparge liniştea pădurii în mii de bucăţele şi pantera cade la pământ cu un glonţ în piept. Un firicel de sânge care se îngroaşă rapid i se prelinge pe blana-i întunecată.           Dar o panteră de munte este un luptător prin excelenţă şi încearcă să se ridice. Un al doilea glonţ îi străpunge omoplaţii şi o împinge înapoi la sol.           Presimt că nu se va mai ridica. Încet, îmi cobor arma şi o prind pe umăr. Armele ce le vând eu sunt bune, nu ca vechiturile pe care le au localnicii. Cu puştile lor este aproape imposibil să atingi ţinta de la mai mult de cincizeci de paşi. La puştile mele nu este nevoie de mai mult de un glonţ ca să-ţi omori prada.           Alte strigăte se aud de peste tot din jur şi hăitaşii încep să-şi facă apariţia din desişuri. Kurol, şeful vânătorilor se apropie cu arma cumpărată de la mine în mână.           — O lovitură bună neguţătorule.           — La fel şi a ta şefule. Acum poţi să vezi cu ochii tăi că nu am minţit când am spus că am marfă de cea mai bună calitate.           — Da – răspunse el apreciativ mângâind arma – e marfă bună. De unde zici că le-ai luat?           — N-am zis şefule. Un negustor ca mine trebuie să fie atent la ce vorbeşte sau rămâne fară negoţ.           Şeful râse şi mă bătu pe spate. Om dintr-o bucată, nu ştia multe, dar îşi conducea tribul de zece ani, continuând şi aplicând calea bătrânilor, acceptând lucruri noi doar atunci când se dovedeau absolut necesare.           După ce pantera a fost legată de par şi pusă pe spatele a doi vânători vânjoşi, am plecat înapoi către sat. Drumul nu a fost deloc lung, chiar destul de uşor după ce ieşi din desişuri. Doar câmpie întinsă cu arbuşti şi iarbă scurtă.           Vă rog să mă iertaţi dacă nu m-am prezentat.           Numele meu este Ocellalas Daryd, mai exact Daryd. Ocellalas este numele care mi-a fost dat de către creierele ascunse la naştere şi este o mărturie a epocilor de mult trecute ale istoriei noastre. Şi de-abia aştept să ajung înapoi în sat, să mă odihnesc, căci mâine va trebui să pornesc mai departe. Am înregistrat întreaga vânătoare şi sunt sigur că va fi foarte apreciată acasă.           Cum nu aveam nimic de spus şi vroiam să fiu singur cu gândurile mele am rămas în urma cetei de vânători. Din faţă se auzeau vocile voioase ale tinerilor vânători. Armele pe care le-am adus în sat le provocaseră voioşia. Erau cele mai bune arme de foc pe care le văzuseră în ultimii ani. Nu era mare mirare, oraşul cel mai apropiat care producea praf de puşcă şi arme era departe, peste munţi. Produsele de acolo se aduceau cu mult efort în caravane, parcurgând-se sute de kilometri prin teritoriu necunoscut.           Cufundat în gânduri, nu am observat, la început, pădurea devenind tăcută în jur. Nici măcar sunetele păsărilor nu se mai auzeau. Vânătorii, încântaţi peste măsură nu păreau a lua de seamă ce se întâmplă în jur.           Un val de săgeţi ne izbi ca un torent din desişuri. Ceata cu care plecasem din sat se compunea din nouă vânători. Doar de atâţia fusese nevoie pentru a testa armele de foc pe care le-am adus. Acum trei dintre ei se prăbuşiră sub vârfurile ucigaşe. Unul cu o săgeată în gât şi doi pătrunşi în piept. Alţi doi au fost răniţi uşor.           Cel puţin o duzină de atacatori au urmat săgeţile, ţâşnind din ascunzişuri şi tăbărând peste noi. Am ripostat cum am putut cu toate armele pe care le aveam. Şi bandiţii aveau arme de foc, chiar dacă mai puţine şi probabil mai proaste. Unul dintre vânătorii noştri a căzut răpus de un glonţ de calibru mare care-i împrăştie creierii prin aer.           Am dus arma la ochi, l-am ţintit pe trăgător în inimă şi am apăsat pe trăgaci. A murit instantaneu. Pumnalul scurt şi sclipitor a altui bandit a străpuns stomacul tânărului din dreapta mea.           Aici nu mai puteam face nimic. Patru bandiţi au apărut din tufişuri cu săbii şi măciuci. Aveau numărul de partea lor, aşa că am luat-o la picior. Trupul meu este într-o formă excelentă şi repede mi-am lăsat urmăritorii la distanţă.           După ce am trecut de o albie secată şi m-am urcat pe malul crăpat plin de lichieni, m-am trântit în spatele unor rădăcini de copac ieşite în afară cu arma la ochi. Era încărcată şi eu gata de omor. Aveam să-mi vând scump pielea.           Am aşteptat aşa cam o jumătate de oră dar nu apărut nici un urmăritor. Poate îi lăsasem mai în spate decât credeam sau poate că prădatul cadavrelor era mai profitabil decât urmăritul prin pădure. Dar nu voiam să mă autoamăgesc, ştiam că vor veni cu siguranţă.           M-am ridicat din nou şi dispar în desişuri. După încă vre-o zece kilometri de trap uşor, m-am oprit fără suflare. Caut o poieniţă şi apăs un buton ascuns în brăţara pe care o port tot timpul pe mâna dreaptă. Butonul este codat doar pentru genele mele, oricine altcineva care ar găsi brăţara nu ar putea să o folosească, iar dacă cineva încearcă să o deschidă prin alte metode, se autodistruge imediat prin dizolvare totală. Accesată corect trimite semnalul pentru „purtătorul” meu, dându-i comanda să vină să mă ia.           Globul argintiu nu întârzie să apară.           Sfera de zece metri în diametru se poziţionă deasupra mea, un iris se deschide şi o rază de tracţiune mă trage înăuntru. Interiorul purtătorului nu este luxos. De fapt se compune doar din două încăperi, una dedesupt, cea în care am fost tras şi care servea drept spaţiu de depozitare. Cealaltă deasupra, unde se afla fotoliul veriform şi echipamentele de navigaţie, era camera de comandă. Nu că ar fi nevoie de prea multe echipamente, de obicei comenzile sferei sunt date printr-o interfaţă neurală şi comenzi de câmp. Personal nu îmi face plăcere să folosesc interfaţa neurală, am tot timpul impresia că cineva este în capul meu şi mă spionează, prefer comenzile de câmp.

— Acum ce facem?           — Aşteptam sa vina ajutoarele. Sper doar ca Alianţa Interstelara sa trimită rapid nişte nave sa investigheze apelul de ajutor.           — Ehe, daca ar şti ei cine le-a trimis semnalul cu siguranţă ca nu s-ar chinui sa trimită pe nimeni.           Cel mai tânăr dintre cei doi oameni care purtau conversaţia începu sa rida. In adevăr mica sa ceata de mercenari făcuse destul de multe probleme Alianţei, inclusiv furtul unei nave de lupta. Dar de data asta nu era vorba de ei, era vorba de nişte amărâţi de refugiaţi care se retrăseseră pe ultima planeta pe care o mai aveau. Echipa sa a fost angajata sa ii i-a de pe planeta, era vorba de alungat câteva nave mai mici care orbitau în jurul planetei.           Dar imediat după ce nava lor, un Sarpitan furat de la centauri şi modificat, sari în sistem dădu de probleme. Doua nave grele ale inamicului se luară după ei (nu nave uşoare cum le-a fost spus ci nave de mare tonaj construite pentru un singur scop, sa distrugă). După primele salve Aiax dădu ordin sa se evite lupta şi sa se îndrepte spre planeta. Inamicii trimiseră câteva salve dar nu se luară după ei. Motivul rămânerii lor pe orbita deveni clar când mai multe baterii de rachete deschiseră focul asupra interceptatorilor care ii urmaseră în atmosfera.           Aiax răsuflă greu şi se duse sa vorbească cu angajatorii sai.           — Deci, Prelate ce vor de la voi şi cit de puternici sunt inamicii voştri şi care acum au devenit şi ai noştri.           Extraterestrul era un umanoid mai mic de statura şi cu un corp bondoc din care ieşeau doua braţe prea lungi pentru un asemenea corp. Se trase în spatele unui birou impresionant din piatra şi puse un cristal de date pe el.           — Acesta este motivul, acesta şi altele ca el. şi după ce le vor avea moartea noastră.           — De ce?           — Pentru ca am fost de partea greşită în război. Ei au fost de partea vorlonilor şi au primit tehnologie de la ei în timp ce noi am fost de partea umbrelor mai întâi apoi ne-au ajutat şi Cei Dintâi. Dar influenta Umbrelor este inca simţită pe lumea noastră aşa ca ne-au atacat şi pe noi după ce Umbrele s-au retras. Navele de transport cu refugiaţi sunt ultimele rămăşiţe ale rasei noastre.           — şi cristalele, ce conţin?           — Date despre tehnologia Umbrelor şi alte tehnologii ale Celor Dintâi. Nu putem permite sa, cada în mâinile lor.           — Nu vor ajunge la ei, stai fara grija. Am trimis un semnal către Alianţa. In curând vor trimite nave sa ne scoată din situaţia urâtă în care ne aflam cu toţii.           — Dar nu ştim daca apărarea nostra va mai rezista atât de mult. Sistemele noastre se bazează pe rachete iar rezervele se termina repede.           — Ce putem face altceva. Nava cu care am venit a fost avariata la intrare în atmosfera. Voi nu mai aveţi ceva vânători sa le distragem un timp atenţia?           — Nu mai avem nici o nava de lupta şi doar puţine civile. Dar avem ceva, daca aveţi curajul.           — Arată-ne drmul; replica comandantul mercenarilor.           Şansa de care vorbise extraterestrul era o nava ciudata împănata cu tehnologia Umbrelor inclusiv armura organica de pe navele lor. Era doar un pic mai mare decât un Whitestar. Când se apropiară de ea o usa se metamorfoza în perete şi o rampa cobori la sol.           — Asta este şansa voastră?           — Da. Chiar daca pare mica are un motor de deschidere a unui punct de salt la bord. Din cite ne-am dat noi seama mai are şi alte siteme cum ar fi cel de ascundere de sistemele de ţintire a dusmanior. şi armele par sa aibă o cantitate foarte mare de energie pe care insa nu stiu daca reactorul ei o poate suporta.           — Atunci care este problema, cu nava asta vom putea să-i distrugem cu uşurinţă pe cei de pe orbita.           — Are insa o problema. Interfaţa de lupta este de tip umbra. Nu am găsit pe nimeni care sa fie compatibil cu ea sau care sa o suporte.           — Asata ar putea fi o problema. Vom intra şi noi în ea pentru a o cerceta şi sa vedem daca o putem porni.           Mai târziu membrii echipei mercenarilor erau strânşi în hangar. Cei mai multi priveau cu frica la nava. Auziseră destule despre umbre şi teama de ele era ca o mantie pe umerii lor.           — Nu cred ca este o idee buna. Am auzit de astfel de nave pe vremea războiului umbrelor, cei care intra în interfaţă cu ele nu mai sunt niciodată aceeaşi; mercenarul care vorbise atinse piciorul navei dar se retrase când simţi un tremur ciudat prin corp.           — Nu avem de ales – il întrerupse femeia care se ocupa de comunicaţii, Treva – amicii noştri depe orbita lansează zeci de tinte false care momesc rachetele apărării planetare. In curând sistemele vor rămâne fara muniţie.           — Atunci te oferi tu sa intri în nava? O întrebă al doilea la comanda           — Destul; Aiax ii întrerupse înainte ca Treva sa poată raspunde; daca cineva intra în nava eu voi fi acela dar trebuie sa vedem daca situaţia este atât de grava incit sa nu mai existe alte soluţii.           — De fapt Treva are dreptate. Mai sunt puţine rachete în silozurile lor, un tehnician mi-a arătat un raport; mormăi secundul           — Grinder – (nava lor) nu va fi gata de lupta în curând; ii anunţa inginerul în timp ce îşi ştergea mâinile soioase de uniforma; Am putea sa amplasam tunurile de pe – Grinder – pe baza lor dar ne va lua ceva timp şi nu vor reuşi sa oprească navele mari de pe orbita.           — OK. Treceţi înapoi la poziţiile voastre. Treva fiindcă eşti atât de nerăbdătoare vii cu mine. şi tu Castor, vreau sa te uiţi la motoarele ei.           Echipa se împrăştie rapid înapoi la locurile lor de lupta de pe – Grinder – lăsându-i pe cei trei privind la coridorul întunecat care se deschidea spre interiorul navei.

Nori grei se adună deasupra poporului meu, iar eu sunt prea bătrân şi neputincios să schimb ceva. Singura speranţă pe care o mai avem rămâne Decebal, care fuge ca vântul către podişurile împădurite din Nord pentru a aduna o nouă armată. Dar speranţa este slabă, mai mult o iluzie fantomatică gata să se spulbere odată cu apariţia zorilor. Armatele invadatoare au distrus deja capitala noastră iubită, Sarmisegetusa, şi au lăsat mii de daci fără case. Alte mii au fost împrăştiate în drumul lor către capitală. Munţii, în toate direcţiile, sunt plini de refugiaţi care se ascund de cetele prădătoare ale romanilor. Chiar inima regatului dac este în mâinile duşmanilor.”           Astfel de gânduri se învălmăşeau în mintea lui Vezina, Înalt Preot a lui Zamolxes, sfătuitor de taină a lui Decebal, regele dacilor. Un om atât de bătrân încât anii nu mai contau pentru el. În timpul său văzuse lumea de la pădurile fără fund ale Germanei, trecând prin mândra Roma, locul de unde era condusă lumea şi până în decadenta Atena căzută din măreţie, acum doar o umbră a ceea ce fusese odată. Era sfătuitorul lui Decebal de mult timp, îl ajutase să unească o parte dintre triburile dacice sub o singură conducere, dacă ar mai fi avut timp ar fi unit şi triburile gete de pe malurile Danubiului.           Traian însă nu era aşa de uşor de păcălit cum fuseseră înaintaşii lui, Vezina îşi amintea cum cedaseră în faţa promisiunilor de aur şi plecăciunilor până la pământ. Încrezuţi romani fără minte, armia dacică crescuse în fiecare an, unflată, asemenea râurilor de munte, cu triburi roxolane, sarmate şi getice. Traian însă nu ascultase. Îşi vroia numele în istorie ca şi cuceritorul dacilor.           Poate la bătrâneţe ne pierdem suflul, gândi marele preot. El se simţea cu adevărat bătrân, nu numai în ani, datorită talentului său extraordinar trăise mai mult decât era normal, dar în suflet, acolo era cu totul altceva. Îmbătrânise o viaţă de om când văzuse mult iubita Sarmisegetusa în flăcări.           Până la urmă toate gândurile i se îndreptau către regele fugar. Exista încă şansa ca Decebal să ajungă la aliaţii roxolani şi sarmaţi din Nord. Atunci, poate, s-ar fi întors cu destule forţe să-şi elibereze neamul.           Situaţia în restul regatului era disperată. Fortăreţele din munţi cădeau una după alta în mâinile legionarilor romani, unele prin puterea banilor iar altele prin puterea armelor.           Un sunet uşor de paşi îi întrerupse meditaţia. Un dac intră şovăietor în încăperea Templului Sacru, aflat adânc în munţi şi a cărui locaţie fusese secretă timp de sute de ani. Doar cei mai înalţi în ierarhia preoţilor şi tagma regilor cunoştea locaţia lui exactă. Templul era tăiat în piatră seacă şi plin de catacombe artificiale, doar un tunel luminat de sute de torţe ducea în inima sa, Sanctuarul. Sala era înaltă cât zece persoane şi lată în unele locuri de două duzini. Aici se afla locul de retragere şi meditaţie a Marelui Preot, prim slujitor a lui Zamolxes.           Cel ce intrase şi aştepta ca Marele Preot să-şi întoarcă atenţia spre el era Dapyx, nepot a lui Decebal, şi cu toate că încă foarte tânăr conducător a refugiaţilor din munţi. Inclusiv a puţinilor războinici daci care încă doreau să lupte şi să urmeze pe cineva din stirpea lui Decebal.           Tânărul purta hainele obişnuite ale dacilor: cămaşa de în simplă şi pantaloni lungi, dar mai purta şi o cămaşă de zale fină pe deasupra, lucrată minunat de către maeştrii din îndepărtata Persie. Tânărul o preţuia mai mult decât orice, îi fusese dăruită chiar de Decebal care o primise în dar de la perşi când căutase alianţa lor pentru a opri extinderea romană. Pe ea era prins însemnul casei regale, simbol purtat cu mândrie chiar şi acum când echivala cu o condamnare la moarte sigură pentru purtător. La brâu avea o sabie, una romană de cavalerie, pe care mulţi tineri daci o considerau mai folositoare în luptă decât propriile lor arme. După trăsăturile feţei preotul îşi dădu seama cât de obosit este.           — Mărite Vezina, am nevoie de sfatul tău. Preotul îl invită să ia loc pe una din băncile de lemn aşezate de-a lungul pereţilor încăperii.           — Ce sfat cauţi tinere taraboste? Nu te pot ajuta dacă este vorba de bătălii, nu sunt general.           — Nu despre bătălii vin să-ţi vorbesc. Poporul nostru este pe ducă, romanii îi mână din spate ca pe vite. Doar cei din triburile nordice vor scăpa de dominaţia romană. Eu am în grija mea aproape douăzeci de mii de suflete şi asta fără să număr pe cei care sunt strămutaţi din valea interioară în sud. Ce să fac cu ei? Nu vor rezista iernii iar majoritatea nu vor să se întoarcă la satele distruse şi să fie luaţi sclavi de romani.           — Du-i spre Nord. Există destul pământ pentru toţi. Sarmaţii şi roxolanii îi vor primi pe supravieţuitori. Decebal a negociat plătindu-i în aur greu.           — Spune-le asta romanilor. Toate drumurile spre Nord sunt pline de patrule romane. Aş putea să trec cu războinicii mei, dar în nici un caz cu femeile, copii şi convoaiele de provizii. Am sperat ca zeii să ne arate altă cale.           — Vino mâine când soarele va fi la mijlocul drumului său ceresc. Voi întreba zeii şi îţi voi da un răspuns.           Tânărul dădu să iasă apoi se opri nehotărât, de parcă ar fi vrut să întrebe ceva dar îi era frică de răspunsul pe care l-ar fi putut primi.           — Despre Decebal, măritul meu unchi, ce veşti mai ai?           — Este urmărit de romani prin munţi. Cei mai mulţi tarabostes îl urmează pe Decebal în nord cu speranţa unei întoarceri. Dar tot mai mulţi trădători îşi scot capul la lumină ca şerpii în fiecare zi. Curând nici Sanctuarul nu va mai fi sigur. Un sfat îţi voi da şi eu fără să apelez la înţelepciunea zeilor. Urcă-ţi oamenii mai sus în munţi.           — Sper ca regele să ajungă la Daelo, acolo îl aşteaptă fratele meu Duro cu o mică oaste de roxolani şi daci. Va fi în siguranţă cu ei.           — Mâine vom şti, am trimis vorbă prin mijloace rapide. În curând vom primi un răspuns.           Dapyx îşi plecă capul şi îl lăsă pe Vezina singur în mijlocul sălii Sanctuarului.

Oricine care ar dori sa scrie povestiri fantasy ar trebui sa aibă cel putin un bagaj minim de cunostiinte în privinţa existentei magiei în lumea noastră. şi nu numai despre magie în special ci şi despre credinţele şi superstiţiile oamenilor în general, inclusiv animismul, totemismul şi prevestirile.           Ţinând seama de spaţiul redus al articolului, de mărimea şi complexitatea subiectului nu voi prezenta decât nişte considerente principale ale magiei. La sfârşitul articolului este o scurta bibliografie cu cărţi care ar trebui sa fie un „must” pentru scriitori şi care le dau posibilitatea celor care le citesc sa aibă o baza solida în complexitatea fenomenelor magice. Vi le recomand deoarece eu le-am citit şi mi-au deschis noi perspective asupra fenomenului magic.           Dar sa revenim la subiectul nostru. In dicţionarul Oxford cea mai simpla definiţie a magiei este „puterea de a aparent folosi forte misterioase pentru a schimba lucrurile sau a influenta evenimentele”.           Teoriile asupra existentei magiei sunt extrem de complexe şi variate având în vedere ca fenomenul magic este şi el foarte complex şi variază de la o populaţie la alta în jurul lumii.           În primul rând trebuie făcută deosebirea dintre religie şi magie. In timp ce magia încearcă sa supună forţele supranaturale voinţei omului în religia semnifica supunerea şi cultul fata de puterea divina la care omul se duce cu jalba. După părerea altor autori magia este „un fel de religia făcută pentru nevoile inferioare ale vieţii domestice”.           În cartea lor „Teoria generala a magiei” Marcel Mauss şi Henri Hubert spun ca, este magic orice rit care nu face parte din un cult organizat.           Ciudat ca magia nu a avut cea mai mare influenta în societăţile primitive ci mult mai târziu când au apărut oamenii bogaţi care ar fi apelat la orice pentru a-şi pastra bogăţiile şi care de obicei, chiar şi în zilele noastre, sunt foarte superstiţioşi.           În abordarea fenomenului magic au existat doua curente mai importante. Unul care i-a magia ca un fenomen social şi nu crede de loc în realitataea fenomenului magic şi altul în care este luat în considerare şi credinţelor magice ale populaţiei. Dar majritatea celor care au cercetat fenomenul au încercat sa îmbine ambele curente de cercetare. Magia este considerata mai mult ştiinţa decât cult deoarece actele magice urmează propriile legi bine definite şi cu conseciinte clare.           Fundamental în magie este existenta unor forte invizibile şi intangibile xare pot opera la distanta. De aceea în magie misterul joaca un rol foarte important, cu cit este mai misterioasa magia cu atât este mai puternica. De aceea magia veche este mai puternica decât cea noua şi vrăjile murmurate sunt mai puternice decât cele rostite cu voce tare.           Magia cuprinde: agenţi, acte şi reprezentări           — Agentul este de obicei magcianul, cel care înfăptuieşte actele magice. In unele culturi magicianul este cunoscut de când se naşte prin anumite semne particulare fizice (căutături piezişe, semne pe fata, etc). A fi magician implica deţinerea unor puteri misterioase datorate comuniunii cu invizibilul sau cu spiritele. Autoritatea sa este proporţională cu modul în care satisface aşteptările clienţilor sai. Una dintre caracteristicile principale ale unui magician este carisma.           — Actele magice sunt riturile magice şi care se fac în mod cit mai misterios cu putinţă. Riturile magice sunt actele de invocare a puterii magice           — Reprezentările: ele sunt ideile şi credinţele corespunzătoare actelor magice.           În acelaşi timp pentru societăţile în care a existat magia, ea a exercitat un rol social bine definit. Ea a dat putere celor care o practicau, un anumit statut social care poate fi găsit şi astăzi im multe societăţi primitive. In aceasta ipostaza magia reprezintă explicaţia minţilor primitive a fenomenelor naturale. In alta ipostaza magia se prezintă ca o masa vie, informa a carei parti componente nu nici un loc şi nici funcţii fixe. Magia ca şi superstiţiile oamenilor este extraordinar de variata şi poate lua forme din cele mai cidate depinzând de populaţia din care provin credinţele magice.           După cum am spus la început cred ca oricine care încerca sa înţeleagă mai bine fenomenul magiei ar trebui sa citească următoarele cărţi:           — Man And His Superstitions” de Carveath Read; Editura Senate; 1995           — The Mythology of all races” de J. A. MacCuloch; Boston; 1932           — Mythologies of Ancient World” de S. N. Kramer; 1961           — Teoria Generala a Magiei” de Marcel Mauss, Henri Hubert; Editura Polirom; Iaşi; 1996           — Eros şi Magie în Renaştere. 1484” de Ioan Petru Culianu; Editura Nemira; 1994           — Ştiinţa şi Magie” de Serena Roney-Dougall; Editura Elit Comentator           — Zei şi Demoni” (Lexicon) de Manfred Lurker; Editura Enciclopedica           — Miturile Esenţiale” de Victor Kernbach; Editura Ştiinţifică şi Enciclopedica; 1978           — The Magic Art” de J. G. Frazer           — Popol Vuh: Cartea maya a zorilor vieţii” Editura Humanitas; 2000           — Religia în Istoria Popoarelor Lumii” Editura Politica; 1976  

Lumea Visurilor este o lume ciudata, fara nici un sens. Este o lume a realităţilor schimbătoare şi a posibilităţilor. O lume perfecta pentru duelurile dintre vrăjitori. In acest moment, în acea lume doi vrăjitori se înfruntă.           Unul dintre ei era Styros, bătrân lord al magiei a cărui vârstă se măsura în secole, în timp ce celalalt era Darios doar de treizeci şi cinci de ani, un student al magiei care avusese curajul să-şi provoace maestrul la duel. Binenteles fiind în lumea visurilor amândoi arătau mult mai tineri.           — Nu înţeleg de ce ai vrut sa ma provoci Darios. Ştii ca nu ai destula putere pentru a-mi rezista – spuse bătrânul.           Tânărul rise şi forma un simbol cu mina în aer.           — Sa luptam, învăţătorule           — Foarte bine, vad ca nu te pot convinge sa renunţi. Sa luptam.           Odată lupta declarata amândoi magicienii îşi aduseră în jur terenul lor favorit. Bătrânul aduse marea, apele adânci cărora nimeni nu le cunoaşte fundul şi a carei tulburări pot aduce dezastrul pentru oameni. Tânărul nu se lasă mai prejos şi aduse munţii înzăpeziţi cu păduri bătrâne care ascundeau creaturi ciudate şi puternice în adâncurile lor.           Styros chema primul o creatura la atac.           — Gorila de Lupta distruge-l pe tinerel.           Creatura sa, o enorma gorila cu spatele alb care stătea pe verticala şi avea o măciucă enorma în mina îşi ridica braţele în sus şi scoase o provocare înainte de a ataca.           Darios nu se lasă mai prejos, chema şi el o fiinţă în ajutorul sau.           — Lăncier al Traznetului opreşte cimpanzeul ala nebun.           Lăncierul Traznetului era un umanoid în zale cu un coif care lasa sa i se vadă doar ochii şi cu o lance a cărui vârf era un traznet stilizat. Când auzi comanda ridica lancea şi ţinti în gorila de trei metri înălţime care venea în fuga să-l zdrobească. Din vârful lăncii ţâşni un traznet care transforma gorilla în carne prăjită.           — O victorie pentru mine; striga Darios bucuros.           Bătrânul mag era destul de uimit, Lăncierul Traznetului era o creatura puternica şi un ucenic cum era Darios nu ar fi putut sa o materializeze atât de repede de la începerea duelului. Cel mai bine era să-i plătească cu aceeaşi moneda.           — Element al Apei distruge Lăncierul.           Din adâncurile oceanului ţâşni Elementul Apei, de fapt un munte de apa care il învălui pe Lăncier. Acesta se apăra fulgerând cu lancea în jur dar traznetele sale erau lăsate sa treacă de apa care se trăgea din fata lor. Dar forţa îmbrăţişării apei era forţa oceanului. Lăncierul a fost pur şi simplu zdrobit de forţă colosala a Elementului dezlănţuit.           — Acum atacă-l pe el; ii comanda Bătrânul mag luptătorului său.           Darios insa se aşteptase la Elementul apei, era unul dintre preferaţii lui Styros pe care tânărul il studiase cu atenţie în ultimele dueluri. aşa ca era pregătit, în minte avea o vraja pe care o declanşa acum. Vintul deveni turbat şi începu sa sufle cu forţa unui uragan, elemental încerca sa se strecoare împingând în un singur loc, dar rafalele erau atât de puternice incit il împrăştiară înapoi în mare.           Bătrânul magician îşi folosi magia pentru a pregăti un alt monstru, iar acum avea şi forţa de la elementul apei. Era ca şi cum stocai energie magica în o creatura, ca şi într-o baterie, apoi o foloseai când aveai nevoie. Chema o creatura mult ai puternica.           Un grifon regal se repezi în ceruri asupra lui Darios. Neavând timp sa răspundă chemând un monstru la rândul sau, acesta se feri şi răspunse cu un bombardament de proiectile magice. Grifonul scoase un strigat ascuţit când doi bolti ii loviră aripile şi se retrase în sus rotindu-se în aer, căutând o deschidere pentru a ataca din nou.           Darios îşi ridica palmele spre grifon şi o plasa din fire translucente il prinse pe acesta trăgându-l la pământ. Dar nu degeaba era grifonul regal numit regele zburătoarelor, ghearele sale rupseră plasa în câteva minute.           Timp care a fost mai mult decât suficient pentru ceea ce vroia sa facă Darios. Doua creature mici, ca nişte copii dar cu gheare foarte ascuţite şi nişte dinţi ieşiţi în afara apărură chiar lângă grifon şi ii săriră în spate. Animalul se scutura încercând sa scape de ei dar amândoi se ţinură bine şi erau atât de rapizi incit se fereau cu uşurinţă de ciocul ascuţit al fiarei. Ghearele lor smulseră pielea de pe spatele lui. Ca ultim resort grifonul se înalţa în ceruri ca sa scape de ei acolo.           Bătrânul vru să-şi elibereze grifonul dar ii era frica sa folosească vrăjile directe, ar fi putut să-l distrugă şi pe grifon. Încerca să-i elibereze energia şi sa o folosească pentru el dar creaturile lui Darios il împiedecau. Binenteles ar fi putut sa renunţe la grifon de tot, dar atunci ar fi pierdut toată energia investita în el. Gândurile sale fura întrerupte de o străfulgerare albastra care venea din mâinile tânărului ucenic.           Scutul absorbi energia loviturii dar Darios avea din nou iniţiative şi continua sa trimită lovituri. Styros trase un cerc de forţă în jurul sau, un cilindru de energie pura, roşiatică se ridica din cerc blocând toate atacurile.           Văzând ca atacurile sale sunt blocate Darios trecu din nou la chemare.           — Executor al Morţii ridică-te şi vino în ajutorul meu.           Un vârtej negru se forma deasupra sa şi din el îşi făcu apariţia o noua creatura. Un demon cu nişte lame lungi care i se alungeau de pe spatele mâinilor, ochii sai păreau doi cărbuni încinşi iar pielea cenuşie ii era brăzdată de dungi roşii. Nu pierdu vremea, cu un urlet se încordă şi lamele parura să-i ia foc. Din o mişcare ajunse lângă bătrân şi izbi scutul.           Styros ştia ca cilindrul lui nu va rezista mult lamelor demonice, îşi concentra puterea prin braţe şi un şuvoi de foc se scurse peste demon. La peste o mie de grade Celsius ar fi topit orice armura dar nu păru să-l afecteze în nici un fel pe demon care trecu prin el fara probleme.           — Te-am prins; rânji fericit Darios în timp ce demonul izbea cu tot mai multa forţă în scutul adversarului, la fiecare lovitura scântei săreau în toate direcţiile şi strălucirea cilindrului se reducea; A fost născut în focurile Infernului. Focul tau nu-l poate atinge.           Bătrânul il înjura în minte, din nou ucenicul sau il luase prin surprindere. Ştia exact ce monştri sa cheme împotrivă sa. Mai revărsă un torent de foc peste demon fara nici un rezultat. Daca nu făcea ceva repede cimpul sau protector avea sa cedeze. Timpul trecea şi optiunie sale odată cu el. Dar inca era un professor al magiei. Dădu o alta forma puterilor sale.           — Val nimicitor, curata acest pui al Infernului din fata mea!           Din spatele lui marea se învolbura, un val uriaş se ridica din ea la douăzeci de metri înălţime, apoi la patruzeci de metri înălţime, apoi la optzeci de metri înălţime, apoi se prăvăli peste demon. Forţă il şterse pe demon din lumea visurilor. Dar îşi continua drumul şi pulveriza totul din fata pina se lovi lanţul muntos. Cele doua forte înflăcărară planul astral şi munţii ieşiră învingători. Valul nimicitor se retrase în marea din care se născuse.           — Bine jucat tinere, dar chiar crezi ca poţi să-mi faci fata.           — Eu cred ca m-am descurcat destul de bine.           — Pina acum tinere ucenic, pina acum.           O serie de fulgere invadară întreg spaţial astral cu o singura tinta. Darios. Lumina rezultata din cicnirea fulgerelor de aura sa defensive ar fi putut orbi cu uşurinţă. Puterea fulgerelor era atât de mare incit scutul sau se sparse în mii de bucatele, ca şi când ai lovi o oglinda cu un ciocan. Dar îşi făcuse treaba, il apărase de fulgere.           Bătrânul râdea, o mina de piatra cu nişte ţepi impresionanţi cobori să-l zdrobească de tot pe Darios.           Tânărul magician nu-şi aştepta soarta liniştit. Cu o iuţeală neobişnuită, la un magician se feri din calea pumnului de piatra după care se rostogoli cit mai departe de el. In lumea astrala era foarte greu sa scapi cu adevărat de cineva. Darios avea nevoie de timp pentru a ridica o apărare solida. Din instinct materializa un zid de piatra în urma sa. Pumnul lovi zidul cu putere dar acesta rezista. Prima oara. A doua lovitura il demola complet.           „Pe naiba” se înciuda Darios ridicând un oval de titaniu în fata pumunului ca un scut. şi de data asta titaniul se dovedi mai puternic decât piatra, pumnul se izbea neputincios de el nereuşind sa treacă. Încerca să-l ocolească dar ovalul se interpunea mereu intre el şi Darios.           O idee ii veni în minte şi rapid formula o noua vraja. Când o termina dematerialize ovalul de metal lăsând drum liber pumnului. Dar când acesta se năpusti la atac il întâmpină cu un spray de acid care în câteva bătăi de inima „mânca” pumnul reducându-l la o masa topita de protoplasma. Ştiind ca bătrânul inca era mai puternic decât el rosti doua cuvinte care prinseră forma în o avalanşă de bolovani care căzu peste Styros.           Valuri seridicara din mare şi cele doua forte se anulara una pe alta într-o cicnire spectaculoasa. Din spatele bolovanilor navali un fel de triceratop cu un singur corn care gonea cu toată viteza pe care o putea dezvolta corpul sau voluminous. Puterea loviturii sale era considerabila iar coarnele sale de os puteau sparge şi un zid de piatra.           Mai multe tentacole se răsuciră în jurul creaturii. Din mare un kraken gigant se ridica deasupra valurilor. Pentru putin timp păru ca krakenul va putea să-l retina, dar triceratopul se smulse din strimsoare şi îşi repezi coarnele în trupul gelatinos al caracatiţei. Nici un organ vital nu fu atins de zbuciumările triceratopului, tentacolele krakenului aveau nişte gheare ascuţite la capăt cu care sfâşiară spatele monstrului de uscat. Daca vre-un vârf ar fi reuşit sa traca de armura naturala a dinozaurului atunci un puternic venin paralizant ar fi fost inject şi victoria caracatiţei asigurata.           Un stol de păsări micuţe dar cu ciocuri din bronz foarte ascuţite apărură şi se repeziră la creatura marii. Fiecare impunsaura de cioc ar fi reprezentat doar o pişcătură, dar sute de împunsături erau dureroase. Păsările nu atacau la nimereala, căutau ochii krakenului, pe care acesta ii avea deasupra apei. Forţat de păsări creatura se retrase în adâncul marii lăsându-şi victima în pace.           Atât aşteptase Darios, îşi retrase triceratopul şi stolul de păsări, folosind energia lor şi a lui pentru a chema în ajutorul sau o creatura mult mai puternica.           — Sarpe-dragon a lui Xin, arată-te!           Un sarpe-dragon de treizeci metri lungime, mai exact un dragon cu trup de şarpe şi picioare scurte cu gheare se înălţa din spatele munţilor şi se repezi spre bătrân. Chiar daca corpul lui era ca de şarpe avea pielea groasa de dragon, solzi mai buni decât orice armura din lume şi gheare care puteau tăia metalul. Coada sa se termina într-un vârf de sulita. Parca era luat din vechile legende.           Cu furie se arunca asupra krakenului. Nici nu intra în raza de acţiune a tentacolelor, lansa din gura un şuvoi de traznete acre se împrăştie prin apa prăjind caracatiţă.           Bătrânul rinejea liniştit, din nori reveni grifonul, care intre timp scăpase de pasagerii lui nedoriţi. Ghearele lui se împlântară în spatele sarpelui-dragon. Durere il făcu sa urle şi sa coboare din înălţimi spre munţi, de care se lovi cu toată forţa intrând în ei.           Grifonul zbura de pe spatele creaturii în momentul în care atinseră muntele şi fu ameţit de izbitura, sarpele-dragon în schimb ieşi nevătămat prin cealaltă parte a muntelui. Puterea sa il protejase dezintegrând pământul şi stânca prin care trecuse. Cu o lovitura de coada il proiecta pe grifon cit colo în cer. Nu se lăsa şi il urmări incinerându-l cu o singura răsuflare de foc.           Din partea bătrânului un demon cu aripi se ridica să-l întâmpine, cu gheare lungi şi colţi ascuţiţi părea gata să-l sfârtece pe sarpele-dragon. Acesta insa nu dorea sa intre într-o lupta corp la corp, îşi deschise gura din nou trimiţând un torent de energie distructiva în pieptului demonului zburător.           Bătrânul îşi văzu şi ultima speranţă distrusa. Putea sa mai aducă şi alte creaturi dar acestea nu ar fi făcut fata sarpelui-dragon. Singura lui şansă era magia directa, dar nu proiectile energetice pe care creatura le-ar fi absorbit cu uşurinţă. Pe partea cealaltă Darios era sigur de victorie, sarpele-dragon a lui Xin nu il dezamăgise niciodată. Întotdeauna când il chemase câştigase bătălia.           Sarpele-dragon se încolăci de câteva ori prin aer după care se propulsa pe bătrân cu o viteza infiioratoare.           Mâinile bătrânului trasară un cerc în aer. Chiar când sarpele-dragon ajunse la câţiva metri de el un vârtej intuecat, ca o gaura neagra se învârti intre ei. Cu viteza cu care se deplasa monstrul ii fu imposibil sa se mai ferească, intra direct în ochiul vârtejului dispărând odată cu el.           — Asta ar trebui să-ţi fie o lecţie tinere. Niciodată sa nu crezi ca o lupta se termina pina nu se termina.           Tânărul era obosit, energia pentru a aduce sarpele-dragon a lui Xin ii luase tot ce mai avea. Ridica un scut slab care bara doi bolti din partea lui Styros. Bariera translucenta nu putea insa rezista mult. Cu un ultim efort întinse palma aruncând o unda de soc focalizata spre adversar.           Styros bara acest ultim efort cu propriul sau scut. Era insa şi el obosit, deschiderea gaurii negre il obosise peste măsură cerând o grămadă de energie. Acum el spera ca tânărul sau ucenic sa fie mai obosit decât el. Il lovi cu o vraja hotărâtoare. Paralizie totala.           Darios simţi cum îşi pierde puterile, fierul îngheţat il cuprinse din talpi pina la creştet. Vru sa rostească descântecul care ar fi anulat efectul vrăjii dar îşi dădu seama ca nu mai poate vorbi. Fiind atât de obosit vraja acţionase mult mai repede şi corpul sau era deja aproape îngheţat. Nici o alta vraja nu ii mai era disponibila, singurul lucru pe care il putea face era sa gândească pozitiv pina când vraja ii va paraliza şi gândurile.           Duelul il pierduse.  

— Stăpâne cineva doreşte să-ţi vorbească.           Îmbrăcat în robe somptuase din fir subţire aduse din îndepărtata Spaire, magicianul cărunt se întoarse nervos de la masa de studii. Servitorii săi ar fi trebuit să ştie că nu trebuie să-l întrerupă în mijlocul experimentelor. Îşi reţinu mânia în ultimul moment, nu dorea să piardă timp preţios pentru aducerea unui nou servitor prin multitudinea dimensiunilor.           — Cine îmi întrerupe studiile? Întrebă cu voce şfichiuitoare           — Vrăjitorul Kalatin, stăpâne. A spus că este important. Vă aşteaptă în sala cristalelor. Hoghar rămase o secundă gânditor. Oare de ce nu îl contactase Kalatin prin mijloace magice înainte să vină. Probabil se întâmplase ceva grav. Îi făcu semn servitorului să plece după care îşi asigură experimentele şi doar după aceea coborî către parterul vilei pentru al întâlni pe Kalatin.           Tânărul vrăjitor aştepta liniştit în sala cristalelor încercând să perceapă energiile sclipitoare care păreau să înoate în enormele faţete de cristal în diferite culori care acopereau toţi pereţii încăperii. Atinse cu mâna cristalul simţind magia de dedesubt. Întreaga cameră funcţiona ca un nod pentru energiile astrale. Formele luate de energii dănţuiau hipnotic ameninţând să-i ia minţile dacă le urmărea prea multă vreme. Kalatin ştia de capcana reprezentată de cameră, chiar Hoghar îi explicase cum funcţionează, şi era atent să nu se uite prea multă vreme la un cristal aparte.           — Kalatin, îmi pare bine să te vad; auzi din spate.           Hoghar era înalt şi bine făcut, mai rar printre vrăjitorii care se ocupau mai mult cu cărţile şi pergamentele decât cu exerciţiile sportive, colegii săi şoşoteau pe la spate că îşi foloseşte vrăjile pentru a-şi agumenta forma fizică. Kalatin ştia prea bine că forţa magică emanată de mag era cu adevărat puternică, Hoghar era în jur de aproape 200 de ani şi nu dădea semne că ar vrea să se retragă, rivalii care îl provocaseră nu erau de găsit după ce-l înfruntau. Regele însuşi se gândea de două ori înainte de a i se împotrivi pe faţă.           — Mărite Hoghar, am veşti importante să-ţi comunic.           — Servitorul mi-a spus, dar ce poate fi atât de important încât să nu mă anunţi înainte. Kalatin îi suportă privirea tăioasă.           — Am primit o informaţie sigură. Există un vânător de recompense pe urmele tale.           — Asta nu e o noutate, mereu sunt vânători de recompense sau asasini pe urmele mele. Nu poate fi atât de important.           — Nu este vorba de un vânător de oameni obişnuit. Este cineva din afara planului nostru de existenţă, extraplanar. Şi nu este doar unul, din câte am aflat sunt mai mulţi.           — De la cine ai aflat?           — Sursele nu le pot dezvălui dar informaţia este adevărată. Am folosit o vrajă de adevăr asupra informatorului. Dacă ar fi minţit aş fi ştiut.           Vrăjitorul rămase pe gânduri. Vânătorii extraplanari erau o raritate, invocatorii aduceau creaturi şi fiinţe din alte dimensiuni prin procese lungi de adunare şi modelare a energiilor astrale însă de puţine ori se foloseau de asemenea puteri pentru a contacta lumi cu civilizaţii puternice. Le stătea în obicei să aleagă lumi barbare sau complet lipsite de inteligenţă.           Doar o dată mai venise un extraplanar după Hoghar, pe vremea când era tânăr şi atunci norocul chior îl salvase.           — Deci extraplanari. Îţi mulţumesc tinere mag, mă voi ocupa eu de el sau ei, fii fără grijă.           — Am vrut să te informez eu însumi mărite pentru a te avertiza şi pentru a-mi oferi ajutorul dacă este nevoie.           — Nu va fi necesar, sunt sigur. Te las acum căci trebuie să-mi continui experimentele. Kalatin nu avea nevoie de mai mult, părăsi vila condus de către doi servitori umani până la poartă. Nu ştia de ce, dar de această dată jungla care străjuia fiecare parte a drumului până la poartă i se păru ameninţătoare, ascunsă, cum nu se mai întâmplase altă dată când îl vizitase pe Hoghar. Era adevărat, nu-l mai vizitase de mult timp, aproape doi ani. Şi părea schimbat cumva. N-ar fi avut rost să-i întrebe pe servitori, erau tăcuţi de parcă ar fi fost statui.           Drumul din piatră se termina odată cu linia de tufişuri ce limita pământurile lui Hoghar, de acolo şi până la oraş era doar drum de pământ. În general magicienilor nu le plăcea să locuiască în oraş, cei mai mulţi dintre ei locuiau în cartierul Închis împreună cu nobilimea. Alţii, ca şi Hoghar sau Kalatin, cărora nu le plăcea compania sau doreau să-şi desfăşoare experimentele în linişte trăiau în vile cu propietăţi întinse în jur, departe de oraş. Cea a lui Hoghar era la două dealuri distanţă înspre est în timp ce a lui Kalatin era un pic mai aproape de oraş înspre Vest.           Ar fi putut să ocolească oraşul dar i se păru mai sigur prin oraş, încă se simţea urmărit, cu toate că o privire astrală în jur nu îi arătase nici un fel de urmăritori. Totuşi prefera locurile publice şi siguranţa dată de către miile de soldaţi şi zecile de magi încartuiţi în oraş. Odată trecut prin porţile duble şi zidurile de douăzeci metri înălţime se simţi mai bine.           Se afla în Cekar, cel mai civilizat loc din întregul regat Hu, locul de unde porneau porunci la peste zece milioane de oameni.           Coti pe lângă o piaţă, unde se vindeau şi cumpărau toate bunurile din regat, trecu prin mulţimile pestriţe ce se îmbulzeau de-a lungul Căii Imperiale şi apoi pe lângă Palatul Regal cu cele opt domuri masive pentru cele opt triburi care au colonizat regatul. Trecu în pasul lin al calului prin faţa Templului Soarelui, a flăcării astrale care ardea cu putere în mijlocul amfiteatrului care era templul de sute de ani şi ce apărase oraşul de primejdii arătându-le tuturor că Marele Zeu încă îi protejează.           Într-un târziu ajunse la marginea oraşului, trecând prin periferia mult mai puţin plăcută, văzând gunoaiele strânse în rigole şi oamenii bolnavi strângându-se în colţuri. Văzu şi câţiva vindecători ajutându-i dar ştia că erau prea puţini pentru mulţimea oamenilor sărmani trăind în mizerie. Trecu prin străduţele minuscule prin care calul său abia se putu strecura şi ieşi la o poartă mică. Soldatul de acolo îl cunoştea şi o deschise lăsându-l să iasă în afara zidurilor.           Partea de Est de lângă oraş era acoperită de pâlcuri de copaci şi trestii fiind aproape de o mlaştină întinsă. Drumul lui Kalatin îl aduse aproape de ea după care o luă în sus pe deal printr-o plantaţie de pomi fructiferi, către casa sa. Pomii nu erau în roade şi doar îngrijitorii îşi făceau veacul într-o mică cabană pierdută prin centrul livezii. Însă drumul vrăjitorului urma alt traseu, unul ce urca pieptiş dealul printr-o râpă lunguiaţă şi adâncă.           Tocmai trecuse de deal şi intrase printre pâlcuri copaci când în faţa sa sări un golem de metal.           Calul se ridică în două picioare în faţa apariţiei iar lui Kalatin îi fu greu să-l controleze. O umbră răsări practic din pământ în spatele său pe şa şi-l trânti violent de pe cal. Reuşi să reducă, cât de cât, contactul cu solul rostogolindu-se şi mâinile începură să-i furnice. Magia îi venea singură în ajutor gata să-i distrugă inamicii. Trebuia doar să-i dea o formă.           O lamă îi prinse gâtul şi din spate o voce îi şopti la ureche.           — Linişteşte-te micule mag sau îţi vei întâlni Creatorul mai repede decât credeai.           Kalatin lăsă energia să se disipeze, nu dorea să simtă lama ce-i zgâria gâtul mai adânc în carnea sa. Golemul apăru lângă el şi-i prinse un fel de colar de gât. Chestia era groasă de un deget şi îi strângea gâtul într-o menghină de fier nelăsându-l să mişte capul aproape de loc. Rune înscrise în el îl făceau să pulseze într-un roşu demonic.           — Dacă încerci să foloseşti magia de orice fel îţi va părea rău – îi explică cel care îi pusese lama la gât, un tiefling – Te va electrocuta şi-ţi va anula magia. Şi ca să nu-ţi vină idei putem să o comandăm de la distanţă.           Cu uşurinţă golemul îl prinse de brâu şi-l puse la loc pe cal după ce-i legă mâinile. Şi o luară la pas către casa lui Kalatin. Proprietatea lui era mai mică decât a lui Hoghar şi era înconjurată cu garduri verzi de spini şi plante sugrumătoare. Un singur drum ducea de la poartă până la vilă şi în mod normal ar fi trebuit să fie păzit de către gărzile sale înarmate până în dinţi dar nimeni nu îi opri din drum. Tânărul aştepta ca vrăjile sale de protecţie să intre în acţiune, trăsnete din ceruri să-i lovească pe ticăloşi şi lupi magici să-i rupă în bucăţi.

I.           Tremurul uşor îl anunţă pe Daitan că micul său comunicator prins de mână se activase.           Prada sa, chiar în faţă, o panteră adreliană, îşi mişca capul de parcă ar fi ascultat. Ceea ce probabil şi făcea. Panterele adreliene fiind semi-telepatice, simţea formele de viaţă din jur. Dragunul se apropiase cu grijă. Îi luase două ore pentru a parcurge cincizeci de metri prin frunzişul des, păstrându-şi mintea într-o stare de gol.           Altă vibraţie, linia era prioritară, îl irită. Mintea i se umplea devenind imposibil să se ascundă de prada sa. Cu un gest grăbit activă baliza psihică ce-o purta pe spate, semnalul psihic transmis silind-o pe panteră să dispară în desişuri cu salturi lungi.           „Aici Daitan. Ar fi bine să fie ceva important” se răsti în comunicator „Este. Cineva numit Kaleen a anunţat că te caută şi acum se îndreaptă drept spre poziţia ta. Eşaloanele de comandă i-au dat drum liber fără să pună întrebări.” răspunse centralistul dragun „Kaleen. Eşti sigur că acesta e numele?” „Da lider. Kaleen. Nivelele superioare sunt în agitaţie. Să anunţ echipele de apărare din zonă să intre în alertă?” „Nu. N-are rost. Dar vreu să rămâi pe fază în caz că apar şi alţi străini.           Păstrează două echipe cu tine lângă translocator. Să fie pregătiţi să ajungă la semnalul meu într-o bătaie de inimă!”           Kaleen era aici. Operatorul dragun nu avea de unde să ştie dar Kaleen era emisar al Puterilor. Prea puţine forţe îi puteau sta în cale aşa că nu avea rost să încerce. Şi, în plus, era curios.           Obosit de vânătoare, Daitan căută locul propice să se odihnească şi să aştepte emisara. Se aşeză pe marginea unui pârâu descărcându-şi echipamentul de vânătoare de pe corp.           Armură uşoară lamelară inscripţionată cu simboluri magice. Vizorul mag-teh care-i permitea să vadă făpturile invizibile. Harnaşamentul complicat de pe spate unde era prinsă baliza psihică şi provoziile. Apărătorile de braţe şi picioare care emiteau împreună scutul magic. Aşeză armele lângă restul, căra doar arme uşoare, tunul-de-mână magic şi cuţitele lungi.           — Războinicule, aici erai! Mă temeam că vei încerca să te ascunzi.           Apariţia fantomatică apăru direct în faţa lui. Arăta ca o femeie umană, fantomatică, cu haine lungi, zdremţuite, fluturând în toate direcţiile împrăştiate de propria-i furie interioară.           — Se spune că este imposibil să te ascunzi de mesagerii Puterilor; mormăi dragunul – Ai cauzat o grămadă de probleme Daitan, atunci când ai hotărât să-l ajuţi pe Arrianus şi armurile.           — Misiunea a fost aprobată TorHal (douăzeci de draguni formând forul superior de conducere a întregii rase). A fost la cererea Dragonilor Bătrâni iar intervenţia noastră a fost în concordanţă cu toate regulile.           — La limitele regulilor; zise apariţia fantomatică – Sunt sigur că nu am stat destul de mult pentru a schimba lucrurile.           — Aţi echilibrat o balanţă.           — Din câte am auzit războiul continuă. În luna cât am fost acolo doar am apărat un oraş şi efectuat două-trei razii. Atâta tot; spuse dragunul – Implicaţiile sunt adânci şi tu ştii asta. Dar nu sunt aici să-ţi reamintesc de gesturile nesăbuite din trecut; rosti serioasă emisara – Şi nici ca să încerci să mă omori, altfel nu te-ai mai fi obosit cu pălăvrăgeala.           — Nu; îi răspunse ea surâzând; Sunt aici să te averizez.           — Să mă avertizezi?           — Ţi-ai făcut duşmani puternici, este foarte posibil ca unii dintre apropiaţii tăi să fie printre ei. Sau să se fi infiltrat printre ei.           — Poporul meu nu are capacitatea de a trăda. Vezi tu, legătura de rasă e foarte puternică la ai mei, avem o predispoziţie genetică puternică pentru a ne proteja semenii.           — Da, ştiu totul despre sistemul vostru. Ştiu despre caste şi felul în care fiecare castă este modificată, războinicii pentru luptă, lucrătorii pentru putere de muncă şi imaginaţie redusă. Ştiu şi despre casta conducătorilor şi-ţi reamintesc că este bine adaptată pentru rolul ei, inclusiv în inteligenţă şi viclenie. În locul tău aş umbla cu gărzi de corp în următoarele tarst.           — De ce atâta grijă pentru mine? Spiritul se învârti în jurul dragunului.           — Cei pentru care lucrez sunt interesaţi de tine, nu ai legături puternice cu nici o facţiune.           — Am legături cu Legiunea.           — Dar nu strânse, nu într-atât de strânse încât să nu ne poţi ajuta cu o misiune importantă.           — Servesc doar rasa mea emisaro. Nu sunt pionul nimănui.           — Şi Dragonii Bătrâni. Cei pentru care lucrez au discutat deja cu ei şi s-au arătat de acord cu cererea noastră de a ne ajuta.           — De ce nu aţi vorbit cu superiorii mei ierarhici.           — Este o operaţiune delicată, am căutat momentul când nu eşti pe lumea ta de baştină pentru a te contacta tocmai pentru a nu atrage atenţia. Nu vrem să se ştie de implicarea noastră.           — Da, tocmai ai trecut prin vre-o duzină de scanere; pufni dragunul – Au văzut ce trebuiau să vadă. Secretul e păstrat. Dragunul îşi deschise braţele puternice şi se relaxă.           — Spune-mi de ce este vorba?           — Nu este sigur să vorbim aici. Mânie ne vom întâlni tot aici şi atunci te voi duce undeva unde vom vorbi.           — De ce să nu vorbim acum, dacă tot suntem aici. Năluca păru să se gândească. Făcu un semn cu mâna şi desupra lor aerul se deformă şi-o navă de mărime considerabilă, semănând cu un cărăbuş, apăru. O lumină îi învălui trăgându-i la bord.           — Aceasta e nava mea, nu prea comfortabilă pentru cei ca tine dar ne vom descurca.

            Iahtul luneca rapid, împins de motoarele repulsoare, deasupra câmpului de luptă.           Dedesubt, armatele reunite ale haosului se aruncau asupra redutelor imense de piatră şi metal, ziduri înalte de sute de metri de alte zeci de metri lăţime ridicate de namacuşi.           — Aşează-l pe coama aceea; îi spuse Arrianus navigatorului indicând o serie de coline care străjuiau flancul stâng al namacuşilor, cu mult în afara câmpului de luptă propriu-zis.           Cyborgul, prins ombilical de comenzile vasului, se conformă. Uşor ca o pană, iahtul coborî la câţiva cm de sol, două perechi de picioare metalice se înfipseră adânc în sol stabilizându-l.           Din iaht ieşiră, printr-o rampă ce coborâse imediat ce atinseseră solul, un set de personaje care, prin diversitatea lor, formau un grup ciudat oriunde printre Planuri sau Domenii.           De pe vârful colinei vedeau o parte a câmpului de bătălie, cadavrele se ridicau deja într-un strat gros pe care puteai călca cu uşurinţă fără să atingi pământul. Milioane muriseră de ambele părţi şi continuau să moară, haosul aruncând val după val de creaturi în zidurile înalte de pe vârful cărora salve de energie continuau să curgă.           — Câtă vreme crezi că vor rezista ai tăi, Valliar? Întrebă înaltul dorian ducându-şi mâna la mânerul sabiei magice puţin curbe ce-o purta la brâu.           Sufletul ocupând armura de asalt goală înaintă un pas lângă Arrianus. Vederea normală şi-o pierduse odată cu transformarea pe care o suferise dar noua sa viziune îi permitea să vadă câmpurile şi aurele de energie. Iar artefactele pe care dorianul le purta îl transformau într-o figură luminoasă pentru Valliar.           — Ai mei vor rezista până la ultimul comandante. Avem aliaţi, încă, care nu ne-au abandonat. Împreună îi vor împinge pe demoni din lumea noastră.           — Nu ştiu de ce, dar cred că nu va fi atât de uşor armură imensă; bombăni Skalerii, femeia şarpe de la brâu în jos a cărei patru braţe arătau undeva în stânga lor.           O hoardă de creaturi modificate genetic pentru luptă se revărsa pe o vale strâmtă, împinşi din spate de creaturi de trei metri înălţime, creaturi a căror puteri psionice se simţeau şi de la marea distanţă care îi despărţea de aventurieri.           — Dacă trec de coame vor înconjura zidurile şi liniile de buncăre le cad pe flanc armurilor. Nici măcar nu-şi vor da seama ce-i va lovi. Dinţii creaturilor taie cu uşurinşă prin armurile normale iar cozile-vârf au venin puternic; zise Skalerii care cercetase cu grijă forţele pe care urmau să le întâlnească           — Îi oprim noi; zise Păianjen.           Arrianus îşi privi prietenul, insectoidul uriaş semănând cu un păianjen era extrem de inteligent dar tindea să-şi supraestimeze puterile.           — Da, aşa ne mai dezmorţim şi noi; surâse Daknar, magician înăscut al akadienilor.           Studie hoarda, mâiniile formând vraja care urma să transforme valea într-un infern.           Magia însă refuza să se formeze, realitatea rămânând neschimbată.           — Fără magie; îi reaminti Skalerii; aici avem destulă doar pentru trucuri de începători.           — Da, am uitat,. Valliar, lumea ta pare să ne refuze; mormăi Daknar           — De aceea poporul meu nu are vrăjitori. Doar psioni. Ne ajung şi ăştia.           — Dar nouă nu; orinianul, fiinţă delicată care se proteja în afara atmosferei sterile din habitaturile lor cu un câmp de forţă emanând dintr-un harnaşament complicat care îi acoperea corpul, arătă hoarda care se apropiase simţitor.           Pilotul cyborg apăru, în formă holografică, lângă ei.           — Îi curăţ Arrianus?           — Tu ocupă-te de trupele grele, ne ocupăm noi de ăştia mici; îi răspunse dorianul luând de la brâu un obiect semănând cu două conuri puse bază în bază.           Vârful unuia, un pic deosebit, avea forma unui mâner ce putea fi prins în mână. Apăsă uşor un comutator şi aruncă cu lejereţe proiectilul spre hoardă. Odată în aer proiectilul îşi activă propria inteligenţă de bord, găsi ţinta, energii verzui îl înconjurară şi porni micul motor grav, acesta dădea putere doar pentru scurte perioade de timp, nici nu avea nevoie de mai mult. În câteva bătăi de inimă ajunse şi explodă în hoardă.           Unda exploziei scutură şi grupul de aventurieri dar aceştia find apăraţi de scutul ridicat de Skalerii nu-i resimţiră forţa adevărată, era o bombă nucleară curată de mici dimensiuni cu efecte colaterale minime fiind perfect construită pentru a dezlănţuii energii distrugătoare pe suprafeţe mici.           Din păcate hoarda era prea mare şi prea bine motivată, împinsă de la spate cu ajutorul puterilor psihice. Ca un tsunami nimicitor venea în continuare. Dar fuseseră bine scuturaţi şi împuţinaţi.           — Opriţii! Ordonă Arrianus.           Păianjen acţionă primul, se proţăpi pe coamă şi lansă urletul său psihic mortal. Primele rânduri căzură, creierele fripte. Frica împinse alte creaturi în spate, dar fură călcaţi în picioare de rândurile ce continuau să vină. Orianul împroşcă hoarda cu proiectile energetice din puşca de asalt. Skalerii trimise un baraj de foc care se mişcă ca un zid solid de foc curăţind terenul.           Scuturile iahtului străluciră sub răspunsul haosului venit în forma unor bombe ovoide tehno-organice de mare putere explozivă. Cyborgul replică, iahtul fusese modificat înainte de misiune, înarmat cu arme grele şi barajul de proiectile de plasmă pulveriză armele grele ce lansaseră proiectilele în timp ce las-tunurile schiffului maturară hoarda. La puterea lor transformau creaturile în grămăjoare de praf.

Fata era mulţumită. La petrecerea, din o discoteca la moda de la marginea oraşului, se distrase bine iar băiatul de care se ţinea era superdragut chiar daca nu prea deştept. Se trase mai aproape de el. Senzaţia de securitate pe care i-o dădea apropierea era plăcută.           Băiatul avea şi el motive sa se simtă bine. O fata frumoasa la braţul sau şi în mod sigur ca era doar începutul.           Fara ca cei doi sa ştie erau urmăriţi. Creatura era de mărime unui dog german şi o fata care ar fi putut aduce a o încrucişare dintre un câine şi un porc sălbatic. Dar aici se termina asemănarea, avea un corp acoperit de o platoşă plina de ţepi iar muşchii aproape plesneau prin ea. Ritul i se mişca în timp ce mirosul sau ultrafin analiza mediul din jur şi prada. Un firicel de saliva i se scurgea printre colţi. Cu o singura sforţare a muşchilor supradimensionaţi străbătu distanta dintre acoperişurile a doua clădiri, se opri pentru a mirosi din nou prada apoi sari din nou. Acum se aflau în raza sa de vedere, aştepta doar semnalul pentru a ataca. Nu avu mult de aşteptat.           Tinerii ajunseră într-un loc unde strada era mai prost luminata, umbrele devenind din ce în ce mai lungi şi mai persistente. Băiatul strânse fata mai aproape sperând la un sărut. Dar timpul lor se terminase. Umbra trecu prin aer şi ii dărâmă la pământ. Înainte sa se poată dezmetici creatura musca din capul băiatului, sânge şi creieri explodară în toate direcţiile. Trupul se mai scutura în câteva spasme scurte dar era deja mort. Fiara continua sa muşte din cap în timp ce fata tremurând cu mina la gura de-abia găsi puterea de a se tiri cit mai departe de masacru. Bestia îşi ridica capul masiv când o simţi ca se îndepărtează prea mult şi emise un sunet înfundat din git arătându-şi colţii.           — Tsk, tsk, ce mizerie.           Una dintre umbre prinse substanţă şi deveni un bărbat bine îmbrăcat într-un costum de culoare cenuşie la ultima moda. Mângâie bestia pe cap, care scoase un sunet asemănător cu cel a unei pisici când toarce, apoi se apropie de fata. Aceasta ar fi vrut sa fuga dar propriul corp nu o mai asculta de parca devenise de piatra.           Bărbatul în mingie fata, mina coborându-I pina ajunse deasupra inimii.           — Suflet tânăr, energie pura, va fi un adevărat festin. Bruto ai grija de prietena noastră.           Bestia îşi arata colţii şi începu sa mârâie. Se pregăti de salt. Toţi muşchii din corp i se încordară şi sari. Ochii fetei se măriră de groaza în timp ce strigatul ei de groaza pieri în întuneric. Dar bestia nu ajunse niciodată la ea, în mijlocul saltului fu interceptata de alta umbra care o proiecta într-un zid.           — Ajunge.           Noua umbra se dovedi a fi un om îmbrăcat simplu în haine largi cu o pelerina pe spate. Jumătate din fata ii era ascunsa sub gluga iar cealaltă sub o masca de obraz. Mâinile ii erau protejate de o pereche de mânuşi de piele fara degete.           — Nu te saturi Malaras de atâta moarte?           Bărbatul în costum privi spre creatura lui care începea sa se mişte din nou revenindu-şi de pe urma ciocnirii cu cărămizile din care era făcut zidul, apoi îşi transfera întreaga atenţie spre noul-venit.           — De ce te bagi unde nu te priveşte Călătorule. Nu este lumea ta. Ce-ţi pasa ce se întâmplă cu creaturile astea primitive? Pleacă şi găseşte-ţi alt colt liniştit unde să-ţi spui poveştile.           — Nu te pot lăsa sa continui. şi în plus este o dimensiune artificiala, nu ştii cine a creat-o.           — Nu contează. E destula substanţa pentru ce am eu nevoie, oricun oamenii sunt condamnaţi. Ii interesează doar banii şi sexul, îşi pierd interesul fata de restul lucrurilor. Aproape în fiecare zi iau numele Lui în derâdere. In curând lucrul cel mai important pe care il au, imaginaţia, va fi pierduta, vor deveni nişte automate. Ura şi invidia care ii macina va face restul. Deja sunt pierduţi.           — Poate, demonule. Poate ai dreptate, poate sunt pierduţi. Dar speranţa inca exista printre ei sunt cei care vad în lumea sufletului, cei care nu şi-au pierdut legătura cu El, cei care pot sa se bucure de adierea vintului, de zborul vulturilor prin văzduh şi de bucuriile celor din jur. Cit timp ei vor exista tu însuţi eşti în pericol de a fi aruncat înapoi de unde ai venit. Ţi-e frica demonule.           Demonul începu sa rida, un ris care il făcea sa tremure în întregime iar acel ris il schimba. Mâinile începură sa crească, gheare ţâşniră acolo unde înainte erau degete, costumul exploda din interior, muşchi acoperiţi de piele verde îşi făcură loc printre rămăşiţe. Încetul cu încetul tot corpul I se schimba pina ajunse la forma lui originala. Adică o creatura de trei metri înălţime cu nişte picioare ca trunchiul de copac şi braţe care puteau tăia otelul iar pe spate aripi de liliac care puteau sa il poarte oriunde în lume în câteva minute.           Sirene de politie se făcură auzite în apropiere, multe, foarte multe.           — Mi-am luat libertatea de a chema politia sa vadă ce e cu tine – rânji Călătorul           — Prostule. Am eu grija de tine, iar ei – arata cu mina spre umbre – vor avea grija de prietenii tai.           Un gabarezu (un demon de trei metri înălţime cu aripi imense de liliac şi cu mai multe coarne pe cap) şi un corungan (o creatura de doi metri înălţime cu un cap ce semăna cu cel a unui taur şi pe umeri avea doua membre lungi de treizeci de centimetri care se terminau cu nişte guri fara dinţi) păşiră înainte din umbre şi se îndreptară spre maşinile de politie care se opriseră la marginea aleei. Poliţiştii rămaseră cruciţi când văzură creaturile parca ieşite din cele mai negre coşmaruri a lor dar erau numeroşi şi se îmbărbătară unii pe alţii sa înainteze.           Primele focuri au fost trase în aer dar monştrii nu se opriră. Corunganul îşi ridica gurile de pe umeri şi trimise un torent de foc peste o maşină de politie. In doar câteva secunde aceasta se transforma într-un morman de fiare fumegânde. Ce mai rămaseră din poliţişti deschiseră focul din plin, cei doi demoni fiind umpluţi cu gloanţe. Ceea ce nu ştiau poliţiştii era ca pielea lor era mult mai rezistenta decât orice armura şi ii apara nelăsând nici un glonţ să-i rănească grav. Gabarezul îşi folosi şi el puterile psihice, poliţiştii apucaţi de o groaza subita o luară la fuga în toate direcţiile, doar câţiva mai viteji sau mai nebuni rămaseră sa lupte. Sau cei mai prosti după cum demonstra corunganul revărsându-şi asupra lor şuvoaiele de foc în timp ce gabarezu ii sfârteca cu ghearele sale extrem de ascuţite.           — Ii vezi, fug ca nişte animale speriate – rise demonul – şi tu vrei sa ii salvezi. M-am saturat de tine. Omorâţi-l; le comanda celor doi servitori a sai.           — Credeam ca vrei sa ai grija personal de mine.           — Sunt satul de tine. Omorâţi-l odată, eu am grija de fata.           Cei doi se apropiară de Călător pregătindu-se de atac. Acesta nu se mişca de pe loc, îşi duse braţele lângă corp în forma în X apoi cu o mişcare brusca le depărtă în fata deschizând pumnii şi rosti o porunca. Aerul din alee se trase în jurul demonilor, se auzi un sunet ca o pocnitura şi cei doi demoni dispărură fara urma.           — Drăguţ truc, ma bucur ca l-am învăţat – mormăi Călătorul.           Demonul ajunsese lângă fata când îşi dădu seama de dispariţia celor doi subalterni. Enervat se întoarse către Călător.           — Începi sa ma plictiseşti. Ma voi ocupa de tine chiar acum.           Călătorul nu-l baga în seama. Degetele sale trasară rapid un simbol în aer. Zeci de funii de lumina albastra apărură în jurul demonului legându-l fedeleş. Dar funiile nu erau destul de puternice pentru a-l retine mult timp. Cu un urlet de furie acesta se încordă şi funiile explodară diparind.           — Tâmpitule, crezi ca vei reuşi sa ma opreşti? Eu sunt Malaras. Unul dintre cei Înalţi, te voi face fărâme!           Cu o viteza nebuna demonul sari la atac ridicând ghearele pentru o prima lovitura. Nimic de pe aceasta lume nu putea rezista acelor gheare care ar fi trecut prin cel mai rezistent otel ca prin brânză.           Călătorul se dădu în spate şi rosti o Porunca trasând un nou simbol în aer. O lumina strălucitoare il înconjura pe demon paralizându-l. Ştia ca vraja nu va rezista puterii demonului pentru mai mult decât câteva secunde, dar cele câteva secunde ii ajunseră, o lama scurta ii apăru în mina şi-o împlânta în pieptul demonului.           Pe o raza de un cartier în jur se auzi urletul de durere a demonului. Oamenii se ascundeau sub paturi, dulapuri, în subsoluri, oriunde credeau ca pot scăpa de urletul care pusese frica pura în adâncul sufletelor lor. In aleee demonul se zbătea, urla, lovea în jur cuprins de durere. Nici nu putea sa scoată pumnalul din piept. De fiecare data când încerca o lumina alba il ardea pe tot corpul. Călătorul trecu pe lângă demon şi se apropie de fata. Bruto încerca sa intervină dar un alt set de funii apăru şi il lega bine. Se zvârcoli el încercând sa le rupă dar Călătorul se saturase şi arunca în creatura un bolt de foc care il transforma în cenuşă pe loc.           — Idiotul, remarca el în timp ce îşi trecea mina peste fata fetei. Aceasta intra automat într-un somn adânc – Dormi, când te vei trezi nu îţi vei mai aduce aminte de nimic.           Propriile sale puteri începeau sa slăbească. Trimiterea demonilor înapoi de unde veniseră şi paralizarea lui Malaras ii luaseră mai multa energie decât crezuse. Intre timp demonul reuşi să-şi scoată lama din piept şi o aruncase pe jos. Acum se sprijinea de un perete încercând să-şi revină.           — Buna lama, nu-I asa? Călătorul ridica mina şi lama ii reveni cuminte, ca la ordin în palma – E sanctificata de către preoţii din ceruri, făcută special pentru lupta împotriva rasei tale.           Demonul scoase un sunet înfundat din git şi se ridica în picioare.           — Te voi rupe în bucăţi, ne-am jucat destul.           În mâini ii apăru o sfera de foc negru pe care o arunca în Călător.           O aura albastra-alb il înconjura pe Călător şi mingea de foc se împrăştie într-o ploaie de scântei când o atinse. In rest nici un efect poate doar o diminuare a aurei. Călătorul nu mai aştepta. Daca lupta mai continua mult demonul avea sa câştige, avea mult mai multa putere la dispoziţie. aşa ca porni la atac. O noua sfera il lovi pe la mijlocul distantei dintre ei dar armura de forţă il proteja în continuare. Demonul încerca atunci o lovitura de sus în jos cu ghiarele dar pe braţul Călătorului se materializa un scut şi-l ajuta sa deflecteze lovitura în timp ce împlânta cuţitul în pieptul demonului, o data, de doua ori.           La fiecare lovitura se adauga şi puterea sa proprie. Energie albastra care il şocă pe demon şi-l făcea să-şi piardă forţele. Lama intra în bărbia demonului aruncându-I capul pe spate apoi cu o mişcare rapida ii taie un brat care inca încerca să-l rănească. Dar şi puterea Călătorului se dipersa cu fiecare împunsătura. Adunându-şi forţele împlânta adânc lama exact în centrul demonului după care rosti cuvintele care aveau sa trimită demonul inpoi în planul realităţii din care venise fara putinţă de a se mai întoarce. Asta daca era destul de extenuat incit sa nu se poată împotrivi. Demonul ştia asta şi se zvârcolea sa scape, fiecare cuvânt insa il lovea psihic cu puterea unei avalanşe forţându-l sa stea pe loc. O lumina albastra il înconjura pe demon de parca sute de tentacole traznet se ridicau din sol să-l traga în jos, unde sub el apăruse un vârtej întunecat.           — Ma voi răzbuna Călătorule – mai apuca sa spună înainte ca sa fie înghiţit de vârtej.           Aleea redeveni întunecată. Călătorul stătea şi privea în jur. Nimic nu mai rămăsese în urma demonilor, doar cenuşa ce fusese cu câteva minute înainte Bruto şi care era împrăştiată de vint. Cadavrul băiatului inca zăcea pe caldarâm, pentru o secunda se gândi ce va crede politia dar gândul trecu repede, îşi îndreptă atenţia spre fata. Aceasta dormea liniştită şi când avea sa se trezească nu avea să-şi aducă aminte de nimic.           „S-a terminat” mai gândi el. In depărtare se auzeau din nou sirenele poliţiştilor care îşi făceau curaj sa vina înapoi. „In timp va deveni doar o legenda”. Se apleca şi puse în mâinile fetei un inel. „Poate o va ajuta sa vadă mai bine. Poate va aduce şi alţii în lumina.” Timpul bătăliei se apropia pentru ei, astfel le dădea o şansă pentru cei câţiva care vor şti să-şi găsească salvarea.           „M-ai întrebat de ce ii ajut demone, o fac deoarece ii ei zace posibilitatea unor lucruri nemaivăzute şi nemaiauzite în aceasta lume, dar din păcate mai întâi vor trebui să-şi deschidă inima.” filosofa Călătorul în timp ce completa o noua vraja. Un portal apăru lângă el deschizând calea spre Nexus. Pasi în portal cu sufletul împăcat. Îşi făcuse datoria.

Ne strunirăm caii oprindu-i la marginea râpei adânci, plină de stufăriş pe o pojghiţă subţire de gheaţă. De aici se vedea departe, până la Munţii Crai în spate şi toată tundra îngheţată în faţa noastră. Aici în Nord iarna îşi face simţită prezenţa devreme şi stă ca la ea acasă aproape tot anul. Vegetaţia ierboasă, ferigi cu frunze late, arbuşti pitici şi iarbă cu fir lung învăţaseră să supravieţuiască. La fel şi puţinele animale care populau tundra.           Aici vântul rece suflă constant făcând frigul şi mai greu de îndurat. Din loc în loc dâmburi golaşe sau coline stâncoase se înalţă stinghere în pustietate întrerupând peisajul înebunitor de monoton.           Era o adevărată aventură să călăreşti prin tundră în aceste condiţii. Mlaştinile îngheţaseră şi dacă nu erai atent te trezeai cu gheaţa spărgându-se sub tine trăgându-te în adâncurile noroioase. Şi dacă scăpai de mlaştini te omora frigul, noaptea fără adăpost însemna moarte sigură. De abia către munţi, începeau să apară copacii înalţi sub care îţi puteai încropi un adăpost.           Căpitanul ridică ochianul şi cercetă îngrijorat tundra:           — Ei bine scribule, informaţiile tale au fost greşite. Nu văd nici un semn de heitani.           Nu ştiu ce să-i răspund. Sappa zburase deasupra tundrei ce se întindea cât vedeai cu ochii şi raportase o armată, sau orice ar fi fost grupurile acelea enorme în care călătoresc ei, îndreptându-se înspre Munţii Crai. Dar asta se întâmpla acum o săptămână.           Armata Liderului de Război Scaltur ajunsese în regiune o dată cu apropierea iernii dar Liderul nu ştia nimic despre duşmanii îngrozitori care apăruseră de la Est. În afara faptului că erau undeva, aici, la Est de Munţii Crai. Necunoscuţi dar puternici.           Atât de puternici încât câteva sute din acei războinici insectoizi decimaseră o întreagă legiune. Inteligenţele care controlaseră creaturile insectoide fuseseră în spatele războiului civil ultimilor ani. Război care costase extrem de scump întreaga civilizaţie.           — M-ai auzit, scribule?           — Am auzit căpitane; i-am răspuns; Dar nu ştiu ce să spun. Au fost văzuţi înaintând prin tundră. Apoi sappa a trebuit să revină la Ammarut. Primii cercetaşi călări au ajuns câteva zile mai târziu. Şi nu au reuşit să dea de ei. Dar încă sunt pe partea aceasta a munţilor. Să fi trecut am fi ştiut. Acum ocupăm singurul punct de trecere. Sunt aici; indicai cu mâna tundra; Şi vor veni. E doar o problemă de timp.           Clar răspunsul meu nu-l mulţumii pe căpitan.           — Vom trece dealurile acelea; căpitanul arătă un şir de coline zimţate la nordest; Poate le dăm de urmă. Contactează tabăra să dăm raportul.           Pe spatele calului meu se află prins aparatul de comunicare într-un harnaşament complicat care-l ferea să cadă sau să se strice de pe urma mişcărilor bruşte. De ştiut cum funcţionează o ştiau doar maşiniştii şi preoţii. Ştiu însă să-l pornesc şi să vorbesc la el. A durat un pic până ce a prins tabăra, apoi imaginea tarabostelui Dopoi plutea deasupra plăcii aparatului.           — Ceva de raportat, scribule?           La început mă deranjase să nu mi se spună pe nume, dar treceam cu vederea fiind singurul scrib care se alăturase cercetaşilor.           — Nimic taraboste. Continuăm căutarea forţei de heitani dar soarta ne este potrivnică. Nu i-am găsit încă. Vom face tabăra la adăpostul Dâmbului Sed, avem cu noi corturi, dar vom avea nevoie de provizii mâine. Ne continuăm mâine căutarea în direcţia dealurilor colţoase.           — Bine. Raportaţi imediat ce faceţi contact cu străinii. Mâine, dacă ţine vremea, voi trimite o sappa în aer să vă aducă proviziile.           — Da, taraboste. Imaginea dispăru.           Căpitanul stătuse la un pas în spatele meu şi auzise ordinele. Erau aceleaşi ordine pe care le urmam de trei zile fără rezultat. Singurul lucru care rezultase era că îngheţaserăm de frig şi eram cu toţii la capătul puterilor. Mai ales eu care nu eram obişnuit cu o astfel de viaţă. Cercetaşii mă ajutaseră pe cât putuseră de mult, încă râdeau când mă aplecam să cataloghez câte o plantă necunoscută, însă mă împrietenisem cu ei.           Dar îmi era extrem de frig şi adormeam adesea în şa.           — Vin!           Urletul venise de la Atins, care se clătina ţinându-se de cap. Cercetaşii îi săriră în ajutor sprijinându-l. Îi îndepărtă violent şi ţinti cu degetul un punct la orizont, deasupra dealurilor.           — Vin!           Smulgând ochianul de la brâu, l-am îndreptat către locul unde ţintea cu degetul. Puncte, multe puncte nedesluşite ce se mişcau asemenea musculiţelor. Şi roiul se îndrepta spre noi, de fapt înspre munţi. Spre trecătoarea Craiului de Munte. Spre tabăra noastră.           Căpitanul le văzu şi el. Îl scutură cu putere pe Atins.           — Ce sunt…?           — Gândacii. Vin! Mulţi… Vin!           Din cele citite ştiam de presiunea enormă şi halucinaţiile pe care le induceau asupra celor Atinşi apropierea de heitani. Speram ca efectul să fie într-un singur sens. Altfel gândacii ştiau exact unde ne aflam.           — Trebuie să ajungem înapoi la tabără; murmurai neauzit de nimeni.           Dar înainte tabăra trebuia anunţată. Pornii din nou aparatul de comunicaţie sperând să se fi reâncărcat îndeajuns pentru o nouă transmisie la atât de puţin timp după ultima.

Lumea subterană este de o frumuseţe rară.           Iar printre admiratorii cei mai înfocaţi a minunăţiilor ei se numără dwarfii, gnomii şi duregarii. Pentru ei, lumina aproape inexistentă, lucirile puţurilor de apă care se reflectă în pereţi şi muşchiul moale sunt bucurii inegalabile.           Dar lumea subterană este periculoasă, cei care ajung să o străbată nu au timp să-i cunoască frumuseţile. Iar principala cauză sunt ei.           Elfii întunecaţi.           Lumea subterană este împărăţia lor. Nimic şi nimeni nu mişcă în ea fără să ştie ei. Patrule elfeşti o bat în lung şi-n lat căutând intruşii destul de proşti încât să le încalce teritoriul.           Cele câteva oraşe ale duregarilor şi piticilor care rămân încă independente trebuie să le plătească tribut. Atât în aur cât şi în sânge. O parte din copiii piticilor sunt luaţi pentru a fi crescuţi ca sclavi în fortăreţele elfilor întunecaţi. Unde sunt foarte apreciaţi pentru puterea lor de îndurare şi forţă. Atunci când se întâmpla ca sclavii să lipsească elfii fac câteva raiduri printre vecini. Şi niciodată nu se întorc cu mâna goală.           Cu un pumn de fier şi magie elfii întunecaţi conduc lumea subterană.           I.           Nu toţi erau de acord cu starea de fapt existentă.           — Mişcaţi-vă mai repede, trebuie să închidem intrarea în tunel înainte să fim văzuţi; îndemna un pitic vânjos cu o secure dublă în mână.           Ceilalţi micuţi, cărora li se adresase, lucrau fără încetare şi în scurt timp intrarea în tunelul secundar de unde ieşiseră era sigilată, nu se mai vedea nici măcar o urmă, cât de mică, a trecerii lor prin adâncul pământului.           Micuţii însă nu aveau timp de relaxare, trebuiau să se mişte repede dacă vroiau să rămână nedetectaţi de către duşmanii lor de moarte. Îşi strânseră lucrurile în grabă şi îl urmară pe Damut, un duregar care crescuse în zonă şi cunoştea grotele ca nimeni altul.           Îl urmară în tăcere de-a lungul a mai multor culoare, treceri înguste şi caverne uluitoare până ce dădură într-un tunel strâmt care se contorsiona ca un şarpe prin interiorul pământului. Pe unde coborâră cu greutate.           Damut se opri în faţa unui perete de stâncă şi şopti cuvinte în limba ancestrală a pietrei. Fără nici un sunet stânca milenară se despărţi şi o crăpătură îngustă le permise micuţilor să treacă prin ea într-o peşteră încăpătoare.           După ce trecură cu toţii stânca se închise la loc blocând orice posibili urmăritori.           Peştera era ovală, pereţi neregulaţi din calcar şi granit, cu un capăt mai lung şi îngust, cel opus intrării, spre care cobora lin şi tavanul. Pe fundul peşterii clipocea un bazin cu apă limpede, un pat de muşchi înconjurând bazinul, plantele bucurându-se din plin de prezenţa binefăcătoare a apei pentru a se dezvolta şi trăi. Printre muşchiul brun, chiar la marginea bazinului creştea o specie de plantă bioluminescentă cu frunze late care răspândea îndeajuns lumină ca să se creeze o penumbră liniştitoare.           — Am ajuns şefule; declară Damut trântindu-şi desaga la pământ Dorn, conducătorul cetei de bravi micuţi cercetă caverna cu privirea. Da, avea să fie un loc bun pentru un avanpost.           — Eşti sigur că întunecaţii nu ne vor găsi?           — Aici ne-am ascuns atunci când am scăpat din sclavie, înainte să fim găsiţi şi salvaţi de iscoadele voastre. Tunelurile prin care am trecut fac parte dintr-o mină mai veche de unde s-a extras mitril. De când vâna a secat nimeni nu mai vine pe aici. Doar câte o patrulă din timp în timp. Printre sclavi se zvonea că creaturi din cele mai ciudate şi-au făcut culcuşul prin zonă. Viermi tunelari, hrelinei şi terori de adânc. Niciuna cu care ai vrea să te întâlneşti.           Edwn, un pitic al adâncurilor cu zâmbet şters, armură din mithril, o spadă scurtă la brâu şi o cicatrice de-a latul întregii feţe li se alătură discuţiei:           — De ce n-am putut rămâne lângă poartă? Am fi avut o legătură directă cu cei de acasă. Primeam provizii, ştiri şi noi recruţi.           — Pentru-că eram prea aproape de oraşele elfilor întunecaţi. Până acum trecerile deschise între lumi au fost mici în dimensiuni, prea mici pentru a atrage atenţia. Poarta noastră a fost mult mai mare. Am deschis poarta acolo deoarece nodul de energie bloca puterile scurtătorilor. Dar şi skatii au gărzi la nod. Dacă am fi făcut tabăra permanentă acolo ne-ar fi găsit cu siguranţă până la urmă. Nu uita, suntem aici în misiune de hărţuire. Nu îi putem lăsa să găsească poarta.           *           Ceata de pitici războinici venea de pe Dura, mai exact din adâncurile lumii numite Dura.           În urmă cu multe sute de ani, un clan de duregari (pitici schimbaţi de magia elfilor întunecaţi pentru a fi sclavi mai buni) ţinut în sclavie de elfii întunecaţi din Lassa, una dintre marile metropole ale subteranelor, a încercat să scape construind un portal magteh către o altă lume.           Aventura lor s-a terminat într-un dezastru, portalul a deschis trecerea către o lume infernală, de nelocuit, iar întunecaţii au fost cât pe ce să le descopere tentativa de scăpare. Mii dintre ei au murit acoperind urmele şi dându-le timp celorlalţi să ascundă maşinăria. Descurajaţi, duregarii au lăsat maşinăria care deschidea poarta să ruginească, uitată.           Dar mai târziu, un pitic al adâncurilor, văr cu duregarii a fost găsit de elfii întunecaţi la marginea oraşului. L-au aruncat printre sclavi, doar încă unul în plus la muncă.           Duregarii l-au primit cu răceală, ei nu prea sunt sociabili, la început.           Nu trebuie să mire pe nimeni că sunt aşa dat fiind condiţiile în care trăiesc ei.      Căci duregarii îşi duc viaţa în străfundurile pământului, spre deosebire de pitici care trăiesc aproape de suprafaţă. Sunt vânaţi mereu de către elfii întunecaţi şi de către alte creaturi ciudate ce trăiesc sub pământ.

I.           Scara cobora în întuneric, mai bine zis tunelul pe marginea căruia scara spirala dispărea în hăul întunecos de dedesubt.           Pereţii erau acoperiţi cu iederă veştejită şi plină de resturi din pânze de păianjen. Părea că nimeni nu o mai folosise de foarte mult timp. Fiecare treaptă tăiată de către cineva neîndemânatic în stâncă, era plină de asperităţi şi neregularităţi.           Trebuia să fiu atent la fiecare pas ca să nu alunec. Singura lumină provine de la globul sclipitor care pluteşte în faţa mea ghidându-mă în călătoria fantastică pe care o fac aproape fără voia mea.           La un moment dat, după ce tunelul a ajuns la orizontală, el se întrepătrunde cu altele, formând, din câte pot să-mi dau seama, un adevărat labirint subteran.           Pereţii s-au transformat, schimbat. Din piatră au devenit cenuşii, dintr-un material necunoscută care pare la fel de mult energie ca şi materie solidă. În mod inconştient, ştiam că dacă mă abat de la calea mea nu voi reuşi niciodată să mă întorc înapoi acasă. Tunelurile sunt doar o reprezentare pe care mintea mea umană o poate accepta, dacă ar vedea căile în adevărata lor splendoare ar fi distrusă, iar în situaţia mea nu îţi puteai permite să te rătăceşti printre Domenii. Nu îmi amintesc destul de multe.           De fapt nici nu ştiu prea bine de ce mă aflu în această situaţie, ciudată fiind puţin spus, îmi aduc aminte doar de cuvintele „sângele regilor”. Dar expresia declanşează ceva în mine, ceva care mă împinge de la spate, ceva foarte puternic căruia nu pot să mă împotrivesc.           Globul începe să strălucească mai puternic, ori nu mă mişc eu destul de repede pentru el ori am ajuns aproape de capătul călătoriei. Cred că a doua ipoteză este mai plauzibilă, în faţă se zăreşte o lumină palidă care concurează deja cu cea emisă de glob.           În câteva minute drumul meu prin tunel se termină, globul se opreşte la limita ieşirii şi-şi reduce lumina. La rândul meu stau nehotărât câteva momente la ieşire.           Văd clar unde se întrepătrund cele două realităţi. Datoria, şi curiozitatea, îmi cer să merg mai departe.           Îmi iau sufletul în dinţi şi păşesc peste prag şi într-o nouă lume.           Sincer să fiu m-am aşteptat la altceva. Stau într-un oraş de ruine.           Trei ore m-am învârtit în jur fără să găsesc nimic altceva decât clădiri dărăpănate cu pereţi distruşi şi acoperişuri smulse. Nici măcar nu recunosc arhitectura şi sincer să fiu cred că ştiu toate stilurile de construcţii din lumea mea.           Aici, casele nu par a avea mai mult de 15 metri înălţime dar aproape toate sunt lungi, cu forme în mod vag cilindrice. Pe străzi zăceau vehicole abandonate, arată ca nişte gondole dar cu fundul aproape plat şi par să fi avut ceva suspensii pentru plutire. Mă uit mai bine la ele dar nu găsesc nici un panou de control.           După ore de cercetare nu am găsit nimic care să-mi spună ceva cât de puţin despre natura locuitorilor oraşului. Nici o poză, un desen, sau altă formă de identificare vizuală. Am intrat în câteva case dar nici măcar o reprezentare nu am găsit. Ceva părea să fi distrus sistematic toate urmele de civilizaţie.           O amintire sinistră îmi bântuie mintea, văzusem aşa ceva înainte, cu mult în urmă. Atunci fuseseră folosite un fel de fiinţe asemănătoare termitelor în roiuri de sute de mii, doar zburătoare, care consumau aproape orice. Inclusiv fiinţele vii.           Un lucru care mă pune şi mai mult în gardă este faptul că toate vehicolele au bucăţi smulse şi împrăştiate în jur de parcă cineva ar fi muşcat din ele. Şi după forma şi tipul muşcăturii nu par să fie creaturi pe care aş vrea să le întâlnesc.           Oare ce se întâmplase aici?           Îmi continui explorarea de-a lungul străzilor pustii. Poate alţii ar fi fost speriaţi dar nu eu. Nu ştiu de ce. Sigur, sunt neliniştit şi precaut dar curiozitatea pentru nou este mai puternică decât frica. Iar singurătatea nu mă afectează.           Deasupra mea, cerul este acoperit de o pătură groasă de nori cenuşii care filtrează lumina soarelui lăsând lumea într-o penumbră continuă.           Nici un sunet nu sparge tăcerea, nici o adiere cât de mică nu se simte. Totul pare încremenit în timp şi spaţiu.           Ce loc deprimant!           Pe cât posibil mă ţin în umbra clădirilor, chiar dacă cele mai multe sunt ruine îmi vor oferi protecţie de ochi nebineveniţi. Dacă mai există ceva viu pe aici. Ceea ce mă surprinde este că nu văd nici un cadavru, ar trebui să fie măcar ceva oase sau rămăşiţe pe undeva. Sau vre-o urmă de viaţă. Nici măcar şobolani, sau mă rog, ce trece drept mâncători de cadavre pe lumea asta. Sau păsări. Singurele creaturi care par să trăiască sunt nişte insecte ciudate, de feluri diferite, de la cele mici cât un deget până la unele mari cât braţul, părând destul de ameninţătoare, mai ales când îşi desfăceau ciocurile.           Aşa că, prudent din fire, le evitam. Bine că erau puţine. Sunt tot mai sigur că micii devoratori din amintiri au fost folosiţi pentru a steriliza la un moment dat această lume.           În timp ce coboram de pe un morman de moloz, într-una din gondolele distruse văd ceea ce pare a fi o urmă de energie.           Curios, mă apropii. Degetele mele sunt destul de lungi, scotocesc între resturile cutiei metalice de la prova gondolei. Nu e nimic, doar nişte lame de metal mai lungi cu striaţii strălucitoare emiţând o energie statică destul de slabă. Chiar dacă au o lucrătură fină nu îmi spun nimic despre soarta locuitorilor acestei lumi.           Le arunc dezgustat înapoi în gondolă.           Un sunet ciudat se aude din spate, ca o respiraţie. Mă întorc încet cu ambele mâini ridicate ca şi cum aş vrea să boxez. Surprins, văd o creatură de mărimea unui dog danez.