Şarpele de metal înainta sub soarele arzător fara ...
Recent Posts
Lumea era moartă de secole.
Cu mult t...
Unii aventuieri lupta pentru faima, alţii pentru b...
— EnTaro Adun Templar.
— EnTaro Adun ...
I.
Elipsoidul de culoare maro întunec...
— Coridorul sigur. Echipa doi să înainteze!
&...
I.
Scara cobora în întuneric, mai bin...
Lumea subterană este de o frumuseţe rară.
&nb...
Ne strunirăm caii oprindu-i la marginea râpei adân...
Fata era mulţumită. La petrecerea, din o discoteca...
Posts
Nori grei se adună deasupra poporului meu, iar eu sunt prea bătrân şi neputincios să schimb ceva. Singura speranţă pe care o mai avem rămâne Decebal, care fuge ca vântul către podişurile împădurite din Nord pentru a aduna o nouă armată. Dar speranţa este slabă, mai mult o iluzie fantomatică gata să se spulbere odată cu apariţia zorilor. Armatele invadatoare au distrus deja capitala noastră iubită, Sarmisegetusa, şi au lăsat mii de daci fără case. Alte mii au fost împrăştiate în drumul lor către capitală. Munţii, în toate direcţiile, sunt plini de refugiaţi care se ascund de cetele prădătoare ale romanilor. Chiar inima regatului dac este în mâinile duşmanilor.”
Astfel de gânduri se învălmăşeau în mintea lui Vezina, Înalt Preot a lui Zamolxes, sfătuitor de taină a lui Decebal, regele dacilor. Un om atât de bătrân încât anii nu mai contau pentru el. În timpul său văzuse lumea de la pădurile fără fund ale Germanei, trecând prin mândra Roma, locul de unde era condusă lumea şi până în decadenta Atena căzută din măreţie, acum doar o umbră a ceea ce fusese odată. Era sfătuitorul lui Decebal de mult timp, îl ajutase să unească o parte dintre triburile dacice sub o singură conducere, dacă ar mai fi avut timp ar fi unit şi triburile gete de pe malurile Danubiului.
Traian însă nu era aşa de uşor de păcălit cum fuseseră înaintaşii lui, Vezina îşi amintea cum cedaseră în faţa promisiunilor de aur şi plecăciunilor până la pământ. Încrezuţi romani fără minte, armia dacică crescuse în fiecare an, unflată, asemenea râurilor de munte, cu triburi roxolane, sarmate şi getice. Traian însă nu ascultase. Îşi vroia numele în istorie ca şi cuceritorul dacilor.
Poate la bătrâneţe ne pierdem suflul, gândi marele preot. El se simţea cu adevărat bătrân, nu numai în ani, datorită talentului său extraordinar trăise mai mult decât era normal, dar în suflet, acolo era cu totul altceva. Îmbătrânise o viaţă de om când văzuse mult iubita Sarmisegetusa în flăcări.
Până la urmă toate gândurile i se îndreptau către regele fugar. Exista încă şansa ca Decebal să ajungă la aliaţii roxolani şi sarmaţi din Nord. Atunci, poate, s-ar fi întors cu destule forţe să-şi elibereze neamul.
Situaţia în restul regatului era disperată. Fortăreţele din munţi cădeau una după alta în mâinile legionarilor romani, unele prin puterea banilor iar altele prin puterea armelor.
Un sunet uşor de paşi îi întrerupse meditaţia. Un dac intră şovăietor în încăperea Templului Sacru, aflat adânc în munţi şi a cărui locaţie fusese secretă timp de sute de ani. Doar cei mai înalţi în ierarhia preoţilor şi tagma regilor cunoştea locaţia lui exactă. Templul era tăiat în piatră seacă şi plin de catacombe artificiale, doar un tunel luminat de sute de torţe ducea în inima sa, Sanctuarul. Sala era înaltă cât zece persoane şi lată în unele locuri de două duzini. Aici se afla locul de retragere şi meditaţie a Marelui Preot, prim slujitor a lui Zamolxes.
Cel ce intrase şi aştepta ca Marele Preot să-şi întoarcă atenţia spre el era Dapyx, nepot a lui Decebal, şi cu toate că încă foarte tânăr conducător a refugiaţilor din munţi. Inclusiv a puţinilor războinici daci care încă doreau să lupte şi să urmeze pe cineva din stirpea lui Decebal.
Tânărul purta hainele obişnuite ale dacilor: cămaşa de în simplă şi pantaloni lungi, dar mai purta şi o cămaşă de zale fină pe deasupra, lucrată minunat de către maeştrii din îndepărtata Persie. Tânărul o preţuia mai mult decât orice, îi fusese dăruită chiar de Decebal care o primise în dar de la perşi când căutase alianţa lor pentru a opri extinderea romană. Pe ea era prins însemnul casei regale, simbol purtat cu mândrie chiar şi acum când echivala cu o condamnare la moarte sigură pentru purtător. La brâu avea o sabie, una romană de cavalerie, pe care mulţi tineri daci o considerau mai folositoare în luptă decât propriile lor arme. După trăsăturile feţei preotul îşi dădu seama cât de obosit este.
— Mărite Vezina, am nevoie de sfatul tău. Preotul îl invită să ia loc pe una din băncile de lemn aşezate de-a lungul pereţilor încăperii.
— Ce sfat cauţi tinere taraboste? Nu te pot ajuta dacă este vorba de bătălii, nu sunt general.
— Nu despre bătălii vin să-ţi vorbesc. Poporul nostru este pe ducă, romanii îi mână din spate ca pe vite. Doar cei din triburile nordice vor scăpa de dominaţia romană. Eu am în grija mea aproape douăzeci de mii de suflete şi asta fără să număr pe cei care sunt strămutaţi din valea interioară în sud. Ce să fac cu ei? Nu vor rezista iernii iar majoritatea nu vor să se întoarcă la satele distruse şi să fie luaţi sclavi de romani.
— Du-i spre Nord. Există destul pământ pentru toţi. Sarmaţii şi roxolanii îi vor primi pe supravieţuitori. Decebal a negociat plătindu-i în aur greu.
— Spune-le asta romanilor. Toate drumurile spre Nord sunt pline de patrule romane. Aş putea să trec cu războinicii mei, dar în nici un caz cu femeile, copii şi convoaiele de provizii. Am sperat ca zeii să ne arate altă cale.
— Vino mâine când soarele va fi la mijlocul drumului său ceresc. Voi întreba zeii şi îţi voi da un răspuns.
Tânărul dădu să iasă apoi se opri nehotărât, de parcă ar fi vrut să întrebe ceva dar îi era frică de răspunsul pe care l-ar fi putut primi.
— Despre Decebal, măritul meu unchi, ce veşti mai ai?
— Este urmărit de romani prin munţi. Cei mai mulţi tarabostes îl urmează pe Decebal în nord cu speranţa unei întoarceri. Dar tot mai mulţi trădători îşi scot capul la lumină ca şerpii în fiecare zi. Curând nici Sanctuarul nu va mai fi sigur. Un sfat îţi voi da şi eu fără să apelez la înţelepciunea zeilor. Urcă-ţi oamenii mai sus în munţi.
— Sper ca regele să ajungă la Daelo, acolo îl aşteaptă fratele meu Duro cu o mică oaste de roxolani şi daci. Va fi în siguranţă cu ei.
— Mâine vom şti, am trimis vorbă prin mijloace rapide. În curând vom primi un răspuns.
Dapyx îşi plecă capul şi îl lăsă pe Vezina singur în mijlocul sălii Sanctuarului.
Oricine care ar dori sa scrie povestiri fantasy ar trebui sa aibă cel putin un bagaj minim de cunostiinte în privinţa existentei magiei în lumea noastră. şi nu numai despre magie în special ci şi despre credinţele şi superstiţiile oamenilor în general, inclusiv animismul, totemismul şi prevestirile.
Ţinând seama de spaţiul redus al articolului, de mărimea şi complexitatea subiectului nu voi prezenta decât nişte considerente principale ale magiei. La sfârşitul articolului este o scurta bibliografie cu cărţi care ar trebui sa fie un „must” pentru scriitori şi care le dau posibilitatea celor care le citesc sa aibă o baza solida în complexitatea fenomenelor magice. Vi le recomand deoarece eu le-am citit şi mi-au deschis noi perspective asupra fenomenului magic.
Dar sa revenim la subiectul nostru. In dicţionarul Oxford cea mai simpla definiţie a magiei este „puterea de a aparent folosi forte misterioase pentru a schimba lucrurile sau a influenta evenimentele”.
Teoriile asupra existentei magiei sunt extrem de complexe şi variate având în vedere ca fenomenul magic este şi el foarte complex şi variază de la o populaţie la alta în jurul lumii.
În primul rând trebuie făcută deosebirea dintre religie şi magie. In timp ce magia încearcă sa supună forţele supranaturale voinţei omului în religia semnifica supunerea şi cultul fata de puterea divina la care omul se duce cu jalba. După părerea altor autori magia este „un fel de religia făcută pentru nevoile inferioare ale vieţii domestice”.
În cartea lor „Teoria generala a magiei” Marcel Mauss şi Henri Hubert spun ca, este magic orice rit care nu face parte din un cult organizat.
Ciudat ca magia nu a avut cea mai mare influenta în societăţile primitive ci mult mai târziu când au apărut oamenii bogaţi care ar fi apelat la orice pentru a-şi pastra bogăţiile şi care de obicei, chiar şi în zilele noastre, sunt foarte superstiţioşi.
În abordarea fenomenului magic au existat doua curente mai importante. Unul care i-a magia ca un fenomen social şi nu crede de loc în realitataea fenomenului magic şi altul în care este luat în considerare şi credinţelor magice ale populaţiei. Dar majritatea celor care au cercetat fenomenul au încercat sa îmbine ambele curente de cercetare. Magia este considerata mai mult ştiinţa decât cult deoarece actele magice urmează propriile legi bine definite şi cu conseciinte clare.
Fundamental în magie este existenta unor forte invizibile şi intangibile xare pot opera la distanta. De aceea în magie misterul joaca un rol foarte important, cu cit este mai misterioasa magia cu atât este mai puternica. De aceea magia veche este mai puternica decât cea noua şi vrăjile murmurate sunt mai puternice decât cele rostite cu voce tare.
Magia cuprinde: agenţi, acte şi reprezentări
— Agentul este de obicei magcianul, cel care înfăptuieşte actele magice. In unele culturi magicianul este cunoscut de când se naşte prin anumite semne particulare fizice (căutături piezişe, semne pe fata, etc). A fi magician implica deţinerea unor puteri misterioase datorate comuniunii cu invizibilul sau cu spiritele. Autoritatea sa este proporţională cu modul în care satisface aşteptările clienţilor sai. Una dintre caracteristicile principale ale unui magician este carisma.
— Actele magice sunt riturile magice şi care se fac în mod cit mai misterios cu putinţă. Riturile magice sunt actele de invocare a puterii magice
— Reprezentările: ele sunt ideile şi credinţele corespunzătoare actelor magice.
În acelaşi timp pentru societăţile în care a existat magia, ea a exercitat un rol social bine definit. Ea a dat putere celor care o practicau, un anumit statut social care poate fi găsit şi astăzi im multe societăţi primitive. In aceasta ipostaza magia reprezintă explicaţia minţilor primitive a fenomenelor naturale. In alta ipostaza magia se prezintă ca o masa vie, informa a carei parti componente nu nici un loc şi nici funcţii fixe. Magia ca şi superstiţiile oamenilor este extraordinar de variata şi poate lua forme din cele mai cidate depinzând de populaţia din care provin credinţele magice.
După cum am spus la început cred ca oricine care încerca sa înţeleagă mai bine fenomenul magiei ar trebui sa citească următoarele cărţi:
— Man And His Superstitions” de Carveath Read; Editura Senate; 1995
— The Mythology of all races” de J. A. MacCuloch; Boston; 1932
— Mythologies of Ancient World” de S. N. Kramer; 1961
— Teoria Generala a Magiei” de Marcel Mauss, Henri Hubert; Editura Polirom; Iaşi; 1996
— Eros şi Magie în Renaştere. 1484” de Ioan Petru Culianu; Editura Nemira; 1994
— Ştiinţa şi Magie” de Serena Roney-Dougall; Editura Elit Comentator
— Zei şi Demoni” (Lexicon) de Manfred Lurker; Editura Enciclopedica
— Miturile Esenţiale” de Victor Kernbach; Editura Ştiinţifică şi Enciclopedica; 1978
— The Magic Art” de J. G. Frazer
— Popol Vuh: Cartea maya a zorilor vieţii” Editura Humanitas; 2000
— Religia în Istoria Popoarelor Lumii” Editura Politica; 1976
Lumea Visurilor este o lume ciudata, fara nici un sens. Este o lume a realităţilor schimbătoare şi a posibilităţilor. O lume perfecta pentru duelurile dintre vrăjitori. In acest moment, în acea lume doi vrăjitori se înfruntă.
Unul dintre ei era Styros, bătrân lord al magiei a cărui vârstă se măsura în secole, în timp ce celalalt era Darios doar de treizeci şi cinci de ani, un student al magiei care avusese curajul să-şi provoace maestrul la duel. Binenteles fiind în lumea visurilor amândoi arătau mult mai tineri.
— Nu înţeleg de ce ai vrut sa ma provoci Darios. Ştii ca nu ai destula putere pentru a-mi rezista – spuse bătrânul.
Tânărul rise şi forma un simbol cu mina în aer.
— Sa luptam, învăţătorule
— Foarte bine, vad ca nu te pot convinge sa renunţi. Sa luptam.
Odată lupta declarata amândoi magicienii îşi aduseră în jur terenul lor favorit. Bătrânul aduse marea, apele adânci cărora nimeni nu le cunoaşte fundul şi a carei tulburări pot aduce dezastrul pentru oameni. Tânărul nu se lasă mai prejos şi aduse munţii înzăpeziţi cu păduri bătrâne care ascundeau creaturi ciudate şi puternice în adâncurile lor.
Styros chema primul o creatura la atac.
— Gorila de Lupta distruge-l pe tinerel.
Creatura sa, o enorma gorila cu spatele alb care stătea pe verticala şi avea o măciucă enorma în mina îşi ridica braţele în sus şi scoase o provocare înainte de a ataca.
Darios nu se lasă mai prejos, chema şi el o fiinţă în ajutorul sau.
— Lăncier al Traznetului opreşte cimpanzeul ala nebun.
Lăncierul Traznetului era un umanoid în zale cu un coif care lasa sa i se vadă doar ochii şi cu o lance a cărui vârf era un traznet stilizat. Când auzi comanda ridica lancea şi ţinti în gorila de trei metri înălţime care venea în fuga să-l zdrobească. Din vârful lăncii ţâşni un traznet care transforma gorilla în carne prăjită.
— O victorie pentru mine; striga Darios bucuros.
Bătrânul mag era destul de uimit, Lăncierul Traznetului era o creatura puternica şi un ucenic cum era Darios nu ar fi putut sa o materializeze atât de repede de la începerea duelului. Cel mai bine era să-i plătească cu aceeaşi moneda.
— Element al Apei distruge Lăncierul.
Din adâncurile oceanului ţâşni Elementul Apei, de fapt un munte de apa care il învălui pe Lăncier. Acesta se apăra fulgerând cu lancea în jur dar traznetele sale erau lăsate sa treacă de apa care se trăgea din fata lor. Dar forţa îmbrăţişării apei era forţa oceanului. Lăncierul a fost pur şi simplu zdrobit de forţă colosala a Elementului dezlănţuit.
— Acum atacă-l pe el; ii comanda Bătrânul mag luptătorului său.
Darios insa se aşteptase la Elementul apei, era unul dintre preferaţii lui Styros pe care tânărul il studiase cu atenţie în ultimele dueluri. aşa ca era pregătit, în minte avea o vraja pe care o declanşa acum. Vintul deveni turbat şi începu sa sufle cu forţa unui uragan, elemental încerca sa se strecoare împingând în un singur loc, dar rafalele erau atât de puternice incit il împrăştiară înapoi în mare.
Bătrânul magician îşi folosi magia pentru a pregăti un alt monstru, iar acum avea şi forţa de la elementul apei. Era ca şi cum stocai energie magica în o creatura, ca şi într-o baterie, apoi o foloseai când aveai nevoie. Chema o creatura mult ai puternica.
Un grifon regal se repezi în ceruri asupra lui Darios. Neavând timp sa răspundă chemând un monstru la rândul sau, acesta se feri şi răspunse cu un bombardament de proiectile magice. Grifonul scoase un strigat ascuţit când doi bolti ii loviră aripile şi se retrase în sus rotindu-se în aer, căutând o deschidere pentru a ataca din nou.
Darios îşi ridica palmele spre grifon şi o plasa din fire translucente il prinse pe acesta trăgându-l la pământ. Dar nu degeaba era grifonul regal numit regele zburătoarelor, ghearele sale rupseră plasa în câteva minute.
Timp care a fost mai mult decât suficient pentru ceea ce vroia sa facă Darios. Doua creature mici, ca nişte copii dar cu gheare foarte ascuţite şi nişte dinţi ieşiţi în afara apărură chiar lângă grifon şi ii săriră în spate. Animalul se scutura încercând sa scape de ei dar amândoi se ţinură bine şi erau atât de rapizi incit se fereau cu uşurinţă de ciocul ascuţit al fiarei. Ghearele lor smulseră pielea de pe spatele lui. Ca ultim resort grifonul se înalţa în ceruri ca sa scape de ei acolo.
Bătrânul vru să-şi elibereze grifonul dar ii era frica sa folosească vrăjile directe, ar fi putut să-l distrugă şi pe grifon. Încerca să-i elibereze energia şi sa o folosească pentru el dar creaturile lui Darios il împiedecau. Binenteles ar fi putut sa renunţe la grifon de tot, dar atunci ar fi pierdut toată energia investita în el. Gândurile sale fura întrerupte de o străfulgerare albastra care venea din mâinile tânărului ucenic.
Scutul absorbi energia loviturii dar Darios avea din nou iniţiative şi continua sa trimită lovituri. Styros trase un cerc de forţă în jurul sau, un cilindru de energie pura, roşiatică se ridica din cerc blocând toate atacurile.
Văzând ca atacurile sale sunt blocate Darios trecu din nou la chemare.
— Executor al Morţii ridică-te şi vino în ajutorul meu.
Un vârtej negru se forma deasupra sa şi din el îşi făcu apariţia o noua creatura. Un demon cu nişte lame lungi care i se alungeau de pe spatele mâinilor, ochii sai păreau doi cărbuni încinşi iar pielea cenuşie ii era brăzdată de dungi roşii. Nu pierdu vremea, cu un urlet se încordă şi lamele parura să-i ia foc. Din o mişcare ajunse lângă bătrân şi izbi scutul.
Styros ştia ca cilindrul lui nu va rezista mult lamelor demonice, îşi concentra puterea prin braţe şi un şuvoi de foc se scurse peste demon. La peste o mie de grade Celsius ar fi topit orice armura dar nu păru să-l afecteze în nici un fel pe demon care trecu prin el fara probleme.
— Te-am prins; rânji fericit Darios în timp ce demonul izbea cu tot mai multa forţă în scutul adversarului, la fiecare lovitura scântei săreau în toate direcţiile şi strălucirea cilindrului se reducea; A fost născut în focurile Infernului. Focul tau nu-l poate atinge.
Bătrânul il înjura în minte, din nou ucenicul sau il luase prin surprindere. Ştia exact ce monştri sa cheme împotrivă sa. Mai revărsă un torent de foc peste demon fara nici un rezultat. Daca nu făcea ceva repede cimpul sau protector avea sa cedeze. Timpul trecea şi optiunie sale odată cu el. Dar inca era un professor al magiei. Dădu o alta forma puterilor sale.
— Val nimicitor, curata acest pui al Infernului din fata mea!
Din spatele lui marea se învolbura, un val uriaş se ridica din ea la douăzeci de metri înălţime, apoi la patruzeci de metri înălţime, apoi la optzeci de metri înălţime, apoi se prăvăli peste demon. Forţă il şterse pe demon din lumea visurilor. Dar îşi continua drumul şi pulveriza totul din fata pina se lovi lanţul muntos. Cele doua forte înflăcărară planul astral şi munţii ieşiră învingători. Valul nimicitor se retrase în marea din care se născuse.
— Bine jucat tinere, dar chiar crezi ca poţi să-mi faci fata.
— Eu cred ca m-am descurcat destul de bine.
— Pina acum tinere ucenic, pina acum.
O serie de fulgere invadară întreg spaţial astral cu o singura tinta. Darios. Lumina rezultata din cicnirea fulgerelor de aura sa defensive ar fi putut orbi cu uşurinţă. Puterea fulgerelor era atât de mare incit scutul sau se sparse în mii de bucatele, ca şi când ai lovi o oglinda cu un ciocan. Dar îşi făcuse treaba, il apărase de fulgere.
Bătrânul râdea, o mina de piatra cu nişte ţepi impresionanţi cobori să-l zdrobească de tot pe Darios.
Tânărul magician nu-şi aştepta soarta liniştit. Cu o iuţeală neobişnuită, la un magician se feri din calea pumnului de piatra după care se rostogoli cit mai departe de el. In lumea astrala era foarte greu sa scapi cu adevărat de cineva. Darios avea nevoie de timp pentru a ridica o apărare solida. Din instinct materializa un zid de piatra în urma sa. Pumnul lovi zidul cu putere dar acesta rezista. Prima oara. A doua lovitura il demola complet.
„Pe naiba” se înciuda Darios ridicând un oval de titaniu în fata pumunului ca un scut. şi de data asta titaniul se dovedi mai puternic decât piatra, pumnul se izbea neputincios de el nereuşind sa treacă. Încerca să-l ocolească dar ovalul se interpunea mereu intre el şi Darios.
O idee ii veni în minte şi rapid formula o noua vraja. Când o termina dematerialize ovalul de metal lăsând drum liber pumnului. Dar când acesta se năpusti la atac il întâmpină cu un spray de acid care în câteva bătăi de inima „mânca” pumnul reducându-l la o masa topita de protoplasma. Ştiind ca bătrânul inca era mai puternic decât el rosti doua cuvinte care prinseră forma în o avalanşă de bolovani care căzu peste Styros.
Valuri seridicara din mare şi cele doua forte se anulara una pe alta într-o cicnire spectaculoasa. Din spatele bolovanilor navali un fel de triceratop cu un singur corn care gonea cu toată viteza pe care o putea dezvolta corpul sau voluminous. Puterea loviturii sale era considerabila iar coarnele sale de os puteau sparge şi un zid de piatra.
Mai multe tentacole se răsuciră în jurul creaturii. Din mare un kraken gigant se ridica deasupra valurilor. Pentru putin timp păru ca krakenul va putea să-l retina, dar triceratopul se smulse din strimsoare şi îşi repezi coarnele în trupul gelatinos al caracatiţei. Nici un organ vital nu fu atins de zbuciumările triceratopului, tentacolele krakenului aveau nişte gheare ascuţite la capăt cu care sfâşiară spatele monstrului de uscat. Daca vre-un vârf ar fi reuşit sa traca de armura naturala a dinozaurului atunci un puternic venin paralizant ar fi fost inject şi victoria caracatiţei asigurata.
Un stol de păsări micuţe dar cu ciocuri din bronz foarte ascuţite apărură şi se repeziră la creatura marii. Fiecare impunsaura de cioc ar fi reprezentat doar o pişcătură, dar sute de împunsături erau dureroase. Păsările nu atacau la nimereala, căutau ochii krakenului, pe care acesta ii avea deasupra apei. Forţat de păsări creatura se retrase în adâncul marii lăsându-şi victima în pace.
Atât aşteptase Darios, îşi retrase triceratopul şi stolul de păsări, folosind energia lor şi a lui pentru a chema în ajutorul sau o creatura mult mai puternica.
— Sarpe-dragon a lui Xin, arată-te!
Un sarpe-dragon de treizeci metri lungime, mai exact un dragon cu trup de şarpe şi picioare scurte cu gheare se înălţa din spatele munţilor şi se repezi spre bătrân. Chiar daca corpul lui era ca de şarpe avea pielea groasa de dragon, solzi mai buni decât orice armura din lume şi gheare care puteau tăia metalul. Coada sa se termina într-un vârf de sulita. Parca era luat din vechile legende.
Cu furie se arunca asupra krakenului. Nici nu intra în raza de acţiune a tentacolelor, lansa din gura un şuvoi de traznete acre se împrăştie prin apa prăjind caracatiţă.
Bătrânul rinejea liniştit, din nori reveni grifonul, care intre timp scăpase de pasagerii lui nedoriţi. Ghearele lui se împlântară în spatele sarpelui-dragon. Durere il făcu sa urle şi sa coboare din înălţimi spre munţi, de care se lovi cu toată forţa intrând în ei.
Grifonul zbura de pe spatele creaturii în momentul în care atinseră muntele şi fu ameţit de izbitura, sarpele-dragon în schimb ieşi nevătămat prin cealaltă parte a muntelui. Puterea sa il protejase dezintegrând pământul şi stânca prin care trecuse. Cu o lovitura de coada il proiecta pe grifon cit colo în cer. Nu se lăsa şi il urmări incinerându-l cu o singura răsuflare de foc.
Din partea bătrânului un demon cu aripi se ridica să-l întâmpine, cu gheare lungi şi colţi ascuţiţi părea gata să-l sfârtece pe sarpele-dragon. Acesta insa nu dorea sa intre într-o lupta corp la corp, îşi deschise gura din nou trimiţând un torent de energie distructiva în pieptului demonului zburător.
Bătrânul îşi văzu şi ultima speranţă distrusa. Putea sa mai aducă şi alte creaturi dar acestea nu ar fi făcut fata sarpelui-dragon. Singura lui şansă era magia directa, dar nu proiectile energetice pe care creatura le-ar fi absorbit cu uşurinţă. Pe partea cealaltă Darios era sigur de victorie, sarpele-dragon a lui Xin nu il dezamăgise niciodată. Întotdeauna când il chemase câştigase bătălia.
Sarpele-dragon se încolăci de câteva ori prin aer după care se propulsa pe bătrân cu o viteza infiioratoare.
Mâinile bătrânului trasară un cerc în aer. Chiar când sarpele-dragon ajunse la câţiva metri de el un vârtej intuecat, ca o gaura neagra se învârti intre ei. Cu viteza cu care se deplasa monstrul ii fu imposibil sa se mai ferească, intra direct în ochiul vârtejului dispărând odată cu el.
— Asta ar trebui să-ţi fie o lecţie tinere. Niciodată sa nu crezi ca o lupta se termina pina nu se termina.
Tânărul era obosit, energia pentru a aduce sarpele-dragon a lui Xin ii luase tot ce mai avea. Ridica un scut slab care bara doi bolti din partea lui Styros. Bariera translucenta nu putea insa rezista mult. Cu un ultim efort întinse palma aruncând o unda de soc focalizata spre adversar.
Styros bara acest ultim efort cu propriul sau scut. Era insa şi el obosit, deschiderea gaurii negre il obosise peste măsură cerând o grămadă de energie. Acum el spera ca tânărul sau ucenic sa fie mai obosit decât el. Il lovi cu o vraja hotărâtoare. Paralizie totala.
Darios simţi cum îşi pierde puterile, fierul îngheţat il cuprinse din talpi pina la creştet. Vru sa rostească descântecul care ar fi anulat efectul vrăjii dar îşi dădu seama ca nu mai poate vorbi. Fiind atât de obosit vraja acţionase mult mai repede şi corpul sau era deja aproape îngheţat. Nici o alta vraja nu ii mai era disponibila, singurul lucru pe care il putea face era sa gândească pozitiv pina când vraja ii va paraliza şi gândurile.
Duelul il pierduse.
— Stăpâne cineva doreşte să-ţi vorbească.
Îmbrăcat în robe somptuase din fir subţire aduse din îndepărtata Spaire, magicianul cărunt se întoarse nervos de la masa de studii. Servitorii săi ar fi trebuit să ştie că nu trebuie să-l întrerupă în mijlocul experimentelor. Îşi reţinu mânia în ultimul moment, nu dorea să piardă timp preţios pentru aducerea unui nou servitor prin multitudinea dimensiunilor.
— Cine îmi întrerupe studiile? Întrebă cu voce şfichiuitoare
— Vrăjitorul Kalatin, stăpâne. A spus că este important. Vă aşteaptă în sala cristalelor. Hoghar rămase o secundă gânditor. Oare de ce nu îl contactase Kalatin prin mijloace magice înainte să vină. Probabil se întâmplase ceva grav. Îi făcu semn servitorului să plece după care îşi asigură experimentele şi doar după aceea coborî către parterul vilei pentru al întâlni pe Kalatin.
Tânărul vrăjitor aştepta liniştit în sala cristalelor încercând să perceapă energiile sclipitoare care păreau să înoate în enormele faţete de cristal în diferite culori care acopereau toţi pereţii încăperii. Atinse cu mâna cristalul simţind magia de dedesubt. Întreaga cameră funcţiona ca un nod pentru energiile astrale. Formele luate de energii dănţuiau hipnotic ameninţând să-i ia minţile dacă le urmărea prea multă vreme. Kalatin ştia de capcana reprezentată de cameră, chiar Hoghar îi explicase cum funcţionează, şi era atent să nu se uite prea multă vreme la un cristal aparte.
— Kalatin, îmi pare bine să te vad; auzi din spate.
Hoghar era înalt şi bine făcut, mai rar printre vrăjitorii care se ocupau mai mult cu cărţile şi pergamentele decât cu exerciţiile sportive, colegii săi şoşoteau pe la spate că îşi foloseşte vrăjile pentru a-şi agumenta forma fizică. Kalatin ştia prea bine că forţa magică emanată de mag era cu adevărat puternică, Hoghar era în jur de aproape 200 de ani şi nu dădea semne că ar vrea să se retragă, rivalii care îl provocaseră nu erau de găsit după ce-l înfruntau. Regele însuşi se gândea de două ori înainte de a i se împotrivi pe faţă.
— Mărite Hoghar, am veşti importante să-ţi comunic.
— Servitorul mi-a spus, dar ce poate fi atât de important încât să nu mă anunţi înainte. Kalatin îi suportă privirea tăioasă.
— Am primit o informaţie sigură. Există un vânător de recompense pe urmele tale.
— Asta nu e o noutate, mereu sunt vânători de recompense sau asasini pe urmele mele. Nu poate fi atât de important.
— Nu este vorba de un vânător de oameni obişnuit. Este cineva din afara planului nostru de existenţă, extraplanar. Şi nu este doar unul, din câte am aflat sunt mai mulţi.
— De la cine ai aflat?
— Sursele nu le pot dezvălui dar informaţia este adevărată. Am folosit o vrajă de adevăr asupra informatorului. Dacă ar fi minţit aş fi ştiut.
Vrăjitorul rămase pe gânduri. Vânătorii extraplanari erau o raritate, invocatorii aduceau creaturi şi fiinţe din alte dimensiuni prin procese lungi de adunare şi modelare a energiilor astrale însă de puţine ori se foloseau de asemenea puteri pentru a contacta lumi cu civilizaţii puternice. Le stătea în obicei să aleagă lumi barbare sau complet lipsite de inteligenţă.
Doar o dată mai venise un extraplanar după Hoghar, pe vremea când era tânăr şi atunci norocul chior îl salvase.
— Deci extraplanari. Îţi mulţumesc tinere mag, mă voi ocupa eu de el sau ei, fii fără grijă.
— Am vrut să te informez eu însumi mărite pentru a te avertiza şi pentru a-mi oferi ajutorul dacă este nevoie.
— Nu va fi necesar, sunt sigur. Te las acum căci trebuie să-mi continui experimentele. Kalatin nu avea nevoie de mai mult, părăsi vila condus de către doi servitori umani până la poartă. Nu ştia de ce, dar de această dată jungla care străjuia fiecare parte a drumului până la poartă i se păru ameninţătoare, ascunsă, cum nu se mai întâmplase altă dată când îl vizitase pe Hoghar. Era adevărat, nu-l mai vizitase de mult timp, aproape doi ani. Şi părea schimbat cumva. N-ar fi avut rost să-i întrebe pe servitori, erau tăcuţi de parcă ar fi fost statui.
Drumul din piatră se termina odată cu linia de tufişuri ce limita pământurile lui Hoghar, de acolo şi până la oraş era doar drum de pământ. În general magicienilor nu le plăcea să locuiască în oraş, cei mai mulţi dintre ei locuiau în cartierul Închis împreună cu nobilimea. Alţii, ca şi Hoghar sau Kalatin, cărora nu le plăcea compania sau doreau să-şi desfăşoare experimentele în linişte trăiau în vile cu propietăţi întinse în jur, departe de oraş. Cea a lui Hoghar era la două dealuri distanţă înspre est în timp ce a lui Kalatin era un pic mai aproape de oraş înspre Vest.
Ar fi putut să ocolească oraşul dar i se păru mai sigur prin oraş, încă se simţea urmărit, cu toate că o privire astrală în jur nu îi arătase nici un fel de urmăritori. Totuşi prefera locurile publice şi siguranţa dată de către miile de soldaţi şi zecile de magi încartuiţi în oraş. Odată trecut prin porţile duble şi zidurile de douăzeci metri înălţime se simţi mai bine.
Se afla în Cekar, cel mai civilizat loc din întregul regat Hu, locul de unde porneau porunci la peste zece milioane de oameni.
Coti pe lângă o piaţă, unde se vindeau şi cumpărau toate bunurile din regat, trecu prin mulţimile pestriţe ce se îmbulzeau de-a lungul Căii Imperiale şi apoi pe lângă Palatul Regal cu cele opt domuri masive pentru cele opt triburi care au colonizat regatul. Trecu în pasul lin al calului prin faţa Templului Soarelui, a flăcării astrale care ardea cu putere în mijlocul amfiteatrului care era templul de sute de ani şi ce apărase oraşul de primejdii arătându-le tuturor că Marele Zeu încă îi protejează.
Într-un târziu ajunse la marginea oraşului, trecând prin periferia mult mai puţin plăcută, văzând gunoaiele strânse în rigole şi oamenii bolnavi strângându-se în colţuri. Văzu şi câţiva vindecători ajutându-i dar ştia că erau prea puţini pentru mulţimea oamenilor sărmani trăind în mizerie. Trecu prin străduţele minuscule prin care calul său abia se putu strecura şi ieşi la o poartă mică. Soldatul de acolo îl cunoştea şi o deschise lăsându-l să iasă în afara zidurilor.
Partea de Est de lângă oraş era acoperită de pâlcuri de copaci şi trestii fiind aproape de o mlaştină întinsă. Drumul lui Kalatin îl aduse aproape de ea după care o luă în sus pe deal printr-o plantaţie de pomi fructiferi, către casa sa. Pomii nu erau în roade şi doar îngrijitorii îşi făceau veacul într-o mică cabană pierdută prin centrul livezii. Însă drumul vrăjitorului urma alt traseu, unul ce urca pieptiş dealul printr-o râpă lunguiaţă şi adâncă.
Tocmai trecuse de deal şi intrase printre pâlcuri copaci când în faţa sa sări un golem de metal.
Calul se ridică în două picioare în faţa apariţiei iar lui Kalatin îi fu greu să-l controleze. O umbră răsări practic din pământ în spatele său pe şa şi-l trânti violent de pe cal. Reuşi să reducă, cât de cât, contactul cu solul rostogolindu-se şi mâinile începură să-i furnice. Magia îi venea singură în ajutor gata să-i distrugă inamicii. Trebuia doar să-i dea o formă.
O lamă îi prinse gâtul şi din spate o voce îi şopti la ureche.
— Linişteşte-te micule mag sau îţi vei întâlni Creatorul mai repede decât credeai.
Kalatin lăsă energia să se disipeze, nu dorea să simtă lama ce-i zgâria gâtul mai adânc în carnea sa. Golemul apăru lângă el şi-i prinse un fel de colar de gât. Chestia era groasă de un deget şi îi strângea gâtul într-o menghină de fier nelăsându-l să mişte capul aproape de loc. Rune înscrise în el îl făceau să pulseze într-un roşu demonic.
— Dacă încerci să foloseşti magia de orice fel îţi va părea rău – îi explică cel care îi pusese lama la gât, un tiefling – Te va electrocuta şi-ţi va anula magia. Şi ca să nu-ţi vină idei putem să o comandăm de la distanţă.
Cu uşurinţă golemul îl prinse de brâu şi-l puse la loc pe cal după ce-i legă mâinile. Şi o luară la pas către casa lui Kalatin. Proprietatea lui era mai mică decât a lui Hoghar şi era înconjurată cu garduri verzi de spini şi plante sugrumătoare. Un singur drum ducea de la poartă până la vilă şi în mod normal ar fi trebuit să fie păzit de către gărzile sale înarmate până în dinţi dar nimeni nu îi opri din drum. Tânărul aştepta ca vrăjile sale de protecţie să intre în acţiune, trăsnete din ceruri să-i lovească pe ticăloşi şi lupi magici să-i rupă în bucăţi.
I.
Tremurul uşor îl anunţă pe Daitan că micul său comunicator prins de mână se activase.
Prada sa, chiar în faţă, o panteră adreliană, îşi mişca capul de parcă ar fi ascultat. Ceea ce probabil şi făcea. Panterele adreliene fiind semi-telepatice, simţea formele de viaţă din jur. Dragunul se apropiase cu grijă. Îi luase două ore pentru a parcurge cincizeci de metri prin frunzişul des, păstrându-şi mintea într-o stare de gol.
Altă vibraţie, linia era prioritară, îl irită. Mintea i se umplea devenind imposibil să se ascundă de prada sa. Cu un gest grăbit activă baliza psihică ce-o purta pe spate, semnalul psihic transmis silind-o pe panteră să dispară în desişuri cu salturi lungi.
„Aici Daitan. Ar fi bine să fie ceva important” se răsti în comunicator „Este. Cineva numit Kaleen a anunţat că te caută şi acum se îndreaptă drept spre poziţia ta. Eşaloanele de comandă i-au dat drum liber fără să pună întrebări.” răspunse centralistul dragun „Kaleen. Eşti sigur că acesta e numele?” „Da lider. Kaleen. Nivelele superioare sunt în agitaţie. Să anunţ echipele de apărare din zonă să intre în alertă?” „Nu. N-are rost. Dar vreu să rămâi pe fază în caz că apar şi alţi străini.
Păstrează două echipe cu tine lângă translocator. Să fie pregătiţi să ajungă la semnalul meu într-o bătaie de inimă!”
Kaleen era aici. Operatorul dragun nu avea de unde să ştie dar Kaleen era emisar al Puterilor. Prea puţine forţe îi puteau sta în cale aşa că nu avea rost să încerce. Şi, în plus, era curios.
Obosit de vânătoare, Daitan căută locul propice să se odihnească şi să aştepte emisara. Se aşeză pe marginea unui pârâu descărcându-şi echipamentul de vânătoare de pe corp.
Armură uşoară lamelară inscripţionată cu simboluri magice. Vizorul mag-teh care-i permitea să vadă făpturile invizibile. Harnaşamentul complicat de pe spate unde era prinsă baliza psihică şi provoziile. Apărătorile de braţe şi picioare care emiteau împreună scutul magic. Aşeză armele lângă restul, căra doar arme uşoare, tunul-de-mână magic şi cuţitele lungi.
— Războinicule, aici erai! Mă temeam că vei încerca să te ascunzi.
Apariţia fantomatică apăru direct în faţa lui. Arăta ca o femeie umană, fantomatică, cu haine lungi, zdremţuite, fluturând în toate direcţiile împrăştiate de propria-i furie interioară.
— Se spune că este imposibil să te ascunzi de mesagerii Puterilor; mormăi dragunul – Ai cauzat o grămadă de probleme Daitan, atunci când ai hotărât să-l ajuţi pe Arrianus şi armurile.
— Misiunea a fost aprobată TorHal (douăzeci de draguni formând forul superior de conducere a întregii rase). A fost la cererea Dragonilor Bătrâni iar intervenţia noastră a fost în concordanţă cu toate regulile.
— La limitele regulilor; zise apariţia fantomatică – Sunt sigur că nu am stat destul de mult pentru a schimba lucrurile.
— Aţi echilibrat o balanţă.
— Din câte am auzit războiul continuă. În luna cât am fost acolo doar am apărat un oraş şi efectuat două-trei razii. Atâta tot; spuse dragunul – Implicaţiile sunt adânci şi tu ştii asta. Dar nu sunt aici să-ţi reamintesc de gesturile nesăbuite din trecut; rosti serioasă emisara – Şi nici ca să încerci să mă omori, altfel nu te-ai mai fi obosit cu pălăvrăgeala.
— Nu; îi răspunse ea surâzând; Sunt aici să te averizez.
— Să mă avertizezi?
— Ţi-ai făcut duşmani puternici, este foarte posibil ca unii dintre apropiaţii tăi să fie printre ei. Sau să se fi infiltrat printre ei.
— Poporul meu nu are capacitatea de a trăda. Vezi tu, legătura de rasă e foarte puternică la ai mei, avem o predispoziţie genetică puternică pentru a ne proteja semenii.
— Da, ştiu totul despre sistemul vostru. Ştiu despre caste şi felul în care fiecare castă este modificată, războinicii pentru luptă, lucrătorii pentru putere de muncă şi imaginaţie redusă. Ştiu şi despre casta conducătorilor şi-ţi reamintesc că este bine adaptată pentru rolul ei, inclusiv în inteligenţă şi viclenie. În locul tău aş umbla cu gărzi de corp în următoarele tarst.
— De ce atâta grijă pentru mine? Spiritul se învârti în jurul dragunului.
— Cei pentru care lucrez sunt interesaţi de tine, nu ai legături puternice cu nici o facţiune.
— Am legături cu Legiunea.
— Dar nu strânse, nu într-atât de strânse încât să nu ne poţi ajuta cu o misiune importantă.
— Servesc doar rasa mea emisaro. Nu sunt pionul nimănui.
— Şi Dragonii Bătrâni. Cei pentru care lucrez au discutat deja cu ei şi s-au arătat de acord cu cererea noastră de a ne ajuta.
— De ce nu aţi vorbit cu superiorii mei ierarhici.
— Este o operaţiune delicată, am căutat momentul când nu eşti pe lumea ta de baştină pentru a te contacta tocmai pentru a nu atrage atenţia. Nu vrem să se ştie de implicarea noastră.
— Da, tocmai ai trecut prin vre-o duzină de scanere; pufni dragunul – Au văzut ce trebuiau să vadă. Secretul e păstrat. Dragunul îşi deschise braţele puternice şi se relaxă.
— Spune-mi de ce este vorba?
— Nu este sigur să vorbim aici. Mânie ne vom întâlni tot aici şi atunci te voi duce undeva unde vom vorbi.
— De ce să nu vorbim acum, dacă tot suntem aici. Năluca păru să se gândească. Făcu un semn cu mâna şi desupra lor aerul se deformă şi-o navă de mărime considerabilă, semănând cu un cărăbuş, apăru. O lumină îi învălui trăgându-i la bord.
— Aceasta e nava mea, nu prea comfortabilă pentru cei ca tine dar ne vom descurca.