Aryana Havah carti psihologie, paranormal, ezoterism

Moto „Timpurile se schimbă, iar noi ne schimbăm împreună cu ele.” („Tempora mutantur, et nos mutamur in illis”) Împăratul Lothar I (795-885)       Scrisoare deschisă către prietenii mei, cititorii   Înainte de toate ţin să mulţumesc tuturor celor care mi-au adresat mesaje sau felicitări. Iniţial, când am purces la acest drum anevoios, m-am gândit că ceea ce vreau să spun, că ceea ce am aflat, va fi cu greu înţeles, ba chiar respins, însă am avut surpriza să văd că din contră, totul a fost recepţionat pozitiv, primit cu bucurie, având chiar confirmări din diverse surse că ceea ce am scris era cunoscut, că mulţi sunt cei care s-au trezit şi că noi toţi cei ce dorim schimbarea suntem aici, prezenţi, uniţi şi mai presus de toate implicaţi cu toată fiinţa noastră. Să ne ajute Dumnezeu să reuşim!   Vreau să îmi cer iertare vouă, prietenilor mei, pentru faptul că doresc să îmi păstrez anonimatul şi că refuz orice dialog direct. Sper că mă înţelegeţi. Lumea, aşa cum este ea astăzi, este plină de <<bine-voitori>>, iar calea pe care am ales-o este mai bine să fie parcursă din umbră. Nu am nevoie de lumina rampei şi nici de aplauze. Doresc din suflet ca ceea ce spun să fie apreciat pentru acurateţea mesajului şi corectitudinea informaţiei. Noi, cei ce transmitem, suntem umili oşteni în armata Tatălui, iar cărţile noastre, nu ne aparţin nouă, ci lumii întregi, Universului. Noi am avut sanşa de a capta aceste mesaje şi de a le putea aşterne pe hârtie spre a fi cunoscute, însă noi suntem doar mesageri, cu o existenţă la fel de efemeră ca a unei gâze şi de aceea vă rog ca toate gândurile voastre bune să se îndrepte către cel care le-a generat făcându-le posibile, către Creator. Încă odată vă mulţumesc şi vă doresc din inimă să ne regăsim cu bine, peste câţiva ani în acea lume a Adevărului, a Binelui, a Luminii şi a Iubirii.   Aryana Havah       Am ales acest titlu oarecum ciudat, deoarece este vorba despre o serie de comunicări pe care le-am primit şi consider că fiind bucăţi dintr-un prezumtiv viitor al planetei, nu am dreptul să le numesc, banalizându-le. Trebuie să atrag atenţia că fiind vorba de viziuni ele nu au caracter sută la sută predicativ. Ele vorbesc despre o posibilă evoluţie a umanităţii pe o perioadă cuprinsă între anii 2009-2021, însă după cum ştim cu toţii, viitorul este încă deschis. Noi suntem artizanii schimbărilor, avem potenţele Creatorului şi dacă credinţa noastră ar fi cât o boabă de muştar, am putea muta munţii. De aceea vă rog să înţelegeţi că ceea ce vă voi relata poate fi considerat o ipoteză, o cale pe care noi cei prezenţi acum pe Terra este posibil să păşim. Informaţiile, la nivel global, pot părea şocante, dar simt că ele au ajuns la noi fie spre a ne pregăti, fie spre a încerca să ne trezească diini această letargie toxică şi dăunătoare. Eu cred cu toată convingerea că Gaia are nevoie de ajutor. Haideţi să o ajutăm dăruindu-i tot ce avem mai bun în noi, toată iubirea noastră, toată compasiunea. Haideţi ca începând de astăzi să ne propunem să fim mai buni, mai înţelepţi, mai îngăduitori, mai plini de lumină. Haideţi să încetăm această vendetă şi să înţelegem că nimeni nu are nimic cu noi şi că la rândul nostru nu trebuie să avem nimic cu nimeni. Noi suntem aici spre a învăţa lecţia Omeniei, spre a demonstra că suntem Oameni şi mai presus de toate trebuie să înţelegem că suntem fii şi fiice de Dumnezeu. Raiul este la îndemâna noastră, este în noi, în inimile noastre. Trebuie doar să vrem să îl materializăm, să îl transpunem în realitate.     * * *   Este o seară rece de martie. Ţârâitul insistent al telefonului mobil mă scoate din reverie. Mă uit să văd cine mă caută la o oră atât de târzie, însă apelantul îmi apare cu număr necunoscut. Mă mir, deoarece rareori mi se întâmplă acest lucru. Răspund şi vocea caldă a unei doamne se face auzită spunându-mi că îşi cere scuze pentru faptul că mă sună cu număr ascuns, dar că doreşte să îşi protejeze identitatea şi că ar vrea să ne întâlnim. Fixez o întrevedere chiar pentru a doua zi, căci aura de mister a convorbirii m-a făcut curioasă. A doua zi, la ora stabilită pătrunde în cabinet o doamnă de aproximativ 50 de ani, foarte elegantă şi foarte frumoasă. Mă uit la chipul ei, cu trăsături fine, la ochii verzi, cu uşoare irizaţii căprui şi nu mă pot abţine să nu remarc vibraţia de tristeţe care o înconjoară. Îmi întinde mâna spunându-mi: ― Mă numesc Ruxandra. Atât aş vrea să stiţi despre mine. Cu mari eforturi am făcut rost de telefonul dumneavoastră. Avem un prieten comun şi a trebuit să apelez la subterfugii pentru a-l obţine şi a nu-i da de bănuit. Am citit cartea Inuaki şi mi-am dorit din suflet să vă cunosc. Să ştiţi că tot ceea ce spune David este adevărat. Şi eu ştiu aceste lucruri, de foarte mult timp, însă nu am avut curajul să vorbesc. De fapt nici acum nu am, dar am venit la dumneavoastră din dorinţa de a vă povesti tot ceea ce ştiu, cu rugămintea ca dumneavoastră să daţi aceste informaţii mai departe, lumii întregi pentru a le folosi cum crede ea de cuviinţă. Mă apasă această tară, de a şti anumite lucruri şi a nu face nimic. ― Dar nu este o tară, ci mai degrabă un cadou, un dar de la Dumnezeu, replic eu. ― Nu este un dar, ci o povară. Am fost umilită, batjocorită, bătută... pentru aceste idei. Dar asta nu mai contează acum. Principalul este că mi-am făcut curaj şi că îmi pun toate speranţele în discernământul dumneavoastră. Eu vreau să vă povestesc tot ce ştiu, viaţa mea, iar dumneavoastră să o aşterneţi pe hârtie. Sper ca cei ce mă cunosc să nu o citească, căci nu vreau să fiu recunoscută. Am o poziţie socială deosebită, am copii, un soţ dificil, cu o funcţie importantă şi pe deasupra sunt şi medic. Vă rog din suflet să îmi acordaţi timpul necesar. Este spre binele omenirii. Vă rog să mă credeţi că nu sunt paranoică şi nici nu am trăiri mistice care fac trimitere la vreo boală psihică. Pur şi simplu sunt un om disperat, care primeşte mesaje, viziuni şi nu ştie ce să facă cu ele. ― Sunt de acord. Putem începe chiar de azi, spun eu. Cum aţi dori să se desfăşoare aceste întâlniri? Mi-ar fi mai uşor dacă ar fi sub forma unui dialog, pe care să îl pot nota, pentru a nu omite nimic. ― Este perfect. Pentru început aş dori să ne putem spune pe nume, fără a mai folosi forma de politeţe. Simt că suntem apropiate spiritual, energetic. ― Bine Ruxandra. Să începem. Aş vrea mai întâi să îmi povesteşti când şi cum ai descoperit că ai aceste comunicări. R: Cred că m-am născut aşa, însă abia pe la vârsta de 4 ani am realizat că îmi apăreau în cap evenimente care aveau să urmeze. Spre exemplu, într-o zi stând lângă mama, mi-a venit în minte o imagine cu ea plângând şi ascunzându-şi faţa sub o basma. La câteva zile tatăl meu a bătut-o şi atunci am trăit aievea scena, cu mama încercând să mascheze urmele bătăii. A: Tatăl tău era un om violent? R: Tatăl meu era un om rău. Era mult mai în vârstă ca mama. S-a căsătorit cu ea doar din interes, spre a-şi întări dosarul. Era mare comunist şi dorea să parvină pe plan politic. De aceea, ca să respecte doctrina partidului, a căutat o fată simplă de la ţară. Nu ştiu dacă mama l-a iubit. Ea era dintr-un sat din Făgăraş. Tata s-a dus acolo cu treabă, urmărea aşa-zişii duşmani ai comunismului, a văzut-o şi şi-a spus că este perfectă spre a juca rolul de soţie umilă şi serviabilă, aşa că a cerut-o de nevastă. Bunicii mei, pe care nu îi mai ţin minte, au fost de acord, văzând în această alianţă o onoare. Şi aşa a ajuns mama la Bucureşti. Nu ştiu dacă a fost fericită vreodată. Mi-o amintesc tremurând atunci când intra tata pe uşă şi alergând de colo colo spre a-i pune masa şi a-i aduce papucii. De fapt asta este imaginea care o reprezintă cel mai bine pe mama, îngenunchiată la picioarele lui, scoţându-i pantofii. Tata a fost un monstru. Ne-a terorizat cu bună ştiinţă. Toată viaţa lui a făcut pe familistul, abordând slogane ca: femeia mea nu are nevoie să muncească, familia este lucrul cel mai de preţ, copiii sunt împlinirea vieţii, gospodina bună ţine casa lună, etc. A: Ai spus că nu îţi aminteşti bunicii. De ce? R: Pe părinţii mamei nu îi mai ţin minte deoarece au murit când aveam trei ani. A luat foc casa şi nu au mai putut fi salvaţi. Pe bunicii din partea tatălui nu i-am cunoscut niciodată. Tata mi-a spus că a fost crescut la orfelinat, dar am aflat mult mai târziu că nu era adevărat. Când aveam 18 ani, la uşa noastră a sunat o femeie, frumoasă, elegantă, distinsă şi a întrebat de tata. Aşa am aflat că este sora lui stabilită în Israel, că bunica paternă a fost evreică şi că tatăl meu şi-a fabricat un trecut umil spre a-i fi bine. Tot de la ea ştiu că de mic a fugit de acasă, înhăitându-se cu câţiva golani, care mai târziu s-au erijat în vajnici luptători comunişti. Ea mi-a spus că familia lor a fost una înstărită, că este medic şi că a venit să vorbească cu tata despre moartea mamei lor. Nu îţi pot spune ce faţă a făcut tata când a venit şi a văzut-o în casă. Nu ştiu despre ce a discutat, căci s-au retras într-o cameră, îmi amintesc doar chipul lui livid şi buzele strânse pe care le avea când a ieşit. La despărţire mătuşa mea m-a sărutat pe frunte şi mi-a spus să nu fiu ca el. După plecarea ei mă aşteptam ca tata să ne bată, însă el nu a spus nimic, comportându-se ca şi cum întâlnirea nu ar fi avut loc. A: Dar tatăl tău credea cu adevărat în familie, în căsnicie? R: Nu. Din contra. Se folosea de noi. Ne scotea duminica în oraş, se plimba cu noi, ne prezenta cunoscuţilor, dar în particular îi spunea mamei să nu uite de unde vine şi câte clase are. Sarcina ei era să gătească, să facă curat, să calce şi să îşi servească soţul. El spunea că femeia trăieşte doar pentru bărbat, că a luat-o de milă şi a făcut-o doamnă la oraş, că este o mândrie pentru ea că are un bărbat atât de deştept şi de important. A: Dar era important? R: La vremea aceea nu conştientizam, dar mai târziu am înţeles că avea o funcţie importantă în cadrul miliţiei, funcţie care l-a ajutat apoi să ajungă ministru. A: Ai mai avut fraţi? R: Nu. Sunt singură la părinţi. Mama nu a mai putut avea copii. După ce m-am născut eu şi a venit acasă, tata a bătut-o crunt, pentru că nu fusese în stare să facă un băiat. A stat câteva zile internată. Nu ştiu dacă asta i-a cauzat infertilitatea, dacă în urma naşterii mele s-a întâmplat acest lucru sau dacă Dumnezeu a hotărât să nu mai fie încă un suflet chinuit, cert este că mama nu a mai putut rămâne însărcinată. Oricum şi-a primit cu vârf şi îndesat răsplata, căci i se amintea acest lucru la fiecare bătaie. A: Tatăl tău bea? R: Nu, din contră, dispreţuia beţivii. Eu nu îmi amintesc să îl fi văzut stând de vorbă cu vreun prieten, la un pahar sau la o cafea. Nici mama nu a avut voie să vorbească cu nimeni. Avea o vecină cu care mai discuta peste gard, dar asta doar când tata era în delegaţie. Până şi când mergeam la piaţă se ferea să ridice ochii din pământ. Oamenii o considerau ciudată şi cu nasul pe sus, deoarece în zona Gramont, zona în care am copilărit eu, toţi se cunoşteau, erau apropiaţi, se salutau. Mai puţin noi. Noi nu aveam voie să vorbim cu nimeni, iar eu nu aveam voie să mă joc cu ceilalţi copii. Cam asta a fost copilăria mea. În jurul vârstei de 4 ani, aşa cum îţi spuneam, am început să conştientizez că văd cumva în viitor. Episodul pe care ţi l-am relatat nu i l-am povestit mamei, însă după ce am văzut că viziunea mea s-a adeverit, am început să îi descriu proiecţiile din capul meu. Trebuie să menţionez că iniţial am crezut că asta este un lucru normal, că toţi oamenii au această posibilitate, însă privirea aparte a mamei şi frica ei de a nu afla tata despre aceste viziuni m-a făcut să înţeleg că eu sunt altfel, anormală. A: Îmi poţi da un exemplu? R: Da. Într-o seară l-am văzut pe tata intrând pe uşă şi am fost izbită de un miros urât, greu, iar în minte mi-a venit o imagine cu tatăl meu omorând în bătaie un bărbat. Nu vreau să te mai încarc cu amintirile mele, doar atât îţi mai spun că, după ce am mai crescut, la un moment dat, când tata o bătea pe mama, am sărit la el aruncându-i în faţă toate viziunile mele. I-am spus că este criminal, monstru, mincinos, că este o canalie, că vine din iad şi că tot în iad se va întoarce. M-a bătut până am leşinat. Am stat în pat o lună. Am avut mâna şi coastele rupte. De atunci am încetat să mai exist pentru el. Trecea pe lângă mine ca pe lângă o mobilă şi nu mi-a mai vorbit niciodată. Nici când am intrat a opta la medicină nu m-a felicitat, deşi reuşisem performanţa fără meditaţii sau pile. Singura dată când mi-a adresat câteva cuvinte a fost atunci când m-a anunţat că o să îl cunosc pe viitorul meu soţ, băiatul unui important membru al C.C.-ului şi va hotărî împreună cu tatăl acestuia data nunţii. A: Şi te-ai căsătorit cu el? R: Da, tot cu el sunt şi astăzi. Suntem doi străini, dar nu îi pot reproşa nimic. Şi el a fost silit să intre în acest joc. Şi el şi eu ne-am făcut datoria. Avem doi copii, un băiat şi o fată, avem o situaţie financiară deosebită, asta datorită lui nu mie, ne plimbăm în toată lumea, dar nu suntem fericiţi. A: Şi nu te-ai gândit să schimbi acest aspect? R: Nu. După cum îţi spuneam, sunt o laşă. Mă prefac. Peste tot, acasă, la serviciu, în faţa prietenilor şi a copiilor, uneori chiar şi în faţa mea. Mi-e frică de nou, de schimbare, mi-e frică să fiu fericită... Dar să vorbim despre viziunile mele. A: Cum şi când îţi apar aceste viziuni? R: Nu am un loc anume. Îmi apar când nu mă gândesc. La cabinet, acasă, când gătesc, la semafor, la magazin, peste tot. Uneori când mă ating de cineva îmi vin în cap imagini din viaţa persoanei respective, griji, probleme, boli, frământări. Nu le pot controla. Unele sunt asemeni unor flash-uri, altele sunt asemeni unor filmuleţe. A: Sunt imagini ale unor fapte trecute sau viitoare?

ARYANA HAVAH Inuaki, reptilianul din mine Dezvaluiri tulburatoare despre trecutul, prezentul si viitorul pamantului     Inainte de orice as dori sa va povestesc cate ceva despre mine. Nu sunt o persoana facila, din contra, sunt una din fiintele care cauta, scormonesc, contesta si isi bazeaza logica nu atat pe argumente stiintifice, cat pe trairi sau experiente proprii. Nu pot spune ca sunt o novice in domeniul paranomalului, caci inca din copilarie primesc mesaje si comunicari, insa datorita pregatirii, ma uit intai la disfunctiile interlocutorului si abia apoi la capacitati. Trebuie sa va spun, ca eu sunt psiholog si lucrez preponderent cu copiii. Am copii de toate varstele si de toate categoriile sociale. Am copii a caror parinti ar trebui consiliati si copii care au reale probleme de adaptare. Unii sunt introverti, altii exuberanti, dar toti la un loc sunt suflete care incearca sa se adapteze la conditia de om, care incearca sa se ajusteze la frecventa acestei planete, sa se integreze in societate si sa devina membri ai ei. Spun tot timpul ca ar trebui infiintata o scoala a parintilor, care sa fie obligatorie inainte de a aduce un suflet pe lume. Copiilor nu le sunt de folos daruri nenumarate si bunuri peste masura, ei au nevoie de dragoste, afectiune si atentie, insa noi din lipsa de timp, sau poate pentru ca suntem prea stresati si obositi, ii respingem, ii trimitem in camera lor sau afara la joaca, sau mai rau lasam pe altii sa se ocupe de ei, de nevoile si problemele lor, de educatia lor, iar apoi ne intrebam cu cine seamana acest copil, agresiv sau timid, de la cine a mostenit aceasta cruzime sau acest limbaj. Cautam in neam tot felul de asemanari - si intotdeauna gasim vinovatii situati de partea cea mai slaba a arborelui genealogic - o facem din dorinta de a ne ascunde noua insine esecul, din dorinta de a brava, de a ne amagi, insa adanc in sufletul nostru sta ascunsa identitatea vinovatului, vinovat ce nu va fi niciodata demascat, aratat lumii intregi, vinovat ce nu va fi adus nici macar la nivelul consiintei. Cu asta ma lupt eu in fiecare zi. Uneori castig batalia, alteori o pierd sau nu se intampla nimic, dar ce pot spune cu siguranta este faptul ca intre parinti si copii, in urma consilierii, se infiripa o mica punte de legatura, ca un firicel luminos de ata, care creste si se ingroasa cu fiecare mangaiere sau vorba buna, cu fiecare poveste citita, cu fiecare sarut de noapte buna.   Dar sa revenim la povestea noastra. Tin minte ca era o dimineata de vara, cu cer innorat. Era o atmosfera apasatoare, sufocanta. Am decis sa deschid geamul in speranta ca usorul disconfort pe care il simteam va fi alungat de aerul proaspat. Nu ma simteam in apele mele, aveam o usoara presiune in plexul solar; stiam ca aceasta apasare este alarma mea interioara, care imi da de stire ca anumite evenimente mai putin agreabile mie, urmeaza sa se produca. Speram din tot sufletul sa fie o alarma falsa, mai ales ca stiam ca trebuie sa vina un baietel nou. La ora stabilita acesta intra in cabinet impreuna cu mama sa. Pustiul, un copil superb, cu ochii albastri precum cerul de vara, cu parul saten, ciufulit, era imbracat intr-o pereche de blugi nu foarte noi si un tricou galben pe care scria Love me. Ma gandesc ce bine ar fi sa scriem pe hainele tuturor copiilor lubiti-ma. In felul acesta nu am mai uita. Se uita lung la mine, dupa care se aseza hotarat pe fotoliu. Aflu, desi stiam din fisa, ca se numeste David (aici nu este numele lui real) si ca are 7 ani. De obicei, dupa o scurta perioada de acomodare, cand simt ca pot comunica cu copilul, rog parintele insotitor sa astepte in sala de asteptare, insa spre surprinderea mea, David ii spune mamei lui sa plece. Sunt intrigata de reactia lui, mai ales ca nu adusesem vorba despre asa ceva si incerc sa ma lamuresc. Aflu de la el ca a fost adus aici de catre mama lui ca urmare a faptului ca el aude "o voce in cap, ca si cum ar fi la telefon", care ii vorbeste si pe care o intreaba vrute si nevrute, inclusiv cum sa treaca la anumite niveluri pe calculator, voce care intotdeauna ii da raspunsuri corecte. ll întreb daca stie cum se numeste acea voce si imi spune ca el iI cheama cu numele de Agthon, ca acesta vine dintr-o alta constelate, din care a sosit si el la reincarnare, si ca au stabilit sa ramana in contact pe toata durata sederii lui aici, pe acest pamant. II intreb cat va sta pe la noi si imi raspunde ca daca ar fi sa numaram in anii actuali ar fi cam 200, insa curand vom socoti altfel timpui si de aceea nu imi poate spune. Am continuat discutia aproape o ora si am ramas uimita de maturitatea si profunzimea raspunsuri lor sale. Am aflat pe parcursul discutiei ca unele dintre raspunsuri erau date de ,,vocea de la telefonul din cap". Inainte sa iasa pe usa camerei, s-a intors catre mine si mi-a spus ca aseara dupa ce aflase de la mama lui ca trebuie sa vina la mine, Aghton i-a spus sa-i transmita psiholoagei ca o roaga sa scrie tot ceea ce va discuta cu el intr-o carte, chiar daca nu ii este pe plac si totodata, ca el sa fie crezut ca ceea ce spune este real, sa nu ii para rau dupa vaza pe care a spart-o acasa, de dimineata, cand a incercat sa inchida geamul. Va inchipuiti ce senzatie de panica am trait in acel moment, mai ales ca eram singura care stiam acest lucru! În acea clipa am avut confirmarea ca toate trairile si experientele lui erau reale. Era ca si cum deodata un val gros mi se ridicase de pe ochi. Atunci mi-am dat seama ca ideile de la care plecam, chiar daca se pot numi deformatie profesionala si anume ca ceea ce aude este rodul unei imaginatii bogate, a unor trairi ezoterice de natura schizofrenica, sau a unor comunicari izvorate din dorinta de a avea ceva in plus fata de ceilalti, de a fi diferit fata de medie, sunt nefondate. Asa am ajuns astazi aici, in postura de scriitor. Am incercat, bineanteles sub indrumarea lui, sa adun cele mai importante mesaje primite. Vi le redau exact asa cum au venit, fara a face corecturi, spre a pastra autenticitatea si acuratetea lor. Va multumesc anticipat pentru timpul alocat citirii acestei cărţi. Unii o vor considera o nebunie, alţii o vor intelege. Primilor le cer iertare, celorlalti le doresc sa isi gaseasca drumul si sa-si constientizeze misiunea.  

Dedic această carte tuturor celor ce au găsit sau se află în căutarea Adevărului   Aceasta se vrea a fi povestea unui om pe care l-am cunoscut în cel mai crunt moment al vieţii mele. Personaj enigmatic, sosit parcă din negura veacurilor, el a intrat în viaţa mea şi mi-a adus o rază de speranţă, de lumină. El m-a făcut să înţeleg că dincolo de fiinţa umană muritoare, se ascunde ceva, mult mai amplu şi mai profund, un ceva care nu poate fi înţeles cu mintea şi nici cuprins cu sufletul. Poate că pentru mulţi dintre voi el nici nu există, s-ar putea să nu îl întâlniţi niciodată, poate nici nu vreţi să îl cunoaşteţi, însă el este aici, acum, a venit pentru noi. El s-a născut om, însă a luptat să îşi depăşească propria umanitate, s-a născut muritor, însă a devenit etern. Acum este mai presus de moarte, deoarece a înţeles-o şi a găsit calea de a o supune. El este păstrătorul cheilor alchimiei, a transmutaţiilor, a pietrei filozofale. El are puterea de a transcende spaţiul şi timpul, de a urni munţii din loc, este aici şi pretutindeni, este măreţ, dar totuşi atât de modest. Numele lui este Cristofor. Acesta este omul despre care aş vrea să vă vorbesc, însă nu ştiu de unde vine şi nici încotro se duce, nu ştiu unde s-a născut şi nici câţi ani are. Pare bătrân ca timpul şi totuşi atât de tânăr. Fiindcă viaţa lui este o enigmă şi pentru mine, am să vă spun povestea mea, aşa cum s-a întâmplat în realitate. Vouă, cititorilor, vă doresc să-l întâlniţi pe propriul vostru Cristofor, sau măcar să-l conştientizaţi pe Cristofor, cel din inimile voastre şi astfel să deveniţi mai buni, mai îngăduitori, să înţelegeţi că viaţa are multe faţete şi că noi am trăit multe dintre acestea. Fie ca voi să găsiţi şi să scoateţi la lumina piatra filozofală, care stă ascunsă în sufletele voastre.   Sunt frustrat. Sunt atât de frustrat încât îmi vine să vărs. Este o senzaţie ciudată pe care am mai încercat-o în preajma examenelor. Este acea senzaţie de neputinţă, de gol, ca atunci când simţi pericolul, dar nu îl poţi localiza. Mă gândesc că aceasta este soarta mea, aşa îmi este scris să mor. Îmi aduc aminte de cuvintele bunicii mele: „Poţi da copilului orice, numai noroc nu!" Este adevărat că am avut întotdeauna tot ceea ce mi-am dorit. Am întins mâna şi am luat sau mi-a fost pus la picioare. Toate micile mele succese au fost extrapolate şi transformate în imense triumfuri. Eu sunt singurul care ştiu că am fost un mediocru. Sunt ceea ce sunt datorită minciunii, a înşelăciunii, a fraudei, a lăudăroşeniei şi de ce nu, datorită fizicului meu. Am săvârşit toate păcatele acestei lumi, iar dacă s-ar contabiliza, cu siguranţă ar umple câteva caiete. Sunt un farseur, un scamator, un magician de doi bani. Nimic din ceea ce reflect nu este real. Sunt o mască, o păpuşă pe care eu-l meu interior o manevrează, o conduce, o face să reacţioneze la stimuli. Asta sunt eu: o marionetă, o ciudăţenie, o creaţie a acestei lumi hidoase, un limax, ce se hrăneşte cu slăbiciunile oamenilor, cu dorinţa de înavuţire, cu iubirea lor pentru bani. Simt nevoia să vorbesc cu cineva. Este pentru prima oară când îmi pare rău că sunt singur pe lume. Dacă părinţii mei nu ar fi murit în acel stupid accident! Da, dar dacă ar fi fost în viaţă, nu aş fi putut vinde casa şi nu aş fi putut risca totul la bursă, şi deci nu aş fi ajuns unde sunt astăzi. Dar unde sunt astăzi? Am 33 ani şi locuiesc pe Rue Saint-Germain, în Paris. Sunt în Oraşul Luminilor, oraşul care nu doarme, oraşul care freamătă de lume, oraşul unde poţi lega prietenii pentru o viaţă, dar eu sunt singur. Atât de singur încât mă doare inima. Sunt singur în inima Parisului. Ştiu că este o contradicţie, însă acum pe mine această solitudine mă strânge, îmi doresc să am un umăr pe care să pot plânge. Există oare Dumnezeu? Şi dacă există cred că se distrează copios privindu-mă. Îmi imaginez că ne priveşte ca la televizor. Sunt eu, Paul, şi te salut din imensul meu apartament, ce valorează aproape trei milioane de euro, te salut din această casă în a cărei amenajare am investit 500.000 de euro. Îmi vin în cap cuvintele arhitectului: „Garanţie pe viaţă". Care viaţă nenorocitule? Cele câteva luni? Îţi mulţumesc Doamne, că m-ai lăsat să fac avere timp de 33 de ani, ca să se bucure săracii când voi muri! Poţi fi fericit, dacă tu ştii ce înseamnă asta. Îţi mulţumesc că te-ai hotărât să mă iei la tine, asta în caz că exişti. Dacă eşti cu adevărat real, vino şi înfruntă-mă, fii bărbat, foloseşte-ţi curajul pentru a-mi spune în faţă. Fii tu cel care dă sentinţa. Îmi apare în minte figura doctorului Richard. Am simţit de la început că ceva nu este în regulă. Freamătul vocii, stânjeneala, toate acestea m-au făcut să cred că am nevoie de operaţie. HIV, litere cheie, litere care îţi arată sfârşitul, sentinţa definitivă. Ce ciudaţi sunt oamenii, descoperă noi şi noi cuvinte pentru a defini moartea. Majuscule care îţi arată încotro te îndrepţi şi câtă vreme mai ai de pierdut pe acest pământ. De la câteva luni la câţiva ani. Şi apoi? Apoi neantul, nimicul, stingerea, dizolvarea propriei fiinţe în ceva, un ceva ce nimeni nu îl poate defini. S-ar putea ca lumea de apoi să fie o invenţie a bisericii, o scorneală menită să îi determine pe oameni să fie mai buni, mai îngăduitori. Poate că dincolo nu există nimic, nu ne aşteaptă nimeni. Poate că se stinge becul şi gata nu mai vezi şi nu mai auzi nimic, eşti în beznă, surd şi mut şi stai acolo şi vegetezi ca o legumă. Asta în cazul în care îţi păstrezi conştiinţa de sine, dar dacă ea nu mai există, după aceea? Dacă filmul vieţii tale se sfârşeşte şi caseta este distrusă? Atunci nimic nu va aminti de trecerea ta prin viaţă. Este ca şi cum nu ai fi existat. Privesc pe fereastră. Picături mari şi grele ca boabele de struguri se rostogolesc pe geam. Plânge cerul. Oare pentru mine? Mă pufneşte râsul. Salut, Doamne, sunt eu, unul dintre gândacii tăi preferaţi, căruia i-ai dat de toate, pe care l-ai învăţat să trăiască în lux, spre a jubila când îl deposedezi. Dacă asta urmăreai poţi fi fericit! Dacă vrei să te implor, să îţi cad în genunchi, o voi face, mă voi târî înaintea ta, te voi implora, voi plânge, te voi ruga. Poate asta este satisfacţia ta, să vezi învingătorul învins, căzut la pământ şi călcat în picioare. Poftim, ai reuşit! Fii mândru că nimeni nu poate trece de tine şi de hotărârile tale, tu ai drept de veto peste viaţa mea. O viaţă care nici măcar nu îţi aparţine ţie, căci este a mea. Eu ar trebui să dispun de ea după bunul meu plac. Eu ar trebui să hotărăsc când părăsesc scena, să plec asemeni unui învingător, cu capul sus, călare pe un cal alb. Dar nu, tu ai hotărât că noi suntem creaţia ta sau poate alţii au spus asta, mă rog, cert este că noi nu putem alege nimic, nu putem hotărî nimic, în acest joc, ni se dă şi ni se ia după bunul plac al unuia dintre jucători, care nu are nici măcar bunul simţ să participe activ. Nu, el stă întotdeauna în umbră. Este invizibil şi invincibil. Punctează uneori, dar numai aşa din amuzament, din plictiseală. Mai pune o piesă la puzzle, nu pentru a uşura lucrurile, ci spre a face jocul şi mai complicat şi când vede că te apropii de final, de reuşită, se supără şi distruge, într-un fel sau altul, tot ansamblul, spre a-ţi arăta că el este supremul, unicul, singurul care poate câştiga. Mă trântesc pe canapea. Pe peretele din faţa mea se afla tabloul. Minunea mea, sufletul meu. Danaide. Privesc spatele femeii ce stă în picioare pe o stâncă, la marginea unei mări învolburate. Mă uit la mâna ei ridicată către cer, în care ţine o torţă. Pânza albă ce o acoperă pe jumătate, mai mult o dezgoleşte. Privesc perfecţiunea mâinii, a şoldurilor, a taliei, a părului lung ce îi flutură în vânt. Ce ciudat este să te îndrăgosteşti de o femeie al cărui chip nici măcar nu l-ai văzut. Aceasta este o capodoperă a picturii italiene din secolul XVIII. Aş fi ucis pentru ea. Aş fi înşelat, mi-aş fi vândut sufletul ca să o am. Îmi amintesc satisfacţia pe care am avut-o la licitaţie, atunci când am câştigat. Eram invincibil, eram o fiară, 500.000 de euro pentru numărul 28. Eram eu. „Iubita mea dragostea mea, o să te iau acasă, o să te ador!" Cu cine vei rămâne când eu nu voi mai fi? La un muzeu? Să fii pângărită de privirea vulgului? Să fii atinsă de mâinile experţilor? Ai călătorit în timp spre a ajunge la mine. Suntem doar noi doi departe de muritori. De fapt tu eşti eternă, iar eu sunt trecător. Vei putea depune tu mărturie că am existat? Că am petrecut zile în şir împreună? Că te-am iubit aşa cum nu am iubit pe nimeni? Îmi răsună în cap cuvintele expertului. Femeia care luminează calea sufletelor pierdute. Da, sunt un suflet pierdut! Luminează-mi calea, te rog! Dacă aş şti că dincolo, în nimic eşti tu, aş dori să mor în această clipă, m-aş sinucide. Însă dacă mor şi tu nu mă aştepţi, te voi pierde definitiv. Simt că tâmplele îmi zvâcnesc. Mă sufoc. Am nevoie de aer. Ies în ploaie. Merg cam de vreo oră. Sunt ud până la piele, însă asta mă face să mă simt viu. În jurul meu sunt oameni. Văd oameni, trişti, grăbiţi, bucuroşi, zâmbitori. Îmi vine să ţip: ― Idioţilor, voi ştiţi că eu o să mor! Sub o umbrelă doi tineri se sărută. Merg la ei şi îi întreb: ― Voi ştiţi că o să muriţi?

Un altfel de PREFAŢĂ AMINTIRI DIN (I)REALITATEA IMEDIATĂ   Probabil că nu aş fi scris niciodată în stilul ce urmează această prefaţă. Sunt de peste trei decenii un cercetător asiduu al ufologiei (fenomenului OZN) şi sunt familiarizat cu ceea ce de regulă sunt numite teoriile ce ţin de SETI[1] şi CETI[2], de contactanţi, răpiri, întâlniri de diverse grade, crash-uri[3], războaie cosmice şi catastrofe mai mult sau mai puţin planetare[4] sau civilizaţionale. Cunosc lucrările Aryanei Havah şi cu prilejuri anterioare mi-am exprimat pe larg părerile vizavi de ele, aşa că nu am să revin asupra subiectului ci am să încerc să-i dau prezentei prefeţe o notă de (i)realism prin faptele ipotetice totuşi pe care urmează să le descriu, de fapt am să fiu chiar în tema cărţii… Totul a început printr-un telefon. Ce a urmat apoi fiecare dintre dumneavoastră, chiar şi eu putem avea ce păreri dorim… Vreau să supun atenţiei un alt punct de vedere, legat de un fapt posibil (i)real dar cum veţi vedea greu de demonstrat. În economia faptelor ce urmează să le relatez aş dori să înţelegeţi că nu vreau să fiu partizanul niciunui punct de vedere, ci doar un narator cât de cât obiectiv al evenimentelor descrise. Era o dimineaţă de iulie, soarele abia răsărise si datorită căldurii de peste noapte, nu putusem să dorm şi preferasem să navighez pe NET până în zori, când şi obosit şi toropit de căldură am adormit în fotoliu la birou în faţa calculatorului… La un moment dat pe la 07.00–07.30 m-am trezit buimăcit de telefonul mobil care suna în neştire, multe apeluri de la acelaşi număr… Cineva sunase de multe ori şi insista. Pentru a înţelege ceea ce urmează, am să vă spun că cel ce suna era un amic, ofiţer superior din armată, iar ca pregătire avea specializarea „trupe de comando”. Trecuse de câteva ori în ultimii ani prin iadul din Irak şi Afganistan, iar mai înainte avusese încă cel puţin alte cinci misiuni de luptă de durată prin Africa şi America Latină. Îl cunosc foarte bine şi pentru mine este mai presus de orice bănuială de impostură, pe care cred că a-ţi încerca-o, legat de istorisirea ce urmează… Mai mult, nu este un fan al science-ficton-ului sau al ozenisticii. Dar există şi un dar… Intrând în subiect, trebuie să spun că în dimineaţa cu pricina amicul meu venea dintr-un scurt concediu de şapte zile ce-l făcuse la munte, solitar cu cortul undeva prin Retezat. La apropierea de Bucureşti maşina i-a semnalizat printr-un senzor că mai avea benzină pentru doar câţiva zeci de kilometri, deci s-a orientat spre cea mai apropiată benzinărie. Conform relatării, fiind ora 05.00–05.10, la benzinărie nu mai era nimeni altcineva care alimenta, ci undeva lateral doar un Hummer kaki cu gemuri fumurii „torcea” cu motorul pornit, dar în jur nu era nimeni. După ce a alimentat, a plătit şi s-a îndreptat spre maşina sa, un „tout terrain” pentru reluarea călătoriei. Dar atunci a observat că uşa din dreptul şoferului de la Hummer era deschisă şi pe scaun stătea un, să-i spunem, „individ” în cizme, dar care nu avea haine ci era în totalitate acoperii de solzi verzi exact ca un crocodil iar pe cap avea un fel de creastă ca o şopârlă… „Individul”, să-i spunem aşa, l-a observat, nu s-a sinchisit cu nimic, s-a dat jos din maşină l-a privit, a scos nişte sunete ascuţite către cineva din maşină, părea iritat s-a urcat şi a demarat în trombă… Cât timp amicul meu l-a privit, a apreciat că avea 1,90–2,00 metri înălţime şi avea ochii galbeni, cu pupile verticale ca de pisică. În mod ciudat maşina nu avea număr de înmatriculare, nici pe faţă, nici pe spate. Contrariat, a căutat să vadă dacă mai fusese martor cineva la eveniment, dar a constatat că era singur în parcarea staţiei de benzină. Observând că la intrare era o cameră video, l-a întrebat pe cel ce vindea la staţie dacă funcţiona, dar acesta a răspuns în doi peri că aceea camera video este doar… „de decor”!! Trecând de momentul de „perplexitate” s-a gândit că ar putea fi vorba de o farsă, bine regizată şi şi-a reluat drumul. Cred că sunteţi de acord cu mine că omul nostru era totuşi frământat de contradictoriul sau să-i spunem stranietatea întâmplării. Pentru că lucrurile nu s-au oprit aici; după câţiva kilometri a văzut acelaşi Hummer tras pe dreapta cu toate patru uşi deschise şi la câţiva metri de maşină, pe câmp de data aceasta, erau doi aşa-zişi indivizi, de culoare verde închis, ce păreau că se ceartă sau discută ceva foarte aprins. Unul dintre ei părea mai înalt cu 10–15 centimetri decât celălalt şi nu avea cizme în picioarele a căror labă semăna cu cea de şopârlă când păşea, dar avea şi un fel de… coadă! Pe şosea treceau multe camioane în ambele sensuri, ai căror şoferi făceau semne spre „creaturi” dar nu a oprit nimeni. Cei doi au părut total nestingheriţi când amicul meu i-a fotografiat cu telefonul mobil. După câteva minute (3–5 minute) conform relatării, cei doi s-au suit calmi în Hummer, au întors spre sensul contrar celui de venire spre Bucureşti şi cu o viteză uluitoare au dispărut în trombă iscând o adevărată panică pe şosea şi zeci de înjurături ale celorlalţi participanţi la trafic. Amicul nostru a revăzut fotografiile de pe telefonul mobil şi a pornii glonţ spre Bucureşti cu gândul să vină la mine pentru a ne sfătui ce facem cu fotografiile care erau uluitoare. Partea tragică a poveştii este că la momentul ajungerii la mine telefonul arăta clar că se făcuseră 11 fotografii doar în locul pozelor ecranul rămânea verde la listarea fotografiilor. Ecranul era verde şi… atât. Nici o imagine! Am fost împreună cu el la reprezentanţa firmei ce asigura service-ul telefonului dar singurul răspuns a fost că a fost fotografiată o sursă de lumină foarte puternică de… culoare verde! Nu am putut recompune nimic din ceea ce a fost fotografiat. Nu vreau să spun nimic despre cele ce au urmat momentului marii dezamăgiri, dar pot să vă spun că timp de două săptămâni am ascultat povestea de zeci de ori, am căutat alţi martori, dar totul a fost marcat de un eşec total. Amicul meu este la această oră undeva pe un teatru de operaţii militare şi, probabil, că între două ambuscade se mai gândeşte şi acum la întâmplarea ciudată pe care a trăit-o, foarte ciudat în mod singur şi fără puterea de a o dovedi material. Un lucru este sigur, trăim într-o lume pe care numai credem că o cunoaştem, avem o vagă impresie că suntem stăpânii ei, când de fapt cred că suntem nişte subchiriaşi în tranzit pe o planetă care nu ne-a aparţinut niciodată şi unde de fapt nici nu ştim care ne este menirea… La softul care ne conduce ar fi interesant de ştiut la cine este butonul „Delete” sau măcar cel „On” şi „Off”. Dar, stimaţi cititori, această relatare este doar „jurnalul” filmului ce vi l-a pregătit Aryana Havah în această carte, care este deosebit de incitantă şi unică în mesajul ce îl transmite!   Dr. Emil Străinu, Directorul Centrului de Studii şi Cercetări Psihotronice şi Ufologice   [email protected]     [1] De la expresia englezească: Search Extraterrestrial Intelligence – Căutarea civilizaţiilor inteligente. [2] De la expresia engl.: Communication Extraterrestrial Intelligence. [3] Prăbuşiri (engleză). [4] Aluzie la lucrările lui Immanuel Velicovski – Ciocnirea lumilor şi Samuel Huntihgton – Ciocnirea Civilizaţiilor.