Radu Tudoran

La 7 iulie plecasem de la Copenhaga spre vest, traversasem strâmtoarea cu feribotul şi după un ceas de drum pe pământul Iutlandei, prin Odense, unde am orbecăit pe străzi înşelat de indicatoare proaste, după Fredericia şi Kolding, simple puncte de trecere, coteam spre nord, ca să ajung la Capul Skagen, extremitatea peninsulei, care desparte Marea Gattegat de Skagerrak şi ocupă un loc important în geografia Europei, dar mai ales în geografia mea afectivă; l-am inclus în itinerar socotindu-1 una din marginile continentului, unde am vrut să ajung ca să fie o rotunjire. Fusesem de curând la cea mai nordică dintre ele, pe care o socoteam greu accesibilă şi chiar primejdioasă.   Nordul m-a înfricoşat totdeauna, la fel cum mult timp m-a înfricoşat noaptea. Făceam chiar şi o legătură între una şi alta, socotind că nu degeaba nordului i se mai spune şi miazănoapte.   M-am născut aproape de paralela patruzeci şi cincea, care împarte emisfera în două, mareând între ecuator şi pol o simetrie perfectă; e un punct de echilibru, locul unde s-ar opri pendula, dacă n-ar mai fi antrenată. Nu mi-am ales locul de naştere; poate mi-ar fi plăcut mai mult altul, dar acum nu pot să-l schimb, sunt legat de el eu rădăcini adânei şi trainice.   La un pas de mine începe nordul; ca să-l simt nu-i nevoie să ajung nici măcar la paralela patruzeci şi şasea; oriunde m-aş duce, el se află în imediata mea vecinătate.   Acum însă mersesem spre nord trei săptămâni încheiate, cu prea puţine opriri şi aproape fără ocoluri, un itinerar în linie dreaptă, şi eram în acea parte a anului când ziua creşte întruna, până ce întâlneşte cea mai scurtă noapte. N-aş fi avut nevoie de atâta creştere, de vreme ce am intrat foarte repede în zona unde soarele nu mai apune niciodată şi este tot timpul zi luminoasă. Căutasem anume anotimpul, şi mi-am respectat cu stricteţe planul călătoriei, judecat din vreme, aşa fel ca la Capul Nord să ajung odată cu ziua cea mai lungă, privită astronomic, fiindcă altminteri sunt altele şi mai lungi, fără nici o legătură cu calendarul. Străbătusem drumul de la Odessa la Leningrad mergând numai spre nord, aproape fără abatere, trecând peste paralele continuu şi sistematic, pe o vreme care, când nu ploua, era cel puţin mohorâtă. Am continuat aceeaşi ascensiune neîntreruptă de-a lungul Finlandei, pe o şosea încadrată de două meridiane, şerpuind numai atât, ca să se poată strecura printre cele şaizeci de mii de lacuri, de peste zece ori mai multe decât numărul locuitorilor din Laponia. Ajunsesem dincolo de Cercul Polar, într-un ţinut rarefiat, unde între o mică localitate şi alta încă mai mică sunt zeci de kilometri şi nu întâlneşti oameni ci numai reni, atât de siguri că pământul le aparţine şi nimeni nu poate veni peste ei să-i alunge, încât un străin, ca mine, nu le dă nici cea mai mică emoţie. în schimb eram eu emoţionat să mă aflu singur numai cu geografia într-o lume aproape dispărută, unde nu ştiu cine mi-ar fi dat ajutor la nevoie, dacă mi se întâmpla un necaz cu maşina, sau poate cu mine. De un timp începusem să mă uit pe hartă la şoselele care o luau spre soare-apune, cotind la stânga, şi care m-ar fi dus repede în Suedia, scurtându-mi drumul şi eliberându-mă de oprimarea pe care o simţeam crescându-mi în suflet, pe măsură ce la miezul nopţii era mai multă lumină.   Totdeauna în locuri necunoscute pentru mine noaptea cade cu o îngrijorare şi o nelinişte care se prelungesc până aleg locul unde să pun capul pe pernă. De multe ori am pierdut ore bune de drum, de teamă că dacă se lasă seara e mai greu să găsesc găzduire. Aceste simţăminte nu-mi mai umbreau acum orele zilei, ştiam că niciodată n-o să mă prindă întunericul între două aşezări de oameni şi înainte de a-mi fi găsit adăpost pentru noapte. Timpul ajungea astfel la o dilataţie care îmi crea o independenţă pierdută din vedere când îmi făcusem planul călătoriei. Ca urmare, popasurile n-au mai fost determinate de poziţia soarelui pe cer, ci de ceasornic şi de oboseală. Mă culcam pe lumină, nu mai târziu de ora nouă seara iar uneori mult mai devreme, şi dacă mă trezeam pe la patru dimineaţa, lumina de afară nu era mai mică. între aceste ore de somn se consuma noaptea, fără să-i fiu martor şi fără să mă gândesc că de fapt era eludată. Dar curând, ziua continuă a început să mă obosească, să-mi dea o stare de nelinişte, într-o oontinuă creştere, până oe am ajuns la descurajare. După ce m-am mai luptat un timp cu mine însumi, am înţeles că n-am să suport drumul până la capăt, şi m-am hotărât să renunţ la ultima şi cea mai grea dintre etape, care urma să mă ducă în punctul cel mai nordic al Europei. Cu o mare strângere de inimă, trebuia să o iau spre sud, către casă.

CAPITOLUL I.   Fiecare epavă îşi are taina ei…   Pe la jumătatea lui martie 1881, corabia grecească Penelopa, încărcată vârtos cu cereale, grâu de Bărăgan, dulce, cu bobul greu, cobora gâfâind pe braţul de mijloc al Dunării, către Sulina, ca să iasă în mare şi să ia drumul Patridei, la Pireu.   Căpitanul ei era kir Iani Ghinis – negustor iscusit şi marinar bătrân, botezat de toate furtunile arhipelagului grecesc. Numai că în această călătorie, kir Iani îşi cam greşise socotelile şi cu navigaţia, şi cu negustoria. Intrată pe Dunăre la începutul lui decembrie anul trecut, Penelopa fusese prinsă de gheţuri timpurii la Brăila, şi abia izbutise să se strecoare printre sloiuri, ca să ajungă la loc potrivit de iernare, pe canalul Măcin. Şi iaca aşa, dacă ţii seama că o corabie care stă ţeapănă la mal nu bagă nimic în punga stăpânului, ci dimpotrivă, stoarce din ea în fiecare zi, ai să înţelegi de ce în această iarnă, trei cute adânci se iviseră pe fruntea căpitanului, singurul loc unde îşi mai putea găsi loc vreo cută, pe o faţă brăzdată în toate chipurile de zbârcituri.   Fiindcă vezi, gheaţa e ticăloasă; o auzi noaptea trosnind, strângând pântecele corăbiei în chingi – şi gâfâi şi gâfâi, ca şi cum ai sta pe brânci, cu un sac de o sută de ocale în spinare – şi visezi la arhipelag, la portocali şi la lămâi, şi zadarnic baţi cu pumnul în tambuchiul1 cabinei de la prova de unde se ridică miros de berbec fript şi unde oamenii din echipaj – pezevenghii! – fac chiolhan cu banii tăi. Şi zadarnic strigi:   — Bre Nicola, bre Lachi, bre Gherasim, aveţi grijă de gheaţă, bre! Ce, aţi căpiat, ori nu m-auziţi?   Gheaţa trebuie spartă în fiecare zi, de jur împrejur, ca să nu te sugrume, dar pezevenghii stau la căldură, mănâncă berbec fript, cântă şi benchetuiesc.   — Bre Ismail, bre Marulis, aveţi grijă, bre, că mă nenorociţi!   Of, şi după multe asemenea nopţi de chin, într-o zi, din plumburiu, cerul se face albăstrui, gheţurile se umflă şi trosnesc şi p-ormă încep să curgă sloiuri – şi acum, kir Iani, să te ţii! Sloiurile vin mugind şi se încalecă şi trosnesc şi căpitanul aleargă pe punte, cu capul gol, scăldat în sudori, aburind ca un ceaun pus la fiert – şi strigă deznădăjduit:   — Mai bine să-mi rupă mie un picior! Hei, măi băieţi, măi, dragii mei! N-auzi, Nicola, n-auzi, Marulis, nici tu, Gherasim, hoţilor! Lachi, Ismail, prieteni scumpi, puneţi mâna, puneţi mâna, pezevenghi ce sunteţi!   Sloiurile scrâşnesc, corabia trosneşte şi plânge, şi kir Iani se dă cu fruntea de parapet, pierdut…   Ah, şi unde-s portocalii şi lămâii şi arhipelagul cu insule verzi!   Pe urmă, gheţurile se duc, se duc, dar corabia are bordajul crăpat şi ia apă şi pezevenghii trag la pompă numai c-o mână, iar cu cealaltă se scarpină în tur, privind la cerul curat şi rânjind bucuroşi, cu dinţii lor mari, ca de cal, care toată iarna au mestecat de pomană berbec fript. Douăzeci de berbeci, kir Iani i-a plătit şi i-a scris în carnet, douăzeci de berbeci şi şaptesprezece vedre de vin, ptiu! şi patru sute cincizeci de pâini – să te iei cu mâinile de păr!   Ei, şi acu să vedem cum mergem la Pireu? Corabia trebuie trasă pe mal, aici se cer multe parale, că vin cincizeci de hoţomani, cu odgoane, cu argaţi, cu manele şi cu un vătaf afurisit, o namilă de om din Brăiliţa, cu ciomag la subsuoară şi cu cuţit la brâu.   — Treizeci de icosari! zice vătaful. Atât să ne dai; niciunul mai puţin.   Kir Iani îşi bagă degetele în gât şi începe să horcăie, ca un spânzurat.   — Huo, pezevenghi ţe sunteţi! izbuteşte să gâfâie, în sfârşit, arătându-şi furia în acel grai valah cu iz de arhipelag, cunoscut prin porturile dunărene până şi azi. Treizeţi de icosari ca să tradzeţi corabia pe malu? Mai bine îi dau focu cu mâna mea!   Oamenii îl privesc neclintiţi şi răi, că toată iarna n-au mâncat – şi-o să mai treacă multă vreme până să prindă la ananghie alt căpitan de vas.   — Dacă vrei să-i dai foc, a-ncoa' o para să-ţi aduc un kil dă gaz! zice vătaful, rânjind.   — Bre, oameni buni, aveţi inimă, bre! se roagă kir Iani, înmuiat.   — Lasă inima în pace, că pe noi ne taie la ramazan! se amestecă în vorbă un om, mişcându-şi muchia palmei pe pântece, cu gestul care lui kir Iani îi e atât de cunoscut, din frecăturile sale cu hamalii şi cu celelalte neamuri de pezevenghi din atâtea porturi colindate de el.   — Corabie mare, jupâne! adaugă un alt om. Asta încarcă opt vagoane; dintr-un transport te îmbogăţeşti!   Kir Iani îl priveşte uluit. Până mai ieri-alaltăieri, haimanalele astea nici nu ştiau ce-i acela drum de fier, şi-acum socotesc încărcătura în vagoane, ca la Stambul sau la Pireu.   — Da' de unde, oameni buni! zice, după ce s-a dezmeticit. Care corabie?! Un barcazu nenoroţitu! Trei vagoane mari şi late dacă potu să încarcu – şi-aşa încă e prea multu; niţi nu stiu dacă nu mă scufundu pe drumu.   Dar ce atâta vorbă? Treizeci de icosari au cerut, treizeci le dai. Mâine au să ceară patruzeci – şi n-o să-ţi rămână, într-adevăr, decât să iei o sticlă de gaz, s-o verşi jumătate pe punte, jumătate în hambar, să dai foc şi p-ormă să pleci la Stambul cu vreun caic turcesc, fiindcă o să-ţi fie ruşine să te arăţi atât de prăpădit în faţa unui căpitan simpatriot.   În sfârşit, cu gâfâieli, cu scârţâieli, corabia e trasă pe mal, în gemetele căpitanului deznădăjduit… Ah, fraţicule, biata corabie, cinci scânduri din bordaj sunt făcute praf! Acum vin marangozii cu scule de dulgher, alţi pezevenghi, care vor şi ei icosari. Pe urmă apucă-te de călăfătuit, de cătrănit, tocmeşte-te iarăşi cu hoţomanii de la început, să-ţi dea corabia la apă, altfel putrezeşti pe mal – şi nu-i timp de pierdut, că mugurul sălciei a început să se umfle, cum se umflă apele Dunării, cenuşii, şi dacă nu te grăbeşti să încarci, acu'-acu' încep să vină căpitanii din jos şi într-o săptămână preţul grâului se urcă de zece ori…   Într-adevăr, de data asta kir Iani o greşise şi cu navigaţia, şi cu negustoria. Dar acum, de bine, de rău, corabia aluneca la vale, spre mare, spre arhipelagul cu portocalii şi cu lămâii înfloriţi, lăsând necazurile în urmă, în susul fluviului învolburat, peste care apăsau ultimii nori de martie, duşmănoşi şi posomorâţi.   Penelopa era o corabie nu prea mare, mai curând un barcaz – cum spunea însuşi căpitanul când voia să se arate umil – un barcaz cu două catarge şi cu pânze puţine, care putea să încarce, nici opt vagoane, dar nici trei, ci, ca la o bună tocmeală, taman vreo cinci, aşa cum încărcase acum. Sub această povară, vasul intra în apă destul de mult, nelăsând deasupra decât vreo patru palme de bordaj, atât cât să poată înfrunta oarecare valuri cuminţi. Cât despre furtună, mai bine să n-o întâlneşti! Dar, măcar în această privinţă, iscusinţa căpitanului nu dăduse niciodată greş în cei aproape douăzeci de ani de când naviga pe aici. El ştia să aştepte vântul potrivit şi să se adăpostească în porturi cu mult înainte de a fi prea târziu, chiar dacă în chipul acesta îşi lungea drumul cu zile întregi sau cu săptămâni…   Soarele, care bătea din faţă apropiindu-se de nămiezi, făcea să lucească pe scândura înnegrită a bordajului numele corăbiei, scris de o parte şi de alta a etravei, cu litere verzi, împrospătate de curând cu mare dichis. Sufla un vânt plin, de la apus, şi vasul, cu vela mare într-un bord, cu vela mică în celălalt, se mişca binişor, făgăduind să ajungă la Sulina către ora trei.   Căpitanul stătea el însuşi la cârmă, fiindcă pe acest braţ îngust şi cu vânt din pupa, prielnic dar primejdios, nu se încumeta să-şi lase soarta în mâna nimănui.   Venind prilejul acum, trebuie spus despre kir Iani Ghinis că era un om pirpiriu, cu un cap scofâlcit, cu fălci lăbărţate, pline de ţepi cenuşii – un om pe care n-ai fi dat două parale dacă n-ar fi avut ochii aceia, nişte ochi mici şi apropiaţi, dar atât de vii, încât spuneau singuri cât preţuieşte stăpânul lor. Ca îmbrăcăminte, căpitanul nostru nu se deosebea cu nimic de ceilalţi căpitani de barcaz din arhipelag; adică, purta cizme cu carâmbii scurţi vârâţi sub pantalonii de pânză cenuşie, largi jos de un cot, dacă nu mai mult, iar la brâu strânşi peste tricoul vărgat cu o curea lată, bătută cu ţinte de argint.

Două povestiri vesele pentru cei mici, cu tâlcuri triste pentru cei mari Aceste două povestiri-fabulă, apărute în iarna anilor 1945-46, sunt scrise pe un ton de glumă, într-un moment când nu era timp de glumit, de aceea, sub aspectul lor vesel se ascunde multă amărăciune. Dar azi, când se retipăresc, după patruzeci şi patru de ani, cu toate îngrijorările, care există, cu toate dezamăgirile, avem dreptul şi la speranţă, deci tâlcul lor trist să nu-l punem la inimă, ci doar să-l ţinem minte.     CUPRINS: FERMA „COŢOFANA VESELA”   Capitolul I.   Ferma „Coţofana, veselă” şi stăpânii ei… 7   Capitolul II.   Vi se prezintă eroul principal şi încă un personaj la fel de important, 1; j. wUkVS, in: 10   Capitolul III.   Cum a început idila între Elvira juncana şi taurul Pamfil 13   Capitolul IV m nlm.   Cristofor dă dovadă că este un mare măgar…15   Capitolul V |.   Cristofor se proclamă împărat.   Capitolul VI…   Părintele Pomană din satul Ghiftuiţi, la slujba de Paşti 27   Capitolul VII.   Animalele se duc la biserică, 31   Capitolul VIII;   Se mărită vaca, şi plătesc găinile 38   Capitolul IX.   Petreceri şi iar petreceri ^   Capitolul X.1   Noaptea când au venit hoţii la găini 48   Capitolul XI.   Hoţii cer despăgubiri. 54   Capitolul XII.   Pregătiri de luptă. 57   Capitolul XIII.   Atacul Capitolul XIV.   Vaca Elvira trimite veşti. 71   Capitolul XV.   Înmormântarea lui Azor 80   Capitolul XVI.   Sfârşitul împărăţiei.   Capitolul XVII şi porcul sc dovedeşte a fi un mare muzicant… 88   Capitolul XVIII încheiere fericită.   UN PORC MIZANTROP PARTEA ÎNTÂI.   Capitolul I.   Câteva date despre copilăria şi tinereţea domnului Costică, din care se vor vedea motivele fugii sale. 97   Capitolul II.   Întâlnirea cu Sfântul Ignat.: 103   Capitolul III.   Nea Grigore Inimă-Acră, Mână-Lungă şi Mutulică rămân cu gurile căscate 107   Capitolul IV.   Domnul Costică se instalează la hotel 111   Capitolul V.   Liga pentru protejarea porcinelor 114   Capitolul VI.   Răpirea domnului Costică de către măcelari. 117 li Capitolul VII.   Cel mai iubit cetăţean al oraşului. 127 Capitolul VIII înfruntarea poliţiştilor cu măcelarii. t, '/ 132   Capitolul IX.   Prima dezamăgire. 137   Capitolul X.   Uimitoarea intervenţie a medicului veterinar. 141   Capitolul XI.   În culmea gloriei pământcsti. 145   PARTEA A DOUA.   Capitolul XII, _   Apare un personaj nou, invizibil oamenilor. i.„ „„. 150   Capitolul XIII.   Primele mustrări de conştiinţă.   Capitolul XIV.   Doi purcei amărâţi îşi povestesc necazurile. ICO.   Capitolul XV.   Domnul Costică iscăleştc maldăre de hârtii 163   Capitolul XVI.   Pătimirile.   Capitolul XVII.   Ura populară.   Capitolul XVIII.   La Curtea cu Juraţi 173   Capitolul XIX.   Viaţa la ocnă.   Capitolul XX.   Banda Câinelui-Itoşu.   Capitolul XXI întoarcerea în oraş.   Capitolul XXII.   Purtarea celor trei asociaţi.   Capitolul XXIII.   A doua întâlnirc cu Sfântul Ignat 195   Capitolul XXIV.   Mutulică a vorbit.   Capitolul XXV.   Happy end.         Ferma „Coţofana veselă”   CAPITOLUL I.   Ferma „Coţofana veselă” şi stăpânii ei.   Dacă ieşi din Bucureşti pe bariera dinspre miazănoapte, puţin după ce treci de aeroport, din şoseaua asfaltată se desparte un drum, la stânga, tăind câmpul şi pierzându-se curând într-o linie de salcâmi. Dincolo de această plantaţie se află ferma domnului Ionescu, botezată de vecini „Coţofana veselă”, nume cam neobişnuit, dar ales nu fără motive; fiindcă în unul din cei doi ulmi mari de la poartă şi-a făcut cuibul, împreună cu perechea ei, o coţofană zglobie şi guralivă, întotdeauna bine dispusă. Ea însă nu are nici o legătură cu întâmplările care se vor povesti mai departe.   Prin urmare, dincolo de salcâmi se află ferma domnului Ionescu. Acesta este un ins mărunţel, oacheş, cu părul albit pe la tâmple iar în creştet rărit, cu o fărâmă de mustaţă, sură, zbârlită, şi cu o pereche de ochelari în ramă neagră, cai'e, nu ştiu cum, îi dau o privire posnaşă. De dimineaţă până seara, stăpânul fermei se plimbă pe proprietatea sa, cu o unealtă în mână: ba un cuţitaş de altoit, ba o foarfecă de tăiat iarba, ba o greblă, ori o stropitoare. într-un cuvânt, înfăţişare şi apucături de om la locul lui. în istoria împrejurimilor, nu se cunoaşte vreo gâlceavă, vreo nemulţumire sau vreo încurcătură provocată de el.   Ferma „Coţofana veselă” se învecinează cu alte ferme, mai mici sau mai mari, proprietăţile unor oameni muncitori şi potoliţi. Nu departe, în spre apus, se poate vedea satul Ghiftuiţi, de ale cărui autorităţi ţin aceste ferme.   Locuitorii lui se ocupă cu aprovizionarea oraşului, unde duc lapte, ouă, păsări, legume şi fructe, de ale lor sau cumpărate de la alţii, sunt adică şi precupeţi. După cum arată chiar numele satului, treburile oamenilor merg în plin. De altfel, ne găsim într-o regiune binecuvântată de Dumnezeu.   Prin aceste locuri nu i s-a întâmplat nimănui nimic rău; nu s-a auzit de cineva să scapete, cum nu s-a auzit de vreun furt, cu atât mai puţin de vreun omor. Folosindu-se de binefacerile progresului, de clocitori, de îngrăşăminte, de irigaţii sistematice, oamenii n-au avut să se plângă nici măcar de neplăcerile obişnuite în îndeletnicirea lor, molimi, secete şi altele.

Ferma „Coţofana veselă”   CAPITOLUL I.   Ferma „Coţofana veselă” şi stăpânii ei.   Dacă ieşi din Bucureşti pe bariera dinspre miazănoapte, puţin după ce treci de aeroport, din şoseaua asfaltată se desparte un drum, la stânga, tăind câmpul şi pierzându-se curând într-o linie de salcâmi. Dincolo de această plantaţie se află ferma domnului Ionescu, botezată de vecini „Coţofana veselă”, nume cam neobişnuit, dar ales nu fără motive; fiindcă în unul din cei doi ulmi mari de la poartă şi-a făcut cuibul, împreună cu perechea ei, o coţofană zglobie şi guralivă, întotdeauna bine dispusă. Ea însă nu are nici o legătură cu întâmplările care se vor povesti mai departe.   Prin urmare, dincolo de salcâmi se află ferma domnului Ionescu. Acesta este un ins mărunţel, oacheş, cu părul albit pe la tâmple iar în creştet rărit, cu o fărâmă de mustaţă, sură, zbârlită, şi cu o pereche de ochelari în ramă neagră, cai'e, nu ştiu cum, îi dau o privire posnaşă. De dimineaţă până seara, stăpânul fermei se plimbă pe proprietatea sa, cu o unealtă în mână: ba un cuţitaş de altoit, ba o foarfecă de tăiat iarba, ba o greblă, ori o stropitoare. într-un cuvânt, înfăţişare şi apucături de om la locul lui. în istoria împrejurimilor, nu se cunoaşte vreo gâlceavă, vreo nemulţumire sau vreo încurcătură provocată de el.   Ferma „Coţofana veselă” se învecinează cu alte ferme, mai mici sau mai mari, proprietăţile unor oameni muncitori şi potoliţi. Nu departe, în spre apus, se poate vedea satul Ghiftuiţi, de ale cărui autorităţi ţin aceste ferme.   Locuitorii lui se ocupă cu aprovizionarea oraşului, unde duc lapte, ouă, păsări, legume şi fructe, de ale lor sau cumpărate de la alţii, sunt adică şi precupeţi. După cum arată chiar numele satului, treburile oamenilor merg în plin. De altfel, ne găsim într-o regiune binecuvântată de Dumnezeu.   Prin aceste locuri nu i s-a întâmplat nimănui nimic rău; nu s-a auzit de cineva să scapete, cum nu s-a auzit de vreun furt, cu atât mai puţin de vreun omor. Folosindu-se de binefacerile progresului, de clocitori, de îngrăşăminte, de irigaţii sistematice, oamenii n-au avut să se plângă nici măcar de neplăcerile obişnuite în îndeletnicirea lor, molimi, secete şi altele. Copacii lor au dat totdeauna rod mult şi bun, vacile au dat lapte mult şi gras, stupii au dat miere, viile nu s-au mănat în nici un an, totul, în sfârşit, cum nu se poate mai bine şi mai norocos.   Veţi crede că aşa, neîntâmplându-li-se nimic deosebit, oamenii s-or fi săturat de belşug şi se vor fi plictisit de atâta trai bun. Câtuşi de puţin! Toţi erau fericiţi de starea lor, şi n-ar fi dorit să se schimbe nimic. Au trebuit să se plictisească animalele, în primul rând catârul afurisit de la ferma „Coţofana veselă11, ca să se întâmple faptele nemaipomenite pe care le voi povesti.   Domnul Ionescu locuia la fermă împreună cu familia, compusă astfel:   Doamna Matilda, soţia, o femeie cu figură de lăptăreasă olandeză, aşa cum o puteţi vedea, în cărţile de geografie de altădată, cu scufa de pânză scrobită. Asemănarea nu vine numai din înfăţişare, ci şi de la îndeletnicire, fiindcă doamna Ionescu se ocupa cu supravegherea vacilor şi cu prepararea laptelui în diferite feluri: smântână, iaurt, unt şi brânză. Ea era mai mare peste staulul cu cele patru vaci de rasă, peste femeile care le mulgeau, peste cele zece ciubăre, peste strecurători, putineiuri şi peste toate accesoriile lăptăritului. în fiecare zi, îşi îndeplinea îndatoririle cu sârguinţă, ba poate mai mult decât atât, totul după ceasornic, acelaşi program în fiecare zi. Vacile chiar făceau haz pe socoteala punctualităţii ei exagerate. Joiana, cea mai bătrână, dar şi cea mai” şugubeaţă, găsea ades prilejuri de ironie.   Ştiţi, fetelor, zicea, ştergându-se cu limba ei aspră prin nări, dacă n-ar fi coana Matilda, Dumnezeu n-ar mai şti după ce să potrivească răsăritul şi apusul soarelui.   Hă-hă-hă! râdea gros taurul Pamfil, din fundul staulului.   Celelalte vaci, mai tinere, se înfiorau de râsul lui. Numai Joiana rămânea indiferentă, fiindcă avusese cândva o dezamăgire din dragoste şi nu mai dădea nici un ban pe tauri.   Nu, zău, fetelor, îşi relua Joiana gândul şugubăţ, eu cred că şi anotimpurile se iau tot după coana Matilda; primăvara după pardesiul doamnei, iarna după palton…   Dar vara? se amesteca în vorbă Pamfil, ridicând capul şi încercând să privească peste parapetul care îl separa de restul staulului.   Tu ţine-ţi botul acasă! Nu mă face să cred că te interesează măcar cât o cofă de apă cele ce spun eu!   Lasă că ştiu la ce ţi-e gândul şi la ce te uiţi, pezevenghiule!   Pamfil îşi lăsa capul în jos, roşu până la albul ochilor, atins în locul cel mai sensibil al fiinţei lui. Fiindcă, întocmai cum spunea Joiana, nu vorbele ei îl atrăgeau, ci juncana din partea cealaltă a staulului, Elvira.   Dar era vorba să vedem ce persoane trăiau la ferma domnului Ionescu, de lângă satul Ghiftuiţi.   A treia persoană ca importanţă era cucoana Miţa, verişoară bună cu stăpânul casei. Rămasă fără bărbat de mult timp, singură pe lume, se refugiase aici, unde se ocupa de pisicile fermei, în afara timpului când se ţinea de clevetiri. Numai cu atâtea spuse, cred că v-o şi închipuiţi: înaltă, slabă, cu nasul ascuţit, cu ochii cenuşii, bănuitori şi prefăcuţi.   Mai trăiau la „Coţofana veselă11 şi alţi oameni: domnişoara Amalia, fiica proprietarilor, care folosea parfum franţuzesc şi aştepta un prinţ; domnişorul Bebeluş, supranumit „Repetenţilă”, fratele ei mai mic, niţel cam sâsiit şi prostănac, dar care, după cum credeau_ părinţii, promitea să ajungă departe; apoi madam Cucurigu, guvernanta copiilor, al cărei nume, în afară de porecla de mai sus, a rămas pentru totdeauna necunoscut; în sfârşit, Stana, bucătăreasa, şi Anton, şoferul. Despre toţi aceştia, pomeniţi în treacăt, şi despre unii nici măcar pomeniţi, de pildă argaţii, nu va fi de vorbit prea mult în cursul povestirii, rolul jucat de ei fiind cu totul neînsemnat.

PE PLAJA GOALĂ venea un tânăr, cu un slip albastru, având un sac de sport într-o mână şi un vizor submarin în mina cealaltă. Din loc în loc se oprea, căuta în nisip o pietricică plată şi o arunca pe oglinda apei, făcând-o să se ducă, în salturi, până departe; marea era foarte calmă şi foarte albastră.   La doi kilometri în urmă, se vedea mulţimea de vilegiaturişti, concentrată, lipită de nisip ca pe o panglică de prins muşte, mulţumită de aglomeraţie, de vreme ce nimeni nu evada spre zonele libere din faţă.   Măria îl simţi prea târziu, nu se aştepta să vină cineva prin locurile ei neexplorate. Neavând timp să fugă, se ghemui pe nisip, la adăpostul Calului de Salcie. Pe acesta îl descoperise în martie; acum începea iunie, cu o vreme din cele mai calme.   Hei! strigă, împanicată. Pleacă de-aici! întoarce-te!   Tânărul ezită doar o clipă, surprins, apoi îşi continuă drumul.   Trecerea nu-i oprită!   Sunt dezbrăcată!   Glasul Măriei trecuse de panică, ajunsese la dezarmare. Avea lucrurile între dune, la zece paşi, distanţă pe care ar fi trebuit s-o străbată goală, în plina lumină a soarelui. Intrusul nu socotea că violează vreun statut al societăţii; nimic nu-1 obliga să se întoarcă, dimpotrivă, după legile generaţiei lui trebuia să arboreze nepoliteţea, impertinenţa, cruzimea şi brutalitatea. Merse înainte şi se aşeză pe Calul de Salcie. Nici un om, nimeni în afara de închipuirile ei, nu mai fusese pe-aici din toamna trecută; Maria suferea o dublă violare; a ei însăşi şi a teritoriului, socotit proprietate personală. Rămase ghemuită şi ascunsă în părul adus peste faţă.   Mă cheamă Alber, să nu te mire că e fără t la urmă, spuse tânărul. Au greşit la primărie şi aşa a rămas.   Maria părea îngheţată. El se strădui s-o privească, apoi îşi aprinse o ţigară.   Nu ştiu de ce te ascunzi. Cât te gândeşti să stai aşa? Te anunţ că nu plec, chiar dacă ar trebui să aştept până mâine. Singurul lucru pe care îl poţi face, este să pui ceva pe tine.   Simţea împotriva lui o ură războinică; ar fi vrut să aibă puteri de bărbat, de luptător, să ridice un pumn, să-l zobească dintr-o singură lovitură, sau să-l gâtuie, să-l răpună, şi-apoi să-l calce în picioare, să-l facă una cu nisipul. Ar fi vrut să aibă un bici, să se dezlănţuie, plesnindu-i pielea obrazului, a pieptului, a spinării, să-l înfrângă şi să-1 umilească. Să aibă o spadă, să-l lovească în creştet şi să-i despice ţeasta; o suliţă, să-l străpungă; un revolver, o mitralieră, să-l ciuruie; o bombă, să-l arunce în aer. Dar n-avea nici o putere şi trebuia să îndure. Înţelegându-şi situaţia, se ridică de jos, cu mişcări atât de sigure, că păreau de robot, şi când fu în picioare nu o luă la fugă, ci rămase dreaptă în faţa lui, depăşindu-se, printr-un nou sens lăuntric, devenit invincibil. Apoi îşi dădu la o parte părul din ochi şi se trase înapoi spre dune, cu paşi rari, căutând drumul cu piciorul. Mergea învăluită în ea însăşi, ca într-un veşmânt mai invulnerabil decât orice ţesătură, ţintuindu-1 pe străin cu o privire grea, penetrantă, rece şi ironică.   El se ridică, uimit şi iradiat. Culoarea peisajului se schimbase, atmosfera părea violetă. Era convins că, odată la adăpost, ea o luase la fugă, speriată, când, o văzu ieşind dintre dune şi apropiindu-se fără să ezite. Repetând culoarea peisajului, îşi pusese o rochie violetă, o tunică abia coborând peste şolduri; convenţional era pe deplin îmbrăcată, deşi îşi dezgolise tocmai privirea. Acum avea părul dat pe spate şi menţinut cu o bandă violetă ca rochia. Fruntea, încă ascunsă sub câţiva franjuri scăpaţi din legătură, se desena înaltă, boltită cu inteligenţă şi cu nobleţe.   Bună ziua! zise zâmbind, fără nici o urmă de crispare. Fiindcă ai venit, poţi rămâne. Mă cheamă Maria. El e Cristofor.   Tânărul o privi şi râse silit.   Buturuga asta?   Nu-i o buturugă, ci un cal sălbatec, care a străbătut multe puste, preerii şi bărăganuri, apoi multe mări şi oceane, până sa mă găsească pe mine.   E o salcie; au adus-o curenţii.   Te cred, dar e o explicaţie pentru toată lumea. Trebuie să înţelegi că a fost un cal sălbatec, şi acum e domesticit. Poţi să-l mângâi şi să-i spui pe nume.   Cristofor?   E numele intim al unui vagabond nebun, un oarecare Columb. I-am spus aşa, fiindcă amândoi au căutat ţărmuri necunoscute.   Maria mângâie grumazul calului şi-i vorbi cu un glas melodios, cam trist:   Poate nici tu n-ai găsit ţărmul visat! Dar pe ţărmul meu, cel puţin, mă ai pe mine.   Ce faci aici? ' întrebă tânărul, abrupt, începând să se crispeze.   Se simţea în inferioritate.   Maria arătă spre casa de piatră. Era o construcţie cenuşie, la nord, unde plaja se sfârşea într-un promontoriu stâncos. Deşi departe, la parterul casei se vedeau ferestre mici, zăbrelite; cele de la mansardă păreau mai generoase. Deasupra acoperişului de tablă roşie se ridicau mai multe antene de radio, înalte, ancorate cu cabluri, care ţeseau pe cer un filigran de coarde întinse, poate sonore. Acest adaos aerian, ca nişte catarge de corabie, era singurul detaliu atrăgător al casei de piatră.   Lucrez acolo, zise Maria.   Îşi dădea seama că el nu putea înţelege, şi într-adevăr, privirea lui devenea tot mai mirată şi mai neîncrezătoare, exteriorizând sentimentul de inferioritate, născut mai devreme. Izbuti doar să spună, acuzator şi exploziv, ca şi cum ar fi prins-o cu o minciună şi ar fi divulgat-o lumii, salvându-se pe el de la prăbuşire:   Dar asta-i staţia-radio de coastă!   Ea încuviinţă din cap. El continuă:   Şi ce faci acolo? Eşti dactilografă?   Ea nega cu un zâmbet de indulgenţă, în timp ce, cu trei degete de la mâna dreaptă, schiţa apăsările ritmate pe un manipulator radio. Nu simula, liniile şi punctele însemnau litere, primul cuvânt care îi venise în minte: „Prostule!”   Eşti radio-telegrafistă? Nu se poate!