1001 de nopti basme arabe

Povestea frumosului Aziz               Află, o, tinere doamne, că tatăl meu era unul dintre negustorii cei mari; şi nu mai avea alt fiu, decât pe mine. Da aveam o verişoară, care fusese crescută împreună cu mine, în casa tatălui meu, dat fiind că tatăl ei murise.           Or, înainte de a muri, unchiul meu îi pusese pe tatăl meu şi pe mama mea să se lege faţă de el că au să ne căsătorească unul cu altul atunci când vom creşte mari.           Încât eram lăsaţi mereu împreună; şi ne legarăm astfel unul de celălalt; iar noaptea ne puneau să dormim în acelaşi pat, fără a ne despărţi. De altminteri noi habar nu aveam de încurcăturile ce ar fi putut să urmeze, măcar că, totuşi, verişoara mea, în treburile acestea, era mult mai luminată decât mine, şi mai dibace, şi mai ştiutoare; lucru pe care îl pricepui mai târziu, cugetând la chipul cum mă cuprindea în braţe şi cum îşi lipea armurii de mine când ne culcam.           Într-acestea, dat fiind că urma să ajungem la vârsta cerută, tatăl meu îi spuse maică-mi:           — Anul acesta trebuie să-l însurăm fără de zăbavă pe fiul nostru Aziz cu verişoara lui Aziza.           Şi se înţelese cu ea asupra zilei de scriere a senetului, şi se apucă pe dată să facă pregătirile pentru ospeţe şi pentru slujba însurătoarei; şi se duse să poftească rudele şi prietenii, spunându-le:           — În vinerea aceasta, după rugăciune, avem să scriem senetul de căsătorie dintre Aziz şi Aziza.           Şi maică-mea, la rându-i, se duse să le vestească faptul tuturor femeilor pe care le cunoştea şi tuturor apropiatelor sale. Şi, spre a-i primi cuviincios pe oaspeţi, mama şi femeile din casă spălară cu apă multă sala de primire şi făcură să strălucească marmurele cu care era pardosită, şi aştern ură preşurile pe jos, şi împodobiră pereţii cu chilimuri frumoase şi cu scoarţe bătute cu zarafir, păstrate în sipeturile cele mari. Iar taică-meu îşi luă sarcina de a se duce să poruncească plăcintele şi dulciurile, şi de a pregăti şi a rândui cu grijă tablalele cele mari cu băuturi. Iar pe mine, într-un sfârşit, mama mă trimise să fac o scaldă la hammam, şi avu grijă să pună un rob să aducă în urma mea un caftan frumos şi nou, tot ceea ce găsise mai bun, ca să mă înveşmântez cu el după scaldă.           Mă dusei aşadar la hammam şi, de îndată ce îmi isprăvii îmbăiatul, mă înveşmântai cu caftanul cel falnic, care era înmiresmat cu totul şi atâta de straşnic încât, în drumul meu, trecătorii se opreau spre a adulmeca mireasma din juru-mi.           Mă îndreptai aşadar înspre geamie pentru rugăciunea după care, în ziua aceea de vineri, urma să se săvârşească nunta, când îmi adusei deodată aminte, pe drum, de un prieten pe care uitasem să-l poftesc. Şi începui să merg cât mai repede, ca să nu întârzii, şi iac-aşa mă pomenii pe o ulicioară care îmi era străină. Atunci, cum eram leoarcă tot de năduşeală din pricina scaldei fierbinţi, precum şi din pricina caftanului cel nou făcut dintr-o ţesătură deasă, mă prilejuii de răcoarea umbrei de pe ulicioara aceea spre a sta oleacă jos pe o laviţă de lângă un zid; da până a şedea jos, scosei din buzunar o năframă chindisită cu zarafâr şi o aşternui sub mine. Iar năduşeală mi se scurgea întruna de pe frunte pe chip, atâta de amarnică era căldura: şi nu aveam nimic la mine cu ce să mă şterg, năframa mea fiind întinsă sub mine; şi eram tare necăjit; iar ciuda îmi stârnea şi mai tare năduşeala. Într-un sfârşit, ca să ies din încurcătura sâcâitoare, tocmai eram gata să ridic poala caftanului cel nou spre a şterge stropii mari care îmi brăzdau obrajii, când văzui deodată cum cade dinainte-mi, uşoară ca răsuflarea unei adieri, o năframă albă din pânză de mătase, pe care văzând-o doar şi mi se şi răcori sufletul, şi a cărei mireasmă l-ar fi vindecat şi pe un beteag. Mă repezii s-o ridic şi să mă uit deasupra capului spre a-mi da seama ce fel de treabă putea să fie; şi atunci ochii mei întâlniră ochii unei copile, chiar aceea, o, doamne al meu, care, în urmarea acestei poveşti, îmi va dărui cea dintâi dintre gazelele cusute pe zarpaua pătrată. Deci chiar pe ea o zării…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar când fu cea de a o sută treisprezecea noapte spuse:           Şi chiar pe ea o zării aplecată şi zâmbind la fereastra de la catul de sus. Nici măcar nu am să încerc a-i zugrăvi frumuseţea, limba mea fiind prea nevolnică, într-adevăr.           Află numai că acea copilă, de cum băgă de seamă privirea mea iţită, îmi făcu semnele următoare: îşi puse degetul arătător între buze, pe urmă îşi îndoi degetul mijlociu şi şi-l alipi de degetul arătător de la mâna stângă, pentru ca apoi să şi le ducă pe amândouă între sâni. Pe urmă îşi trase îndărăt capul şi, închizând fereastra, pieri.           Şi, încremenit cu totul, năucit cu totul, şi pârjolit dintr-odată de ispită, degeaba mă tot zgâii eu mult şi bine la fereastră, nădăjduind să mai văd o dată ivirea aceea care îmi răpise sufletul, că fereastra rămase închisă cu îndărătnicie. Şi nu-mi pierdui nădejdea decât după ce, aşteptând acolo, pe laviţă, până la asfinţitul soarelui, uitându-mi şi de senetul meu de căsătorie şi de logodnica mea, luai seama că neîndoielnic aşteptarea îmi era zadarnică.           Atunci mă ridicai, cu inima chinuită, şi pornii către casă. Pe drum mă apucai să despăturesc năframa cu pricina, care numai cu mireasma ei şi mă şi desfăta atâta de straşnic, încât mă şi credeam în rai. După ce o despăturii de-a binelea, văzui că avea pe un colţ nişte stihuri scrise cu o scriere frumos împletită:           Vrând să mă plâng lui şi să-i spun ce-amar e amarul sufletului meu, îi scriu, Căci scrisu-i a simţirii revărsare.           Ci el: „De ce ţi-e scrisul belaliu şi chinuit, de, iată-l, sub privire se spulberă ca fumul străveziu?”           Răspund: „Pentru că-ntreaga mea simţire e numai dor şi chin; au eşti zbanghiu de nu cunoşti nici semnul de iubire?”           Iar pe celălalt colţ al năframei, erau scrise alte stihuri, cu litere mari, drepte:           Şi perlele-ncrustate-n chihlimbare, Şi merele cu-obrazul nărâmziu, Pe lângă chipul lui par o-ntinare.           Cel ce-şi vrea moartea o găseşte, ştiu, În ochii-i ucigaşi, ce-atâta moarte împrăştie, şi-atâta dor pustiu.           Cel care vrea beţiile să-l poarte ar căuta zadarnic alt paharnic, Când chipul lui beţii amare-mparte.           Iar frăgezimii lui, ca scrisă-n jar, Doar mirtul de-i cunoaşte gustu-amarnic:           Înmlădierea-i – ramurile doar!           Eu atunci, o, stăpâne al meu, scos din minţi, ajunsei totuşi într-un sfârşit acasă, la căderea nopţii. Şi o găsii pe fiica unchiului meu şezând jos şi înlăcrimată; dar, văzându-mă, îşi şterse repede ochii şi veni la mine şi mă ajută să mă dezbrac şi mă întrebă cu gingăşie de pricina întârzierii mele şi îmi spuse că toţi oaspeţii, emirii, negustorii cei mari şi ceilalţi, precum şi cadiul şi martorii, aşteptaseră multă vreme sosirea mea, şi că, nevăzând nimica venind, mâncaseră şi băuseră pe săturate şi plecaseră toţi în treaba lor. Pe urmă adăugă:           — Cât despre tatăl tău, lucrul acesta l-a adus într-o stare de mânie mare; şi a jurat că nunta noastră va fi amânată până la anul următor! Dar tu, o, fiu al unchiului meu, pentru ce te-ai purtat astfel?           Eu atunci îi spusei:           — S-a petrecut cutare şi cutare lucru.           Şi îi istorisii cu de-amănuntul întâmplarea. Numaidecât ea luă năframa pe care i-o întinsesem şi, după ce citi ceea ce era scris pe ea, vărsă lacrimi îmbelşugate.96           Pe urmă îmi spuse:           — Da ea nu ţi-a vorbit?           Eu răspunsei:           — Numai prin nişte semne, din care de altminteri nu am priceput nimic, şi la care tare aş vrea să te văd că-mi dai dezlegarea.           Şi îi arătai semnele cu pricina. Ea îmi spuse:           — O, verişorul meu drag, dacă mi-ai cere şi ochii, nu aş şovăi să mi-i scot de sub pleoape pentru tine! Află dar că, pentru a-ţi întoarce tihna în suflet, sunt gata să te slujesc cu toată credinţa mea şi să-ţi înlesnesc o întâlnire cu femeia aceea care te ispiteşte şi care de bună seamă că este îndrăgostită de tine. Căci semnele ei, care nu au nici un fel de taină pentru noi, femeile, tălmăcesc limpede că te doreşte cu patimă şi că îţi dă întâlnire peste două zile: degetele ei aduse între cei doi sâni îţi arată numărul doi, pe când degetul dintre buzele ei arată că pentru ea eşti deopotrivă cu sufletul care dă viaţă trupului. Aşa că să fii încredinţat că dragostea mea pentru tine mă va face să-ţi dau orice ajutor; şi am să vă pun pe amândoi sub aripa mea, care are să vă ocrotească.           Eu atunci îi mulţumii pentru credinţa şi pentru vorbele ei bune care îmi dădeau nădejdi, şi şezui două zile în casă aşteptând ceasul întâlnirii. Şi eram tare mâhnit; şi îmi odihneam capul pe genunchii verişoarei mele, care nu contenea să mă îmbărbăteze şi să-mi întărească inima. Încât, atunci când ceasul întâlnirii fu aproape, verişoara mea grăbi să mă ajute a-mi pune hainele; şi mă parfumă cu mâinile ei…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută patrusprezecea noapte spuse:           Frumosul Aziz îşi urmă astfel povestea istorisită faţă de coconul Diadem:           Şi mă parfumă cu mâinile ei, şi arse smirnă sub caftanul meu, şi mă sărută cu drag, şi îmi spuse:           — O, verişorul meu drag, iată ceasul liniştitor. Ia-ţi bărbăţie şi întoarce-te la mine potolit şi mulţumit. Şi iacătă că eu însămi îţi urez tihnă sufletului, şi nu am să fiu fericită decât de voioşia ta. Dar întoarce-te repede, ca să-mi povesteşti cum a fost. Şi au să vină iarăşi zile frumoase pentru noi, şi nopţi albe binecuvântate!           Eu atunci încercai să-mi domolesc bătăile inimii şi să-mi strunesc tulburarea; şi îmi luai rămas-bun de la verişoara mea şi plecai. Când ajunsei în ulicioara cea adumbrită, mă dusei să şed pe laviţa cu pricina, într-o stare de nerăbdare până peste poate. Şi de-abia ajunsei acolo că şi văzui fereastra cum se întredeschide; şi numaidecât o ameţeală îmi trecu pe dinaintea ochilor. Dar mă îmbărbătai şi mă uitai înspre fereastră; şi o văzui cu ochii mei pe copilandră. La vederea acelui chip dumnezeit, mă clătinai şi mă lăsai să cad tremurând pe laviţă. Iar fetişcana sta mereu la fereastră să se uite la mine cu o strălucire în ochi; şi ţinea în mână la vedere o oglindă şi o năframă roşie. În curând, fără a rosti nici un cuvânt, îşi suflecă mânecile, dezvelindu-şi braţele până la umeri; pe urmă îşi deschise mâna şi, răsfirându-şi cele cinci degete, îşi atinse sânii; pe urmă îşi întinse braţul afară pe fereastră ţinând oglinda şi năframa cea roşie; şi de trei ori flutură năframa ridicând-o şi lăsând-o în jos; pe urmă făcu schima de a răsuci năframa şi de a o împături; apoi îşi plecă îndelung capul către mine şi, trăgându-se îndărăt repede, închise fereastra la loc şi pieri. Atâta tot! Şi fără a rosti nici un cuvânt. Dimpotrivă! Mă lăsă astfel într-o buimăcire de neînchipuit; şi nu mai ştiui dacă trebuie să mai stau ori să mă duc; şi, nedumerit, şezui aşa să mă uit la fereastră ceasuri în şir, până la miezul nopţii. Atunci, zaif de gânduri, mă întorsei acasă, unde o găsii pe biata mea verişoară aşteptându-mă, cu ochii roşii de lacrimile vărsate şi cu chipul mohorât de mâhnire şi de deznădejde. Eu atunci, la capătul puterilor, mă lăsai să cad jos, într-o stare jalnică. Iar verişoara mea, care se grăbise să dea fuga spre mine, mă prinse în braţe şi mă sărută pe ochi şi mi-i şterse cu colţul mânecii ei şi îmi dete să beau, spre a-mi potoli duhul, un pahar cu sorbet înmiresmat cu apă de flori; şi într-un sfârşit mă întrebă cu gingăşie despre toată zăbovirea aceea şi despre mohorala de pe chipul meu.           Eu atunci, măcar că eram sfărâmat de sastiseala mâhnită, îi istorisii totul, arătându-i şi schimele necunoscutei cea desfătătoare. Şi verişoara mea Aziza îmi spuse:           — O, Aziz al inimii mele, tâlcul ce se desprinde pentru mine din schimele ei, mai cu seamă din schima cu cele cinci degete şi cu oglinda, este că tânăra are să-ţi trimită o solie peste cinci zile la boiangiul de la colţul uliţei.           Eu atunci oftai:           — O, copilă a inimii mele, fie ca vorbele tale să se adeverească! De altminteri, chiar că am băgat de seamă că la colţul uliţei se află prăvălia unui boiangiu evreu.           Pe urmă, nemaiputând să îndur furtuna de amintiri, începui să suspin la sânul verişoarei mele Aziza, care nu precupeţi, spre a mă alina, cu vorbele cele mai dulci şi mângâierile pline de desfătare; şi îmi spunea:           — Gândeşte-te, o, Aziz, că de obicei îndrăgostiţii îndură ani şi ani de aşteptări, şi se întrarmează cu statornicie multă; da tu, de-abia-i o săptămână de când cunoşti chinurile inimii, şi iacătă-te într-o tulburare şi o mâhnire fără de pildă! Ia-ţi dârzie, o, fiu al unchiului meu! Şi ridică-te şi mănâncă oleacă din bucatele acestea şi bea din vinul pe care ţi-l torn.           Caci eu, o, tinere doamne al meu, nu izbutii să iau nici o îmbucătură şi nici o înghiţitură; ba ajunsei de-mi pierdui şi somnul; şi mă gălbejii de tot şi mă schimbai la chip. Întrucât era întâia oară când simţeam pojarul patimii şi când gustam din iubirea cea amară şi desfătătoare.           Încât, de-a lungul celor cinci zile cât dăinui aşteptarea, slăbii amarnic, iar verişoara mea, necăjită din pricina mea, nu mă lăsă singur nici o clipită şi îşi petrecu zile şi nopţi stând la căpătâiul meu să-mi povestească, spre a mă veseli, poveşti cu îndrăgostiţi; şi, în loc să doarmă, veghea asupra-mi; şi o prindeam câteodată cum da să-şi şteargă în grabă lacrimile furişe. Într-un sfârşit, la capătul celor cinci zile, mă sili să mă scol şi încălzi apă pentru mine, şi mă puse să intru în hammamul casei; apoi mă îmbrăcă şi îmi spuse:           — Du-te repede la întâlnire! Şi facă Allah să răzbaţi la visurile tale şi tămăduiască-ţi sufletul cu balsamurile sale!           Eu atunci zorii să ies şi să dau fuga la prăvălia boiangiului evreu.           Or, ziua aceea era o sâmbătă; iar evreul, spre paguba mea, nu-şi deschisese prăvălia. Cu toate acestea, şezui jos dinaintea uşii prăvăliei şi aşteptai acolo până la rugăciunea muezinilor din minarete, la asfinţitul soarelui. Şi cum noaptea sporea fără de nici o urmare, mă cuprinse spaima de întuneric şi mă hotărâi să mă întorc iarăşi acasă. Şi ajunsei acolo ca un om beat, nemaiştiind ce făceam şi ce spuneam. Şi o găsii în odaie pe biata verişoară a mea Aziza stând în picioare, cu faţa întoarsă către perete, cu un braţ sprijinit pe un dulap şi cu o mână pe inimă; şi suspina cu jale stihuri de dor despre dragostea fără noroc.97 Da de îndată ce îşi dete seama că mă aflam acolo, îşi şi şterse ochii cu colţul mânecii şi veni dinainte-mi, străduindu-se să zâmbească spre a-mi ascunde durerea ei, şi îmi spuse:           — O, verişorul meu drag, facă-ţi Allah fericirea cât mai trainică! Pentru ce, în loc să te întorci astfel singur, la vreme de noapte, pe uliţele pustii, nu ţi-ai petrecut noaptea cu copila aceea, iubita ta?           Atunci, scos din răbdări şi gândind o clipită că verişoara mea vroia să mă ia în zeflemea, o îmbrâncii cu asprime şi într-un chip atâta de repezit, încât ea căzu cât era de lungă peste un colţ al divanului şi îşi făcu la frunte o rană mare, din care sângele începu să năboiască şiroaie. Atunci biata mea verişoara, nici gândind să se înciudeze de răutatea mea, nu rosti nici un cuvânt de supărare, şi se ridică liniştită, şi se duse să aprindă o bucată de iască, şi îşi şterse rana, şi îşi înfăşură fruntea cu năframa ei; pe urmă şterse sângele care pătase marmura şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, se întoarse lângă mine cu un zâmbet liniştit şi îmi spuse cu cea mai aleasă dulceaţă…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziua şi, sfioasă, se opri din vorbele îngăduite.           Dar când fu cea de a o sută cincisprezecea noapte spuse:           Şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, se întoarse lângă mine cu un zâmbet liniştit şi îmi spuse cu cea mai aleasă dulceaţă în glas:           — O, fiu al unchiului meu, sunt până peste poate de mâhnită că te-am supărat cu vorbele mele necuvenite. Iartă-mă, mă rog ţie, şi povesteşte-mi ce s-a întâmplat, ca să văd dacă nu pot să-ţi aduc alinarea.           Atunci îi povestii despre nepotriveala în care căzusem şi despre lipsa de orice ştire de la necunoscută. Şi Aziza îmi spuse:           — O, Aziz al ochilor mei, pot, fără de şovăire, să te prevestesc că vei răzbate la dorurile tale; întrucât aci nu este decât o încercare pe care copila o pune în calea răbdării tale spre a-ţi vedea tăria dragostei şi statornicia faţă de ea. Încât, de mâine, grăbeşte-te a te duce să şezi pe la viţă, sub fereastra ei, şi neîndoielnic că vei găsi o dezlegare pe pofta dorinţelor tale!           Pe urmă verişoară-mea îmi aduse o tablă încărcată cu farfuriuri pline cu bunătăţuri; dar eu împinsei totul cu scârbă, şi toate farfuriurile săriră în sus şi se rostogoliră în toate părţile pe covoare. Şi dovedii în felul acesta că nu vroiam nici să beau, nici să mănânc. Atunci biata mea verişoara strânse cu grijă şi în tăcere cioburile împrăştiate pe jos, şi şterse covoarele, şi se întoarse să şadă la picioarele saltelei pe care stam întins; şi nu conteni, cât ţinu noaptea toată, să-mi facă vânt cu un vânturar, spunându-mi vorbe duioase şi mângâietoare, cu o dulceaţă nemărginită. Iar eu gândeam: „Ce nebunie-i să fii îndrăgostit!” într-un sfârşit, dimineaţa se ivi, iar eu mă sculai în grabă mare şi mă dusei pe ulicioară, sub fereastra copilandrei.           Or, de-abia şezusem jos pe laviţă, că fereastra se şi deschise şi dinaintea ochilor mei năuciţi se ivi capul cel desfătător al aceleia care era tot sufletul meu. Şi îmi zâmbea din toţi dinţii ei cu un zâmbet vrăjitor. Pe urmă pieri o clipită, ca să se ivească iar ţinând în mâini o pungă, o oglinjoară, un ghiveci cu flori şi o lampă. Şi iacătă ce făcu: mai întâi băgă oglinda în pungă, legă punga şi o aruncă în odaie; pe urmă, cu o schimă răpitoare, îşi deznodă părul care se prăvăli năvalnic împrejurul ei de sus până jos şi îi ascunse pe o clipită chipul; şi-apoi puse lampa în mijlocul florilor, în ghiveci; iar la sfârşit luă totul şi pieri. Şi fereastra se închise. Şi inima mea îşi luă zborul odată cu fetişcana. Iar starea mea nu mai era o stare.           Atunci, ştiind din păţaniile de dinainte că era zadarnic să aştept mai mult, îmi luai drumul, deznădăjduit şi cu moartea în suflet, înspre casă, unde o găsii pe biata mea verişoara plânsă toată şi cu capu-nfăşurat de două legături, una peste fruntea rănită, iar cealaltă peste ochii vătămaţi de toate lacrimile vărsate câtă vreme lipsisem şi de-a lungul tuturor zilelor acelea de mâhnire. Şi, fără să mă vadă, sta cu capul plecat şi sprijinit într-o mână, şi se legăna în hangul sfâşietor al stihurilor minunate pe care şi le murmura încet-încetişor:           Mă tot gândesc la tine, Aziz! Spre ce tărâm departe-acum de mine baţi negrul caldarâm?           Aziz, răspunde-mi: unde te duci, la care prag îţi cauţi alinarea, pribeagul meu cel drag,?           Gândeşte-te, la rându-ţi, Aziz, acum, şi tu:           Să ştii că orişiunde te-ar duce – vrei ori nu -           Ea, Soarta ce râvneşte la fericirea mea, Aziz, o, nicăierea, nicicând nu vei putea să mai găseşti căldura duiosului cămin pe care-Aziza-n suflet ţi-l ridica senin.           Tu nici n-asculţi, Azize, ce-ţi spun, şi pleci grăbit pe drumul tău, departe de mine, răzleţit.           Iar ochii mei, pe urma-ţi, pornesc aşa, deodat', Izvorul lor de lacrimi, fierbinte, nesecat.           Ah, bea tu apa bună şi limpede altunde, Astâmpără-ţi pojaru-n frumoasele ei unde, Iar mie lasă-mi apa săratului izvor care îmi arde ochii, s-o beau plângând de dor.           Ah, inimă-a mea tristă, plângi, inimă, mereu!           Cel drag e dus departe, s-a dus iubitul meu.           Mă tot gândesc la tine, Aziz: spre ce tărâm departe-acum de mine baţi negrul caldarâm?           Aziz, răspunde-mi! Unde te duci, la care prag îţi cauţi alinarea, pribeagul meu cel drag?           Când sfârşi stihurile, se întoarse şi mă văzu; şi numaidecât se sili să-mi ascundă durerea şi lacrimile ei, şi veni la mine şi şezu în picioare o clipită, tăcută, fără a putea să îngaime o vorbă, într-un sfârşit, îmi spuse:           — O, verişorul meu, şezi jos şi povesteşte-mi ce ţi s-a întâmplat de data aceasta!           Şi nu pregetai să-i arăt cu de-amănuntul schimele pline de taină ale copilei. Şi Aziza îmi spuse:           — Bucură-te, o, verişorul meu, întrucât dorurile tale s-au împlinit. Află că oglinda băgată în pungă însemnează soarele care apune: schima aceasta te pofteşte aşadar să te duci mâine seară la casa ei; păru-i negru desfăcut şi învăluindu-i chipul însemnează noaptea care acoperă pământul cu negurile ei: schima aceasta este o întărire a celei dintâi; ghiveciul cu flori însemnează că trebuie să intri în grădina casei, aşezată în fundul ulicioarei; cât despre lampa din ghiveci, însemnează limpede că, odată ajuns în grădină, trebuie să te îndrepţi înspre partea unde vei găsi o lampă aprinsă, şi să aştepţi acolo venirea iubitei tale.           Caci eu, dezamăgit până peste poate, strigai:           — De câte ori m-am amăgit cu tâlcuirile tale anapoda! Allah! Allah! tare sunt nenorocit.           Atunci, Aziza se făcu încă şi mai mângâietoare ca de obicei şi se cheltui pentru mine în vorbe dulci şi molcomitoare.98 Ci nu cuteză să se mişte de la locul ei, nici să-mi aducă de mâncat şi de băut, din frică faţă de toanele mele de mânie şi de năduf.           Da a doua zi, spre seară, mă hotărâi să încerc ispita şi, mai ales îmbărbătat de Aziza, care îmi dădea astfel atâtea dovezi despre dăruirea şi despre lepădarea ei de sine desăvârşită, mă sculai şi mă îmbăiai şi, ajutat de Aziza, mă îmbrăcai cu haina mea cea mai frumoasă. Da până a mă lăsa să plec, Aziza îmi aruncă o privire deznădăjduită şi, cu lacrimi în glas, îmi spuse:           — O, fiu al unchiului meu, ia bobul acesta de musc safi şi înmiresmează-ţi buzele. Pe urmă, după ce o vei fi văzut pe iubita ta şi vei fi având toată mulţumirea la care râvneşti, făgăduieşte-mi, mă rog ţie, să-i prociteşti stihurile pe care am să ţi le spun.           Şi îşi aruncă braţele în jurul gâtului meu şi suspină îndelung. Eu atunci îi jurai că am să-i procitesc copilei stihurile cu pricina. Şi Aziza, liniştindu-se, îmi prociti stihurile şi mă puse să le mai rostesc o dată înainte de a pleca, măcar că nu le pricepeam rostul ori urmarea lor viitoare:           Oh, pe Allah: voi, cei îndrăgostiţi, Spuneţi-mi, când o dragoste-i prea mare, Mai poate oare bietu-ndrăgostit să mai găsească undeva scăpare?           Pe urmă plecai repede şi ajunsei la grădina cu pricina, unde găsii poarta descuiată; şi, în fund de tot, era aprinsă o lampă, spre care mă îndreptai prin întuneric.           Când ajunsei la locul unde era lumina aceea, ce minunăţie mă mai aştepta! Găsii, într-adevăr, o sală minunată, cu bolta arcuită şi încheiată în vârf cu o altă boltă, mai mică şi căptuşită toată cu fildeş şi cu abanos, şi luminată frumos de nişte policandre uriaşe de aur şi de nişte lămpi mari de cleştar atârnate de tavan cu lanţuri de aur. Şi, în mijlocul acelei săli, un havuz împodobit cu învrâstături pistrite şi cu închipuituri împletite de o desăvârşire mare, scotea un zvon de ape care numai cu cântecul lor şi te şi răcoreau. Chiar lângă havuz, pe o sofia mare de sidef, se lăfăia o sinie de argint acoperită cu un ştergar de mătase, iar jos pe covor se odihnea un ol de pământ ars şi smălţuit, pe al cărui gât suleget se sprijinea un pocal de cleştar şi aur.           Eu atunci, o, tinere doamne al meu, cel dintâi lucru pe care îl făcui fu de a ridica ştergarul de mătase care acoperea sinia cea mare de argint. Iar lucrurile desfătătoare ce se aflau acolo, încă le mai văd dinaintea ochilor! Se aflau, aşadar…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi se opri din vorbele îngăduite.           Dar când fu cea de a o sută şaisprezecea noapte spuse:           Vizirul Dandan îşi urmă astfel, pentru sultanul Daul'makan, povestea pe care i-o istorisea frumosul Aziz tânărului şahzade Diadem:           Se aflau acolo, aşadar, rumeni şi aromiţi, patru pui fripţi, scăldaţi în mirodenii rare; se mai aflau acolo patru tăvi de farfuriu întinse, cuprinzând: cea dintâi, nişte mahallabia99 înmiresmată cu portocale şi presărată cu fistic pisat şi cu scorţişoară; cea de a doua, stafide ţinute la plămădit în zeamă de zahăr şi apoi uscate şi înmiresmate un pic cu apă de trandafiri; cea de a treia, oh! A treia! Nişte baclavale meşteşugit răsucite în foile lor şi tăiate în bucăţi de o vrăjitorie fără de asemuire; cea de a patra, nişte cataifuri cu zeama bine legată şi gata să plesnească, atâta de îmbelşugat erau îndopate! Iac-aşa cu jumătate din tablă! Cât despre cealaltă jumătate, se aflau pe ea taman poamele cele mai dragi mie: smochine întru totul zbârcite de coapte, şi parşive de cât se ştiau de râvnite, chitre, naramze, struguri proaspeţi şi banane. Şi totul era despărţit pe soiuri, printre care se vedeau culorile florilor de trandafiri, de iasomii, de lalele, de crini şi de zarnacadele.           Eu atunci mă înseninai până peste marginile înseninării, şi le spusei mâhnirilor mele să-şi ia zborul, iar bucuriei să se încuibărească în mine. Da rămâneam un pic îngrijorat de a nu vedea în locul acela nici urmă de vreo făptură vie dintre făpturile lui Allah! Şi, cum nu vedeam nici slujnică, nici roabă care să vină să mă slujească, nu cutezai dintru-ntâi să mă ating de nimic; şi aşteptai răbduriu sosirea iubitei inimii mele. Da întâiul ceas se scurse, şi nimic! Pe urmă cel de al doilea şi cel de al treilea ceas, şi tot nimic! Atunci începu să mă încerce amarnic chinul foamei, după ce de atâta vreme nu mai mâncasem, stăpânit cum fusesem întru totul de patima mea fără de izbăvire; caci acuma, când vedeam începutul acesta de împlinire, pofta mi se întorcea, din mila lui Allah, şi mă simţeam îndatorat fată de biata mea Aziza care mereu îmi prorocise izbânda şi îmi tălmăcise întocmai taina acestor întâlniri.           Aşa că, neputând să îndur mai mult foamea aprigă ce mă rodea, mă repezii mai întâi asupra cataifurilor cele ispititoare, care îmi plăceau mai mult ca orice, şi-mi lunecai pe gâtlej cine mai ştie câte din minunăţiile acelea; ai fi zis că fuseseră plămădite cu miresmele din rai de degetele gingaşe ale huriilor. Pe urmă pornii asupra bucăţilor topitoare de baclavale zemoase, şi îmi îndopai spornic pântecul cu ceea ce mă binecuvântase soarta darnică; pe urmă înfulecai tot găvanul cu mahallabiaua albă şi presărată cu fistic pisat, şi atâta de răcoritoare pentru inima mea; şi mă hotărâi apoi să trec la pui, şi mâncai unul, sau doi, sau trei, sau patru, aşa de iscusită era umplutura ascunsă în burta lor, dichisită cu seminţe acrişoare de rodie; după care mă întorsei asupra poamelor, ca să mă dedulcesc, şi îmi alintai cerul gurii, alegându-le îndelung chibzuit; şi îmi încheiai ospăţul degustând unul, ori două, ori trei, ori patru linguri de boabe de rodie, şi îl preamării pe Allah pentru milele sale. Şi pusei sfârşit la toate astâmpărându-mi setea din olul cel smălţuit, de pământ, fără a mă mai sluji de pocalul cel de prisos.           Atunci, cu burdihanul umplut, simţii că mă năpădeşte o toropeală adâncă şi îmi adoarme toată vlaga; şi de-abia mai avusei putere să mă spăl pe mâini, că mă şi prăbuşii lat pe pernele de pe covoare şi mă scufundai într-un somn greu.           Ce s-a petrecut în noaptea aceea? Tot ceea ce ştiu este că dimineaţa, când mă deşteptai sub razele arzătoare ale soarelui, eram întins, nu pe cele două chilimuri minunate, ci de-a dreptul pe marmura goală, şi aveam pe pielea pântecului un strop de sare şi un pumn de cenuşă. Atunci mă ridicai repede şi mă scuturai, şi mă uitai la dreapta şi la stânga; da nu văzui nici urmă de făptură vie de jur împrejur. Încât mare îmi fu buimăcirea, şi tot aşa şi tulburarea; apoi mă cuprinse căinţa pentru slăbiciunea cărnii mele şi pentru puţinătatea mea de tărie la vegheri şi la oboseală. Şi pornii mâhnit spre casă, unde o găsii pe biata mea Aziza care se jeluia încetişor şi procitea plângând stihurile acestea:           În lină legănare se-nalţă-o adiere şi vine peste câmpuri spre mine lunecând.           Ştiuta ei mireasmă de iarbă şi de miere îmi flutură prin plete şi mă cuprinde blând.           O, vino, adiere duioasă! Păsări cântă.           E hărăzit de soartă al inimii fior.           Ah, de-aş putea, iubire, să te cuprind, plăpândă, La piept, ca-drăgostitul iubita lui, cu dor!           Oh, îndulceşte-o clipă cu dulcea-ţi răsuflare şi spulberă în vânturi al chinului temei şi-amarul unei inimi îndrăgostite care se-neacă în durerea nefericirii ei!           Tu pleci, Aziz, dar mie ce-mi mai rămâne-n urmă din toată bucuria pământului întreg?           Când lacrimile-amare răsufletul mi-l curmă, Ce rost mai are viaţa, ce drum să mai aleg?           Ah, cine-mi poate spune că suntem ca doi gemeni la suflete? Că ducem la fel povara grea?           Că inima ta geme şi suferă asemeni, În flacăra iubirii arzând cum arde-a mea?           Dar, când mă văzu, Aziza se ridică repede, ştergându-şi lacrimile, şi mă primi cu vorbe de toată dulceaţa şi mă ajută să mă dezbrac de hainele de pe mine, pe care le mirosi de mai multe ori, pentru a-mi spune:           — Pe Allah! o, fiu al unchiului meu, acestea nu sunt miresmele pe care le lasă în haine apropierea de o femeie îndrăgostită. Povesteşte-mi, dar, ce s-a întâmplat.           Şi mă grăbii să-i împlinesc voia. Atunci chipu-i se umplu de îngrijorare, şi Aziza îmi spuse cu un glas speriat:           — Pe Allah! o, Aziz, eu nu mai am linişte în privinţa ta, şi tare îmi este frică acuma ca necunoscuta aceea să nu te facă să înduri nişte necazuri mari. Află că sarea pusă pe pielea ta însemnează că ea te găseşte tare searbăd, pe tine, un îndrăgostit atâta de pătimaş, că te-ai lăsat biruit de somn şi de oboseală; iar cenuşa însemnează: „înnegri-ţi-ar Allah chipul! o, tu, cu dragostea ta mincinoasă!” Aşa că, Aziz al meu drag, femeia aceea, în loc să fie dulce cu oaspetele ei şi să-l trezească binişor, l-a măsurat cu scârbă şi l-a făcut să vadă astfel că nu este bun decât să mănânce, să bea şi să doarmă. Uf, dezlega-te-ar Allah din dragostea pentru femeia aceea fără milă şi fără inimă!           Atunci, la vorbele ei, mă izbii cu pumnii în piept şi strigai:           — Eu sunt vinovat, căci, pe Allah! femeia are dreptate, îndrăgostiţii nu adorm. Ah, eu, cu greşeala mea, am abătut asupra mea nenorocirea. Fie-ţi milă! acuma ce să fac, o, fiică a unchiului meu? ah! spune-mi!           Or, biata mea verişoară Aziza mă iubea peste măsură; şi fu năpădită de o milă până peste poate văzându-mă atâta de pătimit…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută şaptesprezecea noapte îi spuse sultanului Şahriar:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că vizirul Dandan urmă astfel, pentru sultanul Daul'makan, istorisirea pe care frumosul Aziz o povestea tânărului şahzade Diadem.           Or, biata mea verişoară Aziza mă iubea peste măsură; şi fu năpădită de o milă până peste poate văzându-mă atâta de pătimit, şi îmi răspunse:           — Pe capul şi pe ochii mei! Caci, o, Aziz, cât de cu mult mai uşor mi-ar veni să-ţi fiu de folos dacă bună-cuviinţa mi-ar îngădui să ies din casă, să mă duc şi să mă întorc în voie! Caci, gata de măritiş, cum mă aflu, sunt datoare, după datinile noastre, să stau neabătut numai în casă. Da tu ascultă-mă cu luare-aminte, pentru ca, de departe, să pot să veghez asupra izbânzii tale, de vreme ce nu pot să fiu chiar de-a dreptul legătura de înţelegere dintre tine şi ea. Aşadar, o, Aziz, întoarce-te iarăşi, în seara aceasta, în acelaşi loc, şi mai cu seamă înfrânge-ţi ispita somnului! Iar pentru aceasta fereşte-te să mănânci ceva, întrucât mâncarea îngreunează simţurile şi le toropeşte. Aşa că păzeşte-te straşnic să nu adormi, şi ai s-o vezi cum vine la tine pe la sfert de noapte. Şi aibă-te Allah în paza lui şi apere-te de viclenii!           Eu atunci începui să mă rog să vină noaptea cât mai curând. Iar când eram gata să ies, Aziza mă mai opri o clipită ca să-mi spună:           — Te mai îndemn, înainte de orice, ca, după ce copila îţi va fi dăruit împlinirea dorinţelor tale, să nu uiţi să-i prociteşti stihurile pe care te-am pus să le înveţi.           Iar eu răspunsei:           — Ascult şi mă supun!           Pe urmă ieşii din casă.           Când ajunsei în grădină, găsii, ca şi în ajun, sala cea falnică luminată şi, în sală, tablalele mari pline cu bucate, cu zumaricale, cu poame şi cu flori. Şi de cum îmi ajunse în nări mireasma florilor, şi a bucatelor, şi a tuturor acelor bunătăţuri, sufletul meu nu se mai putu stăpâni, şi mă supusei gândului său, şi mâneai până la saţ din fiecare soi, şi băui de-a dreptul din olul cel mare smălţuit; şi, cum sufletului meu îi plăcea până peste poate băutura aceea, băui iarăşi, până ce mi se umflă burta de tot. Atunci fusei mulţumit. Caci în curând pleoapele începură să mi se zbată; şi, spre a lupta cu somnul, mă străduii să-i deschid cu degetele, dar degeaba. Atunci îmi spusei „Am să mă întind oleacă aşa, da fără să dorm, oh! Vreme de o clipă să-mi pun capul pe pernă, nu mai mult! Da nu am să adorm, oh! Nu!” Şi luai o pernă şi îmi sprijinii capul pe ea. Da fu spre a nu mă mai deştepta decât a doua zi, pe lumină; şi mă văzui întins, nu tot în sala cea strălucită, ci într-o chichineaţă nevolnică şi care pesemne că le slujea grăjdarilor; şi găsii pe pântecele meu un os de picior de oaie, şi o băşică umflată, şi nişte sâmburi de curmale, şi nişte boabe de roşcove; şi, alături, două drahme şi un cuţit. Atunci, plin de buimăceală, mă sculai şi mă scuturai aprig de toate gunoaiele de pe mine şi, mânios de cele ce păţisem, luai de pe jos numai cuţitul, şi ajunsei în curând acasă, unde o găsii pe Aziza care murmura jalnic stihurile acestea:           Ah, lacrimi ale ochilor mei, grele, Voi sufletul întreg mi l-aţi topit şi-aţi mistuit lumina fiinţei mele!           Iar cel ce mă ucide, cel iubit, E tot mai nemilos şi mai posac.           Ci oare nu-i un vis nemărginit să suferi pentru cel ce ţi-este drag, Când e frumos ca soarele senin?           O, scump Azize, nu mai pot să tac!           Tot sufletul îmi e de tine plin, Tu inima mi-ai învăscut-o-n dor şi mi-ai săpat în ea genuni de chin.           Eu atunci, încă plin cu totul de ciudă, ca s-o fac să ia aminte la mine, îi aruncai câteva vorbe ocărâte. Caci răbdarea ei nu se tulbură şi, cu o dulceaţă minunată, îşi şterse ochii, şi veni la mine, şi îşi aruncă mâinile împrejurul gâtului meu, şi mă strânse cu putere la pieptul ei, pe când eu dam s-o împing, şi îmi spuse:           — Oh, sărmanul meu Aziz, văd că iarăşi te-ai lăsat furat de somn şi în noaptea aceasta!           Iar eu, nemaiputând să zic nimic, mă prăbuşii pe chilim, înăbuşit de ciudă, şi aruncai hăt încolo cuţitul pe care îl adusesem. Aziza atunci luă un vânturar şi şezu jos lângă mine şi începu să-mi facă vânt şi să mă îndemne să-mi întăresc inima şi să-mi spună că totul are să se sfârşească cu bine. Şi, la îndemnurile ei, îi înşirai feluritele ciurucuri pe care, când mă deşteptasem, le găsisem pe pântecele meu. Pe urmă îi spusei:           — Pe Allah! grăbeşte-te să-mi lămureşti toate astea!           Ea îmi răspunse:           — Ah, Aziz al meu! nu te-am povăţuit eu să te fereşti de primejdia somnului, şi să nu te laşi târât de ispita de a mânca?           Ci eu strigai:           — Oh, grăbeşte-te să-mi tălmăceşti tâlcurile!           Ea spuse:           — Află că băşica umflată însemnează…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, se opri din vorbele îngăduite.           Dar când fu cea de a o sută optsprezecea noapte spuse:           Află că băşica umflată însemnează că inima ta, măcar că te aflai în casa iubitei tale, umblă prin vânturi şi vădeşte puţinătatea înflăcărării tale; sâmburii de curmale vor să spună că, asemenea lor, eşti văduvit de dulceaţă, întrucât dragostea, care este însăşi măduva inimii, îţi lipseşte cu totul; seminţele de roşcov, care este copacul lui Ayub, 100 tatăl răbdării, erau acolo spre a-ţi aduce aminte de însuşirea de a fi răbduriu, însuşire atâta de scumpă la cei îndrăgostiţi; cât despre osul de picior de oaie, acela chiar că nu poate fi supus tălmăcirii.           Eu atunci strigai:           — Caci, o, Aziza, uiţi de cuţitul cu limba agerită, şi de cele două drahme de argint!           Iar Aziza începu să tremure toată şi îmi spuse:           — O, Aziz, tare îmi este frică pentru tine! Cele două drahme de argint închipuiesc cei doi ochi ai ei. Şi prin aceasta vrea să spună: „Mă jur pe amândoi ochii mei că, dacă vei mai veni spre a adormi iarăşi, am să-ţi retez fără milă gâtul cu cuţitul!” O, fiu al unchiului meu, tare mi-e frică! Şi, ca să nu te necăjesc, îmi îngrop mereu în mine spaima şi plâng în tăcere, singură în casa goală. Şi drept toată mângâierea nu am decât suspinele mele!           Inima mea atunci se înduioşă de durerea ei şi îi spusei:           — Pe viaţa mea şi a ta, o, fiică a unchiului meu, care este leacul la toate acestea? Ah, ajută-mă să scap din izbeliştea mea fără de scăpare!           Ea spuse:           — Cu drag şi cu supuşenie! Da se cere să asculţi de vorbele mele şi să te supui întocmai, altminteri nimic nu se poate!           Eu răspunsei:           — Ascult şi mă supun! şi mă juruiesc ţie pe capul tatălui meu!           Atunci Aziza, crezătoare în făgăduiala mea, se învoioşi, şi mă sărută, şi îmi spuse:           — Ei bine, iacătă! Trebuie să dormi aici toată ziua: în felul acesta nu ai să mai fii ispitit de somn la noapte. Iar când te vei deştepta, am să-ţi dau chiar eu să mănânci şi să bei; şi aşa nu vei mai avea nimic de ce să te temi.           Aşa că Aziza mă sili să mă culc şi începu să mă mângâie încetişor; şi, sub vraja acelei mângâieri duioase, nu întârziai să adorm; şi, la deşteptare, pe seară, o văzui şezând tot lângă mine şi făcându-mi vânt cu vânturarul. Şi văzui că trebuie să fi plâns întruna, căci hainele îi erau ude de lacrimi. Atunci Aziza zori să-mi aducă de mâncare, şi îmi punea cu mâna ei îmbucăturile în gură, iar eu nu îndeplineam decât truda de a le înfuleca, şi tot aşa până ce mă ghiftuii cu totul. Pe urmă îmi dete să beau un găvan cu sorbet de finap101 în apă de trandafiri cu zahăr, care mă învioră de-a binelea. Pe urmă îmi spălă mâinile şi mi le şterse cu un ştergar înmiresmat cu musc şi mă stropi cu apă îmbălsămată. După care îmi aduse o haină peste poate de minunată şi mă îmbrăcă cu ea; şi îmi spuse:           — De-o vrea Allah, noaptea aceasta are să fie pentru tine noaptea împlinirilor!           Pe urmă, însoţindu-mă până la uşă, adăugă:           — Da mai cu seamă să nu uiţi ce te-am îndemnat!           Eu spusei:           — Ce îndemn?           Ea spuse:           — O, Aziz! stihurile pe care te-am pus să le înveţi!           Ajunsei aşadar în grădină şi, ca şi în nopţile de dinainte, intrai în sala cu bolta arcuită şi şezui jos pe chilimurile falnice. Şi cum chiar că eram ghiftuit, mă uitai la tablale cu nepăsare, şi începui în felul acesta să veghez până spre miezul nopţii. Şi nu vedeam pe nimeni; şi nu auzeam un zgomot. Atunci începu să mi se pară noaptea lungă cât un an; da îndurai şi aşteptai mai departe. Ast timp, trei sferturi din noapte se şi scurseseră, iar cocoşii şi începuseră să cânte cei dintâi zori. Aşa că foamea începu să-şi dea ghes; şi încet-încet ajunse atâta de straşnică, încât sufletul meu jinduia la bunătăţile de pe tablale; şi nu mai putui să-mi înfrân sufletul; pe dată fusei în picioare; săltai ştergarele cele mari de pe tablale şi mâncai pe săturate, şi băui o stacană, şi pe urmă două stacane, şi până la zece stacane. Atunci capul mi se îngreună; ci mă ţineam cu străşnicie şi mă îndârjeam şi îmi bâţâiam capu-n toate părţile. Da taman în clipita când era gata să mă las biruit de-a binelea, auzii ceva ca o zvoană de râsete şi de foşnete de mătase. Şi de-abia avusei vreme să sar repede în picioare şi să mă spăl pe mâini şi pe gură, că şi văzui perdeaua cea mare din fund cum se dă la o parte. Şi, zâmbitoare şi înconjurată de zece roabe tinere, frumoase ca stelele, intră ea. Şi era însăşi luna. Şi era îmbrăcată într-o haină de atlaz verde, chindisită toată cu zarafir roşcat. Şi doar numai spre a-ţi putea face o închipuire despre ea, o, tinere doamne al meu, am să-ţi spun stihurile poetului:           Iacăt-o! Cu privirea-i mândră, Cu chipu-i ca vrăjit – se-arată!           Prin verdea-i rochie subţire văd sânii izbucnind deodată.           Iar păru-i, despletit pe umeri, Ca o minune-i, revărsată.           Şi dacă-ntreb ce nume poartă, Răspunde: „Sunt aceea care aduce cu privirea-i mândră a-ndrăgostiţilor pierzare şi care inima le-o arde în flacără fără cruţare”.           De-i spun de chinurile grele ale iubirii, îmi răspunde: „Sunt stânca rece şi văzduhul făr' de răsunete; ci unde s-a plâns vreun om că stânca tace sau că văzduhul n-are unde?”           Ci eu îi spun aşa: „Fecioară, Dacă ţi-e inima o stâncă, Atunci cu degetele mele, Ca Mussa, şi eu, astăzi încă, Fac ca din stâncă să ţâşnească izvoarele de apă-adâncă.           Şi chiar că, o, tinere doamne al meu, cum îi prociteam aceste stihuri, ea îmi zâmbi şi îmi spuse:           — E prea bine! Da cum de ai izbutit de data aceasta să nu te laşi biruit de somn?           Iar eu răspunsei:           — Boarea venirii tale mi-a înviorat sufletul!           Ea atunci se întoarse spre roabe şi le făcu un semn clipind din ochi; şi numaidecât ele pieriră din sală şi ne lăsară singuri. Ea atunci veni să şadă lângă mine aproape, şi îşi împinse pieptul spre mine, şi îşi aruncă braţele în jurul gâtului meu. Iar eu mă repezii pe buzele ei; şi îi muşluii buza de sus, pe când ea îmi muşluia buza ele jos; pe urmă o cuprinsei pe după mijloc şi o îndoii; şi amândoi ne rostogolirăm de-a valma pe chilim. Şi începurăm nişte hârjoane amestecate cu sărutări şi cu giugiuleli, cu pişcături şi cu muşcături, cu pulpe şi cu picioare svânturate, şi cu zburdături smintite. Şi-aşa, până ce, într-un sfârşit, căzu topită în braţele mele, moartă de patimă. Atunci noaptea aceea fu o noapte de miere a inimii mele şi o sărbătoare pentru desfătările mele, cum spune poetul:           Ah, veselă-mi fu noaptea şi uşoară, Mai desfătată decât orice noapte din câte sorţii mi le-ncununară, Iar, plină, cupa n-o lăsam să rabde.           Şi somnului grăii: „Socoţi, tu, oare, Acum, că te-ar dori aceste pleoape?”           Iar coapsele şi dulcile picioare le îmbiem pe rând: „Hai, mai aproape.”           Dar când dimineaţa veni, cum dam să-mi iau rămas-bun, ea mă mai opri o clipită ca să-mi spună:           — Aşteaptă oleacă! Am să-ţi dezvăluiesc ceva…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută nouăsprezecea noapte spuse:           Aziz îşi urmă istorisirea astfel:           Mă mai opri o clipită ca să-mi spună:           — Aşteaptă oleacă! Am să-ţi dezvăluiesc ceva şi am să-ţi dau o povaţă!           Atunci, mirat oleacă, şezui, iarăşi jos lângă ea; iar ea desfăcu o năframă şi scoase o bucată pătrată de zarpa pe care se afla chindisită gazela dintâi, pe care o vezi aici dinainte-ţi, o, tinere doamne al meu. Şi mi-o dărui, spunând:           — Păstreaz-o cu grijă! Este truda unei fete, prietenă de-a mea, domniţa Insulelor Camforului şi Cleştarului. Semnul acesta va fi pentru tine, în viaţă, de o însemnătate mare. Iar pe deasupra, ţi-o va aminti totdeauna pe aceea care ţi l-a dăruit!           Eu atunci, minunat până peste poate, îi mulţumii cu prisosinţă şi, când îmi luai rămas-bun de la ea, atâta de uluit eram de toate câte mi se întâmplaseră, că uitai să-i procitesc stihurile pe care mi le spusese Aziza.           Când ajunsei acasă, o găsii pe biata mea verişoara culcată; chipu-i era pecetluit cu semnul unei boli de neabătut; dar când mă văzu că intru în casă, făcu o sforţare asupra-şi spre a se ridica şi, cu ochii scăldaţi în lacrimi, se târî până la mine, şi mă sărută pe piept, şi mă strânse la inima ei, şi mă întrebă:           — I-ai procitit stihurile?           Eu atunci rămăsei încurcat şi răspunsei:           — Ah, am uitat! Şi pricina-i numai gazela chindisită pe zarpaua aceasta!           Şi aeşternui dinainte-i zarpaua şi îi arătai gazela cu pricina. Atunci Aziza nu se putu stăpâni mai mult şi izbucni dinaintea mea în hohote de plâns şi, printre lacrimi, prociti stihurile acestea:           Ah! inimă sărmană, spune-ţi:           Orice prietenie moare, Iar despărţirea e sfârşitul oricărei dragoste sub soare!           Pe urmă adăugă:           — O, vărul meu, drept semn de bunăvoinţă, mă rog ţie să nu uiţi data viitoare să-i spui stihurile!           Eu răspunsei:           — Mai spune-mi-le o dată, întrucât aproape că le-am şi uitat.           Ea atunci mi le spuse iarăşi, iar eu mi le întipării bine în minte; pe urmă, când se făcu seară, îmi spuse:           — Iacătă este ceasul! Călăuzească-te Allah în tihnă!           Ajungând în grădină, intrai în sală, unde o găsii pe iubita mea aşteptându-mi sosirea; şi numaidecât mă luă, şi mă îmbrăţişă, şi mă culcă la sânul ei; pe urmă, după ce mâncarăm şi băurăm, ne bucurarăm unul de celălalt din toate puterile noastre. Şi-i de prisos a mai da amănunte despre hârjoanele care ţinură până dimineaţa.           De data aceasta nu mai uitai să-i procitesc stihurile Azizei:           Oh, pe Allah! Voi, cei îndrăgostiţi, Spuneţi-mi, când o dragoste-i prea mare, Mai poate oare bietu-ndrăgostit să mai găsească undeva scăpare?           Nu aş izbuti să-ţi povestesc, doamne, urmarea pe care stihurile au stârnit-o asupra iubitei mele; tulburarea-i fu atâta de tare, încât inima ei, de care spunea că e atâta de aspră, i se zbătu în piept: şi plânse din belşug şi ticlui stihurile acestea:           Mă-nchin potrivnicei alese, Cu inima cum alta nu-i -           Ea toate tainele-mi le ştie, Dar nu le spune nimănui!           Greu suferă-mpărţind cu alta ceea ce-i e mai drag – dar tace.           Ea ştie preţul suferinţei, îndură, sângeră – şi tace.           Eu atunci îmi întipării cu grijă în minte stihurile, spre a i le prociti Azizei. Şi, când ajunsei îndărăt acasă, o găsii pe Aziza întinsă pe saltele, iar maică-mea, care o îngrijea, şedea jos lângă ea. Şi biata Aziza avea pe chip o gălbeneală grea; şi era aşa de topită de parcă era leşinată; şi îşi ridică ochii cu durere către mine, fără a putea să facă o mişcare. Atunci mama se uită la mine cu asprime, clătinând din cap, şi îmi spuse:           — Ce ocară pe capul tău, o, Aziz! Oare aşa se dă năpustului o logodnică?           Caci Aziza luă mâna mamei mele şi o sărută, şi-i curmă dojana, spre a-mi spune cu glas abia auzit:           — O, fiu al unchiului meu, ai uitat rugămintea mea?           Eu atunci îi spusei:           — Fii liniştită, o, Aziza! I-am procitit stihurile, care au înduioşat-o până peste marginile înduioşării, şi într-atâta cât mi-a procitit stihurile acestea.           Şi îi procitii stihurile cu pricina. Iar Aziza, auzindu-le, plânse în tăcere şi murmură spusele poetului:           Cine nu ştie să păstreze-o taină şi nici să-ndure răbdător la greu, Din haina neagră-a morţii facă-şi haină!           Iar dacă viaţa mea n-a fost, mereu, Decât o grea şi tainică-ndurare, Acum, lipsită de iubitul meu şi de cuvântul lui, nu sunt în stare să mai trăiesc. Ah, când voi fi-ntre stele, Să-i duci cea mai fierbinte închinare celei ce-a fost pedeapsa vieţii mele!           Pe urmă adăugă:           — O, fiu al unchiului meu, mă rog ţie, când ai s-o vezi iarăşi pe iubita ta, prociteşte-i şi stihurile de acum! Şi fie-ţi viaţa dulce şi uşoară, o, Aziz!           Or, când veni noaptea, mă întorsei la grădină, după năravul meu, şi o găsii pe iubita mea în sală; şi şezurăm jos amândoi, cot la cot, să mâncăm, să bem şi să ne veselim în toate chipurile, pentru ca apoi să ne culcăm, înlănţuiţi, până la ziuă. Atunci îmi adusei aminte de făgăduiala ce-i făcusem Azizei şi îi procitii iubitei mele stihurile învăţate pe de rost.           Or, de cum le auzi, deodată scoase un ţipăt mare şi se trase îndărăt speriată şi strigă:           — Pe Allah! femeia care a rostit stihurile acestea trebuie să fie moartă la ceasul de-acum!           Pe urmă adăugă:           — Nădăjduiesc pentru tine că făptura aceea nu îţi este cumva vreo rudă, nici soră, nici verişoară! întrucât, neîndoielnic, îţi spun încă o dată, făptura aceea-i acuma în rândul celor morţi!           Atunci îi spusei:           — Este logodnica mea, chiar fiica unchiului meu!           Caci ea strigă:           — Ce spui tu? Şi pentru ce minţi aşa? Nu este adevărat! Dacă era cu adevărat logodnica ta, ai fi iubit-o altminteri.           Eu spusei iar:           — Este logodnica mea, Aziza, fiica unchiului meu!           Ea atunci spuse:           — Şi de ce nu mi-ai spus? Pe Allah! niciodată nu mi-aş fi îngăduit să-i răpesc logodnicul, dacă aş fi avut ştire de legăturile voastre! Ce nenorocire! Da ia spune-mi, ea a ştiut de întâlnirile noastre de dragoste?           Spusei:           — Hotărât! Şi chiar mi-a tălmăcit semnele pe care mi le făceai! Iar fără ea nu aş fi izbutit să ajung la tine! Numai mulţumită poveţelor şi îndemnurilor ei bune am putut să ajung la ţintă!           Ea atunci strigă:           — Ei bine, numai tu eşti pricina morţii ei! Fie ca Allah să nu-ţi prăpădească tinereţea cum ai prăpădit tu tinereţea bietei tale logodnice! Du-te aşadar repede să vezi ce este cu ea!           Eu atunci mă grăbii să plec, cu mintea apăsată de ştirea aceea rea. Şi, ajungând la colţul uliţii pe care se afla casa noastră, auzii ţipetele de jale ale femeilor care se boceau în casă. Iar când le întrebai pe vecinele care intrau şi ieşeau, una dintre ele îmi spuse:           — Au găsit-o pe Aziza, îndărătul uşii de la odaia ei, întinsă moartă!           Eu atunci mă repezii în casă; şi cea dintâi care mă văzu fu mama mea, care îmi strigă:           — Eşti răspunzător dinaintea lui Allah de moartea ei! Şi povara sângelui ei atârnă de gâtul tău! Ah, fiul meu, ce logodnic jalnic ai fost!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar când fu cea de a o sută douăzecea noapte spuse:           Ah, fiul meu, ce logodnic jalnic ai fost!           Şi, pe când mama avea să mă năpădească mai departe cu învinuirile, intră tatăl meu; ea atunci, dinaintea lui, tăcu o vreme. Iar taică-meu începu să facă pregătirile de înmormântare; şi când toţi prietenii şi apropiaţii se strânseră, şi când totul fu gata, începurăm rugăciunile de înmormântare şi săvârşirăm slujbele cele mari îndătinate la îngropăciuni, stând vreme de trei zile în corturi, la mormântul ei, să citim Sfânta Carte.           Atunci mă întorsei acasă, lângă maică-mea, şi îmi simţii inima cuprinsă de milă după biata răposată. Iar maică-mea veni la mine şi îmi spuse:           — Fiul meu, vreau să-mi spui cu ce ai putut să te faci atâta de vinovat faţă de biata Aziza, încât s-o faci să-i plesnească aşa ficatul! întrucât, o, fiul meu, eu degeaba am tot iscodit-o despre pricina bolii ei, că nu a vrut să-mi dezvăluiască nimic şi mai ales nu a avut niciodată vreo vorbă rea împotriva ta; dimpotrivă! a avut pentru tine, până la sfârşit, numai vorbe de binecuvântare. Aşa că, o, Aziz, Allah fie asupra-ţi! Istoriseşte-mi ce i-ai făcut acestei sărmane de ai împins-o să moară astfel?           Şi răspunsei:           — Eu? chiar că nimic!           Caci maică-mea stărui şi îmi spuse:           — Când să-şi dea sufletul, mă aflam la căpătâiul ei.           Atunci s-a întors către mine, a deschis o clipită ochii şi mi-a spus: „O, soţie a unchiului meu, mă rog Domnului să nu ceară seamă nimănui de preţul sângelui meu şi să-i ierte pe cei care mi-au chinuit inima! Iacătă că părăsesc o lume pieritoare pentru alta fără de moarte!” Iar eu i-am spus: „O, fiica mea, nu vorbi de moarte! Allah ajute-ţi să te ridici cât mai iute!” Caci ea mi-a zâmbit trist şi mi-a spus: „O, soţie a unchiului meu, te rog să-i dai lui Aziz, fiul tău, cel din urmă îndemn al meu, rugându-l să nu-l uite! Când are să se ducă la locul unde are obiceiul a se duce, să rostească stihurile acestea, până a nu pleca de acolo:           Mai dulce-i moartea şi mai cu priinţă decât amara necredinţă!           Pe urmă a adăugat: „în felul acesta mă va îndatora faţă de el, şi voi veghea asupra lui după moartea mea, precum am vegheat asupra-i pe când eram vie!” Apoi a ridicat perna şi de sub pernă a scos un lucru pe care m-a însărcinat să ţi-l dau; dar m-a pus să fac jurământ că nu îţi voi da lucrul acela decât atunci când am să văd ca te-ai întors la simţăminte mai bune, şi că plângi moartea ei, şi că îţi pare rău după ea cu adevărat. Or eu, fiul meu, am să-ţi păstrez cu grijă lucrul acela şi nu am să ţi-l dau decât când am să văd că îndeplineşti cerinţa hotărâtă.           Eu atunci îi spusei mamei mele:           — Fie! Da ai putea măcar să-mi arăţi acel lucru.           Ci maică-mea se împotrivi cu hotărâre şi plecă.           Or, poţi să pricepi, doamne, cât eram pe vremea aceea de bântuit de sminteli şi cât de puţin chibzuit eram la minte, de vreme ce nu vroiam să ascult nicidecum de glasul inimii mele. În loc s-o plâng pe biata mea Aziza şi să port jalea după ea în sufletul meu, nu mă gândeam decât să mă veselesc şi să mă desfătez. Şi nimica nu îmi era mai ispititor decât a urma să mă duc mai departe la iubita mea. Încât, de-abia se lăsă noaptea, că şi zorii a mă întoarce la ea şi o găsii nerăbdătoare să mă vadă de parcă ar fi stat pe jar. Şi de-abia intrai, că ea şi alergă la mine şi mi se agăţă de gât şi îmi ceru veşti despre verişoara mea Aziza; iar când îi istorisii amănuntele morţii şi ale înmormântării, fu cuprinsă de o milă mare şi îmi spuse:           — Ah, de ce n-am ştiut, înainte de moartea ei, de ajutoarele pe care ţi le-a dat şi de dăruirea ei minunată! Şi cum i-aş fi mulţumit şi cum aş fi răsplătit-o în toate chipurile!           Eu atunci îi spusei:           — Şi mai cu seamă i-a cerut maică-mi să-mi procitească, pentru ca la rându-mi să ţi le spun ţie, două stihuri, cele mai de pe urmă vorbe pe care le-a rostit:           Mai dulce-i moartea şi mai cu priinţă decât amara necredinţă!           Când auzi spusa aceasta, copila strigă:           — Aib-o Allah întru mila lui! Iată că, şi după moarte, îţi stă de mare ajutor! întrucât te scapă, numai cu stihurile acestea, de la pierzarea pe care o urzisem asupra ta şi de la capcanele în care chibzuisem să te împing!           La vorbele acestea ciudate, rămăsei până peste poate de uluit şi mă minunai:           — Ce tot spui tu? Cum adică? Suntem legaţi prin dragoste, şi chibzuiai la pierzania mea? Ce-i cu capcanele acelea în care voiai să mă împingi?           Ea răspunse:           — Copil mai eşti! o, prostovanule! văd că habar nu ai de toate vicleniile de care noi femeile suntem în stare! Da nu vreau să mai stăruiesc. Află numai că îi datorezi verişoarei tale scăparea din mâinile mele. Totuşi, nu mă dezmint decât dacă te învoieşti să nu mai împărţi niciodată nici o privire şi nici o vorbă cu vreo altă femeie afară de mine, fie femeia aceea tânără, fie bătrână. Altminteri, vai de tine! Ah, da! vai de tine! Căci nu vei mai avea pe nimeni care să te scoată din mâinile mele, întrucât aceea care te îmbărbăta cu sfaturile ei e moartă. Aşa că ia aminte bine să nu uiţi de învoiala asta. Şi-acuma am a-ţi face o rugăminte!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută douăzeci şi una noapte spuse:           Şi-acuma am a-ţi face o rugăminte.           Eu spusei:           — Care?           Ea spuse:           — Să mă duci la mormântul bietei Aziza, ca să-l văd şi să scriu pe piatra care îl acoperă câteva cuvinte de jale.           Eu răspunsei:           — O voi face mâine, de-o vrea Allah!           Pe urmă mă culcai, spre a-mi petrece noaptea cu ea; da necurmat mă tot iscodea despre Aziza şi îmi spunea:           — Ah, pentru ce nu mi-ai dezvăluit că era fiica unchiului tău?           Eu atunci, la rându-mi, îi spusei:           — Ba chiar că am uitat să te întreb ce înţeles au stihurile:           Mai dulce-i moartea şi mai cu priinţă decât amara necredinţă!           Caci ea nu vroi să-mi spună nimic în privinţa aceasta.           Dimineaţa, de la cel dintâi ceas, se sculă şi luă o pungă mare plină cu dinari şi îmi spuse:           — Hai! scoală-te şi du-mă la mormântul ei. Întrucât vreau să-i zidesc şi o boltă!           Iar eu răspunsei:           — Ascult şi mă supun!           Şi ieşii şi pornii înaintea ei; iar ea venea după mine, împărţind săracilor, pe tot lungul drumului, dinarii pe care îi scotea din pungă, şi spunea de fiecare dată: Pomana este pentru odihna sufletului Azizei! Şi aşa ajunserăm la mormânt. Atunci ea se prăbuşi pe marmură şi vărsă lacrimi îmbelşugate. Pe urmă scoase dintr-un săculeţ de mătase o daltă de oţel şi un ciocan de aur, şi săpă în marmura lucie, cu litere vrăjitoare:           Trecând pe-aici odată, am stat la un mormânt ce-şi ridica din iarbă şi-şi legăna plăpând, Drept, şapte flori, ca neaua, de dediţei în vânt.           Şi întrebai: „Au cine-i sub piatra neclintită?”           Pământul îmi răspunse: „Inchină-te-o clipită!           Aici, în tihnă, doarme o fată-ndrăgostită!”           Strigai: „O, tu, pierită din dragoste, ce stai aci, Allah ajute-ţi să uiţi de-al lumii vai şi hărăzească-ţi locul cel mai slăvit din rai!”           Vă-acoperă uitarea, sărmani îndrăgostiţi, Şi nimeni nu mai vine, cu paşii rătăciţi, Să măture ţărâna sub care veştejiţi.           Eu flori îndrăgostite şi galeşi trandafiri sădi-voi pe mormântul pieritelor iubiri şi voi uda cu lacrimi tulpinele subţiri.           Apoi se ridică şi aruncă o privire de rămas-bun înspre mormântul Azizei şi luă calea îndărăt cu mine către saraiul ei. Şi se făcuse tare duioasă dintr-odată; şi în mai multe rânduri îmi spuse:           — Pe Allah! să nu mă părăseşti niciodată!           Iar eu mă grăbii să-i răspund cu ascultare şi supunere. Şi urmai a mă duce la ea mai departe neabătut, în fiece noapte; iar ea mă întâmpina totdeauna cu multă voioşie şi căldură, şi nu precupeţea nimic spre a mă desfăta. Iar eu nu conteneam să trăiesc aşa, să mănânc, să beau, să sărut şi să giugiulesc, să îmbrac în fiecare zi haine care de care mai frumoase şi cămăşi care de care mai alese, până ce ajunsei până peste poate de gras şi până peste măsură de ghiftuit; şi nu mă încerca nici supărare, nici grijă; şi uitai cu totul până şi de pomenirea bietei fiice a unchiului meu. Şi rămăsei în starea aceea de huzururi de-a lungul unui an întreg.           Or, într-o zi, la începutul noului an, mă dusesem la hammam şi mă îmbrăcasem cu haina mea cea mai făloasă; şi, ieşind de la hammam, băusem o stacană de sorbet şi trăsesem pe nas cu nesaţ miresmele alese care se revărsau din haina mea îmbibată cu mirozne; şi mă simţeam încă şi mai norocit ca de obicei, şi vedeam toate lucrurile în alb împrejurul meu; şi pofta de viaţă îmi era dulce peste poate, şi până acolo cât ajunsesem într-o stare de beţie care mă uşura până şi de greutatea trupului meu şi mă făcea să zburd ca un ins furat de vin. Şi în atare stare mă aflam, când îmi veni dorul de a mă duce să-mi revărs sufletul sufletului în sânul iubitei mele.           Aşa că mă îndreptai către casa ei, când, străbătând o ulicioară numită Fundătura Fluierului, văzui că vine spre mine o bătrână care ţinea în mână un felinar, spre a-şi lumina drumul, şi o scrisoare strânsă sul. Eu atunci mă oprii; iar ea, după ce îmi ură bună pace, îmi spuse…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziua şi nu vroi să treacă peste vorbele îngăduite.           Dar când fu cea de a o sută douăzeci şi doua noapte spuse:           Iar ea, după ce îmi ură bună pace, îmi spuse:           — Copilul meu, ştii să citeşti?           Eu răspunsei:           — Da, mătuşă!           Ea îmi spuse:           Atunci, mă rog ţie, ia scrisoarea aceasta şi citeşte-mi ce cuprinde.           Şi îmi întinse scrisoarea; iar eu o luai şi îi citii cuprinsul. Se spunea acolo că iscălitorul scrisorii era bine sănătos şi că trimitea sărutările şi temenelile sale surorii şi părinţilor săi. Atunci, auzind cele citite, bătrâna îşi ridică mâinile către cer şi rosti nişte rugi de îmbelşuare pentru mine, cel care îi vestisem o ştire atâta de bună, şi îmi spuse:           — Ferească-te Allah de toate necazurile, precum mi-ai liniştit tu mie inima.           Pe urmă îşi luă scrisoarea şi îşi urmă drumul. Pe mine atunci mă cuprinse o nevoie grabnică şi mă trăsei lângă un zid şi mă uşurai; şi, după ce mă scuturai, mă ridicai şi îmi dichisii mantia, şi detei să plec, când o văzui pe bătrână că se întoarce şi îmi ia mâna şi şi-o duce la buze şi îmi spune:           — Doamne, îţi cer iertăciune, dar am a-ţi face o rugăminte şi, de mi-ai împlini-o, ai pune vârf la binefacerile tale şi ai fi răsplătit de către Cel-Atoaterăsplătitor. Te-aş ruga să mă însoţeşti colea aproape, până la uşa casei noastre, ca să mai citeşti o dată, din pragul uşii, scrisoarea, pentru femeile din casă; că ele nu au să se încreadă în cele câteva vorbe pe care le-oi îndruga eu din scrisoare, mai cu seamă fata mea, care este tare legată de fratele ei, iscălitorul scrisorii, care ne-a lăsat spre a pleca într-o călătorie neguţătorească de iacătă-s zece ani acuma şi de la care aceasta este cea dintâi ştire, după atâta vreme de când îl plângem ca pe un mort. Rogu-mă ţie, nu mă lăsa neajutorată! Nici baremi nu ai a te sili să intri, întrucât ai să citeşti scrisoarea din afara uşii. Şi-apoi ştii spusele Prorocului (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) în privinţa acelora care îşi ajută semenii: „Celui ce îl scapă pe un musulman de la o năpastă dintre năpastele de pe lumea aceasta, Allah îi va ţine în seamă şi îi va şterge şaptezeci şi două de năpaste dintre năpastele de pe lumea cealaltă!” Eu atunci grăbii să mă înduplec la cererea ei şi îi spusei:           — Mergi înaintea mea ca să-mi luminezi şi să-mi arăţi drumul!           Şi bătrâna o luă înainte; şi, după câţiva paşi, ajunserăm la uşa unui sarai.           Şi era o uşă falnică, toată căptuşită cu solzi de bronz bătut şi de aramă lucie. Eu atunci mă oprii chiar în uşă; iar bătrâna scoase un strigăt de chemare în limba persienească. Şi numaidecât, fără a avea răgaz să-mi dau seama cum, atâta de iute fu mişcarea, dinaintea mea, pe uşa întredeschisă, o copilă sprintenă şi durdulie se ivi zâmbitoare, cu picioarele goale pe marmura spălată; şi ţinea în mâini, de teamă să nu şi le ude, pulpanele şalvarilor ei ridicate până la jumătatea coapselor; mânecile-i erau de asemenea ridicate până deasupra subsuorilor, care se iveau din umbra braţelor albe. Şi nu mai ştiui de ce se cădea să mă minunez mai tare: de armurii ei, stâlpi de alabastră, ori de braţele-i de cleştar. Gleznele-i gingaşe erau cercuite cu zurgălăi de aur împodobiţi cu pietre scumpe, iar la încheieturile subţiri ale mâinilor sclipeau două perechi de brăţări grele cu fel de fel de focuri; la urechi, nişte cercei de mărgăritare minunate; la gât, o salbă din trei rânduri de nestemate rare; peste păr, o năframă dintr-o ţesătură subţire înstelată cu diamante. Da, amănunt ce mă făcu să prepun că, înainte de a ne deschide, trebuie să fi fost pe cale de a se deda la vreo ispravă mai degrabă desfătată, şi băgai de seamă că frumoasa-i cămaşă răvăşită ieşea din şălvăraşii care erau cu băierile deznodate. Oricum, frumuseţea şi mai ales armurii ei minunaţi îmi deteră de gândit până peste poate; şi cugetai fără de voia mea la spusele poetului:           Tânără fecioară, Ca să pot privi tainica-ţi comoară, Ia apucă şi saltă, ca-ntr-o doară, Peste coapse goale, Poalele matale, Repezind spre mine cupa, mohorâta, Ce-o ascunzi atâta şi atât de bine!           Când mă văzu, copila rămase uluită cu totul, cu o înfăţişare zarifa şi cu ochii mari; şi, cu glas dulce, mai desfătător decât toate câte le auzisem în viaţa mea, întrebă:           — O, mamă, acesta-i cel ce ne va citi scrisoarea?           Şi după ce bătrâna răspunse: „Da!”, copila întinse mâna spre a-mi da scrisoarea pe care o luase de la mama ei. Caci, în clipita când mă plecam către ea să iau scrisoarea, deodată, cum mă aflam la o depărtare de doi paşi de la uşă, mă pomenii împins năprasnic înainte de o împunsătură cu capul dată în spatele meu, pe care mi-o alduise bătrâna, şi îmbrâncit în lăuntrul odăii de la intrare, în vreme ce bătrâna, mai iute ca fulgerul, se repezi să intre după mine şi să încuie grabnic uşa dinspre uliţă. Şi mă văzui astfel prins între cele două femei, fără a avea răgaz să judec ce vroiau să-mi facă. Caci nu zăbovii a mă lămuri în privinţa aceasta. Într-adevăr…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută douăzeci şi treia noapte spuse:           Într-adevăr, de cum ajunsei în mijlocul sălii, copilandra, cu o piedică aruncată cu mare dibăcie, mă trânti la pământ şi se întinse cât era de lungă peste mine, strângându-mă în braţe de să mă înăbuşe. Şi gândii că urma să-mi vină moartea, fără de cârtire. Or, nicidecum! Copila, după câteva zgâlţâieli anapoda, se ridică pe jumătate, se întoarse pe pântecele meu şi cu mâna începu să mă frământe atâta de aprig, şi atâta de îndelung, şi într-un chip atâta de smintit, încât îmi pierdui rostul simţurilor şi închisei ochii ca un tâmp. Atunci copila se sculă în picioare şi mă ajută să mă ridic; pe urmă mă luă de mână şi, urmată de maică-sa, mă pofti să intru, după ce străbăturăm un şir de şapte săli şi de şapte odăi, în iatacul în care pesemne că locuia. Iar eu o urmai aidoma unui om beat, datorită tulburării pe care mi-o stârnise cu degetele ei amarnic de dibace. Atunci se opri şi mă pofti să şed jos şi îmi spuse:           — Deschide ochii!           Şi deschisei ochii şi mă văzui într-o sală mare, luminată de patru geamlâcuri arcuite şi atâta de largă cât ar fi putut să slujească de medean de călărie la întrecerile dintre călăreţi, şi era toată pardosită cu marmură, iar pereţii erau acoperiţi cu farfuriuri viu smălţuite şi logodite cu nişte înflorituri de o gingăşie aleasă. Era împodobită cu lucruri frumos lucrate şi era îmbrăcată numai în atlaz şi în catifea, la fel ca şi divanurile şi pernele. Iar în fundul acelei săli se afla un iatac în care se vedea un pat mare, tot numai din aur, cu învrâstări de mărgăritare şi de nestemate, şi chiar că vrednic de un sultan precum eşti tu, beizade Diadem! Atunci copila, spre marea mea uluială, spunându-mi pe chiar numele meu, îmi zise:           — O, Aziz, ce-ţi doreşti: moartea sau viaţa?           Îi spusei:           — Viaţa!           Ea urmă:           — Apoi dacă-i aşa, nu ai decât a mă lua de soţie!           Caci eu mă împotrivii:           — Nu, pe Allah! căci decât să mă însor cu o dezmăţată de teapa ta, mai degrabă îmi doresc moartea!           Ea spuse:           — O, Aziz, crede-mă! însoară-te cu mine, şi astfel te vei descotorosi de fata Dalilei-Vicleana!           Eu spusei:           — Da cine-o mai fi şi fata Dalilei-Vicleana? Nu ştiu pe nimenea cu atare nume.           Ea atunci începu să râdă şi îmi spuse:           — Cum adică, Aziz? Nu o ştii pe fata Dalilei-Vicleana? Şi iacătă că a şi trecut un an şi patru luni de când îţi este mândruţă! Sărmane Aziz, teme-te, oh, teme-te de vicleniile acelei zvânturate pe care Allah s-o bântuie! Chiar că nu se află pe pământ suflet mai stricat ca al ei! Câţi oameni omorâţi cu chiar mâna ei! Câte fărădelegi săvârşite asupra ibovnicilor ei fără de număr! încât tare mă minunez că te mai văd încă întreg şi teafăr, după atâta vreme de când o cunoşti!           La vorbele acestea ale copilei, mă cuprinse o uluială până peste margini şi spusei:           — O, stăpână a mea, ai putea să mă lămureşti cum ai ajuns să o cunoşti pe acea fată şi toate amănuntele acestea e care eu habar nu am?           Ea răspunse:           — O cunosc atâta de bine pe cât îşi cunoaşte Ursita hotărârile sale şi năpastele pe care le tăinuieşte! Caci până a-ţi da vreo lămurire în privinţa sa, vreau să aflu din gura ta istorisirea întâmplării tale cu ea. Căci, încă o dată, sunt uimită cu totul de a te vedea ieşit viu din mâinile ei.           Eu atunci îi povestii fetişcanei tot ce mi se întâmplase cu iubita mea din grădină şi cu sărmana Aziza, fiica unchiului meu; iar ea, la numele de Aziza, se mili până peste măsură de chinurile ei şi până ce ajunse s-o plângă cu lacrimi fierbinţi; şi, în semn de deznădejde fără de leac, îşi plesni palmele una de alta şi îmi spuse:           — Allah să te aline cu milele sale, o, Aziz! Acuma văd limpede că nu îţi datorezi scăparea din mâinile fetei Dafilei-Vicleana decât ajutorului bietei Aziza! Iar acuma, când ai pierdut-o, fereşte-te de tertipurile marghiolitei… Caci nu îmi este îngăduit să-ţi dezvăluiesc mai mult: ne leagă o taină!           Eu spusei:           — Da, hotărât! toate acestea mi s-au întâmplat cu Aziza!           Ea spuse:           — Ah, chiar că astăzi nu se mai află femei atâta de minunate ca Aziza!           Eu spusei:           — Pe deasupra, află că, înainte de a muri, m-a povăţuit să-i spun iubitei mele, cea căreia tu îi zici fata Dalilei, stihurile acestea:           Mai dulce-i moartea şi mai cu priinţă decât amara necredinţă!           De-abia rostii eu stihurile, că ea şi strigă:           — O, Aziz, iacătă chiar vorbele a căror putere te-a mântuit de la o pierzanie neabătută. Vie ori moartă, Aziza veghează mai departe asupra ta! Ci să-i lăsăm pe cei morţi: ei se află în tihna lui Allah. Noi să ne îngrijim de ceasul de faţă: află dar, o, Aziz, că este multă vreme de când dorinţa de a te avea mă stăpâneşte cu totul, noapte şi zi; şi de-abia astăzi am putut într-un sfârşit să pun mâna pe tine. Şi vezi bine că am izbutit!           Eu răspunsei:           — Da, pe Allah!           Ea urmă:           — Da tu eşti tânăr, o, Aziz, şi tu nici habar nu ai de toate tertipurile de care este în stare o bătrână ca maică-mea!           Eu spusei:           — Nu, pe Allah!           Ea urmă:           — Supune-te aşadar ursitei tale, şi lasă-te în voia ei: nu vei avea decât să te mândreşti cu soţia ta, întrucât, încă o dată, nu vreau să mă leg cu tine decât cu senet legiuit dinaintea lui Allah şi a Prorocului său (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!). Şi atunci toate dorinţele ţi se vor împlini, şi cu asupra de măsură: bogăţii, zarpale frumoase pentru hainele tale, turbane uşoare şi fără de pată, toate îţi vor veni fără de nici o osteneală din partea ta; şi niciodată nu am să-ţi îngăduiesc să-ţi dezlegi punga, întrucât în casa mea pâinea este pururea proaspătă şi pocalul plin. Şi, în schimb, nu am a-ţi cere decât numai un lucru, o, Aziz!           Eu spusei:           — Care?           Ea spuse:           — Acela de a face cu mine aidoma ce face cocoşul!           Eu spusei, nedumerit:           — Şi ce face cocoşul?           La vorbele acestea, copila izbucni într-un icnet de râs hohotitor şi atâta de tare de se prăbuşi pe spate; şi începu să ţopăie de veselie, plesnindu-şi mâinile una de alta. Pe urmă îmi spuse:           — Cum adică, tu nu ştii lefteria cocoşului?           Eu spusei:           — Nu, pe Allah! habar nu am de atare meserie! Care este?           Ea spuse:           — Lefteria cocoşului, o, Aziz, este de a mânca, de a bea şi de a călca găinile!           Eu atunci chiar că rămăsei fâstâcit de-a binelea auzind-o că vorbeşte astfel, şi spusei:           — Nu, pe Allah! habar nu aveam că aceasta ar fi o meserie!           Ea răspunse:           — Este cea mai bună, o, Aziz! Cutează, dar! Ridică-te, încinge-ţi mijlocul, întăreşte-ţi vânările apoi ţine-te tare, zdravăn şi trainic!           Şi o strigă pe maică-sa:           — O, mamă, vino repede!           Numaidecât o văzui pe maică-sa că vine, urmată de patru martori obşteşti, ţinând fiecare câte o lumânare aprinsă, şi păşiră înainte, după salamalecurile îndătinate, şi şezură jos roată.           Atunci copila se grăbi, cumu-i datul, să-şi tragă iaşmacul peste faţă şi să se învăluiască în izar. Iar martorii deteră ghes să scrie senetul; şi, mărinimoasă, binevoi a mărturisi că a primit de la mine o zestre de zece mii de dinari pentru toate socotelile trecute ori viitoare; şi se mărturisi ca datornică a mea, pe sufletul ei şi dinaintea lui Allah, cu banii aceştia. Pe urmă le dete plata îndătinată martorilor care, după salamalecuri, plecară pe unde intraseră. Şi maică-sa pieri şi ea la fel.           Atunci rămaserăm singuri amândoi, în sala cea mare cu patru geamlâcuri arcuite.           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută douăzeci şi patra noapte spuse:           Rămaserăm singuri, în sala cea mare cu patru geamlâcuri arcuite.           Atunci copilandra se ridică, şi se dezbrăcă, şi veni la mine, numai cu cămăşuţa cea subţire pe ea. Şi ce cămaşă! Oh, horboţelile! Mai purta încă şi şalvarii cei străvezii; da se grăbi a-i face să lunece şi, luându-mă de mână, mă duse în fundul iatacului, unde se prăbuşi împreună cu mine pe patul cel mare de aur şi, gâfâind, îmi spuse:           — Acuma ne este îngăduit. Nu este nimic de ruşine în ceea ce este legiuit!           Şi se întinse, mlădie, şi mă strânse cu totul la ea; pe urmă gemu adânc şi apoi se cuprinse ba de o înfiorare şi ba de o marghioleală ispitită; şi, la urmă, îşi sumese cămaşa până sus.           Eu atunci nu mai putui să-mi înfrânez lungile-mi jinduri, şi, după ce-i storşii buzele, în vreme ce ea se topea, şi se desfira, şi bătea din pleoape, o străpunsei dintr-o parte până în cealaltă. Şi mă încredinţai astfel de temeinicia vrăjitoare a spusei poetului:           Copila cămăşuţa-şi scoase şi-atunci putui sui cu drag privirile-mi nesăţioase spre povârnitul ei huceag!           Înfiorat, văzui intrarea la fel de mică şi de grea pe cât mi-era în piept răbdarea, Pe cât şi viaţa îmi părea.           Ci cu năprasnică dârzie pătrund şi jumătate-o-nfrâng.           Ea, pâlpâind ca o făclie, Oftează şi suspină-adânc.           O-ntreb atunci: „Vrei să-mi spui, poate, După ce plângi?” Ea-mi dă răspuns: „După cealaltă jumătate, Lumină care m-ai pătruns!”           Într-adevăr, odată lucrul săvârşit pentru întâia oară, îmi spuse:           — Fă precum ţi-e pofta, sunt roaba ta supusă. Hai! vino! ia-mi-o şi dă-mi-o! toată! Ori altfel! Pe viaţa mea şi-a ta! dă-mi-o până nu mă junghii cu mâna mea şi să-mi potolesc lăuntrurile!           Şi n-ar mai fi contenit suspinele şi gemetele, în văpaia săruturilor, a icnetelor, a zbuciumărilor şi a zbânţuirilor înnădite, dacă ţipetele noastre n-ar fi umplut casa şi n-ar fi tulburat toată uliţa. După care dormirăm până dimineaţa.           Atunci, cum mă găteam să plec, ea veni la mine cu un râs telpiz şi îmi spuse:           — Unde te duci? Ori tu crezi, aşa, că uşa de ieşire este tot atâta de larg deschisă ca şi uşa de intrare? Aziz, vino-ţi în minţi, Aziz copile! Şi mai cu seamă nu mă lua drept fata Dalilei-Vicleana! Ei, da! Grăbeşte a te lepăda de atare gând de ocară, Aziz! Sau tu uiţi că îmi eşti legat în chip legiuit prin căsătorie cu senet, precum cere Sunnaua? Dacă eşti beat, Aziz, dezbată-te! Şi vino-ţi în minţi! Priveşte: uşa de la casa în care ne aflăm nu se deschide decât o dată pe an şi numai pentru o zi. Scoală-te, de altminteri, şi du-te să te încredinţezi de spusele mele!           Eu atunci, speriat, mă ridicai şi mă dusei la uşa cea mare; şi, încercând-o, văzui că era zăvorâtă, înţepenită, încuiată şi astupată pe deplin. Şi mă întorsei la copilă şi îi spusei că într-adevăr lucrul era întocmai. Ea zâmbi, înveselită, şi îmi spuse:           — Aziz, să ştii că aici avem din belşug făină, seminţe, poame proaspete şi uscate, rodii cu coaja uscată, unt, zahăr, zumaricale, oi, pui şi alte lucruri asemenea, cât să ne ajungă vreme de câţiva ani buni. Pe deasupra, sunt acuma tot atâta de încredinţată de şederea ta aici, cu mine, vreme de un an, pe cât sunt de faptul că toate acestea se află aici! Aşa că alină-te şi lasă chipul şi înfăţişarea aceea poncişe!           Eu atunci suspinai:           — Nu se află ajutor şi putere decât întru Allah!           Ea spuse:           — Da de ce te plângi, nătărăule? Şi ce ai de suspini, de vreme ce mi-ai dat dovezile despre iscusinţa ta în meseria de cocoş despre care chiar ieri am chibzuit!           Şi începu să râdă. Şi începui şi eu să râd. Şi nu mai putui atunci decât să-i dau ascultare şi să mă supun cheremurilor ei.           Aşa că rămăsei în casa aceea să-mi îndeplinesc meseria de cocoş, de a mânca, a bea şi a mă drăgosti tare, dârz şi mereu, de-a lungul unui an întreg de douăsprezece luni. Încât, la capătul anului, fetişcana fusese bine mulţumită şi năştea un copil. Şi numai atunci, pentru întâia oară, auzii scârţâitul porţii care ţipa din ţâţânile ei. Iar în sufletul meu scosei un „Ya Allah!” adânc, de uşurare.           Când poarta se deschise, văzui că intră o grămadă de slugi şi de hamali care veneau încărcaţi cu merinde proaspete pentru anul următor: poveri întregi de zumaricale, de făină, de zahăr şi de alte bunătăţuri de soiul acesta. Eu atunci sării şi detei să-mi iau drumul cât mai iute spre uliţă şi spre slobozenie. Caci ea mă apucă de poala caftanului şi îmi spuse:           — Aziz, nemulţumitorule Aziz, aşteaptă măcar până diseară, vremea chiar când ai intrat în casa mea acum un an!           Iar eu binevoii să mai rabd. Da de cum veni seara, mă sculai şi pornii către poartă. Ea atunci mă însoţi până în prag şi nu mă lăsă să plec decât după ce mă puse să jur că am să mă întorc la ea până ce poarta nu va fi încuiată iarăşi dimineaţa. Şi-aşa că nu mai aveam cum să nu mă supun, întrucât îi juruisem pe Paloşul Prorocului (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!), pe Sfânta Carte şi pe Pravila Despărţaniei! Ieşii aşadar într-un sfârşit şi mă îndreptai grabnic spre casa părinţilor mei, dar trecând pe la grădina iubitei mele, cea căreia noua mea soţie îi zicea fata Dalilei-Vicleana. Şi, spre minunarea mea cea mare, văzui că grădina era deschisă ca de obicei şi, în fundul tufărişurilor, sta felinarul aprins.           Atunci mă simţii tulburat amarnic, ba chiar mânios de-a binelea; şi îmi zisei în sufletul meu…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută douăzeci şi cincea noapte spuse:           Atunci mă simţii tulburat amarnic, ba chiar mânios de-a binelea; şi îmi zisei în sufletul meu: „Iacătă că a şi trecut un an de când lipsesc de aici; şi sosesc pe neaşteptate şi găsesc totul ca şi în trecut! Ei bine, Azize, ţi se cade ca, până a te duce s-o vezi pe maică-ta, care pesemne că te plânge ca pe un mort, să afli ce s-a întâmplat cu iubita ta de demult. Cine ştie ce a mai putut să se petreacă de atâta vreme!” începui numaidecât să merg repede-repede şi, ajungând în sala cu tavan arcuit şi cu boltă de abanos şi de fildeş, intrai repede înlăuntru. Şi o găsii pe chiar iubita mea şezând ghemuită, cu capul plecat pe genunchi, şi cu o mână pe unul din obraji; şi cât se schimbase! Ochii îi erau uzi de lacrimi, iar chipu-i era tare trist! Şi deodată mă văzu dinaintea ei. Şi tresări, pe urmă încercă să se ridice, dar se prăbuşi îndărăt de tulburare. Într-un sfârşit, izbuti să vorbească, şi îmi spuse cu glas sugrumat:           — Mărire lui Allah că te-a adus, o, Aziz!           Or eu, faţă de toată bucuria aceea neştiutoare de necredinţele mele, chiar că rămăsei peste poate de fâstâcit şi îmi plecai capul; şi nu zăbovii a păşi către iubita mea şi, îmbrăţişând-o, îi spusei:           — Cum de ai putut să ghiceşti că voi veni în seara aceasta?           Ea răspunse:           — Pe Allah! habar nu aveam de venirea ta. Da, de un an încoace, în fiecare noapte te aştept mereu aici, şi plâng singurică şi mă mistui. Iată cum m-am schimbat de veghi şi de nesomn. Şi stau şi te aştept aşa din ziua când ţi-am dăruit caftanul cel nou de mătase şi când te-am pus să-mi făgăduieşti că te vei întoarce. Ah, spune-mi, Aziz, care pricină te-a ţinut atâta vreme departe de mine?           Atunci, o, beizade Diadem, de bună-credinţă, îi istorisii cu deamănuntul toată păţania mea şi însurătoarea cu copilandra cea cu coapse frumoase. Pe urmă îi spusei:           — De altminteri, trebuie să te prevestesc că nu am decât numai noaptea aceasta de petrecut cu tine, întrucât până la ziuă trebuie să fiu îndărăt la soţia mea, care m-a pus să mă juruiesc pe cele trei lucruri sfinte!           Când auzi că sunt însurat, fetişcana păli, pe urmă rămase înmărmurită de mânie; şi, într-un sfârşit, izbuti să strige:           — Ticălosule! eu am fost cea dintâi cu care te-ai petrecut, şi nu îmi dăruieşti nici măcar o noapte întreagă? Şi nici mamei tale măcar? Îţi închipuieşti oare că şi eu sunt tot atâta de dăruită cu harul răbdării ca minunata de Aziza – aib-o Allah întru mila sa! – şi socoţi că şi eu am să mă las să mor de jale din pricina necredinţelor tale? A, vicleanule Aziz! acuma nimeni nu te mai scapă din mâinile mele. Şi nu mai am nici un temei să te cruţ, pe tine, care acuma ai o soţie şi un copil. Întrucât mie îmi este silă de bărbaţii însuraţi; şi nu mă desfăt decât cu cei neînsuraţi! Pe Allah! de-acuma nu mai mă poţi sluji; nu mai eşti al meu! şi nu vreau să fii nici al alteia! Aşteaptă oleacă!           La vorbele acestea, rostite cu un tâlc cumplit, pe când ochii ei mă şi străpungeau, fusei cuprins de o oarecare îngrijorare faţă de ceea ce avea să urmeze. Căci deodată, şi până ca eu să fi avut vreme de chibzuit, zece roabe tinere, mai voinice ca nişte arapi, tăbărâră pe mine şi mă ţintuiră locului. Atunci ea se sculă şi luă un jungher înfricoşător şi îmi spuse:           — Avem să te înjunghiem cum se înjunghie ţapii prea gonaci! Şi astfel am să mă răzbun, şi am s-o răzbun totodată şi pe biata Aziza, pe care ai făcut-o să-i plesnească fierea de jalea înăbuşită! Aziz, vei muri, fă-ţi mărturia de credinţă!           Şi, spunându-mi vorbele acestea, îşi puse un genunchi pe fruntea mea, în vreme ce roabele nu îmi îngăduiau nici măcar să răsuflu. Încât nu mai avusei nici o îndoială în privinţa morţii mele, mai ales…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută douăzeci şi şasea noapte spuse:           Încât nu mai avusei nici o îndoială în privinţa morţii mele, mai ales când văzui ce făceau roabele cu făptura mea. Întrucât două dintre ele se aşezară pe pântecele meu, două mă ţineau de picioare şi altele două mi se aşezară pe genunchi. Atunci ea însăşi se ridică şi, ajutată de alte două roabe, începu să-mi tragă pe tălpile picioarelor un potop de lovituri cu varga, de leşinai de durere. Atunci pesemne că au contenit o vreme, întrucât mi-am venit în fire şi strigai:           — Vă cer de-o mie de ori mai bine moartea decât schingiuirile astea!           Ea atunci, ca spre a-mi face hatârul, luă iarăşi jungherul cel înfricoşător şi şi-l ascuţi pe papuc şi le spuse roabelor:           — Întindeţi-i pielea de pe gât!           În chiar clipita aceea, Allah mă îndemnă să-mi aduc aminte deodată stihurile din urmă ale Azizei şi strigai:           Mai dulce-i moartea şi mai cu priinţă decât amara necredinţă!           La vorbele acestea, fata scoase un ţipăt mare de tulburare, pe urmă oftă:           — Aibă milă Allah de sufletul tău, o, Aziza! L-ai scăpat de la o moarte fără de mântuire pe fiul unchiului tău!           După care se uită la mine şi îmi spuse:           — Da în ce te priveşte pe tine, care astfel îţi datorezi mântuirea spuselor Azizei, să nu te socoţi cumva plătit cu atâta; că mi se cade neabătut să mă răzbun pe tine şi pe lepădătura cea dezmăţată care te-a ţinut departe de mine; şi pentru acest îndoit ţel am să mă slujesc de mijlocul cel cuvenit, că alt mijloc nu este! Hei, voi!           Şi hăindu-şi astfel roabele, le spuse:           — Apăsaţi-l bine şi nu-i daţi chip să se mişte şi legaţi-i picioarele vârtos.           Şi lucrul fu îndeplinit pe dată. Ea atunci se ridică şi se duse să încingă la foc o tigaie de aramă roşie în care puse nişte ulei şi nişte brânză moale; şi aşteptă să se topească brânza în uleiul clocotit, spre a se întoarce la mine, care eram întins pe jos şi ţinut de roabe. Se apropie, şi se aplecă, şi mă desfăcu la şalvari; atunci, la atingerea aceea, o înfiorare mare mă străbătu în valuri de spaimă şi de ruşine: pricepeam ce avea să se petreacă. Aşa că, după ce îmi dezveli vântrele, îmi apucă ouşoarele şi, cu o sfoară ceruită, mi le prinse, chiar de la rădăcină, într-un ochete; pe urmă dete cele două capete ale sforii la două roabe, cărora le porunci să tragă cu tărie, pe când ea însăşi, cu un brici de bărbier în mână, dintr-o zvâcnitură piezişă, îmi seceră bărbăţia, pe care şi-o vroise numai a ei.           Judecă, beizade Diadem, dacă durerea şi deznădejdea nu mă făcură să leşin. Tot ce ştiu, după acestea, este că, atunci când mă trezii din leşin, mă văzui cu vântrele la fel de neted precum cel al unei femei; iar roabele îmi turnau de zor peste rană uleiul clocotit cu brânza topită, care nu zăbovi a-mi opri curgerea sângelui. Pe urmă, când isprăviră, fetişcana veni la mine, îmi dete un pahar de sorbet ca să-mi sting setea şi îmi spuse cu un glas batjocoritor:           — Întoarce-te acuma acolo de unde ai venit! Nu îmi mai eşti nimic, şi nu mai poţi să-mi slujeşti în nici un fel, întrucât singurul lucru de care aveam trebuinţă l-am luat! Şi dorinţa mea s-a potolit!           Şi mă împinse cu piciorul şi mă alungă din casa ei, spunându-mi:           — Socoteşte-te norocos că încă mai poţi să-ţi simţi capul pe umeri!           Atunci, cu mare durere, mă târâi până la casa tinerei mele soţii, păşind încet-încet; şi, ajuns la poarta pe care o găsii deschisă, intrai pe furiş şi mă dusei să cad grămadă pe pernele din sala cea mare. Numaidecât veni în fugă soţia mea care, văzându-mă galben de tot, mă cercetă cu luare-aminte şi mă sili să-i istorisesc păţania şi să-i arăt trupul meu schilodit. Dar nu mai putui să îndur a mă vedea aşa şi mă prăbuşii iarăşi leşinat.           Când mă trezii din leşin, mă văzui întins în uliţă, la pragul porţii; întrucât şi soţia mea, văzându-mă că sunt ca o femeie, mă aruncase afară din casa ei.           Atunci, într-o stare nevolnică, mă ridicai şi mă târâi spre casa mea, unde mă dusei să mă arunc în braţele mamei mele, care de multă vreme mă bocea şi nu ştia pe ce meleaguri mă rătăcisem. Mă primi cu hohote de plâns şi mă văzu într-o stare de gălbeneală şi de slăbiciune…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Da când fu cea de a o sută douăzeci şi şaptea noapte spuse:           Mă primi cu hohote de plâns şi mă văzu într-o stare de gălbeneală şi de slăbiciune până peste poate, şi plânse şi mai tare. Iar eu, la rândul meu, îmi adusei aminte de biata şi dulcea mea Aziza, cea moartă de mâhnire, fără o vorbă de dojană; şi, pentru întâia oară, îmi păru rău după ea şi vărsai lacrimi de deznădejde şi de căinţă. Pe urmă, când mă mai potolii oleacă, maică-mea îmi spuse, cu ochii plini de lacrimi:           — Bietul meu copil, nenorocirile s-au încuibat în casa noastră; trebuie să-ţi dau de ştire despre lucrul cel mai rău: tatăl tău a murit!           La ştirea aceea, hohotele mă înşfăcară de beregăţi şi rămăsei ţeapăn, pe urmă căzui cu faţa la pământ şi şezui toată noaptea aşa.           Dimineaţa, maică-mea mă sili să mă ridic şi şezu jos lângă mine; ci rămăsei ţintuit locului, uitându-mă la ungherul în care avea obiceiul să şadă biata Aziza, iar lacrimile curgeau în tăcere pe obrajii mei; şi maică-mea îmi spuse:           — Ah, fiul meu, iacătă-s zece zile de când sunt singură în casa goală de stăpânul ei, zece zile de când tatăl tău a murit întru îndurarea lui Allah!           Eu spusei:           — O, mamă, lasă asta! Acuma sunt plin cu totul numai de gândul la biata Aziza; şi nu sunt în stare să-mi închin durerea la alte amintiri afară de ea. Ah, biată Aziza, tu cea atâta de părăsită de mine, tu, cea care mă iubeai cu adevărat, iartă-i nevolnicului care te-a chinuit, acuma când este pedepsit, şi cu asupra de măsură, pentru greşelile şi necredinţele lui!           Or, maică-mea băgase de seamă întinderea şi adevărul durerii mele, dar tăcea; dintru-ntâi, se apucă să-mi oblojească rănile şi să-mi aducă cele cu care să-mi capăt îndărăt puterile. Apoi, după ce îmi dete îngrijirile acestea, urmă a mă potopi cu dovezile ei de dragoste şi a veghea lângă mine, spunându-mi:           — Allah ne-a binecuvântat, copilul meu, că nu ţi-a fost dat să pătimeşti rele şi mai mari, şi că ai scăpat cu viaţă!           Şi tot aşa, până ce mă întremai de-a binelea, da rămânând tot bolnav în sufletul şi în amintirile mele. Maică-mea atunci, într-o zi, după ce mâncarăm, veni şi şezu jos lângă mine şi îmi spuse cu glas pătruns:           — Fiul meu, socot că pentru mine a venit ceasul să-ţi dau semnul de rămas-bun pe care l-a încredinţat pentru tine biata Aziza: înainte de a muri, mi-a cerut stăruitor să nu ţi-l dau decât atunci când am să văd la tine dovezi temeinice de jale după ea şi când am să mă încredinţez că te-ai smuls pe deplin din iţele nelegiuite în care erai prins!           Pe urmă deschise un cufăr şi scoase din el o legătură, pe care o desfăcu, spre a da la iveală zarpaua scumpă pe care era chindisită cea de a doua gazela pe care o ai dinaintea ochilor tăi, beizade Diadem! Şi vezi stihurile acelea care se înlănţuiesc pe marginile ei:           Cu-amarnic dor de tine eu inima-mi umplui, Ci tu cu nepăsare mă frângi şi mă striveşti.           Veghindu-te, de tine mi-s ochii nesătui, Dar tu, dormind, cu visul spre alte zări porneşti.           Ah, inima-mi încearcă urechii tale reci să-i tot aducâ-aminte ce chinuri mă înving.           Caci tu pe căi străine de dragostea mea pleci, Când sufletu-mi şi ochii de dorul tău se sting.           Vă rog, surori, pe slava şi mila celui sfânt!           Când n-oi mai fi, să-mi scrieţi pe piatra de mormânt: „O, călător, pe drumul cerescului Părinte, Opreşte-te o clipă tăcut şi ia aminte:           Aci sub lut, în tihna acestei cripte sfinte, Se odihneşte-o roabă a dragostei, cuminte!”           Eu atunci, doamne, la citirea stihurilor, plânsei lacrimi îmbelşugate şi mă plesnii peste obraji de durere şi, desfăşurând zarpaua, căzu din ea o foaie de hârtie pe care erau înşiruite de chiar mâna Azizei rândurile acestea…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută douăzeci şi opta noapte spuse:           Desfăşurând zarpaua, căzu din ea o foaie de hârtie pe care erau înşiruite de chiar mâna Azizei rândurile acestea: „O, verişorul meu mult iubit, să ştii bine că mi-ai fost mai drag şi mai scump decât chiar sângele şi decât chiar viaţa mea. Încât şi după moartea mea am să mă rog mai departe lui Allah să te ajute să propăşeşti şi să izbândeşti în toate câte vei fi râvnit. Ştiu că multe nenorociri te vor lovi din pricina fetei Dalilei-Vicleana! Să-ţi slujească de învăţătură, şi ajute-ţi să smulgi din inima ta dragostea nelegiuită după femei viclene şi să înveţi a nu te mai împătimi de ele! Şi binecuvântat fie Allah carele m-a luat la sine din vreme, ca să nu mă văd silită a fi martorul chinuit al suferinţelor tale.           Te rog să păstrezi, pe Allah! Amintirea aceasta de bun-rămas, zarpaua aceasta pe care se află cusută gazela. Ea mi-a ţinut tovărăşie în ceasurile când tu lipseai. Mi-a fost trimisa de o fiică de sultan, Sett-Donia, domniţa din Insulele Camforului şi Cleştarului.           Când vei fi covârşit de nenorociri, să te duci s-o cauţi pe domniţa Donia, în împărăţia părintelui ei, care se află în Insulele Camforului şi Cleştarului. Caci, o, Aziz, să ştii că frumuseţea şi nurii fără de pereche ai acelei domniţe nu sunt meniţi ţie. Aşa că să nu te aprinzi de dragoste după ea; întrucât ea nu va fi pentru tine decât temeiul ce te va izbăvi din mâhnirile tale şi va pune capăt zbuciumului din sufletul tău.           Uassalam, o, Aziz!”           La citirea scrisorii Azizei, o, beizade Diadem, mă cuprinse un val de duioşie încă şi mai tulburător şi plânsei toate lacrimile orbilor, iar maică-mea plânse şi ea cu mine, şi tot aşa până la căderea nopţii. Şi rămăsei în starea aceea de mâhnire mohorâtă, fără a mă putea vindeca de ea, de-a lungul unui an întreg.           De-abia atunci gândii la plecare, spre a mă duce s-o caut pe Donia, în Insulele Camforului şi Cleştarului. Iar maică-mea mă îndemna întruna să plec, spunându-mi:           — Călătoria, copilul meu, te va linişti şi îţi va risipi mâhnirile. Şi tocmai se află în cetatea noastră o caravană de negustori care se găteşte de plecare; lipeşte-te de ea, cumpără de aici mărfuri şi du-te! Pe urmă, peste trei ani, ai să te întorci tot cu caravana aceea. Şi vei fi uitat toată jalea care îţi apasă sufletul! Iar eu am să fiu fericită atunci văzându-te cu pieptul uşurat iarăşi!           Aşa că făcui ceea ce îmi spuse maică-mea, şi, cumpărând nişte mărfuri de preţ, mă alăturai caravanei şi pornii să călătoresc cu ea peste tot, da fără să am îndrăzneala a-mi arăta marfa ca soţii mei. Dimpotrivă; în fiecare zi mă aşezam deoparte şi luam zarpaua, amintirea de la Aziza, şi o întindeam dinaintea mea, şi mă uitam la ea îndelung şi plângând. Şi starea aceasta ţinu aşa până ce, după un an de drumeţit, ajunserăm la hotarele împărăţiei peste care domnea tatăl domniţei Donia. Erau cele şapte Insule ale Camforului şi Cleştarului.           Or, sultanul acelor pământuri, o, beizade Diadem, se numeşte sultanul Şahraman. Şi chiar el, într-adevăr, era părintele acelei Sett-Donia, cea care ştia să coase cu atâta măiestrie gazelele cu pricina pe zarpalele de mătase pe care le trimitea prietenelor ei.           Caci eu, ajungând la împărăţia sa, cugetai: „O, Aziz, sărmane schilod, la ce îţi mai pot sluji de-acuma domniţele şi toate fetişcanele pământului, o, Aziz, cel ajuns tot atâta de neted ca vântrele unei femei!”           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi se opri din vorbele îngăduite.           Dar când fu cea de a o suta douăzeci şi noua noapte spuse: „… La ce îţi mai pot sluji de-acuma domniţele şi toate fetişcanele pământului, o, Aziz, cel ajuns tot atâta de neted ca vântrele unei femei!”           Da până la urmă, aducându-mi aminte de spusele Azizei, tot mă hotărâi să purced la cercetările de trebuinţă şi să caut îndrumările care puteau să-mi fie de folos spre a răzbate s-o văd pe fata sultanului. Caci toate strădaniile mele se dovediră zadarnice; şi nimeni nu ştiu să-mi arate calea pe care o căutam. Şi începusem să deznădăjduiesc cu totul, când, într-o zi, cum mă preumblam prin grădinile ce înconjură cetatea şi tocmai ieşeam din una ca să intru în alta, şi încercam, la priveliştea verdeţei, să-mi uit necazurile, ajunsei la poarta unei grădini cu pomi falnici care numai şi cu înfăţişarea lor alinau sufletul îndurerat. Iar pe podina de la intrare şedea paznicul cel bătrân al grădinii, un preacinstit şeic cu chip blajin, unul dintre aceia pe faţa cărora este întipărită binecuvântarea. Atunci păşii înspre el şi, după salamalecurile îndătinate, îi spusei:           — O, şeicule, a cui este grădina aceasta?           El spuse:           — A fetei sultanului, Sett-Donia! Poţi chiar, o, flăcău frumos, să intri să te preumbli un pic şi să deguşti mireasma florilor şi a ierburilor!           Eu îi spusei:           — Cum să-ţi mulţumesc? Caci nu ai putea să-mi îngăduieşti, o, şeicule, să aştept, de după vreo tufă de flori, sosirea fetei sultanului, doar ca să-mi bucur vederea numai cu o privire pe care să i-o arunc pe sub pleoape?           El spuse:           — Pe Allah! asta nu!           Atunci eu suspinai tare greu; iar el se uită la mine cu duioşie; apoi mă luă de mână şi intră cu mine în grădină.           Şi pornirăm să mergem aşa alături; şi mă duse într-un loc vrăjitor, adumbrit de frunze reavăne; şi culese nişte poame, cele mai coapte şi mai dulci, şi mi le dete spunându-mi:           — Răcoreşte-te! Numai domniţa Donia le ştie gustul!           Pe urmă îmi spuse:           — Şezi jos! Am să mă întorc!           Şi mă lăsă singur o vreme, spre a se întoarce aducând un miel fript, şi mă pofti să mănânc împreună cu el; şi îmi tăia bucăţile cele mai alese şi mi le întindea cu o bucurie peste poate. Iar eu eram tare nedumerit de bunătatea lui şi nu ştiam cum să-i mulţumesc.           Or, pe când şedeam aşa mâncând şi tăifăsuind prieteneşte, auzirăm poarta grădinii cum se deschide cântând. Atunci şeicul paznic îmi spuse zorit:           — Repede! Ridică-te şi piteşte-te în tufa aceea. Şi ia seama să nu te clinteşti!           Şi grăbii să-i dau ascultare.           De-abia mă aciuasem eu în ascunziş, că şi văzui în poarta întredeschisă a grădinii cum se iveşte capul unui hadâmb arap care întreabă cu glas tare:           — O, şeicule paznic, este cineva pe aici? Domniţa Donia soseşte!           El răspunse:           — O, ceauşule de sarai, nu am pe nimeni în grădină!           Şi sări să dea fuga şi să deschidă poarta larg. Atunci, doamne, văzui cum intră pe poartă Sett-Donia, şi gândii că chiar luna coborâse pe pământ. Şi era atâta de frumoasă că rămăsei ţintuit locului, năucit, înmărmurit, mort. Şi o urmam cu privirea, fără a putea să scot o suflare, în pofida pojarului ce mă ardea să-i vorbesc; şi şezui înlemnit în ascunzişul meu, toată vremea cât domniţa îşi făcu preumblarea, întocmai precum însetatul din pustie care se prăbuşeşte la capătul puterilor pe malul lacului, fără a putea să se mai târască până la apa vioară.           Pricepui atunci, doamne, că nici domniţa Donia, nici oricare altă femeie nu mai puteau de-aci înainte să mai pată ceva cu femeia care eram eu acuma.           Aşteptai, aşadar, ca Sett-Donia să plece, spre a-mi lua bun-rămas de la şeicul paznic; şi zorii să mă întorc la caravana de negustori, spunându-mi: „O, Aziz, ce ai ajuns, Aziz? O vântre netedă care nu mai e în stare să subjuge nici o îndrăgostită! Hai, întoarce-te la sărmana ta maică, să mori liniştit în casa văduvită de stăpânul ei! Că viaţa pentru tine de aci înainte nu mai are nici un rost!” Şi în pofida tuturor ostenelilor călătoriei pe care o făcusem spre a ajunge în împărăţia aceea, deznădejdea mea fu atâta de mare, încât nu mai râvnii să pun în fapt îndemnurile Azizei, care mă încredinţase că neabătut domniţa Donia avea să fie pentru mine un temei de noroc.           Plecai aşadar cu caravana spre a mă întoarce în ţara mea. Şi aşa ajunsei pe pământurile acestea care se află sub puterea sultanului Soleiman-Şah, părintele tău, o, beizade Diadem!           Şi-aceasta-i povestea mea!           După ce crăişorul Diadem ascultă povestea minunată a lui Aziz şi…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.                                                                           SFÂRŞIT

Craiul cu pricina avea un fecior tare împătimit de vânătoare şi de goana de-a călare după vânat; şi mai avea şi un vizir. Craiul acela îi poruncise vizirului să fie lângă fiul său peste tot pe unde s-o duce. Într-o zi ca toate zilele, coconul plecă la vânătoare şi în goana de-a călare după vânat, şi cu el plecă şi vizirul tatălui său. Şi merseră amândoi până ce nimeriră peste o fiară cumplită. Şi vizirul îi zise beizadelei:           — E a ta! Sari după fiara asta cruntă şi ţine-i urma!           Iar coconul domnesc goni pe urma fiarei până ce o pierdu din ochi. Şi pe dată fiara se mistui în pustie. Iar coconul rămase năuc şi nu mai ştia încotro s-o ia, când iacătă că zări în susul drumului o copilă care plângea. Coconul o întrebă:           — Cine eşti tu?           Ea răspunse:           — Sunt fiica unui sultan dintre sultanii de la Ind. Pe când drumeţeam prin pustie cu caravana, m-a potopit somnul şi am căzut de pe cal, fară să-mi dau seama. Şi m-am pomenit părăsită, singură-singurică şi tare buimacă!           Dacă auzi vorbele fetei, coconul fu cuprins de milă şi o luă pe spinarea calului, o puse la spatele şeii şi plecă. Iar când treceau pe lângă nişte năruituri, copila îi zise:           — O, stăpâne al meu, aş vrea să cobor pentru o nevoie!           Atunci el o coborî lângă năruituri; apoi, văzând că ea zăboveşte prea mult şi că se dovedea prea târomelnică, se duse după ea, fară ca ea să-l simtă; or, fata era o ghulă! 39 Şi le spunea copiilor ei:           — O, copiii mei, astăzi v-am adus un băietan bine rotunjit!           Iar ei îi ziseră:           — Oh! Adu-ni-l, o, maică a noastră, ca să-l înfulecăm în pântecele noastre!           Când le auzi vorbele, coconul domnesc nu mai avu nici o îndoială în ce priveşte moartea lui; şi vinele i se zbătură, şi fu cuprins de spaimă pentru viaţa lui, şi se întoarse. Când ghula ieşi afară, îl văzu că era speriat rău de tot şi că tremură, şi îi zise:           — Ce ai de eşti speriat?           El răspunse:           — Am un vrăjmaş, de care mi-e frică!           Şi ghula îi zise:           — Au nu mi-ai spus tu aşa: „sunt un cocon domnesc? …”           El răspunse:           — Da, într-adevăr.           Ea îi spuse:           — Atunci de ce nu-i dai nişte bani vrăjmaşului tău, spre a-l potoli?           El răspunse:           — O, nu se potoleşte cu bani, că nu se potoleşte decât cu sufletul meu! Or, tare mi-e frică de el, şi sunt pradă împilării!           Ea zise:           — Dacă eşti împilat, precum mărturiseşti, nu ai decât să ceri ajutorul lui Allah împotriva vrăjmaşului tău; iar El are să te izbăvească de răutăţile vrăjmaşului şi de răutăţile tuturor acelora de care ţi-e frică!           Atunci coconul domnesc ridică fruntea spre cer şi zise:           — O, Tu, cel carele răspunzi împilatului care ţi se roagă, şi îi dezvălui răul, fă-mă să biruiesc asupra neprietenului meu, căci tu ai putere peste toate câte le vrei!           Când auzi rugăciunea, ghula pieri. Iar coconul se întoarse la tatăl său craiul şi istorisi îndemnul cel rău al vizirului! Şi sultanul porunci moartea vizirului!           Apoi vizirul împăratului Iunan urmă cu spusele acestea:           — Tot aşa şi cu tine, o, Măria Ta: dacă ai să te încrezi în vraciul acesta, are să te facă să mori de cea mai rea dintre morţi. Şi, măcar că l-ai potopit cu hatâruri şi ţi l-ai făcut prieten de inimă, el tot îţi pregăteşte moartea. Au tu nu vezi pentru ce te-a scăpat de boală pe dinafara trupului cu un lucru pe care l-ai ţinut în mână? Şi nu socoţi că a făcut-o numai ca să-ţi pricinuiască pieirea cu alt lucru pe care să ţi-l dea să-l ţii tot aşa?           Atunci împăratul Iunan zise:           — Drept spui! Să se facă după îndemnul tău, o, vizire de bun sfat. Întrucât este tare cu putinţă ca vraciul să fi fost venit ca o iscoadă furişată spre a-mi pricinui pierzarea. Întrucât, dacă m-a izbăvit cu un lucru pe care l-am ţinut în mână, poate prea bine să mă şi piardă, de pildă cu un lucru pe care m-ar pune să-l miros!           Pe urmă împăratul spuse vizirului său:           — O, vizirule, ce se cuvine să facem cu el?           Iar vizirul răspunse:           — Se cuvine să trimitem numaidecât pe cineva să-l cheme; şi, când are să se înfăţişeze aici, se cuvine să-l izbim drept la cerbice; şi ai să-i curmi astfel ticăloşiile şi ai să te scapi de el, şi ai să fii liniştit. Vicleneşte-l, dară, până a nu te vicleni el!           Iar împăratul Iunan zise:           — Drept spui, o, vizirule!           Pe urmă împăratul trimise să fie chemat doctorul, care se înfăţişă bucuros, neştiind ce hotărâse îndurătorul. Spune poetul în stihuri:           O, tu, cel speriat de crudă Soartă, Te linişteşte! Nu ştii tu cuvântul Că toată firea – vie fie, moartă -           E-n mâna Celui ce-a zidit pământul?           Căci ce e scris, e scris – şi n-o să ardă Nimic vreodată-n lume legământul!           Iar de ce nu ţi-e scris, de bună seamă Că nu ai pentru ce să-ţi fie teamă.           Şi, Doamne-nalt, pot eu petrece oare O zi să nu slăvesc a Ta-nălţime?           Cui să-i păstrez atâtea daruri rare, Şi glasu-mi de poet, şi-aceste rime?           Tu daruri noi îmi dai., şi fiecare.           Primit din mâna ta, e-n întregime Mult mai frumos decât cel dinainte.           Şi, până să ţi-l cer, mi-l dai, Părinte!           Şi-atunci cum aş putea eu să nu cânt Mărirea Ta şi să nu te slăvesc În sufletu-mi şi-n ochii-a câte sunt?           Ci n-am grumaz să pot – mărturisesc! -           Şi nici atâta har într-un cuvânt, Cât să te cânt şi cât să dovedesc Povara darurilor fără număr, Pe care, Doamne, mi le pui pe umăr!           O, tu, cel necăjit, încredinţează În mâna lui Allah cel înţelept Grijile tale! Sub eterna-i rază, Sufletul tău netemător şi drept Va sta-ntre oameni răi ca sub o pază.           Nu vrerea ta, să ştii, ia lumea-n piept, Ci vrerea-n care-s toate câte-aştepţi A Celui înţelept peste-nţelepţi!           Nu deznădăjdui! Alungă toate Tristeţile şi gândurile-amare!           Oare nu ştii că deznădejdea roade Chiar inima celui mai dârz şi tare?           Deci lasă tot! Un vis de rob nu poate Nimic în faţa Celui veşnic mare.           Tu-n voia sorţii mergi – şi-ai să ai parte De darul fericirii fără moarte!           Când, deci, hakimul Ruian se înfăţişă, Măria Să zise:           — Ştii pentru ce te-am chemat să vii dinaintea mea? Iar doctorul răspunse:           — Nimenea nu cunoaşte necunoscutul, decât numai Allah cel Preaînalt!           Măria Să îi spuse:           — Te-am chemat să vii la moartea ta şi spre a-ţi lua sufletul!           Şi hakimul Ruian, la vorbele acestea, rămase uluit de mirare în cea mai mirată uluire, şi grăi:           — O, Măria Ta, pentru ce să mă ucizi, şi ce greşeală a fost săvârşită de mine?           Şi Măria Să îi răspunse:           — Se zice că eşti o iscoadă şi că ai venit să mă omori. Iar eu vroi să te omor, până a nu mă omorî tu!           Pe urmă strigă la armaş şi îi zise:           — Retează-i gâtul acestui hiclean şi izbăveşte-ne de ticăloşiile lui!           Şi doctorul spuse:           — Cruţă-mă, şi Allah te va cruţa! Şi nu mă omorî, că te va omorî şi pe tine Allah!           Pe urmă se mai rugă iară, cum am făcut şi eu dinaintea ta, o, efritule, fară ca tu să te înduri de mine; ba, dimpotrivă, ai stăruit să-mi vrei moartea.           Apoi împăratul spuse hakimului:           — Nu pot să mai am încredere şi nici să mă mai ştiu liniştit, până nu te voi ucide. Întrucât, dacă m-ai tămăduit cu un lucru pe care l-am ţinut în mână, tare mă socot c-ai să mă ucizi cu vreun lucru pe care ai să mi-l dai să-l miros, ori în alt chip!           Hakimul spuse:           — O, Măria Ta, asta mi-e răsplata? Îmi dai răul pentru binele ce ţi-am făcut?           Ci împăratul zise:           — Este de trebuinţă moartea ta fară de zăbavă!           Când hakimul se încredinţă limpede că împăratul îi vroia moartea fară de izbavă, plânse şi se mohorî din pricina binelui făcut celui ce nu era vrednic de el. Că spune poetul în privinţa aceasta:           Tânăra şi smintita de Maimuna Nu are-n creier nici un pic de minte.           Pe când cinstitul, vrednicu-i părinte Un înţelept râmâne-ntotdeauna.           Priviţi-l cum, în mâna cu-o lumină, Trece pe drum, ferindu-se frumos De praf, de murdării, de orice tină, Ca şi de-alunecuşul păcătos.           După aceea, armaşul păşi înainte, îl legă pe hakim la ochi şi, trăgându-şi spadă, îi zise împăratului:           — Cu îngăduinţa ta!           Şi hakimul plângea mai departe şi îi spunea împăratului:           — Cruţă-mă, şi Allah te va cruţa; şi nu mă omorî, ca să nu te omoare şi pe tine Allah!           Şi îi spuse stihurile poetului:           Zadarnice sunt sfaturile mele.           Doar nătărăii dobândesc crezare.           Eu numai silă-adun şi supărare, Şi râsetele gurilor mişele, Încât, de-oi mai trăi, mă voi feri Să dau vreun sfat. Iar dacă am să mor, Rămâne-voi de pildă celor vii:           Să-şi pună lacăt straşnic gurii lor.           Pe urmă îi spuse Măriei Sale:           — Aceasta mi-e răsplata? Iacătă că te porţi cum a făcut un crocodil!           Atunci Măria Să zise:           — Da care este povestea acelui crocodil?           Şi hakimul zise:           — Of, mi-e peste putinţă să ţi-o istorisesc, câtă vreme mă aflu în starea aceasta. Uf, Allah fie asupră-ţi! Cruţă-mă, şi Allah are să te cruţe!           Pe urmă începu să verse lacrimi gârlă. Atunci câţiva dintre prietenii de inimă ai Măriei Sale se ridicară şi grăiră:           — O, Măria Ta, fă-ne hatârul sângelui acestui hakim, întrucât nu l-am văzut niciodată săvârşind vreo vină împotriva ta; dimpotrivă, l-am văzut cum te-a scăpat de boala care nu se da dusă de doctori şi de învăţaţi!           Împăratul le răspunse:           — Voi habar nu aveţi de temeiul morţii acestui vraci: dacă l-aş cruţa, aş fi pierdut fară de izbavă, întrucât cel ce m-a mântuit de boală, dându-mi să ţin în mână un băţ, ar putea prea bine să mă ucidă, dându-mi să miros cine ştie ce. Or, tare mi-e frică să nu mă omoare, ca să pună mâna pe plată tocmită pentru moartea mea; întrucât pesemne că-i vreo iscoadă care nu a venit aici decât să mă omoare. Aşa că moartea lui este de nevoie. După care nu am a mă mai teme pentru mine!           Atunci hakimul spuse:           — Cruţă-mă, ca să te cruţe şi pe tine Allah, şi nu mă omorî, că Allah te va omorî şi pe tine!           Ci, bre efritule, când hakimul se încredinţă că împăratul avea să-l omoare fară de izbavă, îi spuse:           — O, Măria Ta, dacă moartea mea este chiar de nevoie, îngăduie-mi răspasul de-a coborî până la casa mea, spre a mă scutura de toate lucrurile şi spre a le cere alor mei şi vecinilor să se îngrijească de înmormântarea mea, şi mai cu seamă spre a da în dar cărţile mele de leacuri. Şi-apoi am o carte, care chiar că este temeiul temeiurilor şi minunea minunilor, pe care vreau să ţi-o aduc peşcheş, spre a o păstra cu grijă în dulapul tău.           Atunci împăratul îi spuse hakimului:           — Şi ce carte-i aceea?           El răspunse:           — Cuprinde lucruri de nepreţuit, iar cea mai însemnată dintre tainele pe care le dezvăluie este aceasta: dacă îmi vei tăia capul, să deschizi cartea şi să numeri trei foi, întorcându-le; să citeşti apoi trei rânduri de pe faţa din stânga, şi atunci capul meu tăiat îţi va vorbi şi îţi va răspunde la toate întrebările pe care ai să i le pui!           La vorbele acestea, împăratul se minună până peste marginile minunării şi se înfioră de bucurie şi de tulburare şi grăi:           — O, hakimule! Chiar dacă am să-ţi tai capul, vei vorbi?           El răspunse:           — Da, chiar aşa, o, Măria Ta! Întrucât într-asta-i, cu adevărat, un lucru peste fire.           Atunci împăratul îi îngădui să plece, ci între străji; şi doctorul coborî la casa lui şi îşi isprăvi în ziua aceea treburile, precum şi în ziua următoare. Pe urmă se întoarse la divan, şi tot aşa veniră şi emirii, vizirii, dregătorii, navabii40 şi toţi capii împărăţiei, iar divanul se făcu ca o grădină plină de flori. Atunci vraciul intră în divan şi se opri dinaintea împăratului, ţinând în mâini o carte tare veche şi o cutiuţă de leacuri plină cu un praf. Pe urmă şezu jos şi grăi:           — Să mi se aducă o tavă!           I se aduse o tavă; şi vărsă pe tavă praful şi îl întinse pe faţa ei. Spuse apoi:           — O, Măria Ta! Ia această carte, dar să nu te slujeşti de ea, până a nu-mi vei fi tăiat capul. După ce îl vei fi tăiat, aşază-l pe tava aceasta şi porunceşte să fie apăsat peste praful acesta, spre a opri scurgerea sângelui; pe urmă să deschizi cartea!           Şi împăratul, în graba lui, nici nu-l mai ascultă: luă cartea şi o deschise; şi găsi foile lipite unele de altele. Atunci îşi duse degetul la gură, îl înmuie şi izbuti să desfacă foaia dintâi. Şi făcu tot aşa şi cu cea de a doua şi cu cea de a treia foaie, şi de fiecare dată foile nu se desfăceau decât cu mare anevoinţă. În chipu-acesta, împăratul desfăcu şase foi, încercă să citească, da nu putu să găsească acolo nici un fel de scriitură. Şi grăi:           — O, vraciule, nu se află nimic scris!           Hakimul răspunse:           — Întoarce mai departe în acelaşi chip!           Şi împăratul urmă a întoarce mai departe foile. Şi nici nu se scurseseră bine câteva clipite, că otrava şi începu să curgă prin sângele împăratului, chiar pe clipă şi pe dată; căci cartea era otrăvită. Şi atunci împăratul se prăbuşi, cu zvârcoliri cumplite, şi strigă:           — Otrava curge.           Şi atunci pe loc, hakimul Ruian începu să ticluiască nişte stihuri rostind:           Judecătorii-au judecat, vai mie!           Dar încălcând şi pravili şi dreptate!           Şi totuşi, mare Doamne, nu se poate Dreptate niciodată să nu fie.           La rându-le sunt judecaţi şi ei!           Dac-ar fi fost cinstiţi şi drepţi cândva, Acum judeţul poate i-ar cruţa.           Ci ei au împilat fără temei, Şi-acuma însăşi soarta îi împilă Cu grea osândă, neştiind de milă.           De scârbă şi batjocură-au ajuns.           Şi-i drept! Căci după faptă – şi răsplată!           Temeiul soartei, cât de nepătruns, Tot se-mplineşte-odată şi odată.           Pe când Ruian, hakimul, sfârşea de rostit stihurile, împăratul căzu mort chiar în clipita aceea.           — Or, o, efritule, acuma vezi şi tu că, dacă împăratul Iunan l-ar fi cruţat pe hakimul Ruian, Allah l-ar fi cruţat şi pe el la rându-i. Şi el nu a vrut, şi şi-a hotărât moartea.           Iar tu, o, efritule, dacă ai fi vroit să mă cruţi, te-ar fi cruţat şi pe tine Allah.           În clipita aceasta a povestirii sale, Şeherezada văzu zorii sclipind şi se opri sfioasă. Iar sora ei Doniazada îi zise:           — Ce desfătătoare sunt vorbele tale!           Ea răspunse:           — Da ce sunt astea pe lângă cele ce am să vă istorisesc în noaptea următoare, dacă voi mai fi în viaţă şi dacă sultanul va voi să mă mai cruţe!           Şi îşi petrecură noaptea aceea în bucurie desăvârşită şi în desfătare, până dimineaţa. Pe urmă sultanul se duse la divanul lui. Iar după ce ridică divanul, se întoarse la sarai la ale sale.           Iar când fu cea de a şasea noapte, Şeherezada urmă:           Mi s-a izvodit, o, mult-norocitule sultan, că atunci când pescarul i-a spus efritului: „Dacă m-ai fi cruţat, te-aş fi cruţat şi eu; dar tu nu ai vrut decât moartea mea, iar eu am să te las să mori întemniţat în vasul acesta, şi am să te arunc în mare!” – atunci efritul a strigat şi a zis:           — Allah fie asupră-ţi! O, pescarule, să nu faci aşa! Şi cruţă-mă cu mărinimie, fără a mă certa prea tare pentru fapta mea, căci, dacă eu am fost ucigaş, fii tu binefăcător; iar zicalele vestite spun: „O, tu, cel care faci bine celui ce face rău, iartă toată nelegiuirea răufăcătorului!” Iar tu, o, pescarule, să nu-mi faci cum a făcut Umama cu Atika!           Pescarul zise:           — Şi care-i pătărania lor?           Efritul răspunse:           — Nu este ceasul de povestit, câtă vreme sunt întemniţat; după ce ai să mă scoţi afară, am să-ţi spun pătărania lor!           Pescarul zise:           — A, nu! Trebuie numaidecât să te arunc în mare, fară a-ţi mai rămâne nici un mijloc de ieşire de acolo! Când mă rugam de tine şi când îţi ceream îndurare, tu nu râvneai decât la moartea mea, fară ca eu să fi săvârşit nici o greşeală faţă de tine ori vreo mişelie; şi nu-ţi făcusem decât bine, căci te slobozisem de la popreală. Încât atunci când te-ai purtat aşa cu mine, am priceput că erai de un neam ticălos la obârşie. Or, să ştii bine că nu am a te arunca în mare, decât spre a da de veste despre purtarea ta oricui ar încerca să te scoată, iar acela are să te arunce îndărăt iarăşi, şi-atunci ai să zaci în marea această până la sfârşitul vremilor, spre a te înfrupta din toate soiurile de chinuri!           Efritul îi răspunse:           — Dă-mi drumul, întrucât acuma este ceasul a-ţi istorisi povestea. Şi-apoi îţi făgăduiesc a nu-ţi mai face vreun rău niciodată şi am să-ţi fiu de mare folos printr-o învoială, ce are să te îmbogăţească pentru totdeauna.           Atunci pescarul luă seama la făgăduiala că, dacă îl va slobozi, efritul nu îi va mai face niciodată vreun rău, ci că îl va răsplăti printr-un ajutor. Pe urmă, după ce se încredinţă bine de credinţa şi de făgăduiala lui, şi după ce îl puse să se lege faţă de el cu jurământ pe numele lui Allah Atotputernicul, pescarul deschise vasul. Atunci fumul porni să se înalţe, până ce ieşi afară cu totul; şi se preschimbă într-un efrit înfricoşător ca urâţenie la chip. Efritul izbi o dată cu piciorul în vas şi îl aruncă în mare. Când văzu cum găvanul ia calea mării, pescarul fu încredinţat fară de nici o îndoială de pieirea lui, se scăpă cu udul în şalvari, şi rosti:           — Asta chiar că nu este semn bun!           Pe urmă încercă să-şi întremeze inima şi zise:           — O, efritule, Allah Preaînaltul a spus: „Trebuie să vă ţineţi jurământul, căci vi se va cere socoteală!” Or, mi-ai făgăduit şi mi-ai jurat să nu mă vicleneşti. Aşa că, dacă ai să mă vicleneşti, Allah are să te pedepsească, întrucât Allah este luător-aminte; şi, dacă e îndurător, nu este şi uitător; şi ţi-am spus ce i-a spus doctorul Ruian împăratului lunan: „Cruţă-mă, şi Allah te va cruţa!           La vorbele acestea, efritul începu să râdă şi veni dinainte-i şi zise:           — O, pescarule, haide după mine!           Iar pescarul purcese la drum după el, fără a prea crede în vreo scăpare, până ce lăsară cetatea departe în urmă şi o pierdură din ochi; şi urcară într-un munte, şi coborâră într-o sihăstrie largă, în mijlocul căreia se afla un lac. Atunci efritul se opri şi îi porunci pescarului să-şi arunce năvodul şi să pescuiască; iar pescarul se uită în apă şi văzu o mulţime de peşti albi, roşii, albaştri şi galbeni. La priveliştea aceea, pescarul se minună; pe urmă îşi aruncă năvodul şi, când îl scoase îndărăt, văzu în el patru peşti, fiecare peşte de altă culoare. La această privelişte, se bucură, iar efritul îi zise:           — Du-te cu peştii aceştia la sultan şi dăruieşte-i-i, iar sultanul are să-ţi dea pe ei cât să te îmbogăţeşti. Şi-acuma, pe Allah! Binevoieşte a primi temenelele mele, întrucât iacătă că am uitat talâmurile cele alese, de când tot şed în mare, acuma-s mai bine de o mie şi opt sute de ani, fară a mai vedea lumea de la faţa pământului! În ce te priveşte, tu să vii în fiece zi să pescuieşti aici, dă numai câte o singură dată pe zi! Şi-acuma, aibă-te Allah sub straja sa!           Cu asta, efritul izbi cu cele două picioare ale lui pământul, care se întredeschise şi îl înghiţi.           Atunci pescarul se întoarse în cetate, minunat întru totul de cele ce i se întâmplaseră cu efritul; pe urmă luă peştii şi îi duse în casa lui; apoi luă un ol de lut ars, îl umplu cu apă şi puse în el peştii, care începură să zburde prin apa din ol. Pe urmă, aşezându-şi olul pe cap, purcese spre saraiul sultanului, precum îl învăţase efritul. Când pescarul urcă la sultan şi îi înfăţişă peştii, sultanul se minună cu minunare până peste fire, întrucât nu mai văzuse niciodată în viaţa lui ceva asemenea ca soi şi ca bunătate, şi grăi:           — Să fie daţi peştii aceştia arăpoaicei noastre, bucătăreasa!           Or, roaba aceea îi fusese dăruită sultanului ca peşcheş de numai trei zile de către împăratul rumannilor şi nu avusese încă vreme să-i pună la încercare priceperea de bucătăreasă. Şi-aşa că vizirul îi porunci să pună la prăjit peştele, zicându-i:           — O, arăpoaico, sultanul m-a însărcinat să-ţi spun aşa: „Nu te păstrez ca pe o comoară, o, strop al ochiului meu, decât numai pentru zilele de mare bătălie!” Or, fă-ne să-ţi vedem astăzi dovada măiestriei tale de bucătăreasă şi bunătatea bucatelor tale: căci sultanul tocmai a primit un om aducător de peşcheşuri!           Apoi vizirul plecă, după ce rosti toate îndrumările; iar sultanul îi porunci să i se numere pescarului patru sute de dinari. După ce vizirul îi numără dinarii, pescarul puse galbenii în poala cămăşii şi se întoarse acasă la nevastă-sa, întru totul mulţumit şi bucuros. Pe urmă cumpără pentru copiii săi toate de câte puteau să aibă trebuinţă. Şi-atâta, în ceea ce îl priveşte pe pescar!           Şi în ceea ce o priveşte pe arăpoaică, apoi ea luă peştii, îi curăţi şi îi rândui pe tigaie; pe urmă îi lăsă să se prăjească bine pe-o parte, şi îi întoarse apoi pe cealaltă parte. Dar deodată peretele bucătăriei se crăpă şi lăsă loc să intre o copilandră cu mijlocelul suleget, cu obrajii plini şi netezi, cu mândreţi desăvârşite, cu pleoapele sulemenite cu khol41 negru, cu chipul luminos, cu trupul gingaş îndoit; avea pe cap o kufie42 de mătase cu ciucuri sinilii, cercei mari la urechi, brăţări la încheieturi, iar pe degete, inele cu nestemate scumpe; şi ţinea în mână o smicea de bambus. Se apropie şi, înfigând smiceaua în tigaie, grăi:           — O, peştilor, vă mai ţineţi făgăduiala?           La priveliştea aceea, roaba leşină; iar copila îşi rosti întrebarea şi a doua oară, şi a treia oară. Atunci toţi peştii îşi ridicară capetele dinlăuntrul tigăii şi spuseră:           — Oh, da! Oh, da!           Pe urmă cântară laolaltă stihurile acestea:           De-ţi vei schimba vreodată gândul.           La fel ni-l vom schimba şi noi;           De-ţi vei îndeplini cuvântul Şi noi l-îndeplinim apoi;           Dar de vei vrea să-nşeli orândul, Venim asupra ta puhoi!           După stihurile acestea, copila răsturnă tigaia şi ieşi tot prin locul pe unde intrase, iar peretele bucătăriei se lipi la loc. Când roaba se trezi din leşin, văzu că tuspatru peştii se arseseră şi se făcuseră negri ca de cărbune, şi îşi zise în sine: „Săracii peşti! Nici n-a început bătălia, şi s-au şi rocoşit!” Şi pe când ea se văicărea mai departe, iacătă că vizirul se iţeşte din spate peste capul său şi-i zice:           — Du-i sultanului peştii!           Iar roaba începu să plângă şi îi istorisi vizirului păţania şi ce a urmat din ea; iar vizirul rămase uluit şi grăi:           — Asta chiar că este o poveste tare ciudată!           Şi trimise să fie căutat pescarul şi, odată pescarul adus, îi zise:           — Trebuie numaidecât să ni te înfăţişezi cu patru peşti la fel cu cei pe care i-ai adus întâia oară!           Iar pescarul se duse la baltă, aruncă năvodul şi îl scoase îndărăt cu patru peşti în el, pe care îi luă şi-i duse vizirului. Iar vizirul intră să-i dea arăpoaicei, spunându-i:           — Apucă-te să-i pui la prăjit de faţă cu mine, ca să văd şi eu ce este în toată treaba asta?           Iar arăpoaica se apucă să gătească peştii, şi îi puse în tigaie la foc. Or, nici nu apucară să se scurgă bine câteva clipite, că iacătă că peretele se şi crăpă, iar copila se ivi tot în aceleaşi haine şi ţinând tot aşa în mână smiceaua. Înfipse smiceaua în tigaie şi grăi:           — O, peştilor, o, peştilor! Vă mai ţineţi făgăduiala cea veche?           Iar peştii îşi ridicară toţi capetele şi cântară laolaltă stihurile acestea:           De-ţi vei schimba vreo dată gândul, Atunci şi noi ni-l vom schimba;           Dacă-ţi vei ţine jurământul.           Şi noi vom face tot aşa;           Dar de-ai să vrei să rupi orândul, E vai şi-amar de viaţa ta.           În clipita aceea, Şeherezada văzu zorii mijind şi îşi curmă vorbele îngăduite.           Cândfu cea de a şaptea noapte, ea spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce peştii începură să vorbească, fetişcana răsturnă tigaia şi ieşi tot pe acolo pe unde intrase, şi peretele se lipi la loc. Atunci vizirul se ridică şi spuse:           — Aceasta-i o treabă pe care chiar că n-aş putea s-o tăinuiesc sultanului!           Pe urmă se duse la sultan şi îi istorisi ce se petrecuse de faţă cu el. Iar sultanul zise:           — Trebuie să văd lucrul cu chiar ochiul meu!           Şi trimise să fie căutat pescarul, şi îi porunci să se înfăţişeze cu patru peşti la fel cu cei dintâi, şi îi lăsă pentru aceasta un răspas de vreme de trei zile. Şi pescarul se întoarse degrabă la baltă şi aduse numaidecât patru peşti. Atunci sultanul porunci să i se dea patru sute de dinari; şi, întorcându-se spre vizir, îi spuse:           — Pregăteşte chiar tu, dinaintea mea, peştii aceştia!           Iar vizirul răspunse:           — Îndeplinesc şi mă supun!           Atunci puse să fie adusă tigaia dinaintea sultanului şi rândui în ea peştii la prăjit, după ce îi curăţi bine; apoi, odată prăjiţi pe-o parte, îi întoarse pe cealaltă parte. Şi deodată peretele bucătăriei se crăpă şi ţâşni pe acolo un arap asemenea unui bivol ca toţi bivolii ori a vreunuia dintre uriaşii din seminţia lui Ad43; şi ţinea în mână o creangă verde de pom; şi spuse cu un glas răspicat şi cumplit:           — Peştilor, o, peştilor! Vă mai ţineţi făgăduiala cea veche?           Iar peştii îşi ridicară capetele din tigaie şi spuseră:           — Da, de bună seamă! Aa, de bună seamă!           Şi rostiră laolaltă întocmirea aceasta de stihuri:           De-ţi vei schimba vreodată gândul, Şi noi ni-l vom schimba la fel;           De-ţi vei cinsti tot legământul, Şi noi îl vom cinsti cu zel;           Dar de-ai să-ncalci cândva orândul, Nu vei scăpa de la măcel!           Pe urmă arapul veni la tigaie şi o răsturnă cu creanga, iar peştii arseră şi se făcură cărbune negru. Atunci arapul plecă tot pe acolo pe unde intrase. După ce pieri de dinaintea ochilor lor a tuturor, sultanul grăi:           — Asta-i o treabă despre care chiar că nu putem să păstrăm tăcere. De altminteri, nu încape îndoială, peştii aceştia trebuie să aibă o poveste ciudată.           Porunci atunci să fie adus pescarul şi, odată pescarul sosit, îi zise:           — De unde este peştele?           El răspunse:           — Dintr-o baltă aflată între patru dealuri, dincolo de muntele care străjuieşte cetatea!           Iar sultanul se întoarse spre pescar şi întrebă:           — Câte zile se cer ca să ajungi acolo?           El răspunse:           — O, doamne, al nostru sultane! Nu se cere decât o jumătate de ceas!           Iar sultanul rămase tare uluit şi porunci străjerilor să-l însoţească pe pescar tot atunci. Iar pescarul, tare încurcat, începu să-l blesteme în gând pe efrit. Iar sultanul şi toţi ceilalţi porniră şi suiră într-un munte şi coborâră într-o sihăstrie largă pe care niciodată în viaţa lor nu o mai văzuseră până atunci. Iar sultanul şi oştenii se minunau de întinderea aceea goală, aşternută între patru munţi, şi de tăul acela în care jucau peşti de patru culori osebite: roşii, albi, galbeni şi albaştri. Iar sultanul se opri şi le spuse oştenilor şi tuturor câţi se aflau de faţă:           — Este careva dintre voi care să fi văzut până acum lacul acesta în locul acesta?           Ei răspunseră cu toţii:           — O, nu!           Şi sultanul zise:           — Pe Allah! Nu am să mă mai întorc în cetatea mea şi nu am să mă mai aşez în scaunul de domnie al împărăţiei mele până ce nu voi afla adevărul despre acest lac şi despre peştii din el!           Şi le porunci oştenilor să împresoare munţii; iar oştenii aşa făcură. Atunci sultanul îl chemă pe vizir. Vizirul acela era un cărturar, om înţelept, iscusit la vorbă, dăscălit în toate ştiinţele. După ce se înfăţişă dinaintea sultanului, sultanul îi zise:           — Am de gând să fac un lucru şi, dintru-ntâi, voi să ţi-l înfăţişez: mi-a venit în minte să stau cu desăvârşire singur la noapte şi să caut singur lămurirea tainei lacului şi a peştilor lui. Tu, dar, ai să te aţii la uşa cortului meu şi ai să le spui emirilor, vizirilor şi curtenilor: „Sultanul este bolnav şi mi-a dat poruncă să nu las pe nimeni să intre la el!” Şi să nu dezvăluieşti nimănuia ce mi-am pus de gând!           Aşa că vizirul nu avu cum să se împotrivească. Atunci sultanul se străvesti, îşi încinse sabia şi se strecură departe de însoţitorii săi, fară a fi văzut. Şi purcese să umble toată noaptea până dimineaţa, fară de oprire, până la vremea când căldura, ajungând prea tare, îl sili să se odihnească. După care porni iar să umble cât ţinu ziua toată, şi-a doua noapte până dimineaţa. Şi iacătă că zări în depărtare ceva negru; se bucură şi îşi zise: „S-ar putea să dau acolo de vreunul care să-mi istorisească povestea lacului şi a peştilor lui!” Apropiindu-se de negureaţa aceea, văzu că era un dăm zidit numai din pietre negre, întărit cu brâie late de fier, şi văzu că poarta avea un canat deschis, iar celălalt închis. Atunci se bucură şi, oprindu-se la poartă, bătu încetişor; dar, neauzind nici un răspuns, bătu a doua oară, şi-a treia oară; pe urmă, neauzind răspuns, bătu şi a patra oară, şi mult mai vârtos; şi nimeni nu-i răspunse. Atunci îşi zise: „Nu mai încape îndoială, saraiul este pustiu.” Atunci, făcându-şi inimă, păşi pe poarta saraiului şi ajunse într-o încăpere lungă de trecere. Acolo, cu glas tare, grăi:           — O, stăpâni ai saraiului, sunt un străin, un trecător pe cale, şi vă cer oleacă de merinde pentru drum!           Pe urmă îşi rosti iarăşi cererea, încă o dată şi încă o dată; şi, neauzind nici un răspuns, îşi întări inima şi îşi îmbărbătă sufletul, şi păşi mai departe până în mijlocul saraiului. Şi nu găsi acolo pe nimeni. Da văzu că tot saraiul era aşternut din belşug cu chilimuri şi că în mijlocul curţii dinlăuntru era un havuz străjuit de patru lei de aur roşu şi care lăsau apa să ţâşnească din gurile lor de mărgăritare strălucitoare şi câe nestemate; de jur împrejur, era un potop de păsări care nu puteau să zboare afară din sarai, oprite de o mreajă mare ce se întindea pe deasupra saraiului. Iar sultanul se minună de toate astea, da era mâhnit că nu poate să găsească pe nimenea care să-i poată dezvălui într-un sfârşit taina lacului, a peştilor, a munţilor şi a saraiului. Pe urmă şezu jos, între două uşi, cugetând adânc. Şi deodată auzi un plânset slab, care venea ca dintr-o inimă obidită, şi auzi un glas dulce care îngâna încetişor stihurile acestea:           Ah, nu mai sunt în stare să vă supun, durerii Pedepsele amare mi se citesc pe faţă.           Din ochii mei şi somnul şi liniştile pier, Iar nopţile-mi sunt albe ca alba dimineaţă.           Of, dacă deznădejde şi chin n-ar mai veni, Şi gândurile dacă nu s-ar mai face spinii Vai, îndurare! Măcar putinţa de-a mai şti Mireasma sfântă-a tihnei şi blândul ei tain.           Şi mai cu seamă dacă aş mai putea uita, De-aş mai găsi un sprijin în viaţa-mi pustiită!           Ci nu se mai aprinde în cale-mi nici o stea, În negură se-afundă amara mea ursită.           Când auzi jelaniile acelea îngânate, sultanul se ridică şi se îndreptă spre locul de unde le auzea venind. Găsi o uşă, peste care atârna o perdea. Ridică perdeaua şi, într-o sală mare, văzu un tânăr ce stă pe un pat mare şi înalt de un cot. Era un tânăr frumos, cu boiul mlădiu, dăruit cu o vorbă dulce şi răpitoare; fruntea îi era ca o floare, obrajii, ca trandafirul; iar în mijlocul unuia dintre obraji avea o aluniţă ca un strop de chihlimbar negru, cum zice poetul:           Suleget copilandru., şi dulce! Negru-i păr E-atât de negru-ncât jur-împrejur Se face noapte. Şi, într-adevăr, De fruntea-i albă, fără de cusur, Se luminează noaptea-ntunecată!           N-a tresărit un ochi de om vreodată De-o bucurie mai întemeiată Ca la vederea frumuseţii lui.           Un alt flăcău pe lume-asemeni nu-i, Şi-l vei cunoaşte fără şovăială Doar după benghiul care face haz Pe trandafirul lui de pe obraz, Sub ochi anume pus, ca o momeală.           La vederea lui, sultanul se bucură şi îi spuse:           — Pacea fie asupră-ţi!           Iar tânărul urmă a şedea mai departe pe pat, înveşmântat în haina lui de mătase bătută cu zarafir; ci, cu o jale revărsată peste toată fiinţa lui, îi răspunse sultanului la bineţe şi îi zise:           — O, doamne, iartă că nu pot să mă ridic!           Iar sultanul îi zise:           — O, flăcăule, luminează-mă despre povestea acestui lac şi a peştilor lui coloraţi, şi tot aşa despre saraiul acesta şi despre singurătatea ta şi despre pricina lacrimilor tale!           La vorbele acestea, tânărul vărsă lacrimi îmbelşugate ce-i curgeau de-a lungul obrajilor, iar sultanul se minună şi zise:           — O, tinere, ce te face să plângi?           Iar tânărul răspunse:           — Au cum aş putea să nu plâng, când sunt în starea în care sunt?           Tânărul întinse mâna către poalele cele lungi ale hainei sale şi le ridică. Şi atunci sultanul văzu că toată jumătatea de jos a flăcăului era din marmură, iar cealaltă jumătate, de la brâu până la părul de pe cap, era ca a unui om. Şi flăcăul îi spuse sultanului:           — Află, o, doamne, că povestea cu peştii este un lucru ciudat care, dacă ar fi scrisă cu acul pe colţul dinlăuntru al ochiului, spre a fi văzută de toţi, ar fi o învăţătură pentru cel ce ar cerceta-o cu luare-aminte!           Şi flăcăul istorisi aşa povestea aceea:       Povestea cu tânărul cel vrăjit şi cu peştii

Or, cum ajunseseră sub zidurile vrăjmaşului şi se găteau de năvală ca să scalde totul în foc şi sânge, în cetatea aceea păgână, văzură că vine către cortul sultanului un tânăr atâta de frumos, încât nu putea să fie decât vreun fiu de sultan, şi o femeie, descoperită la chip şi cu înfăţişarea aleasă, care mergea în urma lui. Şi, la ceasul aceta, se aflau laolaltă, în cortul sultanului, vizirul Dandan şi domniţa Nozhatu, mătuşa lui Kanmakan, care ţinuse să însoţească oastea drept-credincioşilor, deprinsă cum era cu ostenelile drumeţirilor.           Iar tânărul şi femeia cerură intrare, care li se dărui pe dată. Da deabia intrară, că Nozhatu şi scoase un strigăt mare şi căzu leşinată, iar femeia tot aşa scoase un strigăt mare şi căzu leşinată. Şi, când îşi veniră în fire din leşinul lor, se aruncară una în braţele celcilaltc, sărutându-se: căci femeia nu era alta decât roaba fostă a domniţei Abriza; credincioasa Boabă-de-Mărgean!           Pe urmă Boabă-de-Mărgean se întoarse înspre sultanul Kanmakan şi îi spuse:           — O, Măria Ta, văd că porţi la gât o gemă de preţ, albă şi rotundă; iar domniţa Nozhatu poartă şi ea de asemenea una Ia gât. Or, ştii că domniţa Abriza avea cea de a treia gemă. Şi pe aceea a treia iacăt-o!           Şi credincioasa Boabă-de-Mărgean, întorcându-se către tânărul care venise cu ea, o arătă, agăţată la gâtul lui, pe cea de a treia gemă. Pe urmă, cu ochii luminaţi de bucurie, strigă:           — O, Măria Ta, şi tu, stăpână a mea, Nozhatu, tânărul acesta este fiul bietei mele stăpâne Abriza. Şi chiar eu l-am crescut, de când s-a născut. Şi chiar el este, o, voi toţi cei care mă ascultaţi la ceasul de acum, domn la Chezareea, Rumzan, fiul lui Omar Al-Neman. Aşa că este fratele tău, o, stăpână a mea, Nozhatu, şi moşul tău, o, Măria Ta Kanmakan.           La vorbele acestea ale Boabei-de-Mărgean, sultanul Kanmakan şi Nozhatu se ridicară şi îl sărutară pe domnul Rumzan, plângând de bucurie, iar vizirul Dandan aşijderea îl sărută pe fiul stăpânului său, sultanul Omar Al-Neman (aibă-l Allah întru mila sa nemărginită!). Pe urmă sultanul Kanmakan îl întrebă pe Rumzan, stăpânul Chezarcei:           — Spune-mi, o, frate al tatălui meu, eşti domnul unei ţări creştineşti şi trăieşti între creştini! Eşti şi tu nusram? 8           Ci Rumzan întinse mâna şi, ridicându-şi degetul arătător în sus, rosti:           — La ilah ill’Allah, ua Mohammad rassul Allah! 9           Atunci bucuria lui Kanmakan, a sultanei Nozhatu şi a vizirului Dandan fu până peste marginile marginilor, strigară:           — Mărire lui Allah, carele şi-i alege pe ai săi şi îi strânge la un loc!           Pe urmă Nozhatu întrebă:           — Da cum de ai putut să fii călăuzit pe calea cea dreaptă, o, fratele meu, între toţi necredincioşii aceia care nu îl cunosc pe Allah şi habar nu au de Trimisul său?           El răspunse:           — Boabă-de-Mărgean cea bună, ea mi-a sădit în cuget învăţăturile cele limpezi şi minunate ale credinţei noastre! întrucât şi ea s-a făcut musulmană, odată cu mama mea Abriza, când cu şederea lor la Bagdad, în saraiul părintelui meu, sultanul Omar Al-Neman. Încât Boabă-de-Mărgean a fost pentru mine nu numai aceea care m-a luat de când m-am născut şi m-a crescut şi mi-a ţinut loc de mamă întru totul, dar şi cea care a făcut din mine un drept-credincios a cărui soartă este în mâinile lui Allah, stăpânul sultanilor!           La vorbele accstea, Nozhatu o pofti pe Boabă-de-Mărgean să şadă jos lângă ea pe chilim şi hotărî s-o socotească de aci înainte ca soră a ei.           Iar Kanmakan îi spuse unchiului său Rumzan:           — O, unchiule, ţie ţi se cuvine, ca drept de întâi născut, scaunul de domnie al împărăţiei musulmanilor. Şi din clipita de-acum mă socot ca un supus credincios al tău.           Ci domnul de la Chezareea îi spuse:           — O, nepoate al meu, ceea ce-a făcut Allah este bine făcut! Cum aş cuteza eu să tulbur orânduiala statorită de Orânduitor?           Aici intră în vorbă vizirul Dandan care le spuse:           — O, Măriile Voastre, cea mai dreaptă judecată este să domniţi pe rând, fiecare câte o zi, rămânând amândoi sultani!           Iar ei răspunseră:           — Judecata ta este minunată, o, preacinstite vizir al părintelui nostru!           În clipa aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi patra noapte spuse:           …Iar ei răspunseră:           — Judecata ta este minunată, o, preacinstite vizir al părintelui nostru!           Şi hotărâră între ei aşa să facă. Atunci, ca să sărbătorească bucuria, Ruzman făcu cale îndărăt şi se întoarse în cetate, unde puse să se deschidă porţile pentru oastea musulmanilor. Pe urmă puse să se facă strigare, de către pristavii obşteşti, că de aci înainte Islamul avea să fie legea locuitorilor, dar că toţi creştinii erau slobozi să rămână întru eresul lor. Da niciunul dintre locuitori nu vroi să rămână mai departe necredincios şi, numai într-o zi, mărturisirea de credinţă fu rostită de către mii şi mii de noi drept-credincioşi! Aşa! Slăvit să fie pururea Acela carele l-a trimis pe Prorocul său ca să fie un semn de pace între toate făpturile din Răsărit şi din Apus!           Cu prilejul acela, cei doi sultani deteră petreceri mari şi ospeţe mari, domnind pe rând, ficcarc câte o zi. Şi zăboviră astfel la Chezarcea o bucată de vreme, în toi de bucurie şi de mulţumire până peste poate.           Şi atunci chibzuiră ei să se răzbune într-un sfârşit pe cotoroanţa de Muma-Prăpădurilor. Cu asemenea gând, sultanul Rumzan, în înţelegere cu sultanul Kanmakan, grăbi să trimită un olăcar la Constantinia, ca să ducă o scrisoare pentru Muma-Prăpădurilor, care habar nu avea de noua stare de lucruri şi care îşi năzărea că domnul de la Chezareea era tot creştin ca bunicul lui dinspre mamă, răposatul Hardobiu, părintele Abrizei. Iar scrisoarea era ticluită astfel: „Prea slăvitei şi preacinstitei chera Sauahi Omm El-Dauahi, temuta, cumplita, urgia năprasnică a prăpădurilor peste capetele vrăjmaşilor, ochiul care veghează asupra cetăţii creştineşti, înmiresmata cu volnicie şi cu înţelepciune, miruita cu sfânta tămâie dumnezeiască şi adevărată a patriarhului cel mare, stâlparul lui Cristos din inima Constantiniei:           Din partea stăpânului Chezareei, Rumzan, urmaşul lui Haraobiu cel Mare a cărui faimă se întinde peste întreg pământul.           Iacătă, o, maică a noastră a tuturora, că stăpânul cerului şi al pământului a făcut să izbândească oştile noastre asupra musulmanilor şi le-am nimicit oastea şi l-am luat prins pe sultanul lor, în Chezareea, şi i-am adus aşijderea în robie pe vizirul Dandan şi pe domniţa Nozhatu, fiica lui Omar Al-Neman şi a domniţei Safia, fiica răposatului domn Afridun al Constantiniei.           Aşa că aşteptăm venirea ta între noi ca să sărbătorim laolaltă biruinţa noastră şi să punem să se taie, dinaintea ochilor tăi, capul sultanului Kanmakan, al vizirului Dandan şi al tuturor capilor musulmani.           Şi poţi să vii la Chezareea fară strajă mare, întrucât de-acuma toate drumurile sunt liniştite şi toate olaturile sunt paşnice, de la Irak până la Sudan şi de la Mossulşi Damasc până la marginile marginilor Răsăritului şi ale Apusului.           Şi să nu pregeţi s-o aduci cu tine la Constantinia pe doamna Safia, mama sultanei Nozhatu, spre a-i dărui bucuria de a o vedea iarăşi pe fiica ei care este cinstită, ca femeie, în palatul nostru.           Şi Cristos, fiul Mariamei, să te apere şi să te ţie ca pe o mireasmă curată, păstrată în aur nestricăcios!”           Pe urmă iscăli cartea cu numele lui, Rumzan, şi o pecetlui cu pecetea lui domnească, şi i-o înmână unui olăcar care plecă numaidecât la Constantinia.           Or, până la ceasul venirii cotoroanţei la pieirea ei rară de izbavă, trecură vreo câteva zile în care cei doi sultani avură bucuria de a judeca nişte pricini ce rămăseseră nejudecate. Iacătă aşadar ce se petrecu:           Într-o zi, pe când cei doi sultani, vizirul Dandan şi dulcea Nozhatu, care niciodată nu îşi acoperea chipul dinaintea vizirului Dandan pe care îl socotea ca pe un părinte, şedeau de vorbă despre sosirea apropiată a pacostei de babă şi despre soarta ce i se hărăzea, unul dintre musaipi intră şi îi vesti pe sultani că se află afară un negustor bătrân care fusese lovit de tâlhari şi că şi tâlharii se aflau acolo în lanţuri. Şi musaipul spuse:           — O, Măriile Voastre, negustorul cere îngăduinţă să vină la Strălucirea Voastră, că are să vă înmâneze două scrisori.           Şi cei doi sultani spuseră:           — Pofteşte-l să intre!           Atunci intră un bătrân care purta pe chip tipăritura binecuvântării şi care plângea; sărută pământul dinaintea sultanilor şi spuse:           — O, sultani ai vremilor, oare este cu putinţă ca un musulman să fie cinstit la necredincioşi şi să fie jefuit şi năpăstuit la drept-credincioşi, în ţările unde domneşte împăcarea şi dreptatea?           Şi sultanii îi spuseră:           — Da ce ai păţit, o, preacinstite negustor?           El răspunse:           — O, stăpânii mei, aflaţi că am asupră-mi două scrisori care m-au ajutat să fiu cinstit totdeauna în toate ţările musulmane; întrucât ele îmi slujesc de slobodă trecere şi mă scutesc de a plăti dijmele şi vămile de intrare pentru mărfurile mele. Şi una dintre scrisori, o, stăpânii mei, pe lângă această volnicie de preţ, îmi mai slujeşte şi de alinare la singurătate şi îmi ţine tovărăşie în drumeţiile mele; întrucât este scrisă în stihuri minunate, şi atâta de inimoase, într-adevăr, că mai degrabă mi-aş da sufletul decât să mă despărţesc de ele.           Atunci cei doi sultani îi spuseră:           — Păi, o, negustorule, poţi măcar să ne arăţi scrisoarea aceea, ori numai să ne citeşti cuprinsul ei?           Şi bătrânul negustor, tremurând tot, întinse cele două scrisori sultanilor, care le trecură sultanei Nozhatu, spunându-i:           — Tu, care ştii să citeşti şi scrisurile cele mai încâlcite şi să dai stihurilor mlădierea ce se cuvine, rugămu-te să grăbeşti a ne desfăta cu ele!           Or, de cum desfăcu sulul şi aruncă o privire peste cele două scrisori, Nozhatu scoase un strigăt mare, se făcu mai galbenă ca şofranul, şi căzu leşinată. Atunci grăbiră s-o stropească cu apă de trandafiri; şi când îşi veni în fire din leşinul ei, se ridică pe dată, cu ochii plini de lacrimi, şi se repezi la negustor şi, luându-i mâna, i-o sărută. Atunci toţi cei de faţă rămaseră până peste poate de uluiţi, dinaintea unei fapte atâta de potrivnice tuturor obiceielor sultanilor şi musulmanilor; iar bătrânul negustor, în tulburarea lui, se clătină şi era să se prăbuşească pe spate. Ci sultana Nozhatu îl prinse şi, sprijinindu-l, îl ajută să şadă jos pe chiar chilimul pe care şedea ca şi îi spuse:           — Chiar nu mă mai cunoşti, o, taică al meu? Oare atâta de tare am îmbătrânit de atunci?           La vorbele acestea, negustorul cel bătrân gândi că visează şi strigă:           — Cunosc glasul! Ci, o, stăpână a mea, ochii mei sunt bătrâni şi nu mai pot să deosebească nimica.           Iar sultana spuse:           — O, taică al meu, sunt chiar aceea care ţi-a scris scrisoarea în stihuri, sunt Nozhatu zaman.           Iar bătrânul negustor, de data aceasta, leşină de tot. Atunci, pe când vizirul Dandan arunca apă de trandafiri pe chipul bătrânului negustor, Nozhatu, întorcându-se înspre fratele ei Rumzan şi înspre nepotul ei Kanmakan, le spuse:           — El este bătrânul cel cumsecade care m-a scăpat când eram roabă la beduinul cel aprig care mă furase pe uliţele din Cetatea cea Sfântă!           Încât, atunci când negustorul se dezmetici, cei doi sultani se ridicară în cinstea lui şi îl sărutară; iar el, la rându-i, sărută mâinile sultanei Nozhatu şi ale bătrânului vizir Dandan; şi toţi se firitisiră unul pe altul pentru întâmplarea aceea, şi înălţară mulţumiri lui Allah că îi adunase pe toţi laolaltă; iar negustorul ridică mâinile în sus şi strigă:           — Binecuvântat să fie şi slăvit Acela carele tipăreşte inimi neuitătoare şi le înmiresmează cu tămâia minunată a mulţumitei!           După care, cei doi sultani îl căftăniră pe bătrânul negustor ca staroste al şeicilor de la toate hanurile şi de la toate sukurile din Chezareea şi din Bagdad, şi îi deteră slobodă intrare la sarai, şi ziua şi noaptea. Pe urmă îi spuseră:           — Da cum a fost cu jefuirea ta şi a caravanei tale?           El răspunse:           — S-a petrecut în pustie! Nişte tâlhari, nişte arabi de soi rău, dintre cei ce despoaie neguţătorii neînarmaţi, m-au năpădit deodată. Erau peste o sută! Da au trei căpetenii: unul este un arap balcâz, altul este un kurd înfricoşător, iar cel de al treilea este un beduin până peste poate de voinic! M-au legat pe o cămilă, şi m-au târât după ei, până ce a dat Allah într-o zi să-i împresoare nişte oşteni care i-au luat prinşi, şi pe mine odată cu ei.           La vorbele acestea, sultanii îi spuseră unuia dintre musaipi:           — Adu-l mai întâi aici pe arap!           Şi arapul fu adus. Or, era mai hâd ca dosul unei maimuţe bătrâne, şi ochii-i mai răi ca ai tigrului. Şi vizirul Dandan îl întrebă:           — Cum te cheamă şi de ce eşti tâlhar?           Da până să aibă vreme arapul să răspundă, Boabă-de-Mărgean, însoţitoarea de odinioară a domniţei Abriza, intră ca s-o cheme pe stâpână-sa Nozhatu; şi ochii ei întâlniră din întâmplare ochii arapului; şi deodată scoase un ţipăt cumplit şi se repezi ca o leoaică la arap şi îi înfipse degetele în ochi şi i-i smulse pe loc, strigând:           — Acesta este spurcatul de Moroz, cel care a ucis-o pe biata mea stăpână Abriza!           Pe urmă, aruncând jos cei doi ochi însângeraţi pe care îi făcuse să sară ca nişte sâmburi din găvanele arapului, adăugă:           — Fie lăudat Cel-Drept, Preaînaltul, carele într-un sfârşit îmi îngăduie să-mi răzbun stăpâna cu mâna mea!           Atunci sultanul Rumzan făcu numai un semn; şi numaidecât gealatul se ivi şi dintr-o lovitură făcu doi arapi dintr-unul singur! Pe urmă hadâmbii îi târâră leşul de picioare şi îl duseră să-l aruncc la câini, pe gunoaiele din afara cetăţii.           După care sultanii spuseră:           — Să fie adus kurdul!           Şi kurdul intră. Or, acesta era mai galben ca o lămâie şi mai răpănos ca un măgar de moară, şi de bună seamă că mai păduchios ca un bivol neintrat în baltă de un an. Şi vizirul Dandan îl întrebă:           — Cum te cheamă? Şi pentru ce eşti tâlhar?           El răspunse:           — Eu, de meserie, sunt cămilar în Cetatea-Sfântă. Or, într-o zi, mi s-a dat să duc la bolniţa din Damasc un tânăr bolnav…           La vorbele acestea, sultanul Kanmakan, şi Nozhatu, şi vizirul Dandan, fară a-i da răgaz să urmeze, strigară:           — Acesta-i cămilarul cel ticălos care l-a aruncat pe Daul’makan pe grămada de vreascuri de la uşa hammamului!           Şi deodată sultanul Kanmakan se ridică şi spuse:           — Răutatea se cuvine să fie plătită cu îndoită răutate! Altminteri ar tot spori numărul răilor şi al mişeilor care îşi râd de pravile! Şi nu încape nici o milă în folosul ticăloşilor, într-o răzbunare, întrucât mila, aşa cum o înţeleg creştinii, este virtutea hadâmbilor, a bolnavilor şi a nevolnicilor!           Şi cu chiar mâinile lui, sultanul Kanmakan, dintr-o singură lovitură de paloş, făcu doi cămilari dintr-unul! Apoi le porunci robilor să îngroape stârvul, după sfintele datini.           Atunci cei doi sultani îi spuseră musaipului:           — Acuma să fie adus beduinul!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi cincea noapte spuse:           Atunci cei doi sultani îi spuseră musaipului:           — Acuma să fie adus beduinul!           Şi beduinul fu adus înlăuntru. Ci de-abia se ivi căpăţâna tâlharului în deschizătura uşii, că sultana Nozhatu şi strigă:           — Este beduinul care m-a vândut acestui negustor de treabă!           La vorbele ei, beduinul spuse:           — Eu sunt Hamad! Şi habar nu am cine eşti tu!           Atunci Nozhatu începu să râdă şi strigă:           — Chiar el este! Că niciodată nu are să se mai vadă un nebun asemenea lui! Aşa că uită-te la mine, o, beduinule Hamad! Eu sunt aceea pe care ai răpit-o pe uliţele din Cetatea cea Sfântă şi pe care ai obidit-o atâta!           Când auzi vorbele acestea, beduinul strigă:           — Pe Allah! e chiar ea! Căpăţâna mea tot acuma are să-mi zboare de pe gât, hotărât!           Iar Nozhatu se întoarse către negustor, care şedea jos, şi îl întrebă:           — Acuma îţi aduci aminte de el, taică al meu bun?           Negustorul spuse:           — Este chiar el, afurisitul! Şi e mai nebun decât toţi nebunii de pe pământ la un loc!           Atunci Nozhatu spuse:           — Da beduinul acesta, cu toate bădărăniile lui, avea şi un har: îi plăceau şi stihurile frumoase şi poveştile frumoase.           Atunci beduinul strigă:           — O, stăpână a mea, dreptu-i, pe Allah! Şi-apoi ştiu o poveste de tot ciudată, care mi s-a întâmplat chiar mie. Or, dacă am s-o povestesc şi dacă are să le fie pe plac tuturor celor aici de faţă, ai să mă ierţi şi ai să mă cruţi de sângele meu?           Iar dulcea Nozhatu zâmbi şi spuse:           — Fie! istoriseşte-ne povestea ta, o, beduinule!           Atunci beduinul Hamad spuse: Eu chiar că sunt tâlhar mare, şi sunt cunună peste capul tâlharilor! Da isprava cea mai de-a mirărilea din toată viaţa mea prin cetăţi şi pustiuri este următoarea: într-o noapte, pe când mă aflam singur, întins pe nisip lângă calul meu, îmi simţii sufletul gâfâind sub povara descântecelor rele ale vrăjitoarelor, vrăjmaşele mele. Şi fu pentru mine noaptea cea mai amarnică dintre toate nopţile; că ba lătram ca un şacal, ba răcneam ca un leu, ba mugeam înfundat, molfăind din falei ca o cămilă! Ce noapte! Şi cu ce tremurături i-am mai aşteptat sfârşitul şi ivirea dimineţii! Într-un sfârşit, cerul se lumină şi sufletul mi se potoli; şi atunci, ca să alung şi cele mai de pe urmă fumuri ale visurilor acelea grele, mă sculai repede şi îmi încinsei paloşul şi îmi înşfăcai suliţa şi sării pe şoimanul meu pe care îl năpustii în zbor mai iute ca gazela.           Or, pe când zburam aşa, văzui deodată, drept dinaintea mea, un struţ care se uita la mine. Şi sta înţepenit chiar înaintea mea, dar parcă nu mă vedea. Iar eu dam peste el. Da chiar în clipita când să-l lovesc cu suliţa, fâlfâi năprasnic, dete dosul, îşi încinse în toată lăţimea lor aripile-i cele mari şi dese, şi se duse ca o săgeată în pustie. Eu atunci mă luai după el fară de odihnă şi o ţinui tot aşa până ce mă ispiti într-o sihăstrie plină de spaime unde nu se aflau decât numai sufletul lui Allah şi nişte pietre goale, şi unde nu se auzeau decât numai şuierăturile năpârcilor, ţipetele ginnilor văzduhurilor şi ai pământurilor şi urletele ghulelor în goană după pradă! Şi struţul pieri ca într-o groapă de nevăzut pentru ochii mei ori în vreo afundătură pe care nu izbuteam s-o dibuiesc; şi tremuram din toată carnea mea; iar calul meu sări în două picioare şi se trase îndărăt sforăind!           Atunci mă cuprinse o năuceală şi o spaimă şi vrusei să smucesc de hăţuri şi să iau drumul îndărăt. Dar unde să te mai duci acuma, când năduşeala curgea de pe coastele calului şi când arşiţa amiezii se făcuse ucigaşă? Şi, pe deasupra, o sete chinuită mă înşfăcă de beregată şi făcea calul să gâfâie, cu pântecele care se deschidea şi se închidea ca nişte foaie de fierărie. Şi gândii în cugetul meu: „O, Hamad! aici ai să mori! şi carnea ta are să slujească de hrană puilor de ghule şi fiarelor spaimei! Aci-i moartea, o, beduinule!”           Or, în clipita când mă pregăteam să-mi fac mărturisirea de credinţă şi să mor, văzui în depărtare zugrăvindu-se de-a lungul zării o dungă de verdeaţă, cu nişte palmi revărsaţi; iar calul necheză şi scutură din cap şi, întinzând de frâu înainte, se repezi! Şi după o vreme de goană mă văzui scos dincolo de spaima goală şi arzătoare a pustiului de piatră. Iar dinainte-mi, lângă un izvor ce curgea pe sub poalele palmierilor, se afla ridicat un cort semeţ, pe lângă care două iepe desăvârşite, cu picioarele împiedicate, păşteau iarba jilavă şi îmbelşugată.           Atunci zorii să pun piciorul la pământ şi să-mi adăp calul, care vărsa foc pe nări, şi să beau şi eu din apa aceea de izvor, limpede şi bună de să mori. Pe urmă luai o funie lungă din desagi şi îmi priponii calul, ca să poată să se răcorească tihnit în verdeaţa pajiştii. După care o ispită mă îmboldi să o iau către cort ca să văd cam ce treabă putea să fie. Şi iacătă ce văzui.           Pe un chilim alb şedea în voia lui un flăcău cu obrajii nepângăriţi de nici-un fir de păr; şi era frumos ca un crai nou; iar la dreapta lui o copilandră vrăjitoare, alintată, mărunţică la trup, gingaşă şi mlădie ca un lujer de salcie, sta tolănită în strălucirea frumuseţii ei.           Eu atunci, chiar pe clipă şi pe dată, mă îndrăgostii până peste marginile patimii, da nu ştiam bine dacă de copilă ori de flăcău! Că, pe Allah, oare luna-i mai frumoasă, ori craiul cel nou?           La priveliştea aceea, detei glas şi le spusei:           — Pacea fie cu voi!           Şi numaidecât copila îşi coperi chipul, iar flăcăul se întoarse către mine, şi se ridică, şi răspunse:           — Şi asupră-ţi fie pacea!           Eu spusei:           — Sunt Hamad ben-El-Fezari din tribul cel mai mare de pe Eufrat! Eu sunt vestitul, iscusitul războinic, călăreţul neînfricat, cel care este socotit printre arabi, ca bărbăţie şi vitejie, deopotrivă cu puterea strânsă laolaltă a cinci sute de călăreţi! Cum fugăream un struţ, soarta m-a călăuzit până aici; şi vin să-ţi cer o înghiţitură de apă!           Atunci flăcăul se întoarse spre fată şi îi spuse:           — Adu-i de băut şi de mâncat.           Şi copila se ridică! Şi păşi! Şi fiecare pas al ei era îngânat de zăngănitul dulce al zurgălăilor de aur de la gleznele ei; iar din spate pletele-i revărsate o învăluiau cu totul, şi grele se unduiau, şi într-aşa fel că fetişcana se împiedica în ele. Eu atunci, în ciuda privirilor flăcăului, mă uitam ţintă la fetişcană, ca să nu-mi mai desprind ochii de pe ea. Şi se întoarse aducând pe palma mâinii drepte un vas plin cu apă proaspătă, şi pe palma mâinii stângi o sinie plină de curmale, de străchini cu iaurt şi de farfuriuri cu carne de gazelă.           Dar nu putui, aşa mă zăpăcise patima, nici să întind mâna, nici să mă ating de nimic din toate lucrurile acelea. Nu eram în stare decât să mă uit la copilă şi să procitesc stihurile acestea pe care le ticluii în chiar clipita aceea:           Zăpada pielii tale, ah, fecioară, Sub haina-ntunecată strălucind, Şi degetele tale ma-nfioară, Şi palmele-ţi ce-n gândul meu le prind.           Şi-mi pare că uimi ţii-mi ochi, deodată, Văd mână-ţi albă cum, ca-ntr-o minune, Închipuie prin aer, legănată, O pasăre cu pene de cărbune.           Când auzi stihurile şi băgă de seamă focul din privirile mele, flăcăul începu să râdă, şi atâta de tare de mai să leşine. Pe urmă îmi spuse:           — Într-adevăr, văd că eşti un viteaz fară de pereche, şi un călăreţ nemaipomenit!           Eu răspunsei:           — Aşa sunt socotit! Dar tu, tu cine eşti?           Şi îmi îngroşai glasul ca să-l înfricoşez şi să-l fac să mă cinstească. Şi flăcăul îmi spuse:           — Eu sunt Ebad ben-Tamim ben-Thalaba, din tribul Bani-Thalaba. Iar copila aceasta este sora mea.           Eu atunci strigai:           — Grăbeşte-te, dară, să mi-o dai pe soră-ta de soţie, că mi-e dragă pătimaş şi sunt din viţă aleasă!           Da el îmi răspunse:           — Află că nici sora mea, nici eu nu avem să ne căsătorim niciodată. Întrucât ne-am ales pământul acesta mănos din inima pustiei ca să ne trăim viaţa aici în linişte deplină, departe de toate necazurile!           Eu spusei:           — Îmi trebuie sora ta de soţie, ori într-o clipită ai să te prenumeri printre morţi, sub tăişul acestui paloş!           La vorbele acestea, flăcăul sări spre capătul celălalt al cortului şi îmi spuse:           — Îndărăt, o, nelegiuitule care încâlci datorinţele ospeţiei! Lupta dintre noi îl va da pe cel biruit la cherem!           Şi îşi luă, de pe stâlpul pe care atârnau, spada şi pavăza, în vreme ce eu mă repezii înspre locul unde păştea calul meu, şi sării în şa, şi mă gătii de apărare. Iar flăcăul, după ce îşi luă armele, ieşi şi el şi încăleca pe cal şi se şi pregătea să se avânte, când copila, soră-sa, veni, cu ochii plini de lacrimi şi se agăţă de genunchii lui pe care îi sărută, procitind stihurile acestea:           O, frate drag al meu, să-ţi aperi Plăpânda soră de ocară, Tu-nfrunţi acum în luptă cruntă Vrăjmaşu-acesta ca o fiară, Venit asupră-ne năprasnic Din cine ştie care ţară.           Cu ce-aş putea să-ţi fiu de sprijin, Decât rugându-mă fierbinte Celui ce-mparte biruinţă în lumi, Cerescului părinte, Şi să-ţi rămân pe veci aceeaşi, Neprihănită şi cuminte!           Dar soarta rea de te va smulge Inimii mele, tu să ştii Că nu-i pe lumea asta ţară În care-aş mai putea trăi, De-ar fi şi cea mai mândră ţară, Scăldată-n mări de bogăţii!           Să ştii că n-aş putea în urmă-ţi Să mai trăiesc o clipă doar.           Aceeaşi groază ne-ar cuprinde, Acelaşi lut ne-ar fi talar, Cum am trăit întreaga viaţă Uniţi la fel şi-n moarte iar.           Când flăcăul auzi stihurile acestea deznădăjduite ale surorii sale, ochii lui se umplură de lacrimi, şi se aplecă spre fată, şi îi ridică binişor vălul care îi acoperea chipul şi o sărută între ochi; şi împrejurarea îmi îngădui să văd pentru întâia oară chipul copilandrei: era aidoma de frumoasă ca soarele care se iveşte dintr-odată ieşind dintr-un nor! Pe urmă flăcăul ţinu o clipită capul calului întors către copilandră şi prociti stihurile acestea:           Stai, soră dragă, şi priveşte Ce va să facă braţul meu!           Căci dacă nu lupt pentru tine Şi mă-nspăimânt de orice greu, La ce mai am un cal pe lume Şi-atâtea arme port mereu?           De nu-nfrunt lumea să te apăr, Ce rost mai am pe lume eu?           De dau napoi când ţinta luptei E însăşi frumuseţea ta, Nu-i ca şi cum din toată zarea La gras ospăţ aş îmbia Fiece pasăre de pradă Să se repeadă-asupra mea, Ca la un stârv lăsat pustiei, Din care sufle tu-ar zbura?           Cât despre-acest străin, ce spune Că e viteaz cum altul nu-i, Ce se tot umflă-n piept şi-şi ţipă Dârzia şi puterea lui -           Sub ochii tăi, cu-o lovitură, Am să-l despic pe căscăui, Şi de la creştet până-n talpă Ca pe-un dovleac am să-l descui!           Pe urmă se întoarse către mine şi strigă:           Iar tu, cel ce râvneşti, în luptă, De tine biruit să mor Şi după moartea-mi să te bucuri De-al bucuriilor odor -           Pe seama ta se va-mplini-vă Un lucru înfricoşător De care pomeni-vor hronici Până departe-n viitor.           Căci dacă-ţi cânt aceste stihuri În ritm de bătâlie-acum, Eu sunt cel care, nezăbavnic, Am să te spulber ca pe-un fum Şi-am să-ţi ridic spurcatul suflet Zvârlindu-l iadului de scrum, De nici n-ai să pricepi prea bine Ce s-a fost petrecut şi cum!           Şi îşi repezi calul împotriva calului meu şi, dintr-o lovitură, îmi trimise paloşul să zboare hăt departe şi, fară să-mi lase răgaz să dau pinteni şi să mă afund în pustie, mă înşfacă cu o mână, şi mă ridică din şa ca pe un sac gol, şi mă zvârli ca pe o minge în văzduh, şi mă prinse din zbor în mâna stângă, şi mă ţinu aşa cu braţul întins, de parcă ar fi ţinut pe deget o pasăre domesticită. Iar cu nu mai ştiam dacă toate astea nu erau cumva un vis negru sau dacă flăcăul cu obrajii mătăsoşi şi trandafirii nu era vreun ginn care sălăşluia în cortul acela cu vreo liurie! Şi de altminteri ceea ce se petrecu mai apoi mă făcu să socot că mai degrabă aşa trebuie să fi fost.           Într-adevăr, când copila văzu biruinţa fratelui său, se repezi la el, şi îl sărută pe frunte, şi se agăţă bucuroasă de gâtul calului lui, pe care îl duse de hăţ până la cort. Acolo flăcăul descălecă ţinându-mă la subsuoară ca pe o zdreanţă, mă puse jos pe pământ, mă ajută să mă pun pe picioare şi, luându-mă de mână, mă pofti să intru în cort, în loc să-mi strivească sub picioare capul; şi îi spuse suroră-sii:           — De-acum este oaspetele luat sub ocrotirea noastră; aşa că să ne purtăm faţă de el cu cinstire şi cu blândeţe.           Şi mă pofti să şed jos pe chilim; iar copila puse la spatele meu o pernă, ca să mă hodin mai bine; pe urmă se apucă să pună la loc armele fratelui ei, şi să-i aducă apă înmiresmată şi să-l spele pe faţă şi pe mâini; pe urmă îl îmbrăcă într-o mantie albă, spunându-i:           — Deie Allah, o, fratele meu, ca faima ta să răzbată până la marginea marginilor neprihănirii, şi să te pună ca pe un zbenghi de frumuseţe pe chipul strălucit al triburilor noastre!           Iar flăcăul îi răspunse cu stihurile acestea:           O, soră dragă, tu, din neamul Lui BaniThalaba, curată La sânge, ai văzut în luptă Cum braţu-mi ştie să se bată.           Cum pentru ochii tăi înfruntă Primejdia şi moartea toată!           Ea răspunse:           Cununa pletelor pe frunte-ţi Părea că-i soare-n răsărit, Şi străluceai ca o lumină, O, frate-al meu nebiruit!           EI urmă:           Dacă leii din pustie Vor asupră-ne să vie, Spune-le tu, soră dragă, Că nu-i treabă ca-ntr-o sagă.           Să se ducă îndărăt, Ca să scape de prăpăd:           Că n-aş vrea, când vin la mine, Să mai pată vreo ruşine, Şi nu cumva să rămână, Frânţi cu botul în ţărână, Tot gemând de suferinţi, Mestecând nisipu-n dinţi.           Ea răspunse:           Aflaţi voi toţi, cei din pustiuri, De fratele meu, de Ebadl Voi, cei ce rătăciţi de-a pururi, Luaţi aminte: E răsad Al unui neam ales şi mândru!           Cu vitejia-şi taie vad Şi, numai auzindu-i faima, Vrăjmaşii dinainte-i cad.           Sărmane beduin, Hamade, Cercaşi tu braţu-i să-l înfrunţi, Şi te făcu viteazu-ndată Să te preschimbi într-un grăunţ.           Văzând cum moartea către tine Întinde negrele ei punţi Şi se strecoară ca un şarpe Spre prada lui, cu ochii crunţi.           Or, dacă văzui toate astea şi dacă ascultai stihurile, rămăsei tare năucit; şi îmi întorsei privirile asupră-mi şi băgai de seamă cât de mic ajunsesem până şi în ochii mei, şi cât de mare era urâţenia mea pe lângă frumuseţea celor doi tineri! Da numaidecât o văzui pe fată că îi. aduce fratelui ei o tabla plină cu bucate şi cu poame, fară să-mi arunce barem o privire, barem şi a silă, de parcă aş fi fost un câine nevrednic de luat în seamă. Da mie, măcar că se purta aşa, tot mi se părea că este încă şi mai minunată, mai ales când începu să-i dea să mănânce fratelui ei, slujindu-l cu mâna ei şi delăsându-se pe sineşi, ca să nu-i lipsească lui nimic. Da până la urmă tânărul se întoarse către mine şi mă pofti să împart prânzul cu el; eu atunci scosei un oftat de uşurare, întrucât de-acuma mă simţii încredinţat că mi se va cruţa viaţa. Şi îmi întinse chiar el un farfuriu cu iaurt şi un ceanac plin cu nişte curmale fierte în apă înmiresmată. Iar eu mâncai, şi băui stând cu capu-n jos, şi îi jurai o mie şi cinci sute de jurăminte că de-aci înainte am să fiu robul lui cel mai supus şi cel mai neclintit în credincioşie faţă de el. Ci el zâmbi şi îi făcu un semn surorăsi, care se ridică pe dată şi deschise o ladă mare şi scoase unul câte unul zece caftane minunate, care de care mai frumos; şi puse nouă dintre ele într-o legătură şi mă nevoi să le primesc; pe urmă mă sili să mă îmbrac cu cel de al zecelea. Şi acesta al zecelea, atâta de falnic, este cel cu care, o, voi, toţi, mă vedeţi îmbrăcat acuma!           După care, flăcăul mai făcu un semn, şi copila ieşi o clipită spre a se întoarce numaidecât; şi fusei poftit de ei de amândoi să mă duc să iau în stăpânire o cămilă încărcată cu tot felul de merinde, precum şi cu daruri pe care le-am păstrat cu preţuire până în ziua de azi. Şi, după ce mă potopiră astfel cu tot soiul de cinstiri şi de daruri, fară ca eu să fi săvârşit chiar nimic ca să mi se cadă, ba dimpotrivă! mă poftiră să mă bucur de găzduirea lor cât mi-o fi cheful. Da eu, nevrând să mai greşesc cu nimic, îmi luai rămas-bun de la ei sărutând de şapte ori pământul între mâinile lor şi, încălecând pe roibul meu, luai cămila de căpăstru şi grăbii să mă întorc pe drumul prin pustiul de unde venisem.           Şi atunci, dacă ajunsesem cel mai bogat din tribul meu, mă făcui căpetenie peste o ceată de tâlhari de drumul mare. Şi se întâmplă ceea ce se întâmplă!           Şi-aceasta-i povestea pe care v-am făgăduit-o şi care fară de nici o îndoială că este vrednică de iertăciunea tâlhăriilor mele care, cu adevărat, nu sunt de greutatea cea mai mică!           Când beduinul Hamad îşi isprăvi povestea, Nozhatu le spuse celor doi sultani şi vizirului Dandan:           — Nebunii se cade a fi cruţaţi, dar trebuie să-i punem în neputinţă de a face rău. Or, beduinul acesta are mintea smucită fară de leac; aşa că se cuvine să-i iertăm faptele rele, dat fiind că e simţitor la stihurile frumoase şi că are o ţinere de minte uluitoare!           La vorbele acestea, beduinul se simţi atâta de uşurat, încât se pologi lat pe chilimuri. Iar hadâmbii veniră şi îl strânseră de pe jos.           Or, de-abia tocmai pierise beduinul, că un olăcar şi intră gâfâind şi, după ce sărută pământul între mâinile stăpânilor, spuse:           — Muma-Prăpădurilor se află la porţile cetăţii, întrucât nu mai este decât la o depărtare de numai un farasang!           La vestea aceea, atâta de îndelung aşteptată, cei doi sultani şi vizirul se înfiorară de bucurie şi cerură amănunte de la olăcar, care le spuse:           — După ce Muma-Prăpădurilor a deschis scrisoarea de la sultanul nostru şi a văzut iscălitura lui din josul foii, s-a înveselit până peste poate; şi pe clipă pe dată şi-a făcut pregătirile de plecare şi a poftit-o pe doamna Safia să vină cu ea şi cu o sută de oşteni de frunte de-ai lumilor de la Constantinia. Pe urmă mi-a spus s-o iau înainte, ca să vin să vă dau de ştire despre sosirea ei.           Atunci vizirul Dandan se ridică şi le spuse sultanilor:           — Este mai cuminte, ca să răsturnăm vicleniile şi tertipurile de care ar mai putea să se slujească bătrâna păcătoasă, să ne ducem în întâmpinarea ei, după ce avem să ne străvestim în haine de creştini apuseni şi avem să luăm cu noi o mie de oşteni aleşi, îmbrăcaţi întocmai după tipicul îndătinat la Chezareea.           Şi cei doi sultani răspunseră cu ascultare şi cu supunere şi făcură precum îi sfătuise vizirul cel mare. Încât, atunci când îi văzu în împopoţonătura aceea, Nozhatu le spuse:           — Chiar că, dacă nu aş şti cine sunteţi, v-aş crede întru totul nişte afrangi!           Ei atunci ieşiră din palat şi, trecând în fruntea celor o mie de oşteni, purceseră în întâmpinarea Mumei-Prăpădurilor.           Şi, în curând, bătrâna se ivi. Atunci Rumzan şi Kanmakan îi spuseră vizirului Dandan să desfăşoare oştenii într-un perghel larg şi să-i pună să înainteze încetişor, în aşa fel ca să nu lase să scape nici un oştean de la Constantinia. Pe urmă sultanul Rumzan îi spuse lui Kanmakan:           — Lasă-mă mai bine să ies eu cel dintâi înaintea afurisitei de babe: că pe mine mă cunoaşte şi nu are să cadă la bănuială.           Şi îşi îndemnă calul. Şi într-o clipită fu alături de Muma-Prăpădurilor.           Atunci Rumzan sări sprinten la pământ, iar bătrâna, cunoscându-l, descălecă şi ea şi i se agăţă de gât. Atunci sultanul Rumzan o prinse în braţe, o ţinti ochi în ochi, şi o strânse şi o stropşi atâta de tare şi atâta de îndelung, încât baba scoase o bufnitură răsunată care făcu toţi caii să se ridice în două picioare şi pietrele de pe drum să sară în capul călăreţilor!           Or, tot atunci, cei o mie de oşteni, în goana mare a cailor, strânseră perghelul şi strigară la cei o sută de creştini să pună jos armele şi într-o clipire de ochi îi luară prinşi până la unul, pe când vizirul Dandan veni înspre doamna Safia şi, după ce sărută pământul între mâinile ei, îi ştirici în câteva cuvinte cum stă treaba, în vreme ce bătrâna Muma-Prăpădurilor, priponită fedeleş, pricepea într-un sfârşit pieirea ei şi se fleşcăia pe sine toată.           Pe urmă toată lumea se întoarse la Chezareea; şi, de-aci, pe dată luară drumul Bagdadului, unde ajunseră fară de necaz şi în graba mare.           Atunci sultanii puseră să se lumineze şi să se împodobească toată cetatea şi porunciră pristavilor obşteşti să-i poftească pe toţi locuitorii să se adune dinaintea saraiului. Şi când tot meidanul şi toate uliţele se umplură de mulţimea de oameni, bărbaţi, femei şi copii, un măgar răpănos ieşi pe poarta cea mare, iar pe spinarea lui, de-a-ndoaselea, era legată Muma-Prăpădurilor, cu capul acoperit de o tichie roşie şi încununată cu balegă de cal. Iar dinainte-i păşea rar un pristav voinic care povestea cu glas tare răutăţile cele de seamă ale afurisitei de baba, pricina dintâi a atâtor prăpăduri şi în Răsărit şi în Apus.           Şi, după ce toate femeile şi toţi copiii o scuipară în ochi, fu spânzurată de picioare la poarta cea mare a Bagdadului!           Şi iac-aşa pieri, dându-şi lui Eblis sufletul împuţit, urgia cea duhnită, vântuita hoaşcă de pomină, vicleana, şi telpiza, şi desfrânata cea păcătoasă, Sauahi Omm El-Dauahi. Soarta a viclenit-o precum şi ea viclenise, şi lucrurile s-au petrecut astfel pentru ca moartea ei să poată sluji ca semn de prevestire a luării Constantiniei de către drept-credincioşi şi a deplinei biruinţe în Apus, pe viitor, a Islamului aducător de pace pe pământul lui Allah în lat şi în lung!           Încât cei o sută de oşteni creştini nu mai vroiră să se întoarcă în ţara lor şi aleseră să treacă de bunăvoie la credinţa cea atâta de limpede a musulmanilor.           Iar sultanii şi vizirul Dandan le porunciră celor mai iscusiţi calemgii să însemneze cu grijă în hronice toate amănuntele acestea şi toate întâmplările, ca să poată să slujească de pildă izbăvitoare urmaşilor ce vor veni.           Şi-aceasta-i, o, norocicule sultan, urmă Şeherezada către sultanul Şahriar, povestea strălucită cu sultanul Omar Al-Neman şi cu minunaţii săi fii Şarkan şi Daul’makan, cu domniţa Abriza, cu sultăniţa Puterea-Ursitei şi cu sultana Nozhatu, cu vizirul cel mare Dandan şi cu sultanii Rumzan şi Kanmakan!           Pe urmă Şcherezada tăcu.           Atunci, pentru întâia oară, sultanul Şahriar se uită cu duioşie la Şeherezada cea mintoasă şi îi spuse:           — O, Şeherezada! pe Allah! câtă dreptate are sora ta, micuţa aceasta care te ascultă, când spune că vorbele tale sunt ispitite la gust şi desfătătoare în frăgezimea lor! Chiar că mă faci să înceapă a-mi părea rău de căsăpirea atâtor copile, şi poate că până la urmă ai să mă faci să şi uit jurământul pe care l-am făcut de a te omorî ca pe celelalte!           Iar micuţa Doniazada sări de pe chilimul pe care şedea ghemuită şi strigă:           — O, sora mea! ce minunată este povestea aceasta! Şi ce drag îmi este de Nozhatu, şi de vorbele pe care le spunea ea, şi de vorbele fetelor! Şi ce bine îmi pare de moartea Mumei-Prăpădurilor! Şi ce de-a mirărilea au fost toate!           Atunci Şeherezada se uită la soră-sa şi îi zâmbi. Pe urmă îi spuse:           — Da ce-ai mai zice când ai auzi taifasurile jivinelor şi ale păsărilor?           Iar Doniazada strigă:           — Ah, sora mea! mă rog ţie, spune-ne câteva taifasuri de-ale jivinelor şi de-ale păsărilor! Că trebuie să fie desfătătoare, mai cu seamă rostite de gura ta!           Si Şcherezada spuse:           — Din tot dragul inimii! da de bună seamă că nu până a nu ne îngădui stăpânul nostru sultanul, dacă tot îl mai chinuie încă nesomniile lui!           Iar sultanul Şahriar fu până peste poate de nedumerit şi se minună:           — Da oare ce pot să-şi spună jivinele şi păsările? Şi în ce limbă tăifăsuiesc ele?           Iar Şeherezada spuse:           — În proză şi în stihuri, în limba arăbească cea mai curată!           Atunci sultanul Şahriar strigă:           — Chiar că, o, Şeherezada, nu vreau să hotărăsc încă nimic în ceea ce priveşte soarta ta, până ce nu ai să-mi povesteşti şi asemenea lucruri de care eu habar nu am. Căci până acuma nu am auzit decât vorbele omeneşti; şi nu m-ar supăra să aflu ce gândesc şi făpturile care nu sunt înţelese de cei mai mulţi dintre oameni!           Atunci, întrucât văzu că noaptea se scursese, Şeherezada îl rugă pe sultan să aştepte până a doua zi. Iar Şahriar, cu toată nerăbdarea care il cuprinsese, binevoi să îngăduiască. O luă în braţe pe frumoasa Şeherezada şi se înlănţuiră aşa până dimineaţă.           Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi şasea noapte şeherezada spuse:

           O, hanâmă plină de fală, să nu socoţi că povestea mea ar fi tot pe atâta de minunată ca aceea a celor doi soţi ai mei! Întrucât povestea mea este nemăsurat mai uluitoare.           Dacă soţilor mei, aceştia doi de colea, nenorocirile le-au fost menite de soartă şi de ursitoare, cu mine a fost altceva! Pricina bărbii mele rase şi a ochiului meu scos este că eu însumi, din vina mea, mi-am stârnit năpasta şi mi-am umplut inima cu supărări şi cu necazuri.           Iacătă! Eu sunt un sultan, fiu de sultan. Pe tatăl meu îl chema Kassib, iar eu sunt fiul său. După ce sultanul, tatăl meu, a murit, am moştenit domnia şi am domnit şi am ocârmuit cu dreptate, şi le-am făcut mult bine supuşilor mei.           Da mă mistuia o patimă amarnică pentru călătorii pe mare. Şi nu duceam lipsă de ele, întrucât cetatea mea de scaun era aşezată la marginea mării; şi, pe o întindere mare de ape, aveam ostroave ce se aflau sub stăpânirea mea şi care erau întărite, în starea de apărare şi de bătălie. Şi gândii într-o zi să mă duc să-mi cercetez ostroavele, şi poruncii să se pregătească zece corăbii mari, şi să se aducă pe ele zaherea pentru o lună, şi plecai. Călătoria de cercetare ţinu douăzeci de zile, după care, într-o noapte, văzurăm că se dezlănţuie spre noi nişte vânturi potrivnice, şi aşa ţinu până în zori; când vântul se mai domolise şi marea se mai îmbunase, la răsăritul soarelui, văzurăm o insulă mică, la care puturăm să poposim; coborârăm pe uscat, gătirăm ceva de-ale gurii, mâncarăm, ne odihnirăm două zile, aşteptând sfârşitul furtunii, şi plecarăm iar. Călătoria ţinu încă douăzeci de zile, până ce într-o zi pierdurăm drumul; apele pe care pluteam ne erau necunoscute, şi nouă şi căpitanului. Întrucât nici căpitanul nu cunoştea chiar nimic din marea aceea! Atunci îi spuserăm celui ce stă de veghe:           — Scrutează marea cu băgare de seamă!           Şi năierul de veghe se sui pe catarg, pe urmă coborî şi ne spuse şi-i spuse şi căpitanului:           — La dreapta mea am văzut nişte peşti la faţa apei; iar în mijlocul mării am întrezărit în dreapta ceva ce părea ba negru, ba alb!           La vorbele acestea ale străjerului, pe căpitan îl cuprinse spaima; îşi izbi turbanul de pământ, îşi smulse barba şi ne strigă:           — Vă vestesc pieirea noastră a tuturora! Şi nici măcar unul nu are să scape întreg şi teafăr!           Pe urmă începu să plângă, şi noi tot aşa, laolaltă cu el, începurăm să plângem de mila noastră. Pe urmă îl întrebai pe căpitan:           — O, reizule, lămureşte-ne şi nouă vorbele străjerului!           El răspunse:           — O, doamne al meu, află că din ziua când a bătut vântul cel potrivnic am pierdut drumul, şi aşa a rămas, pierdut, de unsprezece zile încoace; şi nu se simte nici un fel de vânt prielnic, care să ne întoarcă la calea cea bună. Or, află ce vrea să zică lucrul acela negru şi alb, şi peştii aceia plutind prin preajmă; mâine avem să ajungem la un munte de stâncă neagră, care se cheamă Muntele de Magnet, iar apele au să ne mâne cu tărie către muntele acela, iar nava noastră are să fie desfăcută în bucăţele, căci cuiele ei au să-şi ia zborul, trase de Muntele de Magnet, şi au să se lipească de coastele lui; întrucât Allah Preaînaltul a înzestrat cu o putere tainică muntele acela de magnet care, astfel, trage la el toate lucrurile de fier! Aşa că nici nu poţi să-ţi închipuieşti grămada uriaşă de fierotenii câte s-au strâns, lipite de muntele acela, din vremea de când corăbiile sunt trase spre el cu tărie! Singur Allah le ştie socoata. Mai mult: de pe mare se vede strălucind în vârful acelui munte o boltă de aramă galbenă, sprijinită pe zece pilaştri; iar pe boltă se află un călăreţ de aramă călare pe un cal de aramă; iar călăreţul ţine în mână o lance de aramă; iar pe pieptul călăreţului atârnă o tăblie de plumb, încrustată toată cu nume necunoscute şi talismanice! Or, o, Măria Ta, află că, atâta vreme cât călăreţul acela va sta pe calul său, toate corăbiile care vor trece pe sub el vor fi dezbârnate în bucăţi, şi toată fierăria corăbiilor se va lipi de munte. Şi-aşa că nu va fi cu putinţă vreo mântuire până ce călăreţul acela nu va fi răsturnat jos de pe cal!            La vorbele acestea, o, stăpână a mea, căpitanul începu să plângă cu belşug de lacrimi, iar noi ramaserăm încredinţaţi de pieirea noastră fară de mântuire, şi fiecare îşi luă bun rămas de la prietenii săi.           Şi, într-adevăr, de cum se lumină de ziuă, ne văzurăm aproape de muntele acela cu stânci de magnet negre, iar apele ne mânară cu putere către el. Pe urmă, când cele zece corăbii ale noastre ajunseră la poalele muntelui, deodată cuiele corăbiilor începură să zboare cu miile, laolaltă cu toate fieroteniile, şi se duseră să se lipească de munte; şi navele noastre se dezbârnară, iar noi toţi ne prăvălirăm în mare.           Atunci, ziua toată, ramaserăm la cheremul mării, şi unii ne înecarăm, alţii scăparăm, da cea mai mare parte se înecă; iar cei care scăpară nu mai izbutiră niciodată nici să se vadă, nici să ne mai găsească, întrucât nahlapii cumpliţi şi vânturile potrivnice îi risipiră în toate părţile.           Cât despre mine, o, stăpână a mea, Allah Preaînaltul mă izbăvi, spre a mă meni altor necazuri, suferinţe mari şi nenorociri grele. Izbutii să mă agăţ de o scândură dintre scândurile desprinse, iar valurile şi vântul mă aruncară pe ţărm, la piciorul Muntelui de Magnet!           Atunci găsii un drum care ducea tocmai în spicul muntelui, drum întocmit în chip de scară tăiată în stâncă. Şi numaidecât rostii într-ajutor numele lui Allah Preaînaltul, şi…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu dimineaţa sclipind şi, cuminte, îşi curmă povestirea.           Iar când fu cea de a cincisprezecea noapte, spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că al treilea saaluk, povestindu-i tinerei stăpâne a casei, pe când ceilalţi soţi şedeau jos cu braţele încrucişate, vegheaţi de cei şapte arapi, care ţineau în mână sabia trasă, urmă:           Rostii într-ajutor numele lui Allah şi mă rugai lui fierbinte şi mă cufundai în flacăra rugăciunii; mă căţărai pe urmă cum putui printre stânci şi crăpături şi izbutii, vântul potolindu-se într-un sfârşit la porunca lui Allah, să mă caţăr până sus pe munte, şi tare mă bucurai de izbăvirea mea, până peste marginile bucuriei! Şi nu-mi mai rămânea decât să ajung până la boltă; şi ajunsei, într-un sfârşit, şi putui să intru sub ea. Atunci şezui în genunchii amândoi, şi îmi făcui rugăciunea, şi îi mulţumii lui Allah pentru scăparea mea.           În ceasul acela, osteneala mă potopi până într-atâta încât mă prăbuşii la pământ şi adormii. Şi, pe când dormeam, auzii un glas care îmi spunea:           — O, fiu al lui Kassib! Când te vei deştepta din somn, să sapi sub picioarele tale, şi ai să găseşti un arc de aramă şi trei săgeţi de plumb, pe care sunt săpate nişte semne talismanice. Să iei arcul şi să ţinteşti în călăreţul care se află pe boltă, şi vei da iarăşi linişte oamenilor, scăpându-i de pacostea aceasta amarnică! Iar când ai să-l loveşti pe călăreţ, călăreţul va cădea în mare, iar arcul va cădea din mâinile tale la pământ; tu atunci să iei arcul şi să-l îngropi în pământ, chiar pe locul unde va fi căzut! Ast timp, marea va începe să clocotească, pe urmă să crească, până ce va ajunge să atingă vârful pe care te afli tu. Şi atunci ai să vezi pe mare un caic, iar în caic un ins. Ci-i un alt ins decât călăreţul prăvălit în mare. Insul acela va veni la tine, ţinând în mână o vâslă. Iar tu, fară teamă, să te sui lângă el în caic! Dar ia seama bine să nu care cumva să rosteşti numele cel sfânt al lui Allah, ia seama bine! Odată ajuns în caic, insul acela are să te ducă şi are să te poarte pe mare vreme de zece zile, până ce te va face să ajungi la Marea Izbăvirii. Şi, ajungând la marea aceea, vei găsi tu pe careva care să te ajute să răzbaţi până la ţara ta. Şi să nu uiţi că toate astea nu se vor împlini decât dacă nu vei rosti numele lui Allah.           În clipita aceea, o, stăpână a mea, mă deşteptai din somn şi, plin de bărbăţie, mă apucai pe dată să îndeplinesc porunca glasului. Cu arcul şi cu săgeţile găsite, săgetai călăreţul şi-l doborâi. Iar arcul căzu din mâna mea; atunci, chiar pe locul acela, îl îngropai în pământ; şi numaidecât marea se zbuciumă, clocoti şi crescu, ajungând până la vârful muntelui unde mă aflam. Şi, peste scurt răstimp, văzui că se iveşte din adâncul mării un caic ce se îndrepta spre mine. Iar când caicul ajunse aproape, zării în el un om de aramă, care avea pe piept o tăblie de plumb, pe care erau săpate nişte nume şi nişte semne vrăjitoreşti. Atunci mă suii în caic, da fară a rosti nici o vorbă. Iar omul de aramă purcese la drum cu mine şi merse vreme de o zi, vreme de două zile, vreme de trei zile, şi tot aşa până la sfârşitul celei de a zecea zi. Şi atunci văzui ivindu-se în zare nişte insule: erau izbăvirea! Atunci mă bucurai în cumpănul bucuriei şi, din pricina preaplinului din suflet şi a mulţumitei mele fată de Preaînaltul, rostii numele lui Allah şi îl preamării şi strigai: „Allahu akbar! Allahu akbar!”           Şi nici nu apucai eu să rostesc bine vorbele acestea sfinte, că omul de aramă mă şi înşfacă şi mă aruncă din caic în mare, pe urmă se afundă în depărtare şi se mistui.           Cum ştiam să înot, mă pusei să înot ziua toată până noaptea, încât mâinile mi se sleiră, iar umerii mi se sfârşiră de trudă, şi mă simţeam topit! Atunci, văzând că-mi vine moartea, îmi făcui mărturisirea de credinţă84 şi mă gătii să mor. Ci, tot atunci, un val, mai nemăsurat decât toate valurile mării, se năpusti din depărtare ca o cetate urieşească şi mă luă şi mă aruncă atâta de tare şi atâta de departe, încât mă pomenii dintr-o dată pe malul uneia din insulele pe care le zărisem. Aşa a vrut Allah!           Atunci mă trăsei pe mal şi mă apucai să storc apa din hainele de pe mine; şi îmi întinsei hainele pe jos ca să se zvânte; şi aţipii şi dormii toată noaptea. La deşteptare, mă îmbrăcai cu hainele care se uscaseră şi mă ridicai să văd încotro să mă îndrept. Şi zării dinaintea mea o vâlcea rodnică; intrai în ea şi o străbătui în toate părţile, pe urmă făcui tot înconjurul locului în care mă aflam şi văzui că mă aflam pe un ostrov mic, împrejmuit de mare. Atunci îmi spusei în sinea mea: „Ce prăpăd! Ori de câte ori scap dintr-un necaz, cad într-altul şi mai negru.”           Pe când şedeam aşa cufundat în gânduri negre, care mă făceau să-mi doresc cu patimă moartea, văzui că se apropia pe mare o naie plină cu oameni. Atunci, de frică să nu mai păţesc vreun bucluc amarnic, mă sculai şi mă căţărai într-un pom şi aşteptai acolo, uitându-mă. Văzui naia cum trage la ţărm şi cum ies din ea zece robi, care ţineau fiecare câte o cazma; merseră până ce ajunseră la mijlocul ostrovului şi acolo începură să dea pământul la o parte, şi până la urmă scoaseră la iveală un capac, pe care îl ridicară, şi deschiseră o intrare, care se afla dedesubt. Pe urmă se întoarseră la naie şi scoaseră din ea o sumedenie de lucruri, pe care le încărcară pe umerii lor: pâine, faină, miere, unt, oi, saci ticsiţi şi multe alte lucruri, şi toate bunurile pe care un gospodar şi le-ar dori în casă; iar robii urmară să se ducă şi să se întoarcă de la intrarea sub pământ la naie şi de la naie la capac, până ce goliră cu totul naia de lucrurile cele mari; atunci scoaseră din ea nişte haine scumpe şi nişte caftane falnice, pe care le luară în braţe; apoi văzui cum coboară din naie, în mijlocul robilor, un preacinstit moşneag, tare bătrân, ros de ani şi uscat de vânturile vremii, până într-atâta cât ajunsese ca o părere de om. Moşneagul ţinea de mână un tinerel de o frumuseţe pojarnică, croit chiar după calupul desăvâşirii, tot atâta de gingaş precum un ram subţire şi mlădiu, tot atâta de miroznic precât strălucirea cea neprihănită, vrednic a sluji de chip şi de pildă unui trup desăvârşit, într-un sfârşit, de un farmec atâta de vrăjitor, cât îmi răpi inima şi făcu să tremure toată măduva cărnii din mine! Merseră până ce ajunseră la intrare şi coborâră, şi pieriră din ochii mei; şi, peste un timp, ieşiră cu toţii îndărăt, în afară de copilandru; se întoarseră la naie, se suiră în ea şi se depărtară pe mare.           Când îi văzui că pieriră de-a binelea, mă ridicai şi coborâi din pom şi alergai spre locul pe care îl acoperiseră cu pământ. Începui să dau pământul la o parte şi să mă trudesc, până ce scosei capacul la iveală; văzui că acel capac era făcut dintr-un lemn gros cât o piatră de moară; până la urmă îl ridicai cu ajutorul lui Allah, şi văzui sub el o scară boltită; coborâi pe scara aceea de piatră, măcar că eram tare uluit, şi, într-un sfârşit, ajunsei jos.           Acolo găsii o sală încăpătoare, aşternută cu chilimuri de mare preţ şi cu mătăsării şi catifele şi, pe un divan scund, între lumânări aprinse şi între oluri pline cu flori, şi între zimbiluri pline cu poame, şi între gavanoase cu dulceţuri, şedea copilandrul şi îşi făcea vânt cu un vânturar. Când mă văzu, fu cuprins de spaimă mare; şi, cu glasul meu cel mai mângâios, îi spusei:           — Pacea fie cu tine!           Iar el îmi răspunse atunci, mai liniştit:           — Şi asupră-ţi fie pacea şi milele lui Allah şi binefacerile sale!           Iar eu îi zisei:           — O, doamne al meu, să ai parte de tihnă! Aşa cum mă vezi, sunt fiu de sultan şi sunt eu însumi sultan! Allah m-a îndrumat ca să te slobozesc din locul acesta de sub pământ, unde am văzut cum te-au coborât inşii aceia, spre a te da morţii. Şi vin să te slobozesc. Şi vei fi prietenul meu, căci vederea ta mi-a răpit minţile!           Atunci copilandrul zâmbi a râde la vorbele mele, cu un zâmbet din buze, şi mă pofti să vin şi să şed jos lângă el pe divan, şi îmi spuse:           — O, doamne, nu mă aflu aici spre a muri, ci spre a ocoli moartea. Află că sunt fiul unui mare giuvaiergiu, vestit în lumea toată pentru avuţiile lui şi pentru mulţimea comorilor sale; iar faima lui s-a întins pe toate meleagurile, cu caravanele pe care le mână până departe, ca să vândă pietre scumpe sultanilor şi emirilor pământului. La naşterea mea, în amurgul vieţii sale, tatăl meu a fost prevestit de către meşterii ghicitori că fiul acesta avea să moară înaintea lui tătâne-său şi a maică-sii; şi tatăl meu, în ziua aceea, în ciuda bucuriei naşterii mele şi a voioşiei mamei mele, care mă adusese pe lume după cele nouă luni ale sorocului, prin vrerea lui Allah, fu prins de o mâhnire mare, mai cu seamă când învăţaţii, care citiseră soarta mea în stele, îi spuseră:           — Fiul acesta va fi ucis de un sultan, fiul unui sultan pe nume Kassib, şi anume la patruzeci de zile după ce sultanul acela va prăvăli în mare călăreţul de aramă de pe Muntele de Magnet! Şi tatăl meu, giuvaiergiul, rămase mohorât. Şi se îngriji de mine şi mă crescu cu multă luare-aminte, până ce ajunsei la vârsta de cincisprezece ani. Şi-atunci părintele meu află că a fost prăvălit în mare călăreţul, şi începu să plângă şi să se chinuiască atâta, şi maică-mea împreună cu el, încât se schimbă la faţă, se sfriji la trup şi ajunse întocmai ca un om tare bătrân, ros de ani şi de nenoroc. Şi-atunci mă aduse în ostrovul acesta unde, de când m-am născut, a pus nişte oameni să zidească locaşul acesta de sub pământ, în care să mă adăpostească de căutările sultanului, care urma să mă omoare la vârsta de cincisprezece ani, după ce avea să dea jos călăreţul de aramă. Iar tatăl meu şi cu mine ramaserăm încredinţaţi că fiul lui Kassib nu putea să mă găsească pe ostrovul acesta neştiut. Şi asta-i pricina aducerii mele aici!           Eu atunci gândii în sufletul meu: „Cum de pot cei ce citesc în stele să se înşele până într-atâta? Întrucât, pe Allah! Băietanul acesta este flacăra inimii mele şi, ca să-l omor, ar trebui să mă omor pe mine însumi!” Pe urmă îi spusei:           — O, copilul meu, Allah cel Atotputernic nu va îngădui ca o floare ca tine să fie retezată! Iar eu mă aflu aici spre a te apăra, şi am să rămân cu tine toată viaţa mea!           El îmi răspunse atunci:           — Tatăl meu va veni să mă ia la sfârşitul celei de a patruzecea zile, căci după acest răstimp nu va mai fi nido primejdie.           Iar eu îi spusei:           — Pe Allah! O, copilul meu, am să stau cu ţine aceste patruzeci de zile şi, apoi, am să-i spun părintelui tău să te lase să vii cu mine în împărăţia mea, unde ai să fii prietenul meu şi urmaşul meu la scaunul de domnie!           Atunci copilandrul, fiul giuvaiergiului, îmi mulţumi cu vorbe dulci, iar eu băgai de seamă cât era de plin de polisfetie, şi câtă înclinare avea spre mine, şi eu spre el. Şi începurăm să tăifăsuim prieteneşte, şi să mâncăm din toate bunătăţurile din zahereaua lui, care putea să ajungă vreme de un an la o sută de oaspeţi. Şi, după ce mâncarăm, pricepui ce răpită îmi era inima de farmecele acelui copilandru. Şi ne întinserăm şi dormirăm toată noaptea. Spre ziuă, mă deşteptai şi mă spălai, şi îi adusei băiatului ligheanul de aramă plin cu apă în miresmată, şi se spălă; iar eu pregătii de masă şi mâncarăm împreună; pe urmă ne apucarăm de pălăvrăgit, apoi de jucat împreună nişte jocuri, şi de râsete, până seara; atunci aşternurăm masa şi mâncarăm o oaie umplută cu migdale, cu stafide, cu nucşoare, cu piper şi cuişoare, şi băurăm apă bună şi rece, şi mâncarăm pepeni verzi şi galbeni, şi prăjituri cu miere şi cu unt, dintr-un aluat dulce şi uşor ca puful şi în care untul nu fusese cruţat, nici mierea, nici migdalele, nici scorţişoara. Şi atunci, ca şi în noaptea de dinainte, ne culcarăm şi văzui cât de prieteni ajunseserăm! Şi trăirăm aşa, în huzururi şi în tihnă, până în cea de a patruzecea zi.           Atunci, cum era cea din urmă zi şi cum giuvaiergiul urma să vină, băiatul vru să facă o scaldă bună, iar eu încălzii apa într-o căldare mare, aprinsei lemnele, turnai apa caldă într-o cadă mare de aramă, adăugai apa rece, ca s-o fac bună şi desfătătoare, şi copilandrul intra în ea, şi îl spălai eu însumi, şi îl săpunii, şi îl frecai, şi îl înmiresmai, pe urmă îl dusei în pat, îl acoperii cu învelitoarea, şi îi înfăşurai capul cu o basma de mătase înflorată cu argint, şi îi adusei să bea un sorbet minunai, şi adormi.           Când se deşteptă, vru să mănânce, iar eu alesei harbuzul cel mai frumos şi cel mai mare, îl pusei pe o sinic, aşezai sinia jos pe chilim şi mă suii în pat, ca să iau cuţitul cel mare care sta agăţat pe perete deasupra capului băiatului; şi băiatul, ca să se joace, mă gâdilă deodată la talpă, iar eu tresării atâta de tare, încât, fără să vreau, căzui peste el, iar cuţitul pe care îl luasem i se înfipse în inimă, şi pe clipă copilandrul îşi dete sufletul.           La priveliştea aceea, o, stăpână a mea, mă bătui cu palmele peste obraji şi începui să ţip şi să gem, şi îmi sfâşiai hainele, şi mă trântii la pământ deznădăjduit şi plângând. Şi tânărul meu prieten era mort, şi ursita i se împlinise, spre a nu da de minciună spusele cititorilor în stele, şi îmi ridicai privirile şi mâinile către Cel Preaînalt şi zisei:           — O, Doamne al Lumii, dacă am săvârşit un omor, şi au gata a fi osândit la judecată!           Şi, în clipita aceea, eram plin de cutezanţă în faţa morţii. Ci, o, stăpână a mea, dorurile noastre nu se împlinesc niciodată, nici în rău, nici în bine!           Aşa că nu putui să îndur mai mult vederea acelui loc şi, cum ştiam că tatăl, giuvaiergiul, urma să vină la sfârşitul celei de a patruzecea zile, păşii pe scară, ieşii, şi închisei capacul, şi îl acoperii cu pământ, ca mai înainte.           Când ajunsei afară, îmi zisei: „Trebuie numaidecât să văd ce are să se întâmple; şi trebuie să mă ascund, altminteri am să fiu căsăpit de cei zece robi, care au să mă omoare cu moartea cea mai rea!”           Şi atunci mă căţărai într-un copac mare, nu departe de locul unde se afla capacul, şi mă aciuai acolo şi privii. Peste un ceas, văzui că se iveşte pe mare naia cu bătrânul şi robii, coborâră pe uscat şi ajunseră degrabă la copac; şi văzură pământul încă proaspăt de tot; şi fură cuprinşi de spaimă mare, iar bătrânul îşi simţi inima pierindă; şi robii traseră pământul la o parte, deschiseră intrarea şi coborâră cu toţii. Atunci bătrânul începu să-şi strige copilul pe nume, cu glas mare, şi băiatul nu-i răspunse, iar ei începură să caute peste tot, şi îl găsiră cu inima străpunsă, întins pe pat.           La priveliştea aceea, bătrânul îşi simţi inima topită şi leşină; iar robii începură să se vaiete şi să se bocească, pe urmă îi duseră pe umerii lor, afară din bortă, mai întâi pe bătrân, apoi pe copilandrul mort, şi săpară pământul şi îl înveliră pe băiat în giulgiu. Pe urmă îl cărară pe bătrân la naie, şi toate bunurile şi toată zahereaua, şi pieriră departe pe mare.           Eu atunci, într-o stare jalnică, coborâi din pom şi cugetai la nenorocirea mea, şi plânsei îndelung, şi pornii să umblu prin ostrov ziua toată şi noaptea toată, cuprins de deznădejde. Şi nu mai contenii să tot plâng aşa, până când, într-un sfârşit, băgai de seamă că marea scădea din clipă în clipă şi se depărta, şi lăsa curat tot locul aşezat între ostrov şi pământul din faţă. Atunci îi mulţumii lui Allah, care binevoia să mă scape de vederea acelui ostrov blestemat, şi răzbătui în partea cealaltă, pe nisip; ajunsei pe pământul tare şi pornii la drum, rostind într-ajutor numele lui Allah. Şi-aşa până la ceasul apusului de soare. Şi deodată văzui în depărtare un foc mare şi roşu şi mă îndreptai spre focul acela roşu, unde gândeam că am să găsesc niscaiva fiinţe omeneşti ce se vor fi apucând să frigă vreo oaie; da când ajunsei mai aproape, văzui că focul acela roşu era un dăm mare de aramă galbenă, pe care soarele îl aprindea aşa, în amurg.           Atunci rămăsei până peste poate de uluit, la vederea palatului acela măreţ, durat numai din aramă galbenă, şi mă uitam la trăinicia durării lui, când deodată văzui că ies pe poarta cea mare a palatului zece flăcăi minunaţi la stat şi cu nişte chipuri care îl preamăreau pe Ziditorul ce le plămădise atâta de frumoase; şi văzui că acei zece flăcăi erau toţi chiori de ochiul stâng, în afară de un preacinstit şi falnic moşneag, care era cel de al unsprezecelea.           La priveliştea aceea, îmi zisei: „Pe Allah! Ce potriveală ciudată! Oare ce-au putut să facă zece chiori ca să aibă ochiul stâng scos aşa, fiecare la fel?” Pe când mă scufundam în gândurile acestea, cei zece flăcăi veniră la mine şi îmi spuseră:           — Pacea fie asupră-ţi!           Iar eu le întorsei urarea de pace, şi le istorisii povestea mea, de la început până la sfârşit; şi socot zadarnic a o mai spune încă o dată dinaintea ta, o, stăpână a mea.           La spusele mele, ei rămaseră miraţi până peste fire şi îmi ziseră:           — O, doamne, intră în casa aceasta, iar primirea aici fie-ţi largă şi mărinimoasă!           Intrai, şi ei dimpreună cu mine, şi străbăturăm săli multe, toate aşternute cu mătăsuri şi ajunserăm într-un sfârşit în cea din urmă sală, mai încăpătoare şi mai frumoasă decât toate celelalte; în mijlocul acelei săli mari se aflau zece chilimuri aşternute pe nişte saltele; şi, în mijlocul acelor zece culcuşuri strălucite, se afla unul, cel de al unsprezecelea chilim, fără saltea, da tot atâta de frumos ca şi celelalte zece. Atunci bătrânul şezu pe cel de al unsprezecelea chilim, iar cei zece tineri fiecare pe al său, şi îmi spuseră:           — Şezi jos, doamne, la capătul sălii, şi să nu ne întrebi nimic despre toate câte vei vedea aici!           Atunci, după câteva clipite, bătrânul se ridică, ieşi, apoi se întoarse în mai multe rânduri, aducând mâncăruri şi băuturi, şi toţi mâncară şi băură, şi eu dimpreună cu ei.           După care moşneagul strânse tot ce rămăsese şi se întoarse iar să şadă jos. Atunci flăcăii îi spuseră:           — Cum de poţi să stai jos până a nu ne fi adus cele cu care să ne îndeplinim datorinţele?           Şi bătrânul, fără a crâcni, se sculă şi ieşi de zece ori şi se întoarse de fiecare dată aducând pe cap un lighean acoperit cu o zarpa, iar în mână un felinar, şi puse fiecare lighean şi fiecare fanar dinaintea fiecăruia dintre tineri. Dar mie nu-mi aduse nimic, şi rămăsei într-o mare nedumerire. După ce ridicară zarpalele, văzui că fiecare lighean era plin cu cenuşă şi cu praf de cărbuni şi cu khol. Pe urmă luară cenuşa şi se mânjiră cu ea pe cap, cu praful de cărbuni pe chip, iar cu kholul pe ochiul lor drept; şi începură să se jeluiască şi să plângă şi să spună:           — Nu avem decât ceea ce ni se cuvine pentru nechibzuinţele şi pentru greşelile noastre!           Şi nu conteniră decât odată cu apropierea zorilor. Atunci se spălară în alte lighene aduse de moşneag şi îşi puseră alte haine, şi îşi luară iarăşi înfăţişarea de mai înainte.           După ce văzui toate astea, o, stăpână a mea, mă cuprinse o mirare nemăsurată; dar nu cutezam să întreb nimic, din pricina poruncii primite. Iar în noaptea următoare făcură ca şi în cea dintâi, şi la fel în cea de a treia noapte, şi în cea de a patra. Eu atunci nu putui să-mi mai ţin limba şi strigai:           — O, domniile voastre, mă rog vouă să mă luminaţi asupra pricinii scoaterii ochiului vostru stâng şi a cenuşii, şi a cărbunelui, şi a kholului pe care vi le-aţi pus pe chipuri, întrucât, pe Allah! Până şi moartea îmi pare mai de dorit decât uluirea în care m-aţi aruncat!           Ei atunci strigară:           — O, vai de tine, ce întrebi tu? Asta-i pierzania ta!           Eu răspunsei:           — Mai degrabă îmi doresc pierzania, decât nedumerirea de-acum!           Ei atunci îmi spuseră:           — Teme-te pentru ochiul tău cel stâng!           Şi spusei:           — Nu am trebuinţă de ochiul meu cel stâng, dacă mi se cere să rămân în nedumerirea de-acum!           Atunci ei îmi spuseră:           — Împlinească-ţi-se ursita! Ai să păţeşti şi tu ceea ce am păţit noi, şi să nu te plângi, întrucât vă fi din vina ta! Şi-apoi, după pierderea ochiului, nu vei putea să te mai întorci aici, întrucât noi suntem de pe acum zece, şi nu mai este nici un loc pentru cel de al unsprezecelea!           La vorbele acestea, bătrânul aduse un berbec viu pe care îl înjunghie, îl jupui şi îi curăţă pielea. Pe urmă îmi spuseră:           — Vei fi cusut în pielea aceasta de berbec şi vei fi suit pe pleşul palatului acesta de aramă. Atunci vulturul cel mare care se cheamă roc85, şi care este în stare să ridice şi-un elefant, are să te ia drept un berbec adevărat şi are să se repeadă asupra ta şi are să te ridice în zbor până în nori, pe urmă are să te coboare pe vârful unui munte înalt, de neatins pentru picior de om, spre a te înfuleca în gâtlejul lui! Şi tu atunci, cu jungherul acesta pe care ţi-l dăm, ai să spinteci pielea berbecului şi ai să ieşi afară întru totul; atunci rocul cel cumplit, care nu mănâncă oameni, nu are să te mănânce şi are să piară din vederile tale! Atunci vei merge până ce vei ajunge la un palat de zece ori mai mare decât palatul nostru, şi de o mie de ori mai strălucitor. Palatul acela este aurit numai cu tăblii de aur, şi toţi pereţii lui sunt învrâstaţi cu nestemate mari şi mai ales cu smaralde şi cu mărgăritare. Tu atunci vei intra pe poarta deschisă, cum am intrat şi noi şi vei vedea ceea ce vei vedea! Cât despre noi, acolo ne-am lăsat ochiul stâng, şi încă îndurăm pedeapsa cuvenită, şi ne-o ispăşim, săvârşind în fiecare noapte ceea ce ne-ai văzut că săvârşim. Aceasta-i povestea noastră, pe scurt, întrucât, cu de-amănuntul, ar umple foile unei cărţi mari şi late! Cât despre tine, de-acuma împlinească-ţi-se ursita!           La vorbele acestea, cum stăruiam în hotărârea mea, îmi dădură jungherul, mă cetluiră în pielea berbecului, mă duseră pe acoperişul palatului şi plecară. Şi deodată mă simţii ridicat de pasărea cea cumplită roc, care îşi luă zborul; şi, de îndată ce mă simţii lăsat la pământ pe vârful muntelui, despicai cu jungherul pielea de berbec şi ieşii afară ţipând: „Uş! Uş!” spre a alunga rocul cel cumplit, care zbură greoi, şi văzui că era o pasăre mare, albă, mătăhăloasă cât zece elefanţi, şi voinică mai cât zece cămile!           Atunci îmi luai calea grabnic, pârjolit de focul nerăbdării şi, pe la nămiez de zi, ajunsei la sarăi. La vederea saraiului, oricât mi-l zugrăviseră cei zece flăcăi, rămăsei minunat până peste marginile minunării, întrucât era cu mult mai strălucitor decât în spusele lor. Poarta cea mare prin care intrai în sarai era mărginită de nouăzeci şi nouă de uşi din lemn de aloe şi din lemn de santal, iar uşile încăperilor erau din abanos învrâstat cu aur şi cu olmazuri; şi toate acele uşi duceau spre nişte săli şi spre nişte grădini, în care văzui toate bogăţiile de pe pământ şi din mare.           În cea dintâi sală în care intrai, mă pomenii deodată între patruzeci de fetişcane, care erau aşa de minunate ca frumuseţe, încât nici minţile nu mai izbuteau să nu se adune, nici ochii să-şi odihnească alegerea pe vreuna, şi rămăsei atâta de plin de vrajă, încât mă oprii locului, simţindu-mi capul cum mi se învârteşte.           Atunci toate deodată se ridicară la vederea mea şi, cu glas dulce, îmi spuseră:           — Casa noastră să fie şi casa ta, o, oaspete al nostru, iar locul tău să fie asupra capetelor noastre şi în ochii noştri!           Şi mă poftiră să stau, şi mă îmbiară pe o podină, şi şezură toate jos pe chilimuri, şi îmi spuseră:           — O, doamne al nostru, suntem roabele tale şi avutul tău, iar tu eşti stăpânul nostru şi cunună pe capetele noastre!           Pe urmă toate începură să mă slujească: una aduse apă caldă şi cearceafuri, şi îmi spălă picioarele; alta îmi turnă în palme apă înmiresmată, dintr-un ibric de aur; a treia mă îmbrăcă într-un caftan de mătase cu un brâu bătut în fire de aur şi de argint; a patra îmi întinse o cupă plină cu o băutură minunată şi înmiresmată cu flori; şi una se uita la mine, alta îmi zâmbea, una îmi făcea cu ochiul, alta îmi spunea stihuri, una îşi întindea braţele dinaintea mea, alta îşi răsucea dinainte-mi mijlocul; şi una zicea: „Ah!” iar altă: „Uf!” şi ceastălaltă îmi zicea: „O, tu, ochi al meu!”, iar cealaltă: „O, tu, sufletul meu!”, iar altă: „Lăuntrurile mele!”, iar altă: „Suflarea mea!” iar una: „O, pojar al inimii mele!”           Pe urmă veniră toate lângă mine şi începură să mă alinte şi să mă mângâie şi îmi ziseră:           — O, oaspete al nostru, istoriseşte-ne povestea ta, căci de vreme îndelungată suntem singure aici, fără nici un bărbat, iar fericirea noastră este acum deplină!           Eu atunci mă simţii mai liniştit şi le istorisii numai o parte din povestea mea, şi asta până la apropierea nopţii.           Atunci se aduse o mulţime mare de lumânări, iar sala se lumină ca de soarele cel mai strălucit. Pe urmă se aşternu masa şi se aduseră bucatele cele mai alese şi băuturile cele mai îmbătătoare, şi se zvoni cu alăutele cele mai desfătătoare şi se cântă cu glasul cel mai vrăjitor, iar câteva începură să dănţuiască, în vreme ce eu mâcam mai departe.           După toate aceste huzuriri, îmi ziseră:           — O, drăguţule, acuma-i vremea desfătării celei straşnice şi a crivatului; alegeţi-o dintre noi pe cea care îţi place şi fii fără teamă că ne-ai supăra, întrucât fiecăreia dintre noi are să-i vie rândul vreme de o noapte, tuturor celor patruzeci de surori; şi-apoi fiecare la rândul ei are să înceapă iarăşi hârjoana cu tine, în fiecare noapte.           Eu atunci, o, stăpână a mea, nu ştiui pe care dintre surori se cădea s-o aleg, întrucât toate erau la fel de ispititoare. Atunci închisei ochii, întinsei mâinile şi o prinsei pe una, şi deschisei ochii; ci îi închisei la loc repede, din pricina strălucirii orbitoare a frumuseţii ei. Atunci ea îmi întinse mâna şi mă duse în patul ei. Şi îmi petrecui cu ea noaptea toată. Mă bucurai de ea de patruzeci de ori! Şi ea la fel! Şi îmi zicea de fiecare dată: „Yuh! O, ochi al meu! Yuh! O, sufletul meu!” Şi mă alintă, iar eu o desfătam, şi ea mă stârnea, şi-aşa toată noaptea.           Şi-aşa o ţinui întruna, o, stăpână a mea, noapte de noapte, cu câte una dintre surori, şi fiecare noapte cu un potop de dezmierdări dintr-o parte şi din cealalta’ Şi-aşa vreme de un an întreg, în desfătare şi în voioşie. Şi, după fiecare noapte, dimineaţa, copila din noaptea următoare venea la mine, mă ducea la hamman, mă frecă bine pe tot trupul şi mă înmiresma cu toate miresmele pe care Allah le-a dăruit slujitorilor săi.           Şi ajunserăm astfel la sfârşitul anului. În dimineaţa zilei celei din urmă, le văzui pe toate fetişcanele că vin fuga la patul meu, plângând amarnic şi despletindu-şi şi pletele de mâhnire şi văicărindu-se; pe urmă îmi spuseră:           — Află, o, lumină a ochilor noştri, că trebuie să ne despărţim de tine, cum ne-am despărţit şi de ceilalţi de dinainte de tine, căci se cade să ştii că tu nu eşti cel dintâi, şi că până la tine mulţi voinici ne-au desfătat ca şi tine, şi ne-au făcut ca şi tine. Numai că tu chiar că eşti isteţul cel mai isteţ la isteţii, de-o potrivă şi-n lung şi-n lat! Şi, de asemenea, hotărât că eşti cel mai terfichi şi cel mai iubeţ dintre toţi. Din care pricini nu vom mai putea să trăim fără tine.           Iar eu le zisei:           — Dar spuneţi-mi, pentru ce trebuie să mă părăsiţi? Căci nici eu nu vreau să pierd bucuria vieţii mele cu voi!           Ele îmi răspunseră:           — Află că noi toate suntem fiicele unui sultan, da din mame osebite. De pe vremea fecioriei, trăim în saraiul acesta şi, în fiecare an, Allah călăuzeşte pe drumul nostru un voinic care ne mulţumeşte, iar noi tot aşa pe el! Şi în fiecare an trebuie să lipsim vreme de patruzeci de zile, spre a ne duce la tatăl nostru şi la mamele noastre. Iar astăzi este ziua de plecare!           Atunci spusei:           — Şi, o, dulceţelor, eu am să rămân în casă, spre a-l preamări pe Allah până la întoarcerea voastră!           Ele îmi răspunseră:           — Indeplinească-ţi-se dorinţa! Iată toate cheile de la sarai, care descuie toate uşile. Palatul acesta este casa ta a tu eşti stăpânul lui. Da fereşte-te să nu carecumva să deschizi uşa de aramă din fundul grădinii, că nu vei putea să ne mai vezi niciodată şi vei păţi o nenorocire mare. Fereşte-te să nu carecumva să deschizi uşa de aramă!           După vorbele acestea, veniră toate să mă îmbrăţişeze a să mă sărute una după alta, plângând şi spunându-mi: Allah fie cu tine! Şi se uitară la mine plângând, şi plecară. Eu, atunci, o, stăpână a mea, ieşii din sală, ţinând în mână cheile, şi începui să cercetez saraiul, pe care până în ziua aceea nu avusesem răgazul să-l văd, atâta îmi fuseseră de înlănţuite în pat şi trupul şi sufletul, în braţele fetişcanelor. Şi mă apucai, cu cheia dintâi, să descui cea dintâi uşă.           Când deschisei cea dintâi uşă, văzui o grădină mare, plină toată cu pomi în roadă, atâta de mari şi atâta de frumoşi, cât în viaţa mea nu mai văzusem alţii la fel în lumea întreagă; nişte ape în şanţuri mici udau pomii, şi aşa de bine, încât poamele acelor pomi erau de o mărime şi de o frumuseţe minunate. Mâncai din poamele acelea, mai cu seamă nişte banane, nişte curmale lungi ca degetele unei arăboaice de viţă aleasă, nişte rodii, nişte mere şi nişte piersici. După ce sfârşii de mâncat, îi mulţumii lui Allah pentru darurile sale, şi descuiai cea de a doua uşă, cu cea de a doua cheie.           După ce deschisei uşa aceea, ochii şi nasul meu rămaseră vrăjite de florile ce umpleau o grădină mare, udată de nişte pârâiaşe. Se aflau în grădina aceea toate florile câte cresc în grădinile emirilor pământului: iasomii, zarnacadele, trandafiri, viorele, zambile, bujori, garoafe, lalele, gălbenele şi toate florile din toate vremile. Când sfârşii de mirosit toate florile, culesei o iasomie şi mi-o înfipsei în nas şi acolo o lăsai, ca să-l sorb mireasmă; şi îi mulţumii lui Allah Preaînaltul pentru podoabele sale.           Deschisei apoi cea de a treia uşă, şi urechile mele rămaseră vrăjite de glasurile păsărilor de toate culorile şi de toate neamurile pământului. Păsările acelea şedeau toate într-o colivie mare, făcută din nuiele de lemn de aloe şi de santal; apa de băut a acelor păsări era pusă în nişte străchinuţe de jad şi de jasp gingaş colorat, grăunţele erau în nişte ceşcuţe de aur; pământul pe jos era măturat şi stropit; iar păsările îl binecuvântau pe Atoateziditorul. Ascultai glasurile acelor păsări până la apropierea nopţii; şi mă întorsei de acolo în seara aceea.           Dar, a doua zi ieşii degrabă şi deschisei cea de a patra uşă, cu cea de a patra cheie. Şi-atunci, o, stăpână a mea, văzui nişte lucruri, pe care nici în vis o fiinţă omenească n-ar putea să le vadă vreodată. În mijlocul unei curţi mari văzui o boltă iscusit zidită; bolta aceea avea nişte scări de porfiră, care suiau până ajungeau la patruzeci de uşi de lemn de abanos, bătute în aur şi în argint. Porţile acelea, cu canaturile date la o parte, lăsau fiecare să se vadă o sală largă; şi în fiecare sală se afla câte o comoară osebită, şi fiecare comoară preţuia mai mult decât toată împărăţia mea întreagă. Sala dintâi era ticsită cu mormane mari de mărgăritare voinice, puse în şir, şi de mărgăritare mărunţele; dă cele voinice erau mai multe decât cele mărunte, şi fiecare era cât un ou de porumbiţă şi sclipitor ca luna în strălucirea ei. Da cea de a doua sală o întrecea pe cea dintâi ca bogăţie: era ticsită până sus cu diamante, rubine, safire şi granate. În cea de a treia, erau numai smaralduri; în cea de a patra, calupuri de aur sadea; în cea de a cincea, dinari de aur de pe tot pământul; în cea de a şasea, argint neprihănit; în cea de a şaptea, dinari de argint de pe tot pământul. Iar celelalte săli erau ticsite cu toate nestematele din sânul pământului şi al mărilor, şi topaze, şi turcoaze, şi hiacinte, şi nestemate de la Yemen, şi cornaline de toate culorile, şi oluri de jad, şi salbe, şi brăţări, şi brâie, şi toate giuvaierurile folosite la curţile de emiri şi de sultani.           Iar eu, o, stăpână a mea, îmi ridicai mâinile şi privirile şi îi mulţumii lui Allah Preaînaltul pentru binefacerile sale. Şi urmai astfel, în fiecare zi, să deschid câte una, ori două, ori trei uşi, până în cea de a patruzecea zi, şi minunarea mea sporea cu fiecare zi, şi nu îmi mai lamăsese decât cheia cea de pe urmă, care era cheia de la uşa de aramă. Şi mă gândeam la cele patruzeci de copile, şi mă simţeam în cea mai mare bucurie gândind la ele, şi la dulceaţa purtărilor lor, şi la prospeţimea trupului lor, şi la virtuţile lor pojarnice, şi la bunurile lor cele tainice, şi la rotunzimea şi vânjoşia durduleţurilor lor, şi la ţipetele lor când îmi spuneau: „Yuh, o, ochi al meu! Yuh, o, pojarul meu!” Şi îmi strigai: „Pe Allah! Noaptea noastră are să fie o noapte binecuvântată, o noapte de lapte!”           Ci Pârdalnicul mă făcea să simt cheia de la uşa aceea de aramă, care mă ispitea amarnic, şi ispita fu mai tare decât mine, şi descuiai uşa de aramă. Şi ochii mei nu văzură nimic, şi numai nasul meu simţi un damf tare şi neprielnic adulmecului meu, şi leşinai pe clipă pe dată, şi căzui dincoace de uşa care se închise. Când mă deşteptai, stăruii în hotărârea stârnită de Şeitan, şi deschisei iarăşi uşa şi aşteptai ca miasma să se facă oleacă mai puţin tare.           Atunci intrai şi mă pomenii într-o sală largă, presărată toată cu şofran şi luminată de două lumânări înmiresmate cu ambrăsură şi cu tămâie, şi de nişte fanare falnice de aur şi de argint pline cu ulei bine mirositor, care, arzând, scoteau mireasma aceea tare. Şi, între sfeşnicele de aur şi fanarele de aur, văzui un cal negru minunat, care avea o stea albă în frunte; şi era pintenog la piciorul stâng şi la glezna dreaptă; ieslea îi era plină cu grăunţe de susan şi de orz bine dat prin ciur; adăpătoarea era umplută cu apă proaspătă în miresmată cu apă de trandafiri. Iar eu, o, stăpână a mea, cum patima mea cea mai mare erau caii frumoşi, şi cum eram călăreţul cel mai vestit din împărăţia mea, gândii că acel cal mi s-ar potrivi; şi îl luai de căpăstru şi îl dusei în grădină şi încălecai pe el; dar el nici nu se clinti. Atunci îl lovii peste gât cu lanţul de aur. Şi numaidecât, o, stăpână a mea, calul întinse două aripi mari şi negre pe care nu le văzusem până în clipita aceea, necheză într-un chip înfricoşat, izbi de trei ori cu copita în pământ şi zbură cu mine în văzduhuri.           Atunci, o, stăpână a mea, pământul se învârti dinaintea ochilor mei; da îmi strânsei pulpele şi mă ţinui ca un călăreţ iscusit, şi, într-un sfârşit, calul pogorî şi se opri pe pleşul palatului de aramă roşie, în care îi găsisem pe cei zece flăcăi chiori. Şi-atunci calul se ridică atâta de cumplit în două picioare şi se scutură atâta de iute, încât mă trânti jos, apoi veni la mine şi îşi lăsă aripa spre faţa mea, şi îşi înfipse vârful aripii în ochiul meu stâng, şi mi-l prăpădi pe veci. Pe urmă zbură în văzduhuri şi pieri.           Iar eu îmi pusei mâna pe ochiul pierdut şi mă învârtii în lung şi în lat pe terasă, văicărindu-mă şi scuturându-mi mâna de durere! Şi de îndată văzui că se ivesc cei zece flăcăi care, dând cu ochii de mine, îmi spuseră:           — N-ai vrut să ne asculţi! Şi iacătă rodul hotărârii tale de năpastă. Şi nu putem să te primim între noi, întrucât suntem zece. Ci, urmând cutare şi cutare drum, vei ajunge în cetatea Bagdadului, la emirul drept-credincioşilor, Harun Al-Raşid, a cărui faimă a răzbit până la noi; şi soarta-ţi va fi între mâinile lui.           Şi plecai, şi mersei zi şi noapte, după ce mi-am ras barba şi am pus pe mine hainele acestea de saaluk, ca să nu mai am de îndurat alte necazuri, şi nu mă oprii din umblet, până ce nu mă văzui ajuns în lăcaşul acesta al păcii, Bagdadul, şi îi găsii pe chiorii aceştia doi, şi le dădui bineţe şi le spusei:           — Sunt un străin.           Iar ei răspunseră:           — Şi noi suntem străini.           Şi iacă-aşa ajunserăm tustrei în casa această binecuvântată, o, stăpână a mea! Şi-aşa-i cu pricina ochiului meu pierdut şi cu barba mea cea rasă!           La povestea aceasta fără de seamăn, tânăra stăpână a casei îi spuse celui de al treilea saaluk:           — Hai! Mângâie-te oleacă pe creştet şi du-te! Te iert.           Dar cel de al treilea saaluk răspunse:           — Nu am să mă duc, pe Allah! Decât după ce am să aud poveştile tuturor celorlalţi.           Atunci copila se întoarse spre calif, spre Giafar şi spre Massrur şi le spuse:           — Istorisiţi-mi povestea voastră!           Atunci Giafar se apropie şi istorisi povestea pe care i-o spusese portăriţei celei tinere, când intrase în casă. Încât, după ce auzi spusele lui Giafar, copila le spuse tuturor:           — Vă iert pe toţi, şi pe unii şi pe alţii. Da plecaţi cât mai iute!           Şi ieşiră toţi şi ajunseră în uliţă. Atunci califul le spuse saalicilor:           — Unde vă duceţi aşa, fârtaţilor?           Ei răspunseră:           — Nu ştim unde avem să ne ducem.           Şi califul le spuse:           — Veniţi să vă petreceţi noaptea la noi.           Şi îi spuse lui Giafar:           — Ia-i la tine şi adu-mi-i mâine dimineaţă, şi vom vedea ce va fi de făcut cu ei.           Iar Giafar nu pregetă a îndeplini poruncile califului.           Apoi califul urcă în saraiul său şi nu putu să guste pic de somn în noaptea aceea. Pe urmă, dimineaţa, se sculă şi şezu în scaunul de domnie al stăpânirii lui; şi porunci să intre toţi capii din împărăţia sa. Pe urmă, după ce toţi capii împărăţiei veniră, se întoarse spre Giafar şi îi spuse:           — Adu-mi aici cele trei copile şi cele două căţele şi cei trei saalici.           Şi Giafar plecă îndată şi îi aduse pe toţi între mâinile califului; iar tinerele se acoperiră cu vălurile lor şi şezură dinaintea califului.           Atunci Giafar le zise:           — Vă socotim slobode de orice datorinţă, întrucât, iară a şti cine suntem, şi voi ne-aţi iertat şi ne-aţi făcut binele pe care ni l-aţi făcut. Şi iacătă că acum vă aflaţi între mâinile celui de al cincilea din urmaşii lui Abbas86, califul Harun Al-Raşid! Trebuie, dar, să-i povestiţi numai adevărul!           Când tinerele auziră vorbele lui Giafar, care vorbea în numele emirului drept-credincioşilor, cea mai mare dintre ele păşi înainte şi grăi:           — O, emire al drept-credincioşilor, povestea mea este atâta de uluitoare, încât, dacă ar fi scrisă cu andrelele pe colţul dinlăuntru al ochiului, i-ar fi de învăţătură aceluia care ar citi-o cu cinstire!           În clipita aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se iveşte dimineaţa şi, cu chibzuinţă, se opri din povestit.           Dar cândfu cea de a şaisprezecea noapte, urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că fata cea mai mare păşi înainte între mâinile emirului drept-credin-cioşilor şi istorisi astfel povestea ei:       Povestea celui de al treilea saaluk

Povestea cu corbul şi cu zibeta           Mi s-a izvodit că un corb şi o zibetă legaseră chelemet straşnic unul faţă de celălalt şi îşi petreceau ceasurile de tihnă cu hârjoneli şi cu jocuri felurite. Or, într-o zi, pe când tăifăsuiau despre nişte lucruri neîndoielnic de răpitoare, de vreme ce nu luau aminte la nimic din câte se petreceau împrejurul lor, se pomeniră deodată chemaţi la lume de mieunatul înfricoşător al tigrului, care răsună iu pădure.           Numaidecât corbul, care se afla jos, aşezat pe un trunchi de copac alături de prietena lui, grăbi să salte pe crengile cele mai de sus; cât despre zibetă, aceasta, speriată, nici nu prea mai ştia unde să se ascundă, întrucât nici nu pricepuse prea bine de unde se auzise mieunătura fiarei. Aşa că, nedumerită, îl întrebă pe corb:           — Prietene, ce să fac? Spune-mi, poţi să-mi arăţi vreo scăpare ori să-mi dai vreun ajutor folositor?           Corbul răspunse:           — Dar ce n-aş face eu pentru tine, prietena mea cea mai bună? Iacătă-mă-s gata să înfrunt toate ca să te scol din necaz; da până a zbura să-ţi aduc ajutoare, lasă-mă să-ţi spun ce a spus poetul în privinţa aceasta:           Prietenie-adevărată-i Aceea care te împinge Să-nfrunţi primejdie şi moarte, Fără a şti de vei învinge, Doar ca să-l scapi, In ceasul greu, Pe cel ce ţi-a fost drag mereu -           Prietenia pentru care, Laşi bunurile tale toate, Şi neamuri, şi părinţi, şi, grabnic, Te duci la cel ce ţi-e ca frate.           Apoi, după ce prociti stihurile, corbul grăbi să-şi ia zborul cu bătăi de aripi spre o turmă ce trecea pe acolo, păzită de nişte câini mari, mai falnici ca leii. Şi se duse drept la unul dintre câini şi se abătu asupra capului lui şi îi arse o ciupitură straşnică cu pliscul. Apoi se abătu asupra altui câine şi făcu la fel; şi, după ce în felul acesta îi întărâtă pe toţi câinii, începu să zburătăcească la o depărtare taman atâta cât să-i momească şi să-i facă sa se ţină pe urmele lui, da fară să fie ajuns de colţii lor. Şi croncănea din tot pliscul, ca spre a-i batjocori. Încât câinii, tot mai îndârjiţi, porniră în goană după el, până ce îi aduse în inima pădurii. Atunci, cum lătrăturile lor umpluseră toată pădurea, corbul socoti că tigrul, speriat, trebuie să fi fugit; şi îşi luă zborul de-a binelea, lăsând în urmă câinii care se întoarseră mormăind la turma lor. Apoi se duse s-o caute pe prietena lui zibeta, pe care o scăpase astfel de la o primejdie apropiată, şi trăi cu ea în bună pace şi la adăpost deplin!           Dar grăbesc, o, norocitule sultan, urmă Şeherezada, să-ţi istorisesc Povestea cu corbul cu vulpanul.