1001 de nopti basme arabe

       POVESTEA CU VIZIRUL NUREDDIN, CU FRATELE SĂU, VIZIRUL ŞAMSEDDIN, ŞI CU HASSAN BADREDDIN.     Atunci Giafar Al-Barmaki spuse:           Află, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, că era în ţara Misrului99 un sultan drept şi făcător de bine. Sultanul acela avea un vizir înţelept şi cărturar, priceput la ştiinţe şi la scripturi, şi vizirul acela era un bătrân tare în vârstă; da avea doi copii ca două lune: pe cel mare îl chema Şamseddin100, iar pe cel mic îl chema Nureddin101; dar Nureddin, cel mic, de bună seamă că era mai frumos şi mai bine făcut decât Şamseddin, care de altminteri era desăvârşit; dar Nureddin nu-şi avea seamăn în lumea întreagă. Era atâta de răpitor încât frumuseţea lui era vestită pe toate meleagurile, şi mulţi călători veneau în Egipt, din ţările cele mai depărtate, numai pentru bucuria de a se minuna de desăvârşirea lui şi de trăsăturile chipului său.           Vru soartă ca vizirul, părintele lor, să moară. Iar sultanul rămase tare mâhnit. Aşa că îi chemă să vină la el pe cei doi fraţi şi le spuse să se apropie de el, şi porunci să fie înveşmântaţi cu caftane de fală, şi le zise:           — Din ceasul de-acum, aveţi să îndepliniţi pe lângă mine slujbele părintelui vostru.           Ei atunci se bucurară şi sărutară pământul între mâinile sultanului. Pe urmă orânduiră să tină o lună întreagă slujbele de înmormântare ale tatălui lor; şi după aceea, intrară în dregătoria lor cea nouă de viziri; şi fiecare dintre ei îndeplinea pe rând, vreme de o săptămână, slujbele vizieriei. Iar când sultanul pleca în vreo călătorie, nu lua cu sine decât pe unul dintre cei doi fraţi.           Or, într-o noapte ca toate nopţile, se făcu că sultanul trebuia să plece a doua zi de dimineaţă; iar rândul la vizierie în săptămâna aceea cădea în seama lui Şamseddin, fratele mai mare; şi cei doi fraţi tăifăsuiau ba de una, ba de alta, spre a-şi trece seara. În şirul pălăvrăgelilor, cel mare îi spuse celui mic:           — O, fratele meu, trebuie să-ţi spun că gândul meu este să chibzuim a ne însura; şi însurătoarea noastră să se facă în aceeaşi noapte pentru amândoi.           Iar Nureddin răspunse:           — Fă precum ţi-e voia, o, fratele meu, întrucât eu sunt de o părere cu tine în toate.           Odată ce această întâie înţelegere fu statornicită între ei, Şamseddin îi spuse lui Nureddin:           — După ce, cu mila lui Allah, avem să ne împerechem cu două copile, şi după ce avem să ne culcăm cu ele în aceeaşi noapte, şi după ce ele au să nască în aceeaşi zi şi – de-o vrea Allah!           — Au să dea viaţă, soţia mea unei fetiţe, iar soţia ta unui băietei, atunci va trebui să-i însurăm pe copii unul cu altul, ca pe nişte veri ce vor fi!           Atunci Nureddin răspunse:           — O, fratele meu, şi-atunci ce socoţi a cere de la fiul meu ca zestre spre a i-o da pe fiica ta?           Iar Şamseddin spuse:           — Voi lua de la fiul tău, ca preţ pentru fata mea, trei mii de dinari de aur, trei livezi şi trei sate dintre cele mai bune din Egipt. Şi chiar că acestea vor fi cam puţin lucru ca despăgubire pentru fata mea. Iar dacă flăcăul, fiul tău, nu va vroi să primească învoiala, nimica nu se va încheia între noi.           La asemenea vorbe, Nureddin răspunse:           — Nu judeci bine! Ce este, la urma urmei, cu zestrea aceasta pe care vrei s-o ceri de la fiul meu? Oare tu uiţi că noi suntem doi fraţi şi că suntem chiar doi viziri într-unul singur? În locul unei cereri ca asta, s-ar cădea să i-o dai fiului meu pe fiica ta ca pe un peşcheş, fără a te gândi să-i ceri nici un fel de zestre. Şi-apoi tu nu ştii că bărbatul preţuieşte oricând mai mult decât muierea? Or, fiul meu este un bărbat, iar tu îmi ceri o zestre pe care fiica ta s-ar cădea ca ea s-o aducă! Faci că negustorul acela care, nevrând să-şi vândă marfa, începe, spre a-l alunga pe muşteriu, cu a cere un preţ împătrit pe untul lui!           Atunci Şamseddin îi spuse:           — Văd limpede că tu îţi închipui cu adevărat că fiul tău este mai de soi decât fata mea. Or, faptul îmi dovedeşte că eşti lipsit cu totul de judecată şi de bun-simţ, şi mai cu seamă de îndatorinţă. Că, de vreme ce pomeneşti de vizierie, au tu uiţi că numai mie îmi datorezi huzmeturile tale cele înalte şi că, dacă te-am luat părtaş cu mine, am făcut-o numai din milă faţă de tine şi ca să poţi să mă ajuţi în treburile mele? Da fie! Poţi să spui ce-ţi place! Ci eu, de vreme ce vorbeşti aşa, nu mai vreau s-o mărit pe fiica mea cu fiul tău, măcar de-ai cântări-o şi în aur!           La vorbele lui, Nureddin rămase tare înciudat şi grăi:           — Păi da nici eu nu mai vreau să-l însor pe fiul meu cu fiica ta!           Şi Şamseddin răspunse:           — Da! Am isprăvit! Şi-acuma, întrucât mâine trebuie să plec cu sultanul, nu voi avea vreme să te fac să simţi toată necuviinţa vorbelor tale. Da pe urmă ai să vezi tu! Când m-oi întoarce, de-o vrea Allah, are să se întâmple ce are să se întâmple!           Atunci Nureddin plecă tare posomorât de toată istoria, şi se duse să doarmă singur, potopit de gânduri negre.           A doua zi dimineaţa, sultanul, însoţit de vizirul Şamseddin, porni în călătorie şi se îndreptă înspre Nil, pe care îl trecu în luntre spre a ajunge la Ghezirah102; şi de acolo se duse la Piramide.           Ast timp, Nureddin, după ce îşi trecuse noaptea aceea într-o mohorală grea, din pricina purtării fratelui său, se sculă de cu zori, îşi făcu spălările cele îndătinate şi rosti rugăciunea dintâi a dimineţii; pe urmă se duse la dulapul său, de unde luă o desagă pe care o umplu cu aur, gândind necontenit la vorbele făloase ale fratelui său faţă de el şi la umilinţa îndurată; şi îşi aduse aminte de stihurile acestea, pe care le rosti:           Du-te, prietene drag! Părăseşte meleagul părintesc, şi toate lasă!           Îţi vei găsi şi-n alte părţi prieteni, în locul celor care-i laşi acasă.           Du-te! Fugi dintre ziduri! Şi ridică-ţi un cort în câmpurile nesfârşite!           Departe-acolo vei găsi aleanul şi bucuria vieţii liniştite.           În mândrele saraiuri daurite nu-i nici credinţă, nici prietenie.           Ascultă-mă: fugi dintre-ai tăi departe, afundă-te-n adâncă străinie!           Că m-am uitat la apa stătătoare cum se bâhleşte colcăind spurcata, S-ar lecui de neagra-mpuţiciune de-ar curge iar. Altminteri – niciodată!           Că m-am uitat apoi la luna plină, şi ochiul ei rotund l-am cunoscut.           Ci de m-aş fi rotit ca ea prin ceruri, câte pământuri, ah, n-aş fi văzut!           Da leul? Aş mai fi vânat vreun leu, de nu i-aş fi călcat nicicând pădurea?           Săgeata, apoi? Ar mai săgeta, de n-ar pleca din arcul ei aiurea?           Da aurul cel falnic? Da argintul? Ar fi doar nişte pietre fără rost, De n-ar fi scoase-afar din zăcământul în care stau din veci la adăpost!           Însăşi lăuta dulce grăitoare ar fi o biată ciotură tăcută, De n-ar fi retezat-o din pădure, s-o meşterească, mâna pricepută.           Aşa că du-te! Şi vei străluci! De vei rămâne-aici înlănţuit, Să ştii: nu vei ajunge niciodată la piscul către care ai pornit!           După ce isprăvi de spus stihurile, porunci unuia îl între robii lui cei tineri să-i pună şaua pe o catârcă de culoarea sturzului, mare şi cu mersul sprinten. Iar robul îi găti cea mai frumoasă dintre catârce, o înşăuă cu o şa împodobită cu atlaz şi cu aur, cu nişte scări indieneşti, cu un cioltar de catifea de la Ispahan, şi o dichisi atâta, încât catârca păru întocmai ca o mireasă îmbrăcată în haine noi şi sclipind toată. Pe urmă Nureddin mai porunci să se pună peste toate astea un chilim mare de mătase, precum şi un chilim micuţ de rugăciune; şi, când totul fu gata, puse desaga plină cu aur şi cu nestemate între chilimul cel mare şi chilimul cel mic. Când isprăvi, îi spuse băiatului şi tuturor celorlalţi robi:           — Eu de-aici mă duc să dau o raită afară din cetate, înspre Kaliubia103, unde socot să poposesc trei nopţi, întrucât simt că am o strângere de inimă şi vreau să mă duc să mi-o uşurez pe acolo, răsuflând adierile câmpului. Şi nu vreau să vină nimeni cu mine!           Pe urmă, după ce îşi mai luă nişte merinde pentru drum, încălecă pe catârcă şi plecă grabnic. Odată ieşit din Cairo, merse atâta de îndârjit, încât la prânz ajunse în Belbeis104, unde poposi; descălecă de pe catârcă, spre a se odihni şi spre a o lăsa şi pe ea să se odihnească, mâncă oleacă, apoi cumpără din Belbeis toate cele de care s-ar fi putut să aibă trebuinţă, fie pentru sine, fie pentru tainurile catârcei, şi purcese iarăşi la drum. Peste două zile, chiar la amiază, mulţumită catârcei lui de soi, ajunse în sfânta cetate a Ierusalimului. Acolo se dete jos de pe catârcă, se odihni, o lăsă şi pe catârcă să se odihnească, scoase câte ceva de-ale gurii din sacul cu merinde şi mâncă; iar când isprăvi, îşi puse sacul sub cap, pe pământ, după ce aşternuse pe jos chilimul cel mare de mătase, şi adormi, tot gândindu-se cu mânie la purtarea fratelui său faţă de sine.           A doua zi, de cu zori, sări iarăşi în şa, şi nu conteni de data aceasta să meargă în goană spornică până ce ajunse în cetatea Alepului105. Acolo trase la unul dintre hanurile din cetate şi petrecu trei zile în linişte deplină, să se odihnească şi să lase şi catârca să se odihnească; pe urmă, după ce se sătură de aerul cel bun de la Alep, chibzui să plece mai departe. Drept aceea, încălecă iarăşi pe catârcă, după ce cumpărase nişte zaharicale gustoase cum se fac la Alep, îndopate cu fistic şi cu migdale şi oploşite sub o coajă de zahăr, tot lucruri pe care el le preţuia mai presus de orice, de când era mic.           Şi îşi lăsă catârca să meargă în voia ei, întrucât nici nu mai ştia unde se găseşte, odată ieşit din Alep. Şi merse aşa, zi şi noapte, cu atâta spor, până ce într-o seară, după asfinţitul soarelui, ajunse în cetatea Bassrei, da el habar n-avea că cetatea aceea era Bassra. Întrucât nu află numele cetăţii decât după ce opri la un han şi întrebă acolo. Descălecă de pe catârcă, o despovără de chilimuri şi de merinde şi de desagă şi i-o lăsă în seama străjerului de la han, s-o plimbe oleacă, pentru că nu cumva să se sângereze dacă s-ar odihni prea dintr-odată. Iar cât despre Nureddin însuşi, apoi el îşi aşternu chilimul şi şezu să se odihnească.           Străjerul de la han luă, aşadar, catârca de frâu şi începu s-o îndemne să umble. Or, se întâmplă că, taman la ceasul acela, vizirul din Bassra sta la fereastra saraiului său şi se uita pe uliţă. Aşa că zări catârca aceea frumoasă şi văzu şi falnica ei înfotăzare de mare preţ, şi gândi că numaidecât trebuie să fie a vreunui vizir dintre vizirii de pe alte meleaguri, ori chiar a vreunui sultan dintre sultani. Aşa că, tot privind-o, fu cuprins de o minunare mare; pe urmă porunci unuia dintre robii săi cei tineri să i-l aducă de îndată pe străjerul de la poarta hanului, cel care preumbla catârca. Şi copilul dădu fuga după străjer şi îl aduse dinaintea vizirului. Atunci străjerul veni şi sărută pământul dintre mâinile vizirului, care era un moşneag tare bătrân şi tare falnic. Şi vizirul îi zise străjerului:           — Cine este stăpânul catârcei şi care-i este cinul?           Străjerul răspunse:           — O, doamne al meu, stăpânul catârcei este un om tânăr de tot şi tare frumos, într-adevăr, plin de vino-ncoace, îmbrăcat strălucit ca un fiu de cine ştie ce mare negustor; şi toată înfăţişarea lui te face să-l preacinsteşti şi să te minunezi de el.           La vorbele portarului, vizirul se ridică în picioare şi încălecă pe cal şi se duse cu toată grabă la han şi intră în curte. La vederea vizirului, Nureddin se ridică în picioare şi se repezi în întâmpinarea lui, şi îl ajută să coboare de pe cal. Atunci vizirul făcu temeneaua îndătinată, iar Nureddin îi răspunse la temenea şi îl primi cu multă prietenie; iar vizirul şezu jos lângă el şi îl întrebă:           — Copilul meu, de unde vii şi ce cauţi la Bassra?           Iar Nureddin îi spuse:           — Doamne al meu, vin de la Cairo, care este cetatea mea şi unde m-am născut. Tatăl meu era vizirul sultanului de la Egipt; dar a murit, spre a se duce întru mila lui Allah!           Pe urmă Nureddin îi istorisi vizirului toată pătărania, de la început până la sfârşit. Şi adăugă:           — Da am luat straşnica hotărâre să nu mă mai întorc în Egipt, până ce nu am să călătoresc mai întâi peste tot şi până ce nu am să umblu prin toate cetăţile şi prin toate olaturile!           La vorbele lui Nureddin, vizirul spuse:           — Copilul meu, nu te lua după asemenea gânduri păgubavnice, de drumeţie fără contenire, întrucât te vor duce la pieire. Ştii că drumeţitul prin ţări străine aduce prăbuşirea şi sfârşitul sfârşiturilor! Ascultă-mi sfaturile, copilul meu, întrucât mult mi-e teamă pentru tine de năprasnele vieţii şi ale soroacelor!           Pe urmă vizirul le porunci robilor să deşeueze catârca şi să strângă chilimurile şi mătăsurile; şi îl luă pe Nureddin cu sine acasă la el, şi îl pofti într-un iatac, unde îl lăsa să se odihnească, după ce îi aduse toate câte puteau să i fie de trebuinţă.           Nureddin şezu astfel o vreme la vizir; iar vizirul îl vedea în toate zilele şi îl copleşea cu huzururi şi cu hatâruri. Şi, până într-un sfârşit, ajunse de-l îndrăgi până peste poate pe Nureddin, şi într-atâta încât într-o zi îi spuse:           — Copilul meu, am îmbătrânit de tot şi nu am nici un urmaş de parte bărbătească. Şi Allah m-a miluit cu o fată, care chiar că te ajunge la frumuseţe şi în desăvârşiri; şi, până astăzi, nu m-am înduplecat faţă de niciunul dintre cei care mi-au cerut-o în căsătorie. Da acuma, dacă te-am îndrăgit din inimă cu o dragoste atâta de mare, iacătă că vin să te întreb, de nu vrei să te învoieşti a o primi pe fiica mea, ca pe o roabă în slujba ta! Întrucât tare jinduiesc să fii soţul fetei mele. Dacă binevoieşti a primi, mă duc numaidecât la sultan şi îi spun că eşti nepotul meu, sosit de curând de la Egipt, şi că ai venit la Bassra anume spre a mi-o cere pe fata mea în căsătorie. Iar sultanul, pentru mine, are să te ia ca vizir în locul meu. Întrucât am îmbătrânit de tot şi am ajuns să caut tihnă. Şi are să-mi fie un desfăt mare să-mi împlineşti casa, şi să nu o mai părăseşti.           La îmbierea aceea a vizirului, Nureddin tăcu şi lăsă ochii în jos; pe urmă grăi:           — Ascult şi mă supun!           Apoi vizirul fu bucuros până peste măsură şi numaidecât le porunci robilor să pregătească ospăţul, să împodobească şi să lumineze sala de primire, cea mai mare, aceea păstrată anume pentru cei mai mari dintre emiri.           Pe urmă îi strânse pe toţi prietenii săi şi îi pofti pe toţi mai-marii din împărăţie şi pe toţi neguţătorii de seamă din Bassra; şi toţi veniră să se înfăţişeze între mâinile sale. Atunci vizirul, spre a le arăta pricina pentru care îl alesese pe Nureddin, dându-i întâietate faţă de toţi ceilalţi, le spuse:           — Am avut un frate care a fost vizir la curtea de la Egipt, şi Allah l-a binecuvântat cu doi feciori, aşa precum pe mine, ştiţi şi voi, m-a binecuvântat cu o fată. Or, fratele meu, înainte de a muri, m-a îndemnat stăruitor s-o mărit pe fata mea cu unul dintre băieţii lui, iar eu i-am făgăduit. Or, iacătă-l dinainte-vă chiar pe tânărul, care este unul dintre cei doi fii ai fratelui meu, vizirul. Şi a venit aici cu acest scop. Iar eu tare doresc să scriu senetul lui de căsătorie cu fata mea, iar el să vină şi să pălătuiască împreună cu ea în casa mea.           Atunci toţi răspunseră:           — Da, de bună seamă! Ceea ce faci tu ţinem pe capetele noastre!           Şi atunci toţi musafirii se înfruptară din ospăţul cel straşnic, băură tot soiul de vinuri şi mâncară o grămadă de zumaricale şi de zaharicale; pe urmă, după ce sălile fură stropite cu apă de trandafiri, îşi luară bun rămas de la vizir şi de la Nureddin.           Apoi vizirul le porunci robilor copii să-l ducă pe Nureddin la hammam şi să-l ajute să facă o scaldă minunată. Şi vizirul îi dărui un caftan, chiar dintre caftanele sale cele mai frumoase; pe urmă îi trimise ştergarele, lighenele de aramă pentru scăldătoare, căţuiele de miro denii şi toate celelalte lucruri trebuitoare. Iar Nureddin se îmbăie şi ieşi de la hammam, după ce se îmbrăcă în caftanul cel nou; şi ieşi frumos ca luna plină în cea mai frumoasă dintre nopţi. Pe urmă Nureddin încălecă pe catârca lui de culoarea sturzului şi se duse la saraiul vizirului, străbătând uliţele, pe unde tot norodul se minună de el şi scotea strigăte uluite de frumuseţea lui şi de măiestria lui Allah. Se dete jos de pe catârcă, intră la vizir şi îi sărută mâna. Atunci vizirul…           Şi, în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte cum era, nu vroi să se prilejuiască mai mult în noaptea aceea.           Dar când fu cea de a douăzecea noapte, Şeherezada urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că vizirul se ridică şi îl întâmpină cu mare bucurie pe frumosul Nureddin, şi îi spuse:           — Hai, fiul meu, dă fuga şi intră la soţia ta, şi fii fericit! Iar mâine am să merg cu tine la sultan. Acuma nu mai am să-i cer lui Allah pentru tine decât toate hatârurile şi toate milele sale.           Atunci Nureddin sărută încă o dată mâna vizirului, socrul său, şi intră în iatacul copilei. Şi se petrecu ceea ce se petrecu!           Şi-aşa cu Nureddin!           Cât despre fratele său, Şamseddin, la Cairo… iacătă! După ce se sfârşi călătoria, pe care o făcuse împreună cu sultanul Egiptului, trecând pe la Piramide şi de acolo prin alte locuri, se întoarse acasă. Şi fu cuprins de griji că nu-l găsi pe fratele său Nureddin. Ceru ştiri despre el de la slugile lui, care îi răspunseră:           — După ce ai plecat cu sultanul, în chiar ziua aceea, stăpânul nostru Nureddin a încălecat pe catârca lui înfotăzată cu mare fală ca pentru zilele de sărbătoare, şi ne-a spus: „Mă duc prin părţile Kaliubiei, şi am să lipsesc o zi sau două, întrucât îmi simt pieptul apăsat şi am trebuinţă de oleacă de aer. Da niciunul dintre voi să nu vină după mine!” Şi, din ziua aceea şi până astăzi, nu mai avem nici o ştire despre el.           Atunci Şamseddin rămase tare amărât de lipsa fratelui său, iar amarul lui se făcu din zi în zi tot mai crâncen, şi până la urmă se simţi cuprins de mâhnirea cea mai adâncă. Şi gândi: „De bună seamă că altă pricină a plecării lui nu e decât vorbele pe care i le-am spus în ajunul plecării mele cu sultanul. Şi asta-i pesemne ceea ce l-a împins să fugă de mine. Încât sunt dator să-mi îndrept greşelile faţă de fratele meu cel bun şi să trimit în căutarea lui.”           Şi Şamseddin urcă îndată la sultan şi îi dezvălui toată tărăşenia. Iar sultanul puse să se scrie scrisori pecetluite cu pecetea lui şi le trimise cu olăcari călări în toate părţile, la toţi ispravnicii lui din toate olaturile, spunându-le, în scrisorile acelea, că Nureddin pierise şi că să-l caute pretutindeni.           Şi, după o vreme, toţi olăcarii se întoarseră fară de izbândă, întrucât niciunul dintre ei nu se dusese la Bassra, unde se afla Nureddin. Atunci Şamseddin se jelui până peste marginile jeluirilor şi îşi zise: „Toate astea-s din vina mea! Şi nu s-au întâmplat decât din pricina puţinătăţii mele de minte şi de iscusinţă!”           Da cum tot lucrul are un sfârşit, Şamseddin se alină până la urmă şi, peste o vreme, se logodi cu faţa unuia dintre negustorii cei mari din Cairo şi întocmi senetul de căsătorie cu copila aceea, şi se însură cu ea. Şi se petrecu ceea ce se petrecu!           Or, se nimeri potriveala că noaptea intrării lui Şamseddin în odaia de nuntă fu chiar tocmai noaptea intrării şi a lui Nureddin, la Bassra, în odaia soţiei sale, fiica vizirului. Şi Allah fu acela carele îngădui potriveala căsătoriei celor doi fraţi în aceeaşi noapte, anume spre-a răzvedi că el este stăpânul ursitei făpturilor sale!           Ba încă toate se petrecură întocmai precum le ticluiseră cei doi fraţi înainte de gâlceava lor, anume ca cele două soţii rămaseră însărcinate în aceeaşi noapte şi născură în aceeaşi zi, la acelaşi ceas: soţia lui Şamseddin, vizirul Egiptului, născu o fetiţă, care nu-şi avea perechea de frumuseţe în tot Egiptul; iar soţia lui Nureddin, la Bassra, aduse pe lume un băieţel, care nu-şi avea pereche ca frumuseţe în lumea întreagă de pe vremile lui! Cum zice poetul:           E-un giuvaier sadea copilul! Şi gingaşi Şi neprihănit!           Să-l sorbi îţi vine. Uiţi pocalul, privind făptura lui, vrăjit.           Să-l sorbi ai vrea, să-ţi stâmperi setea la răcoroşii lui obraji!           Din ochii-i limpezi că izvorul ai bea lumina pătimaş, Uitând şi gustul şi mireasma şi-ntreaga vrajă purpurie A vinurilor lăudate şi dătătoare de beţie.           Şi dacă însăşi Frumuseţea ar vrea cu el să se măsoare, S-ar înclina şi Frumuseţea cuprinsă de înfiorare.           De-ai întreba-o: „Frumuseţe, ai mai văzut ceva la fel, Ai mai văzut vreo frumuseţe să se asemuie cu el?”           Ea ar răspunde tulburată: „Cu el? Ah, chiar că niciodată!”           Fiul lui Nureddin, datorită frumuseţii lui, fu numit Hassan Badreddin106.           Naşterea lui fu prilej de mari petreceri obşteşti. Iar în cea de a şaptea zi de după naşterea lui se orânduită nişte ospeţe şi nişte zaiafeturi chiar că vrednice de nişte fii de crai.           Odată ospeţele încheiate, vizirul de la Bassra îl luă pe Nureddin şi se duse cu el la sultan. Acolo Nureddin sărută pământul între mâinile sultanului şi, cum era dăruit cu o mare iscusinţă la limbă, cu o inimă cutezătoare şi isteaţă la frumuseţile meşteşugului slovelor, îi rosti sultanului stihurile acestea ale poetului:           El este însăşi dărnicia, naintea căruia se-nchină Toţi cei ce ştiu cu dărnicie să umple viaţa de lumină;           Şi inimile tuturora ştiu strălucirea lui deplină.           Cânt faptele-i fără de seamăn, căci nu-s doar fapte minunate, Ci-s chiar minuni de frumuseţe, de giuvaieruri şi de roade, Pe care să le strângi în salbe şi să le porţi la gât podoabe.           Iar de sărut cu plecăciune şi vârful degetelor sale, Eu nu o fac din linguşeală, ci pentru că aşa-i cu cale Când ştiu că degetele-acestea-s izvor de dărnicii, năvale.           Sultanul, răpit de stihurile auzite, se arătă tare mărinimos la daruri faţă de Nureddin şi faţă de vizir, socrul său, fară a avea habar de căsătoria lui Nureddin şi nici măcar că ar trăi vreun Nureddin pe lume; încât îl întrebă pe vizir, după ce îl firitisise pe Nureddin pentru stihurile lui frumoase:           — Dă cine este tânărul acesta isteţ la vorbă şi frumos?           Atunci vizirul îi istorisi sultanului povestea, de la început până la sfârşit, şi îi spuse:           — Tânărul este nepotul meu!           Iar sultanul îi spuse:           — Cum se face că încă nu am auzit vorbindu-se despre el?           Vizirul spuse:           — O, doamne şi stăpâne al meu, se cade să-ţi mărturisesc că am avut un frate, vizir la curtea Egiptului. La moartea sa, a lăsat doi fii, dintre care cel mai mare a ajuns vizir în locul fratelui meu, pe când cel de al doilea, iacătă-l, a venit să mă vadă, întrucât am făgăduit şi m-am juruit părintelui său că am s-o dau de soţie pe fata mea unuia dintre nepoţii mei. Încât, de cum a sosit, l-am şi însurat cu fata mea! E tânăr, precum vezi, iar eu sunt bătrân, şi mai sunt şi cam surd şi nesprinten la trebile domniei. Aşa că vin la domnul meu sultanul să-i cer a binevoi să-l primească pe nepotul meu, care îmi este şi ginere totodată, ca urmaş al meu la vizirie! Şi pot să te încredinţez că este cu adevărat vrednic de a-ţi fi vizir, întrucât este bun de sfat, spornic la gânduri strălucite şi tare priceput la meşteşugul ocârmuirii trebilor!           Atunci sultanul se uită încă o dată mai bine la tânărul Nureddin şi fu mulţumit de cercetarea aceea, şi primi sfatul bătrânului vizir şi, fară a mai zăbovi, îl căftăni pe Nureddin ca mare vizir în locul socrului său, şi îl dărui cu un caftan de cinstire falnic, cel mai frumos pe care putu să-l găsească, şi o catârcă din chiar grajdurile domneşti, şi îi hotărî străjile şi cămăraşii.           Nureddin sărută atunci mâna sultanului şi ieşi împreună cu socrul său, şi amândoi se întoarseră la casa lor, bucuroşi până peste măsură, şi se duseră să-l sărute pe nou-născutul Hassan Badreddin, şi spuseră:           — Venirea pe lume a acestui copil ne-a adus noroc!           A doua zi, Nureddin se duse la sarai, spre a-şi îndeplini slujbele cele noi şi, ajungând acolo, sărută pământul dintre mâinile sultanului şi rosti aceste două strofe:           Fiece zi-i o fericire nouă Şi-o nouâ-mbelşugarepentru tine;           O ciudă neagră macină mereu Zavistnicii-n privirile haine.           Tot albe fie-ţi zilele de-a rândul, Prealuminate doamne-al meu, şi bune!           Şi negre fie zilele lor toate, Pizmaşilor cu inimi de cărbune!           Atunci sultanul îi îngădui să şadă pe divanul viziriei, iar Nureddin şezu pe divanul viziriei. Şi începu a-şi îndeplini slujba şi a dirigui treburile rânduite, şi a împărţi dreptatea, întocmai ca şi cum ar fi fost vizir de ani îndelungaţi, şi se descurcă atâta de bine, şi toate sub ochii sultanului, încât sultanul rămase minunat de deşteptăciunea, de priceperea la orânde şi de felul desăvârşit în care împărţea dreptatea; şi îl îndrăgi încă şi mai mult, şi şi-l făcu prieten de inimă.           Iar Nureddin îşi îndeplinea de minune mai departe slujbele sale cele înalte, da astea nu-l făceau să dea uitării grija creşterii fiului său Hassan Badreddin, în pofida tuturor trebilor împărăteşti. Şi, din zi în zi, Nureddin se făcea tot mai atotputernic şi intra tot mai mult în hatârurile sultanului, care porunci să i se sporească numărul cămăraşilor, al slujitorilor, al străjerilor şi al slugilor. Şi Nureddin ajunse atâta de bogat, încât îşi putu îngădui să facă negustorie pe picior mare, precum şi a-şi năimi pe seama lui nişte corăbii de negoţ, care plecau în lumea întreagă, a zidi case de dat cu chirie, a clădi mori şi roţi de ridicat apa, a sădi grădini strălucite şi livezi. Şi toate astea până ce fiul său Hassan Badreddin ajunse la vârsta de patru ani.           La sorocul acela, vizirul cel bătrân, socrul lui Nureddin, muri; iar Nureddin îi făcu o înmormântare falnică; iar el şi toţi mai-marii din împărăţie merseră în alaiul mortului.           Şi, de-atunci, Nureddin se dărui pe de-a întregul creşterii fiului său. Il încredinţă cărturarului cel mai priceput atât la pravilele sfinte cât şi la cele lumeşti. Învăţatul acela bătrân şi falnic venea în fiecare zi să-i dea lecţii de citire tânărului Hassan Badreddin; şi, încet-încet, şi pas cu pas, îl îndrumă să pătrundă al-Coranul, pe care tânărul Hassan ajunse până la urmă să-l ştie că pe apă în întregime; după aceea, învăţatul cel bătrân, vreme de ani şi ani, urmă a-i dezvălui învăţăcelului său toate învăţăturile de folos. Iar Hassan nu conteni a spori în frumuseţe, în gingăşie şi în desăvârşire, precum spune poetul:           Ah, ce băiat! Se-asemuie cu luna, Căci precum luna, parcă dinadins, Sporeşte-n frumuseţea lui întruna Şi străluceşte ca şi ea aprins.           Şi-atâta strălucire îl îmbracă, Încât până şi soarele apoi Ia drept cununi la raza lui săracă Bujorii din obrajii-i amândoi.           El este deci sultanul frumuseţii Şi al desăvârşirii pe pământ!           Căci n-are seamăn în cuprinsul vieţii, Cum nici în vis nu are, nici în gând.           Şi poate frumuseţile cu toate, Care se mai întâmplă-a fi la fel, Câte-s înflori şi-n pajişti semănate, Au fost împrumutate de la el.           Şi în toată vremea aceasta, tânărul Hassan Badreddin nu părăsi nici o clipită saraiul tatălui său Nureddin, întrucât bătrânul învăţat cerea o mare sârguinţă la lecţiile sale. Da când Hassan ajunse la cei cincisprezece ani ai lui, şi cum nu mai avea nimic de învăţat de la bătrânul cărturar, tatăl său Nureddin îl luă şi îi dărui un caftan, cel mai fălos pe care-l găsi printre caftanele sale, îl puse să încalece pe un catâr, cel mai frumos dintre catârii săi şi cel mai vânjos, şi porni cu el spre saraiul sultanului, străbătând cu mare vâlvă uliţele Bassrei. Încât toţi târgoveţii, la vederea tânărului Hassan Badreddin, scoteau strigăte uluite de frumuseţea, de gingăşia boiului, de nurii şi de felul lui vrăjitor de a fi; şi nu se puteau opri să nu ofteze: „Ya Allah! Ce frumos el Ce lună! Ferească-l Allah de deochi!” Şi tot aşa, până ce Badreddin şi tatăl său ajunseră la sarăi; şi-abia atunci pricepură oamenii tâlcul stihurilor poetului:           Un cititor de stele privea în noapte cerul.           Deodată, dinaintea ochilor lui miraţi, Vrăjit flăcău răsare străluminându-şi lerul Şi mlădiindu-şi mersul cu paşii amânaţi.           Îşi spune cititorul de stele: „Doar Zohal Putea să-i dăruiască acestui tânăr soare Cununa-ntunecată a pletelor în val, Ca o cometă neagră prin hăuri rotitoare!           Mirrikh, doar, în obrajii-i cu purpuri smălţuite Putea s-aştearnă astfel pojar de foc şi lapte!           Iar razele din ochii-s săgeţi ce le trimite Săgetătorul însuşi, din stelele lui şapte!           Dar mai presus de toate chiar Hutared i-aduse Cununa iscusinţei în frunzele de laur, Pe când, de bună seamă, Abylsuha îşi puse În gingaşa-i făptură comorile de aur!”           Nu ştie zodierul nimic să mai priceapă, Şi stă răpit de vrajă şi săgetat de jind, Cu minţile furate de visuri că de-o apă.           Atunci frumosul soare i se-nchină zâmbind.           Cât despre sultan, când îl văzu pe tânărul Hassan Badreddin şi frumuseţea lui, rămase atâta de uluit, încât îşi pierdu răsuflarea şi uită de ea o bună bucată de vreme. Şi îl pofti să se apropie şi îl îndrăgi grozav; şi îl luă sub ocrotirea lui, îl potopi cu hatâruri, şi-i spuse părintelui său Nureddin:           — Vizirule, trebuie numaidecât să mi-l trimiţi aici în fiecare zi, întrucât simt că nu aş mai putea să mă lipsesc de el!           Iar vizirul Nureddin fu nevoit să răspundă:           — Ascult şi mă supun!           Ast timp, pe când Hassan Badreddin ajungea prieten şi cirac al sultanului, Nureddin, părintele său, căzu greu bolnav şi, simţind că nu va zăbovi să fie chemat la Allah, trimise după fiul său Hassan şi îi dădu îndemnurile cele mai de pe urmă şi îi spuse:           — Află, o, copilul meu, că lumea aceasta este un lăcaş pieritor, i lumea viitoare este veşnică! Încât, înainte de a muri, vreau să-ţi dau câteva sfaturi; ascultă-le bine, aşadar, şi deschide-le inima ta!           Şi Nureddin începu să-i dea cele mai bune poveţe despre cum să se poarte în lumea semenilor săi şi cum să se călăuzească în viaţă.           După care Nureddin îşi aduse aminte de fratele său Şamseddin, vizirul Egiptului, de ţara sa, de părinţii săi, şi de toţi prietenii de la Cairo; şi, la acele amintiri, nu se putu opri să nu plângă că nu putuse să-i mai vadă. Dar repede cugetă că mai avea nişte poveţe de dat fiu lui său Hassan, şi îi spuse:           — Copilul meu, ţine minte bine vorbele pe care am să ţi le spun, întrucât sunt vorbe însemnate. Află, dar, că am la Cairo un frate, pe nume Şamseddin; este unchiul tău şi este vizir la Egipt. Pe vremuri, ne-am despărţit cam supăraţi, iar eu mă aflu aici la Bassra fară de ştirea lui. Aşa că am să te pun să scrii dorinţele mele cele de pe urmă în privinţa aceasta; ia, dar, o hârtie şi un calam şi scrie cele ce-ţi voi spune.           Atunci Hassan Badreddin luă o foaie de hârtie, trase călămările de la brâu, scoase din teacă apoi calamul cel mai bun şi care era cel mai bine retezat, muie calamul în câlţii din călămară îmbibaţi cu cerneală; pe urmă şezu jos, îndoi foaia de hârtie sub mâna stângă şi, ţinând calamul cu mâna dreaptă, îi spuse părintelui său Nureddin:           — O, părintele meu, aştept vorbele tale!           Iar Nureddin începu să-i spună:           — În numele lui Allah îndurătorul, Milostivul…           Şi îi înşirui apoi mai departe fiului său toată povestea lui, de la început până la sfârşit, şi-l puse să însemneze pe hârtie şi ziua sosirii lui la Bassra, şi căsătoria lui cu faţa bătrânului vizir; îi spuse stepena lui întreagă, strămoşii drepţi şi strămoşii din încuscriri, cu numele lor, cu numele tatălui şi al bunicului lor, cu obârşia lui, cu treaptă de evghenie pe care o dobândise singur, şi, într-un sfârşit, cu toată spiţa lui dinspre tată şi dinspre mamă.           Pe urmă îi spuse:           — Să păstrezi cu grijă foaia aceasta de hârtie. Şi dacă, din voia soartei, ţi s-o întâmpla vreo nenorocire în viaţă, întoarce-te în ţara de baştină a tatălui tău, acolo unde m-am născut eu, Nureddin, părintele tău, la Cairo, cetatea cea înflorită; acolo să întrebi unde şade moşul tău vizirul, care sălăşluieşte în casa noastră; şi du-i salamalekul din partea mea, şi spune-i că am murit mâhnit că mor printre străini, departe de el, şi că, înainte de a muri, nu am avut altă dorinţă decât aceea de a-l vedea!           Iacătă, Hassane, fiul meu, sfaturile pe care am vrut să ţi le dau. Aşa că te juruiesc să nu le uiţi!           Atunci Hassan Badreddin împături cu grijă hârtia, după ce o presărase cu nisip şi o uscase şi o pecetluise cu pecetea părintelui său vizirul; pe urmă o puse în căptuşeala turbanului, între cearceaf şi fes, şi o cusu acolo; da ca s-o ferească de jilăveală avu grijă, înainte de-a o coase, s-o înfăşure bine într-o bucată de pânză ceruită.           Când isprăvi, nu se mai gândi decât să plângă, sărutând mâna tatălui său Nureddin, şi mohorându-se la gândul că avea să rămână singur, încă tânăr de tot, şi să fie lipsit de vederea tatălui său. Iar Nureddin nu conteni a-i înşira poveţele sale fiului său Hassan Badreddin, până ce îşi dădu sufletul.           Atunci Hassan Badreddin fu cuprins de o jale mare, şi tot aşa şi sultanul, ca şi toţi emirii, şi cei mari, şi cei mici. Pe urmă îl îngropară pe Nureddin pe potriva cinului său.           Cât despre Hassan Badreddin, apoi el rândui să ţină două luni pomenirile mortului; şi, în toată vremea aceea, nu ieşi nici măcar o clipită din casă; ba uită până şi să se suie la sarai şi să se ducă să-l vadă pe sultan, după obiceiul lui.           Iar sultanul, nepricepând că numai mâhnirea îl ţinea pe frumosul Hassan departe de el, gândi că Hassan îl părăsise şi că îl ocolea. Încât se zădărî rău şi, în loc de a-l căftăni vizir pe Hassan, ca urmaş al părintelui său Nureddin, căftăni în slujba aceea pe un altul, şi îl luă drag pe un alt dregător tinerel.           Nemulţumit cu atâta, sultanul făcu şi mai mult. Porunci să se cetluiască şi să se zăpciuiască toate bunurile lui Hassan, toate acareturile şi toate moşiile lui; pe urmă porunci să fie zăpsit însuşi Hassan Badreddin şi să fie adus în lanţuri la el. Şi pe dată vizirul cel proaspăt luă cu el câţiva musaipi107 şi purcese către casa tânărului Hassan, care habar nu avea ce îl păştea.           Or, printre robii cei tineri de la sarai era şi un mameluc micuţ, care îl îndrăgise pe Hassan Badreddin. Încât, la ştirea aceea, micuţul mameluc o luă la fugă cât îl ţineau picioarele şi ajunse la tânărul Hassan, pe care îl găsi întristat, cu capul plecat, cu inima îndurerată, şi gândindu-se întruna la tătânele său răposatul. Şi-i spuse ce urma să păţească. Şi Hassan îl întrebă:           — Da baremi oi mai avea vreme să-mi iau cu ce să trăiesc printre străini?           Iar micuţul mameluc îi răspunse:           — Vremea zoreşte. Încât nu te mai gândi decât cum să scapi mai întâi.           La vorbele acestea, tânărul Hassan, îmbrăcat cum se găsea, şi fară a lua nimic cu el, ieşi în grabă mare, după ce îşi ridicase pulpanele caftanului deasupra capului, ca să nu fie cunoscut cumva. Şi îndemnă la drum până ce ajunse afară din cetate.           Cât despre locuitorii din Bassra, aceştia, la vestea popririi plănuite a tânărului Hassan Badreddin, a zăpciuirii bunurilor sale şi a morţii hărăzite lui, rămaseră cu toţii cuprinşi de o mare mâhnire şi începură să spună:           — Of, ce păcat de frumuseţea lui şi de făptură lui vrăjită!           Şi, străbătând uliţele, fară a fi cunoscut de nimeni, tânărul Hassan auzi acele păreri de rău şi acele oftări. Şi se grăbi încă şi mai tare, şi îndemnă la drum încă şi mai spornic, până ce ursita şi norocul îl duseră să treacă chiar pe lângă cimitirul în care se afla turbehaua108 tatălui său. Atunci intră în mecet şi trecu printre morminte, şi ajunse la turbehaua părintelui său. Numai atunci îşi lăsă în jos poalele caftanului, cu care îşi învăluise capul, şi intră sub bolta turbehalei şi hotărî să-şi treacă noaptea acolo.           Or, pe când stă el aşa pradă gândurilor, văzu că venea spre el un evreu din Bassra, un negustor cunoscut în toată cetatea.           Negustorul acela evreu se întorcea dintr-un sat vecin şi se ducea spre cetate. Trecând pe lângă turbehaua lui Nureddin, se uită înlăuntrul ei şi îl văzu pe tânărul Hassan Badreddin, pe care îl cunoscu numaidecât. Atunci intră, se apropie de el cuviincios şi îi spuse:           — Doamne al meu, of! Ce chip abătut şi schimbat mai ai, tu cel atâta de frumos! Oare te-a mai lovit vreo altă nenorocire proaspătă peste moartea părintelui tău vizirul Nureddin, pe care îl cinsteam şi care şi el ţinea la mine şi mă preţuia? Ci aibă-l Allah întru sfântă mila sa!           Însă tânărul Hassan nu vroi să-i dezvăluiască întocmai pricina schimbării chipului său şi îi răspunse:           — Pe când dormeam, astăzi după-masă, în patul meu, acasă, deodată mi s-a arătat în somn răposatul taică-meu şi m-a certat aspru pentru neîndemnul meu de a mai trece pe la turbehaua lui. Şi-atunci, plin de spaimă şi de căinţe, am sărit din somn şi, tulburat rău, am dat fuga încoace cu toată graba. Şi mă vezi acuma apăsat încă de visul acela greu.           Atunci evreul îi spuse:           — Doamne al meu, de mai multă vreme trebuia să vin la tine, spre a pune la cale un târg; da astăzi m-a norocit soarta să te întâlnesc. Află, dar, tinere doamne al meu, că vizirul, tatăl tău, cu care aveam nişte negustorii, a trimis spre tărâmuri depărtate nişte corăbii, care acuma se întorc încărcate cu mărfurile lui. Aşa că, dacă ai vroi să-mi laşi mie încărcătura acelor corăbii, ţi-aş da o mie de dinari pentru fiecare încărcătură şi ţi-aş plăti îndată în bani peşin.           Şi evreul scoase din caftan o pungă plină cu aur, numără o mie de dinari şi-i întinse numaidecât tânăru lui Hassan, care nu pregetă să primească târgul acela vroit de Allah, spre a-l scoate din starea nevolnică în care se afla. Pe urmă evreul adăugă:           — Acuma, doamne al meu, scrie-mi hârtia aceasta de învoială şi aşterne-ţi pecetea deasupra!           Atunci Hassan Badreddin luă hârtia pe care i-o întindea evreul, precum şi calamul, muie calamul în călimara de aramă, şi scrise pe hârtie: „Adeveresc că cel care a scris hârtia aceasta este Hassan Badreddin, fiul vizirului Nureddin răposatul – aibă-l Allah întru mila sa!           — Şi că a vândut evreului cutare, fiul lui cutare, negustor din Bassra, încărcătura de pe cea dintâi corabie ce va sosi la Bassra, corabie aflată între corăbiile care au fost ale tatălui său Nureddin; şi anume la preţul de o mie de dinari în cap.”           Pe urmă pecetlui jos foaia cu pecetea lui şi i-o înmână evreului, care plecă, după ce i se temeni cuviincios.           Atunci Hassan începu să plângă, gândindu-se la răposatul lui părinte şi la huzurul lui din trecut, şi la soarta lui de acum. Şi, cum se şi făcuse noapte, pe când stă el întins aşa pe mormântul părintelui său, îl cuprinse somnul şi adormi în turbehă. Şi rămase aşa adormit până la răsăritul lunii; atunci, alunecându-i capul de pe piatra mormântului, Hassan fu silit să se întoarcă pe de-a întregul şi să se culce pe spate; în felul acesta, chipul său ajunse să fie luminat din plin de lună, şi străluci în toată frumuseţea lui.           Or, mecetul acela era un loc bântuit de ginni de neam ales, ginni musulmani, drept-credincioşi. Şi, tot din întâmplare, o ginnă minunată se preumbla la reveneală în ceasul acela, sub luminile lunii, şi, în preumblarea ei, trecu pe lângă Hassan cel adormit; şi îl văzu, şi luă seama la frumuseţea lui, şi zise: „Slavă lui Allah! Uf, ce băiat frumos! Chiar că m-am îndrăgostit de ochii lui frumoşi, întrucât îi bănuiesc atâta de negri! Şi atâta de albi! …”           Pe urmă îşi zise: „Până să se scoale el, am să zbor oleacă, spre a-mi împlini preumblarea mea la reveneală.”           Şi îşi luă zborul, se urcă sus de tot, ca să ajungă la răcoare; acolo sus, în zborul ei, fu bucuroasă când se întâlni în drum cu unul dintre prietenii ei, un ginn de parte bărbătească, şi el drept-credincios. Ginna îi dădu bineţe frumos, iar el îi răspunse la salamalek cu o temenea adâncă. Atunci ea îi spuse:           — De unde vii, fârtate?           El îi răspunse:           — De la Cairo.           Ea întrebă:           — Cucernicii drept-credincioşi de la Cairo o duc bine?           El răspunse:           — Din mila lui Allah, o duc bine.           Ea atunci îi spuse:           — Vrei, fârtate, să vii cu mine să ne bucurăm ochii cu frumuseţea unui flăcău care doarme în cimitir la Bassra?           Şi ginnul îi spuse:           — La poruncile tale!           Atunci se luară de mână şi coborâră împreună în cimitir şi se opriră dinaintea tânărului Hassan cel adormit. Iar ginna îi spuse ginului, făcându-i cu ochiul:           — Ei! N-aveam dreptate?           Iar ginnul, uluit de frumuseţea vrăjitoare a lui Hassan Badreddin, strigă:           — Allah! Allah! Nu-şi are perechea; a fost zămislit ca să pună pe jar toate pârdalnicele.           Pe urmă şezu pe gânduri o clipită, şi adăugă:           — Insă, sora mea, se cade să-ţi spun că am văzut pe cineva care se poate asemui cu flăcăiandrul acesta!           Şi ginna strigă:           — Nu e cu putinţă!           Ginnul zise:           — Pe Allah! Am văzut! Şi se află sub cerul Egiptului, la Cairo! Şi este fiica vizirului Şamseddin!           Ginna îi zise:           — Da eu nu o ştiu!           Ginnul zise:           — Ascultă. Iacătă povestea ei:           Vizirul Şamseddin, tatăl fetei, este tare necăjit din pricina ei. Într-adevăr, sultanul Egiptului, auzindu-le pe femeile sale care vorbeau despre frumuseţea nemaipomenită a fetei vizirului, a cerut-o de soţie de la vizir. Dar vizirul Şamseddin, care hotărâse altceva pentru fiica lui, se văzu la mare încurcătură şi îi spuse sultanului:           — O, doamne şi stăpâne al meu, ai bunăvoia de a primi plecăciunile mele cele mai supuse, şi de a mă ierta în privinţa aceasta. Întrucât tu ştii povestea bietului meu frate Nureddin, care îţi era vizir laolaltă cu mine. Şi ştii că a plecat într-o zi şi că nu am mai auzit nimica despre el. Şi faptul s-a petrecut pentru o pricină chiar că întru totul uşuratică!           Şi îi istorisi de şart sultanului pricina. Pe urmă adăugă:           — Încât, mai apoi, m-am juruit dinaintea lui Allah, în ziua când s-a născut fata mea, că, orice s-ar întâmpla, nu am s-o mărit decât cu fiul fratelui meu Nureddin. Şi iacătă-s de-atuncea optsprezece ani. Şi, din fericire, am aflat, iacătă-s numai câteva zile de atunci, că fratele meu Nureddin s-a însurat cu fata vizirului de la Bassra şi că a avut de la ea un fecior. Aşa că fata mea, care s-a născut din împreunarea mea cu mama ei, este menită şi scrisă pe numele vărului ei, fiul fratelui meu Nureddin! Iar tu, o, doamne şi stăpâne al meu, poţi s-o ai pe ori care altă copilă! Egiptul este plin de fete! Şi sunt printre ele destule vrednice de un sultan!           Şi, la vorbele lui, sultanul fu cuprins de o mânie mare şi strigă:           — Cum, vizire mişel? Vroiam să-ţi fac cinstea de a mă însura cu fiica ta şi de a coborî până la tine, iar tu cutezi, pe temeiul unei pricini atâta de boante şi atâta de toante, să nu mi-o dai? Bine! Da, pe capul meu! Am să te silesc s-o dai de soţie, în paguba nasului tău, celui mai nevolnic dintre slugile mele!           Or, sultanul avea o stârpitură de grăjdar, pocit şi cocoşat, cu o cocoaşă dinainte şi cu o cocoaşă dindărăt. Sultanul porunci să vină grăjdarul la el pe clipă, puse să se scrie senetul lui de căsătorie cu fata vizirului Şamseddin, în ciuda rugăminţilor tatălui; pe urmă îi porunci piticului ghebos să se culce în chiar noaptea aceea cu fata. Pe deasupra, sultanul porunci să se facă o nuntă mare cu lăutari. Iar eu, sora mea, într-acestea, îi lăsai aşa, în clipita în care copiii robi de la sarai îl împresurau pe piticul cocoşat şi îl zeflemiseau cu periplizoane egipteneşti tare marghiolite, şi fiecare ţinând în mână lumânările de nuntă aprinse, spre a-i însoţi pe însurăţei. Cât despre mire, l-am lăsat gata de îmbăiat la hammam, în mijlocul zeflemelilor şi al râsetelor roabelor copile care spuneau:           — Mai degrabă să freci nătărânga unui măgar jupuit, decât amărâtul de zebb al cocoşatului ăsta!           Şi, sora mea, chiar că e tare urât cocoşatul, şi tare greţos.           Şi ginnul, la amintirea aceea, scuipă pe jos, strâmbându-se amarnic. Pe urmă adăugă:           — În ce o priveşte pe fată, apoi ea este cea mai frumoasă făptură pe care am văzut-o în viaţa mea. Te încredinţez că este încă şi mai frumoasă decât flăcăul de colea. O cheamă de altminteri Sett El-Hosn109 şi chiar aşa-i! Am lăsat-o plângând cu amar, departe de tatăl ei, care a fost oprit să fie de faţă la ospăţ. Şi fata stă singurică la ospăţ, între lăutărese, dănţuitoare şi cântăreţe; nevolnicul de grăjdar are să iasă în curând de la hammam; şi nu se mai aşteaptă decât atâta spre a porni ospăţul!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, îşi amână povestitul pe a doua zi.           Iar când fu cea de a douăzeci şi una noapte, Şeherezada spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan că, la cele povestite de ginn, care încheia zicând: „Şi nu se mai aşteaptă decât ieşirea de la hammam a cocoşatului!” Ginna spuse:           — Eu, prietene, tare socot că te înşeli când pretinzi că Sett El-Hosn este mai frumoasă decât flăcăul acesta. Nu e cu putinţă. Întrucât te încredinţez că el este cel mai frumos din vremile de-acum!           Şi efritul răspunse:           — Pe Allah! O, sora mea, eu te încredinţez că fetişcana este şi mai frumoasă. De altminteri, nu ai decât să mergi cu mine s-o vezi. E lesne. Avem să ne slujim de prilej şi să-l păgubim pe afurisitul de cocoşat de minunea aceea. Cei doi tinerei sunt vrednici unul de altul, şi seamănă până într-atâta încât ai zice că sunt doi fraţi ori măcar doi verişori. Ce păcat ar fi să ajungă cocoşatul să se încârlige cu Sett El-Hosn!           Atunci ginna răspunse:           — Ai dreptate, frate. Hai să-l ducem în braţe pe flăcăul adormit şi să-l împreunăm cu fata despre care vorbeşti. În felul acesta vom săvârşi o faptă frumoasă şi, pe deasupra, avem să vedem limpede care este cel mai frumos dintre amândoi.           Iar efritul răspunse:           — Ascult şi mă supun, întrucât vorbele tale sunt pline de bun-simţ şi de judecată! Haidem!           Şi-aşa că efritul îl luă pe flăcău în cârcă şi porni în zbor, urmat îndeaproape de către efrita care îl ajuta să meargă mai repede; şi amândoi, încărcaţi aşa, ajunseră la Cairo cu mare iuţeală. Acolo îl lăsară jos pe Hassan cel frumos şi îl descărcară, tot adormit, pe o laviţă de la o poartă dintr-o uliţă de pe lângă curtea saraiului, plină de lume; şi îl treziră.           Când se trezi, Hassan rămase năuc până peste poate, dacă nu se mai văzu culcat în turbehaua de pe mormântul părintelui său, la Bassra. Se uită la dreapta, se uită la stânga, şi toate îi erau străine. Nu mai era aceeaşi cetate, ci o cetate cu totul alta decât Bassra. Fu atâta de nedumerit, încât căscă gura să strige; şi, numaidecât, văzu dinainte-i un ins cumplit de mare şi de bărbos, care îi făcea semn cu ochiul, spre a-i spune să nu strige. Şi Hassan se stăpâni. Iar insul (care era ginnul!) îi întinse o lumânare aprinsă şi îl îndemnă să se amestece în mulţimea de oameni care, toţi, ţineau în mână lumânări aprinse, spre a însoţi nunta, şi îi spuse:           — Află că eu sunt un ginn, un drept-credincios! Şi te-am adus aici pe când dormeai. Cetatea aceasta este Cairo. Te-am adus aici, întrucât îţi vreau binele, şi vreau să te ajut pe degeaba, numai de dragul lui Allah şi pentru frumuseţea ta! Ia, aşadar, lumânarea asta aprinsă, amestecă-te în mulţime şi du-te laolaltă cu toată lumea Ia hammamul pe care îl vezi. Acolo vei vedea că iese din hammam un soi de pitic cocoşat, care va fi dus la sarăi; şi să te iei după el! Sau, şi mai bine, să mergi alături de cocoşat, care este mire, şi să intri cu el în sarăi; şi, când vei ajunge în sala cea mare de oaspeţi, să stai la dreapta mirelui cel cocoşat, ca şi cum ai fi de-al casei. Şi-atunci, ori de câte ori vei vedea că vine dinaintea voastră vreo lăutăreasă, ori vreo dănţuitoare, ori vreo cântăreaţă, să-ţi bagi mâna în buzunar, pe care, prin grija mea, ai să-l găseşti mereu plin cu galbeni; şi să iei galbenii cu pumnul, fară a şovăi, şi să-i azvârli nepăsător tuturor! Şi să nu ai nici o teamă că galbenii s-ar isprăvi cumva: am eu grijă! Vei da, aşadar, câte un pumn plin cu galbeni tuturor celor ce vor veni la tine. Şi ia-ţi un chip plin de fală şi să nu-ţi fie frică de nimic! Şi ai credinţă în Allah, cel carele te-a zămislit atâta de frumos, şi tot aşa şi în mine, care te-am îndrăgit. De altminteri, toate câte ţi se întâmplă acuma ţi se întâmplă din vrerea şi din puterea lui Allah Preamăritul!           Cu vorbele acestea, ginnul se mistui. Atunci Hassan Badreddin din Bassra, la vorbele efritului, îşi zise în sineşi: „Oare ce poate să însemne toată povestea asta? Şi despre ce ajutor a vrut să vorbească efritul ăsta uluitor?” Dar, fară a mai zăbovi cu întrebările, îşi aprinse la loc lumânarea, care se stinsese, de la lumânarea unuia dintre oaspeţi, şi ajunse la hammam chiar când cocoşatul, care îşi isprăvise îmbăierea, ieşea de acolo călare şi îmbrăcat de sus şi până jos în haine noi.           Atunci Hassan Badreddin bassranul se amestecă printre oameni şi se învârti atâta de bine, încât ajunse în fruntea alaiului, lângă cocoşat. Şi atunci toată frumuseţea lui Hassan se arătă în strălucirea ei minunată. De altminteri, Hassan era tot cu hainele lui cele scumpe de la Bassra: pe cap purta drept acoperămâni un fes împresurat cu un turban falnic de mătase, bătut numai în fire de aur şi de argint, şi înfăşurat după tipicul de la Bassra; şi purta un caftan din borangic ţesut cu zarafir. Şi toate nu făceau decât să-i scoată şi mai mult în lumină înfăţişarea-i falnică şi frumuseţea.           Şi-aşa că, ori de câte ori vreo cântăreaţă ori vreo dănţuitoare se desprindea de ceata lăutarilor, pe când alaiul nunţii înainta, pe dată Hassan Badreddin îşi băga mâna în buzunar şi, scoţând-o plină cu aur, arunca aurul acela cu pumnul de jur împrejur şi tot aşa îl vărsa cu pumnul în daireaua cu zdrăngănele a tinerei dănţuitoare sau a tinerei cântăreţe, şi le-o umplea de fiecare dată; şi toate astea într-un chip şi cu o gingăşie fară de pereche încât toate femeile, ca şi toată lumea, rămaseră cuprinse de minunarea cea mai mare faţă de el şi, pe deasupra, toţi erau vrăjiţi de frumuseţea şi de nurii lui.           Alaiul ajunse într-un sfârşit la sarăi. Acolo, musaipii îndepărtară mulţimea şi nu lăsară să intre în sarai decât lăutăresele şi liotă de dănţuitoare şi de cântăreţe, în urma cocoşatului. Şi nimeni altcineva. Atunci cântăreţele şi dănţuitoarele, într-un glas, îi luară la refec pe musaipi şi le spuseră:           — Pe Allah! Aveţi dreptate să nu lăsaţi bărbaţii să intre cu noi în harem, ca să nu stea de faţă la îmbrăcarea miresei! Dă noi nu ne învoim să intrăm, dacă nu îl poftiţi să intre cu noi şi pe tânărul acesta, care ne-a copleşit cu dărniciile lui! Şi nu ne învoim să facem datinile miresei, decât numai dacă se va afla de faţă şi tânărul acesta, prietenul nostru!           Şi, cu anasâna, femeile îl luară pe tânărul Hassan şi îl duseră cu ele la harem, în mijlocul sălii celei mari de oaspeţi. Astfel că numai el se afla acolo ca bărbat, lângă stârpitura de grăjdar cocoşat, în mijlocul haremului, spre paguba nasului cocoşatului, care nu putu să împiedice beleaua. În sala de primire se aflau strânse toate hanâmele, soţiile de emiri, de viziri şi de dregători ai curţii. Şi toate hanâmele se înşiruiră pe două rânduri, ţinând fiecare câte o lumânare mare; şi toate aveau obrazul acoperit cu iaşmacul de mătase albă, din pricină că erau de faţă cei doi bărbaţi. Iar Hassan şi mirele cel cocoşat se duseră între cele două şiruri şi merseră să şadă jos pe o podină înaltă, trecând printre cele două rânduri de femei, care se rânduiseră de la sala de primire până la odaia de nuntă, de unde în curând urma să iasă mireasa.           La vederea lui Hassan Badreddin, a frumuseţii lui, a nurilor lui, a chipului lui luminos precum cornul de lună nouă, femeile, de tulburare, îşi curmară răsufletul şi îşi simţiră minţile cum îşi iau zborul. Şi fiecare ardea de dorul de a-l înlănţui pe flăcăul cel minunat şi de a se arunca în poala lui, şi de-a rămânea lipite aşa vreme de un an, ori de o lună, ori barem de un ceas, ori măcar răstimpul cât să fie îmbucurate o dată şi cât să-l simtă una cu ele.           La o vreme, toate femeile acelea deodată nu se putură înfrâna mai mult şi îşi dezveliră feţele, sumeţându-şi iaşmacurile! Şi se arătară fară de sfială, uitând că se afla acolo cocoşatul! Şi cu toatele începură să vină lângă Hassan Badreddin, ca să se minuneze de el mai de aproape, şi spre a-i spune o vorbă, două de dragoste, ori barem spre a-i face un semn cu ochiul, încât să-l facă a vedea cât de tare îl râvneau. Şi-apoi şi dănţuitoarele şi cântăreţele îl ridicau în slăvi şi mai tare, povestind despre dărnicia lui Hassan şi îndemnându-le pe hanâme să-l slujească cu sârg. Iar hanâmele îşi ziceau:           — Allah! Allah! Ia uite ce flăcău! Asta, da, poate să se culce cu Sett El-Hosn! Sunt făcuţi unul pentru altul! Da pe afurisitul de cocoşat, Allah să-l vântuie!           Pe când hanâmele, în sală, îl lăudau aşa mai departe pe Hassan şi îl afuriseau pe ghebos, deodată lăutăresele scoaseră zvon din lăutele lor, uşa de la odaia de nuntă se deschise şi mireasa Sett El-Hosn, înconjurată de hadâmbi şi de însoţitoare, îşi făcu intrarea în sala de primire.           Sett El-Hosn, copila vizirului Şamseddin, veni în mijlocul femeilor, şi strălucea ca o hurie, iar celelalte, pe lângă ea, nu erau decât ca nişte stele care îi alcătuiau alaiul, întocmai precum stelele înconjură luna, când iese de sub nor! Era înmiresmată cu ambră, cu mosc şi cu trandafiri; se pieptănase, şi păru-i strălucea sub mătasea care îl acoperea; umerii i se închipuiau minunaţi sub hainele scumpe care îi învăluiau. Şi chiar că era îmbrăcată împărăteşte; printre alte lucruri, avea pe ea o rochie bătută numai în zarafir roşu, iar ţesătura era zugrăvită cu chipuri de jivine şi de păsări; da aceea nu era decât rochia de deasupra; întrucât pe celelalte rochii, de dedesubt, singur Allah ar fi în stare să le ştie şi să le cântărească la preţul lor! Avea la gât un gherdan ce putea să preţuiască cine ştie câte mii de dinari! Fiecare nestemată care îl alcătuia era atâta de rară, încât nici un om, muritor ca toţi muritorii, de-ar fi fost el sultanul însuşi, nu mai văzuse una la fel.           Într-un cuvânt, Sett El-Hosn, mireasă, era la fel de frumoasă precum e lună plină în cea de a patrusprezecea noapte a ei!           Cât despre Hassan Badreddin din Bassra, apoi acela şedea jos mai departe, umplând de minunare toată liotă de hanâme. Încât mireasa se duse drept la el. Se apropie de podină, dând trupului ei nişte legănări tare gingaşe, şi la dreapta şi la stânga. Atunci, la iuţeală, se ridică grăjdarul cel cocoşat şi se repezi s-o ia în braţe. Şi ea îl împinse cu scârbă, şi se întoarse ca o zvârlugă şi, dintr-un pas, şezu dinaintea frumosului Hassan. Şi se vădi că era verişorul ei, măcar că ea nu ştia, şi nici el!           La vederea acelei privelişti, toate femeile câte se aflau de faţă începură să râdă, mai cu seamă când tânăra mireasă se opri dinaintea frumosului Hassan, după care, într-o clipită, se topi de drag şi strigă ridicând mâinile spre cer:           — Allahumma! Fă că acest băiat frumos să fie soţul meu! Şi izbăveşte-mă de grăjdarul cel cocoşat!           Atunci Hassan Badreddin, după povaţa ginnului, îşi băgă mâna în buzunar şi o scoase plină cu galbeni, şi aruncă aurul cu pumnii înspre însoţitoarele frumoasei Sett El-Hosn şi înspre dănţuitoare şi lăutărese, care strigară:           — Ah! Facă Allah ca a ta să fie mireasa!           Iar Badreddin surâse dulce la urarea aceea şi la temenelile lor.           Cât despre cocoşat, în toată vremea cât se petrecură acestea, fusese lăsat de-o parte cu scârbă, şi şedea singur, urât ca o maimuţă. Şi toţi cei ce se apropiau întâmplător de el, trecând prin preajma lui, îşi stingeau lumânările ca să-şi facă batjocură de el. Şi rămase aşa toată vremea, ca să se mohorască şi să-şi facă sânge rău în sufletul său. Şi toate femeile se hlizeau uitându-se la el, şi îl zgândăreau cu înţepături piperate. Una îi spunea:           — Maimuţoiule! Ai putea să te destoieşti singur în sec şi să te împreunezi cu văzduhul!           Alta îi zicea:           — Ia uite! De-abia dacă eşti cât zebbul preafrumosu-lui nostru stăpân! Iar cocoaşele tale amândouă sunt taman pe măsura ouălor lui!           A treia grăia:           — Dacă te-ar plesni o dată cu zebbul, te-ai duce de-a săniuşul până la grajd pe chiar fundul tău!           Şi toată lumea râdea.           Cât despre tânăra mireasă, de şapte ori la rând, şi de fiecare dată îmbrăcată în alt chip, făcu ocolul sălii, urmată de toate hanâmele, şi se oprea, după fiecare ocol, dinaintea lui Hassan Badreddin El-Bassrani110. Şi fiecare rochie era cu mult mai frumoasă decât cea de dinaintea ei, şi fiecare găteală le întrecea peste fire pe celelalte găteli. Şi necurmat, pe când tânăra mireasă trecea astfel încetişor şi pas cu pas, lăutăresele făceau minunăţii, iar cântăreţele cântau cântecele cele mai topite de dragoste şi cele mai aţâţătoare, iar dănţuitoarele, bătând din dairalele lor cu zdrăngănei, dănţuiau ca nişte păsări. Şi de fiecare dată Hassan Badreddin El-Bassrani nu pregeta să arunce aurul cu pumnii, împrăştiindu-l prin toată sala; şi toate femeile se repezeau pe el, ca să dobândească din mâna flăcăului ceva ce se putea pipăi. Ba fură şi unele ce se prilej uiră de voioşia şi aţâţarea tuturora, de zvoana lăutelor şi beţia cântului, spre a închipui, cuprinzându-se una pe alta, o îmbrăţişare, uitându-se la Hassan, care stă şi zâmbea! Iar cocoşatul se uita la el, tare mohorât. Iar mohorala lui sporea de câte ori vedea vreo femeie că se întorcea spre Hassan şi cum, întinzând mâna şi lăsând-o în jos repede, îl poftea prin semne înspre pojărnicia-i; ori pe alta cum îşi răsucea degetul cel mijlociu şi cum îi clipea din ochi; sau pe alta cum îşi zbuciuma şoldurile şi cum se sucea, plesnindu-şi palma dreaptă peste pumnul stâng; ori pe alta, cu o mişcare încă şi mai deocheată, cum se plesnea cu palmele peste fund şi cum îi spunea cocoşatului:           — O să muşti tu din ele la zăpada caiselor!           Şi toată lumea murea de râs. La sfârşitul celui de al şaptelea ocol, nunta se terminase, întrucât ţinuse o bună parte din noapte. Aşa că lăutăresele conteniră să-şi mai ciupească lăutele, dănţuitoarele şi cântăreţele se opriră şi, cu toate hanâmele, trecură pe dinaintea lui Hassan, fie sărutându-i mâinile, fie atingându-i poalele caftanului; şi toată lumea plecă, uitându-se pentru ultima oară la Hassan, că parcă spre a-i spune să rămână acolo. Şi-aşa că nu mai rămaseră în sală decât Hassan, cocoşatul şi tânăra mireasă cu slujnicele ei. Atunci slujnicele o duseră pe mireasă în odaia de dezbrăcare, o dezbrăcară de rochiile ei una câte una, rostind de fiecare dată: „În numele lui Allah!”, ca să alunge deochietura. Pe urmă plecară, lăsând-o singură cu doica ei bătrână, care, înainte de a o duce la odaia de nuntă, trebuia să aştepte ca mai întâi să ajungă acolo mirele, cocoşatul.           Cocoşatul se ridică, aşadar, de pe podină şi, văzându-l pe Hassan că stă acolo mai departe, îi spuse cu un glas uscat:           — Într-adevăr, domnia-ta, ne-ai cinstit straşnic cu venirea aici şi ne-ai copleşit cu dărniciile tale în noaptea aceasta. Da acuma, ca să pleci de-aici, oare aştepţi să fii alungat?           Atunci Hassan, care la urma urmelor habar n-avea cam ce-ar fi trebuit să facă, răspunse ridicându-se:           — În numele lui Allah!           Şi se sculă şi plecă. Da nici nu ajunse el bine dincolo de uşa de la sală, că îl şi văzu pe ginn ivindu-i-se dinainte şi spunându-i:           — Unde te duci aşa, Badreddin? Stai locului şi ascultă-mă bine şi urmează-mi poveţele. Cocoşatul are să se ducă pe dată la umblători; iar eu îl iau în seama mea! Tu, ast timp, purcede numaidecât în odaia de nuntire, şi, când ai s-o vezi pe mireasă că intră, să-i spui: „Eu sunt soţul tău cel adevărat! Vizirul, tată-tău, nu s-a slujit de acest tertip decât de teamă să nu te deoache ochiul oamenilor pizmaşi! Cât despre grăjdar, apoi acesta-i cel mai nevolnic dintre grăjdarii noştri; şi, spre a-l răsplăti, i se găteşte la grajd o oală voinică de lapte bătut, ca să se răcorească întru sănătatea noastră!” După care s-o iei fară sfială şi fară şovăială, să-i desfaci iaşmacul şi să-i faci ceea ce ai să-i faci!           Pe urmă ginnul pieri.           Cocoşatul ieşi, într-adevăr, la umblători, ca să se uşureze înainte de a se duce la tânăra nevastă, şi se ciuci pe marmură, şi-şi dete drumul! Şi numaidecât ginnul luă înfăţişarea unui şobolănoi şi ieşi din gaura umblătoarei, şi începu să scoată nişte chiţcăituri de şobolan „Zic! Zic!” Iar grăjdarul plesni din palme ca să-l facă să fugă şi îi zise: „Hâş! Hâş!”           Numaidecât ginnul începu să crească şi se făcu mare cât un motan, cu ochii amarnic de sclipitori, care începu să miaune ponciş. Pe urmă, cum cocoşatul îşi vedea mai departe de nevoile lui, cotoiul începu să crească şi se preschimbă într-un dulău mare care hămăia: „Hău! Hău!” Atunci cocoşatul începu să se sperie şi ţipă la el: „Ni de-aci, jigodie!” Atunci câinele crescu şi se umflă şi se preschimbă într-un măgar, care începu să ragă în nasul cocoşatului: „Ha! Hi-ha!” şi totodată să se vântuiască bubuind înfricoşător. Atunci cocoşatul se umplu de spaimă, îşi simţi pântecele cum i se topeşte în cufureală, şi de-abia dacă mai avu putete să strige: „Ajutor, oameni din casă!”           Atunci, de frică să nu fugă de acolo, măgarul crescu şi mai mult şi se preschimbă într-o pocitanie de bivol care astupă cu totul uşa de la umblătoare; şi bivolul acela, de data aceasta, grăi cu glas de om şi spuse:           — Vai de tine, cocoşat al tuhăsului! O, tu, cel mai jegos dintre grăjdari!           La vorbele acestea, cocoşatul simţi răcoarea morţii cum îl năpădeşte, alunecă cu toată pântecăraia lui jos pe lespezi, pe jumătate îmbrăcat, şi falcile-i clănţăniră una de alta şi, până la urmă, i se încleştară de frică! Atunci bivolul răcni la el:           — Cocoşat de păcură! Au n-ai putut să-ţi găseşti o altă muiere la care să te repezi cu nevolnicia ta de năsărâmbă, decât pe domniţa mea?           Şi grăjdarul, plin de spaimă, nu izbuti să îngaime nici care. Iar ginnul îi zise:           — Răspunde-mi, ori te fac să-ţi înghiţi scârnele!           Atunci cocoşatul, faţă de asemenea înfricoşată primejdie, birui a spune:           — Pe Allah! Nu e nicidecum din vina mea! M-au silit!           Şi-apoi, o, doamne atotputernic al bivolilor, nu putea să-mi dea nici cât de cât prin minte ca fata să aibă un drăguţ printre bivoli! Da mă juruiesc că mă căiesc şi că îmi cer iertăciune şi de la Allah şi de la tine!           Atunci ginnul îi spuse:           — Să-mi juri pe Allah că vei da ascultare poruncilor mele!           Iar cocoşatul zori să rostească jurământul. Atunci ginnul îi zise:           — Ai să stai aici toată noaptea, până la răsăritul soarelui! Şi numai atunci vei putea să pleci! Da să nu spui nimănuia vreo vorbă despre toate astea, că altminteri îţi voi sfărâma căpăţâna într-o puzderie de bucăţele! Şi niciodată să nu-ţi mai calce piciorul pe la haremul din saraiul de aici! De nu, îţi mai spun o dată, îţi storcesc căpăţâna şi te îngrop în groapa cu scârne!           Pe urmă adăugă:           — Acuma am să te pun într-un chip din care te popresc să te clinteşti până în zori!           Atunci bivolul îl înşfăcă cu dinţii pe grăjdar de picioare şi îl înfundă, cu capu-nainte, în gaura largă a gropii de la umblătoare, şi nu-i lăsă decât picioarele-afară din gaură. Apoi îi spuse iarăşi:           — Şi mai cu seamă ia bine aminte să nu carecumva să te clinteşti de-aici!           Pe urmă pieri. Iac-aşa cu cocoşatul!           Cât despre Hassan Badreddin El-Bassrani, d-apoi acesta îl lăsă pe cocoşat încocleţit cu efritul şi răzbătu în iatacurile poprite, şi de acolo în odaia de nuntit, unde se aciui tocmai în afundul ei. Şi nici nu apucă el să se aşeze bine, că şi intră tânăra mireasă, sprijinită de doică ei bătrână, care se opri la uşă, lăsând să intre numai Sett El-Hosn. Şi, fară că baba să năzărească bine cine era cel ce şedea în fundul odăii, gândind că vorbeşte cu ghebosul, îi zise:           — Ridică-te, viteazule voinice, ia-ţi nevasta şi purcede strălucitor! Şi-acuma, copii, Allah fie cu voi!           Pe urmă se duse.           Atunci măritata Sett El-Hosn, cu inima pierită, păşi înainte, zicându-şi în sine: „Nu! Mai degrabă îmi dau sufletul decât să mă dăruiesc grăjdarului ăsta jegos şi cocoşat!” Da nici nu făcu ea bine câţiva paşi, că îl şi cunoscu pe minunatul de Badreddin! Atunci scoase un ţipăt de voioşie şi grăi:           — O, dragule! Ce bine ai făcut că m-ai aşteptat toată vremea asta! Numai tu eşti aici? Ce bucurie! Iţi mărturisesc că, dintru-ntâi, când te-am văzut în sala de primire stând cot la cot cu nespălatul de grăjdar, m-am gândit că v-aţi însâmbrat amândoi asupră-mi!           Badreddin răspunse:           — O, stăpâna mea, ce vorbe spui? Cum socoţi că ar putea cocoşatul acela să se atingă de tine? Şi cum ar putea să-mi fie sâmbraş asupră-ţi?           Sett El-Hosn răspunse:           — Da la urma urmelor, care dintre voi îmi este soţ, tu ori el?           Badreddin răspunse:           — Eu, stăpână! Toată pozna cu cocoşatul nu a fost ticluită decât ca să ne facă să râdem; şi de asemenea ca să te ferească de deochi, întrucât toate femeile din sarai au auzit de frumuseţea ta fară de pereche; iar tatăl tău l-a tocmit pe cocoşat anume spre a-ţi sluji la îndepărtarea deochiului; tatăl tău l-a răsplătit cu zece dinari; şi, de altminteri, acuma cocoşatul este la grajd, ostenind să înfulece, în sănătatea noastră, o oală proaspătă de lapte bătut!           La vorbele lui Badreddin, Sett El-Hosn fu cuprinsă de o bucurie până peste poate, începu a zâmbi cu gingăşie şi a râde şi mai gingaş; pe urmă, deodată, nemaiputând să se stăpânească, strigă:           — Pe Allah! Iubitule, ia-mă! Ia-mă! Strânge-mă! Pironeşte-mă în poala ta!           Şi cum Sett El-Hosn îşi scosese hainele cele de pe dedesubt, se vădi a fi cu totul goală sub rochie. Încât, rostind vorbele: „Pironeşte-mă în poala ta!”, îşi sumese lesne rochia până la înălţimea pârdalnicei şi îşi dezveli astfel în toată strălucirea lor picioarele şi durduleţul de iasomie. La priveliştea aceea şi la vederea nurilor acelui trup de hurie, Badreddin simţi cum jindul îi dă ocol prin trup şi-i trezeşte pruncul adormit! Şi pe dată se ridică zorit, se dezbrăcă şi se descotorosi de şalvarii cei largi şi plini de creţuri fară de număr; scoase punga în care se aflau cei o mie de dinari, pe care i-o dăduse evreul din Bassra, şi o puse pe divan, deasupra şalvarilor; pe urmă îşi scoase turbanul cel atâta de frumos şi îl puse pe-un scaun şi îşi acoperi capul cu o scufă de noapte uşoară, care fusese rânduită acolo pentru cocoşat; şi nu mai rămase îmbrăcat decât cu cămaşa cea subţire făcută din mătase de la Mossul, chindisită cu zarafir, şi cu izmenele-i cele largi de mătase albastră, legate la brâu cu un brăcinar cu ciucuri de aur.           Badreddin desfăcu brăcinările şi se năpusti la Sett El-Hosn, care îi întindea toată făptura ei; şi se înlănţuiră; şi Badreddin o săltă pe Sett El-Hosn şi o răsturnă pe pat, şi se prăbuşi asupra-i! Şi-atunci aţinti berbecele care era gata cu totul, spre cetate, şi împinse acel berbece voinic, afundându-l în crăpătură; şi pe dată crăpătura se sparse. Iar Badreddin nu mai putea de bucurie, pricepând că mărgăritarul era nestrăpuns, şi că nici un alt berbece înaintea celui al său nu-l străpunsese, şi nici baremi nu-l atinsese cu vârful nasului! Şi se în credinţă de asemenea că acel durduleţ al binecuvântării nu mai fusese vreodată împovărat de năpusta vreunui călăreţ!           Încât, voios până peste poate, îi răpi fecioria şi se desfătă în deplina lui voie cu gustul acelei tinereţi. Şi, cui pe cui, berbecele bătu de cincisprezece ori la rând, intrând şi ieşind, fară curmare; şi nu se simţi cât de cât rău.           Încât, din ceasul acela, fară de nici o îndoială, Sett El-Hosn purcese grea, precum vei vedea în cele ce urmează, o, emire al drept-credincioşilor.           Cum Badreddin isprăvea de împlântat cel de al cincisprezecelea ic, îşi zise: „Pesemne că este destul, deocamdată.” Şi-atunci se întinse alături de Sett El-Hosn, îi puse mâna binişor sub cap, iar Sett El-Hosn îl împresură şi ea cu braţele; şi amândoi se înlănţuiră strâns şi, până a adormi, îşi procitiră stihurile acestea minunate:           Să nu te temi! Implântă-ţi lancea dreaptă, Şi ceea ce iubeşti iubeşte-adânc!           Şi lasă-l pe pizmaşul care-aşteaptă S-aştepte, că-i nevolnic şi nătâng.           Îţi dă şi sfaturi, că de-aceea rabdă -           Tu lasă sfatul celor care plâng.           Şi cugetă mai cu luare-aminte:           N-a izvodit Atoatefăcătorul Privelişti mai frumoase şi mai sfinte Decât aceea-n care vezi feciorul Îmbrăţişând fecioara lui fierbinte Şi potolindu-şi patimă şi dorul.           Priveşte-i numai! În lumina caldă, Şi-acoperiţi de binecuvântări, Cu braţele-mpletite laolaltă, În flacăra preasfintei desfătări, Ei, în crivatul lor, sunt o unealtă A celui mai de seamă adevăr.           Pizmaşi pe două inimi ferecate În lanţul ca de foc al dragostei, Sar inşii cei cu gurile spurcate, Uscaţi de neputinţe din temei!           Şi lumea rea loveşte pe la spate Cu fierul rece-al răutăţii ei.           Ci să nu-ţi pese! Or, de câte ori Îţi scoate soarta frumuseţi în cale, Adapă-te la sfântul lor izvor!           Când poţi să bei din ele, ia-le, bea-le!           Că totul e pe lume trecător Şi-o coasă neagră ne tot dă ocoale.           Iac-aşa cu Hassan Badreddin şi cu Sett El-Hosn, fiica unchiului său!           Cât despre ginn, apoi acesta zori a se duce s-o caute pe ginnă, prietena lui, şi amândoi veniră să-şi desfăteze ochii cu cei doi tinerei adormiţi, după ce priviseră zbegurile lor şi număraseră izbiturile de berbece. Pe urmă efritul îi spuse efritei, tovarăşa lui:           — Hei, sora mea, vezi că am avut dreptate?           Şi adăugă:           — Acuma se cade ca şi tu, la rândul tău, să-l iei pe flăcău şi să-l duci pe locul de unde l-am ridicat, la cimitirul din Bassra, în turbehaua părintelui său Nureddin! Şi fă-o repede, iar eu am să te ajut, întrucât iacătă că stă să se lumineze de ziuă; şi chiar că nu e bine!           Atunci efrita îl ridică pe tânărul Hassan adormit, îl luă în cârcă, îmbrăcat aşa cum era numai cu cămaşa, întrucât izmenele nu mai putuseră să ţină în dârdora zbegurilor, şi zbură cu el, urmată îndeaproape de către efrit. Deodată, în goana aceea prin văzduh, efritul fu cuprins de nişte gânduri afurisite faţă de efrită, şi vroi s-o siluiască, aşa împovărată cum era cu frumosul Hassan; iar efrita s-ar cam fi lăsat în voia efritului, da îi fu frică să nu păţească Hassan ceva. Şi-apoi, din fericire, Allah luă seama şi trimise împotriva efritului nişte îngeri care aruncară asupra-i o trâmbă de foc, care îl mistui. Iar efrita şi Hassan scăpară astfel de efritul cel cumplit, care poate că i-ar fi prăpădit, întrucât efritul este amarnic la împerechere! Atunci efrita se lăsă la pământ chiar pe locul unde fusese prăvălit efritul cu care ea s-ar cam fi dedulcit, de n-ar fi fost Hassan, pentru care se temea foarte.           Or, fusese scris de la ursitoare ca locul unde efrita îl va pune pe tânărul Hassan Badreddin, nemaiavând putere să-l ducă singură mai departe, să fie tare aproape de cetatea Damascului, în ţara Şamului111. Atunci efrita îl duse pe Hassan chiar lângă una din porţile cetăţii, îl culcă uşurel pe pământ, şi îşi luă zborul.           La revărsat de ziuă, se deschiseră porţile cetăţii şi oamenii, ieşind din cetate, rămaseră tare miraţi când îl văzură pe flăcăul cel minunat şi adormit, îmbrăcat numai cu o cămaşă, având pe cap, în loc de turban, o tichie de noapte şi, iacătă, şi fară izmene! Şi îşi ziseră:           — E de-a mirările cât trebuie să fi stat nedormit, de s-a cufundat acuma într-un somn aşa de adânc!           Ci alţii spuseră:           — Allah! Allah! Frumos flăcău! Fericită-i şi plină de noroc muierea care s-o fi bucurat de el! Da de ce-o fi aşa de gol cu totul?           Alţii răspunseră:           — Pesemne că bietul tinerel o fi petrecut la crâşmă mai multă vreme decât se cădea! Şi-o fi băut mai mult decât încape în el! Şi, când s-o fi întors seara, trebuie să fi găsit porţile cetăţii închise şi s-o fi hotărât să doarmă aci pe pământ!           Or, pe când sporovăiau ei aşa, adierea dimineţii se stârni şi veni să-l dezmierde pe frumosul Hassan, şi-i săltă cămaşa; se văzu atunci ieşind la iveală un pântec, un buric, nişte coapse şi nişte picioare – toate cum e cleştarul! Şi un pocinog şi nişte mândrii tare bine întocmite! Şi priveliştea uimi pe toată lumea, care se minună de toate.           În clipita aceea, Badreddin se trezi şi se văzu întins lângă poarta străină şi înconjurat de toată lumea din jur; încât rămase tare nedumerit şi strigă:           — Unde mă aflu, oameni buni? Spuneţi-mi, rogu-vă! Şi de ce m-aţi înconjurat aşa? Ce s-a întâmplat?           Ei răspunseră:           — D-apoi noi ne-am oprit ca să ne uităm la tine, numai aşa, spre desfătare! Da tu ce, nu ştii că te afli la porţile Damascului? Şi pe unde ţi-ai petrecut noaptea de-ai rămas aşa gol-goluţ?           Hassan răspunse:           — Pe Allah! Ce-mi spuneţi voi, oameni buni? Eu mi-am petrecut noaptea la Cairo, iar voi spuneţi că mă aflu la Damasc?           Atunci toţi fură cuprinşi de un haz până peste poate, iar unul grăi:           — Mare mâncător de haşiş mai eşti!           Iar alţii ziseră:           — Păi de bună seamă că eşti nebun! Ce păcat că un flăcău aşa de minunat e nebun!           Iar alţii spuseră:           — Da la urma urmei ce-i cu povestea asta ciudată pe care ne-o îndrugi?           Atunci Hassan Badreddin spuse:           — Pe Allah! Oameni buni, nu mint deloc! Vă încredinţez, aşadar, şi vă spun iar, că ieri mi-am petrecut noaptea la Cairo, iar alaltăieri la Bassra, cetatea mea!           La vorbele acestea, unul strigă:           — Uluitor lucru!           Un altul:           — E nebun!           Iar câţiva începură să se cocoşeze de râs şi să-şi plesnească palmele una de alta. Iar alţii spuseră:           — Într-adevăr, oare nu e păcat că acest flăcău minunat şi-a pierdut minţile? Da şi ce nebun fară de seamăn!           Iar un altul, mai înţelept, îi spuse lui Hassan:           — Fiule, vino-ţi oleacă în fire. Şi nu rosti asemenea aiureli.           Atunci Hassan zise:           — Ştiu ce rostesc. Şi, pe deasupra, aflaţi că în noaptea aceasta, la Cairo, am petrecut nişte ceasuri tare desfătate ca tânăr însurăţel!           Atunci toţi rămaseră şi mai încredinţaţi că e smintit; iar unul dintre ei, râzând, strigă:           — Vedeţi bine că bietul flăcăiaş s-a însurat în vis! Era bună însurătoarea aceea în vis? De câte ori? Era cu o hurie sau cu o teleliţă?           Ci Badreddin începu să fie tare încurcat, şi le spuse:           — Păi da, aşa-i! Era o hurie! Şi nu în vis m-am împreunat, ci de-adevăratelea; şi i-am luat locul unui cocoşat împuţit, şi chiar mi-am şi pus tichia de noapte menită lui, şi pe care iacăt-o!           Pe urmă cugetă o clipită şi strigă:           — Ci pe Allah! Preacinstiţilor, unde îmi e turbanul, unde îmi sunt izmenele, unde îmi sunt caftanul şi şalvarii? Şi, mai cu seamă, unde mi-e punga?           Şi Hassan se ridică şi îşi căută împrejurul său hainele. Şi toată lumea începu atunci să-şi facă cu ochiul şi să arate prin semne că flăcăul e nebun de legat.           Atunci, bietul Hassan se hotărî să intre în cetate, în straiele lui de râs, şi fu nevoit să străbată uliţele şi sukurile, în mijlocul unei tale întregi de copii şi de inşi care ţipau:           — E nebun! E nebun!           Şi bietul Hassan nu mai ştia ce să facă, până când pe Allah îl cuprinse teama ca acel băiat frumos să nu fie vătămat şi îl duse să treacă pe lângă dugheana unui plăcintar, care tocmai îşi deschidea prăvălia. Şi Hassan se repezi în prăvălie şi se adăposti acolo; şi cum plăcintarul era un vlăjgan zdravăn, ale cărui isprăvi erau de pomină în cetate, toată lumea, de frica lui, plecă, lăsându-l pe Hassan în pace.           Plăcintarul, pe care îl chema El-Hadj Abdallah, când îl văzu pe tânărul Hassan Badreddin, putu să-l cerceteze în voie, şi se minună la vederea frumuseţii, a nurilor şi a harurilor lui fireşti; şi, în chiar clipita aceea, dragostea îi năpădi inima, şi îi spuse tânărului Hassan:           — O, drăguţule băietan, spune-mi, de unde vii? Şi fii fară teamă; istoriseşte-mi povestea ta, întrucât te-am şi îndrăgit mai mult decât pe sufletul meu!           Atunci Hassan îi istorisi plăcintarului Hadj Abdallah toată povestea lui, de la început până la sfârşit.           Plăcintarul rămase minunat până peste poate şi îi spuse lui Hassan:           — Tinere doamne al meu Badreddin, povestea ta chiar că este uluitoare, iar păţania ta este de pomină. Ci, o, copilul meu, te sfătuiesc să nu-i mai spui nimănuia nimic, întrucât e primejdios să te destăinuieşti. Şi te poftesc în prăvălia mea, iar tu să rămâi cu mine, până ce Allah se va milui să pună capăt năpastelor de care eşti năpădit. Şi-apoi eu nu am nici un copil, şi m-ai foarte ferici dacă ai vroi să mă primeşti de tată! Iar eu te voi lua de suflet ca fiu al meu!           Atunci Hassan Badreddin îi răspunse:           — Vrednice taică! Facă-se după dorinţa ta!           Numaidecât plăcintarul se duse la suk şi cumpără nişte haine bogate cu care se întoarse să-l îmbrace. Pe urmă se duse cu el la cadiu şi, de faţă cu martori, îl înfie pe Hassan Badreddin ca urmaş al lui.           Şi Hassan rămase în dugheană plăcintarului, ca fiu al lui; şi el era cel care primea banii de la cumpărători şi le vindea plăcintele, gavanoasele cu dulceţuri, farfuriile pline cu sorbeturi şi toate zaharicalele cele de faimă din Damasc; şi în puţină vreme învăţă măiestria plăcintăriei, pentru care avea o înclinare cu totul deosebită, datorită învăţămintelor pe care i le dedese maică-sa, soţia vizirului Nureddin din Bassra, când pregătea dinainte-i plăcintele şi dulceţurile, pe vremea copilăriei lui.           Şi frumuseţea lui Hassan, flăcăul din Bassra, fiul de suflet al plăcintarului, ajunse vestită în toată cetatea Damascului; iar prăvălia plăcintarului El-Hadj Abdallah ajunse prăvălia cu cel mai strălucit dever dintre toate prăvăliile de zumaricale din Damasc.           Iac-aşa cu Hassan Badreddin!           Ci în ceea ce îl priveşte pe mirele dulcei Sett El-Hosn, fata vizirului Şamseddin de la Cairo, iacătă!           Când Sett El-Hosn se trezi, în dimineaţa acelei dintâi nopţi de căsătorie, nu-l mai găsi pe Hassan cel frumos lângă ea. Aşa că socoti că Hassan s-o fi dus la umblători! Şi începu să-l aştepte să se întoarcă.           Ast timp, vizirul Şamseddin, tatăl ei, veni s-o caute spre a lua veşti despre ea. Şi era tare îngrijorat. Şi era tare rocoşit în sufletul său de nedreptatea sultanului, care îl silise s-o mărite pe frumoasa Sett El-Hosn, fata lui, cu grăjdarul cel cocoşat. Şi, până a intra la fiică-sa, vizirul îşi zisese: „Neîndoielnic că am s-o omor pe fiică-mea dacă voi afla că s-a dăruit împuţitului de cocoşat!”           Bătu, aşadar, la uşa odăii de nuntit şi strigă:           — Sett El-Hosn!           Fata răspunse dinlăuntru:           — Da, tată, mă reped să-ţi deschid!           Şi sări degrabă şi fugi să-i deschidă părintelui ei. Şi se făcuse încă şi mai frumoasă ca de obicei, iar chipu-i era ca străluminat, iar tot sufletu-i era bucurat că trăise îmbrăţişările minunate ale cerbului cel frumos! Încât se ivi plină de nuri dinaintea tătâne-său, şi se temeni şi îi sărută mâinile. Şi părintele ei, văzând-o pe fiică-sa veselă, în loc de-a fi posomorâtă de împreunarea cu cocoşatul, se bulbucă:           — A, fată fără de ruşine! Cum de cutezi să te arăţi dinaintea mea, cu chipul voios, după ce te-ai culcat cu jegosul acela de grăjdar cocoşat?           La vorbele lui, Sett El-Hosn zâmbi a râde cu tâlc şi grăi:           — Pe Allah! O, tată, şaga a ţinut destul! Că mie îmi cam prea ajunge cât am fost de râsul nuntaşilor care mă luau peste picior în privinţa soţului meu cel închipuit, cocoşatul care nu preţuieşte nici măcar un colţ de unghie de-al preaiubitului meu cel frumos, soţul meu cel adevărat de azinoapte! Uf, ce noapte! Cât mi-a fost de plină de bucurii alături de mult iubitul meu! Aşa că, tată, pune capăt glumei şi nu-mi mai pomeni nimica despre cocoşat!           La vorbele acestea ale fiicei sale, vizirul se umplu de mânie, iar ochii i se învineţiră de turbare, şi răcni:           — Prăpăd! Ce-mi tot îndrugi tu? Ce? Nu cocoşatul s-a culcat cu tine în odaia asta?           Ea răspunse:           — Ferească-mă Allah, o, tată! Mi-ai pomenit destul de numele cocoşatului! Prăpădi-i-ar Allah şi pe el şi pe taică-său şi pe maică-sa şi tot neamul lui! Ştii bine că acuma am aflat şi eu vicleşugul pe care l-ai scornit ca să mă fereşti de deochi!           Şi îi spuse tatălui ei toate amănuntele despre nuntire şi despre noaptea trecută. Şi adăugă:           — Uf! Ce bine îmi era, cufundată în poala soţului meu preaiubit, flăcăul cel frumos cu purtări iscusite, cu ochii mari, negri şi străluciţi, şi cu sprâncenele arcuite!           La vorbele acestea, vizirul strigă:           — Fata mea, tu eşti nebună? Ce tot spui? Şi unde este tânărul acela care zici că e soţul tău?           Sett El-Hosn răspunse:           — S-a dus la umblătoare!           Atunci vizirul, tare tulburat, se repezi pe uşă şi alergă la umblători. Şi îl găsi acolo pe cocoşat cu picioarele în sus şi cu capul băgat adânc în veşca umblătoarei, şi înţepenit! Şi vizirul, înmărmurit până peste poate, se minună:           — Ce-mi văd ochii? Au nu tu eşti, cocoşatule?          

Dar sunt dator tot aşa să-ţi spun, o, Maimuna, că sultanul Ghaiur o iubeşte tare mult pe fiică-sa El-Sett Budur, cea pe ale cărei desăvârşiri eu de-abia am putut să ţi le înşir, şi o iubeşte cu o dragoste atâta de vie, încât nici nu mai ştie cum să-i găsească în fiece zi câte o bucurie. Dar întrucât, după o bucată de vreme, nu mai găsea ce bucurii să mai cheme, spre a o desfăta, chibzui să pună a i se dura nişte palate fermecate. Începu dintru-ntâi prin a-i zidi şapte palate, fiecare tot altfel întocmit şi tot din altfel de lucruri zidit. Cel dintâi palat, aşadar, porunci să fie făcut numai din cleştar, cel de-al doilea din alabastru viu, al treilea din farfuriu, al patrulea dintr-un amestec de nestemate, al cincilea din arginturi străcurate, al şaselea din aur, iar al şaptelea din adamant şi mărgăritare. Şi sultanul Ghaiur n-a pregetat să pună să fie împodobit fiecare palat într-un chip cât mai potrivit cu felul în care fusese zidit; şi strânse acolo, la sfârşit, toate desfătările câte fac traiul huzurit, îngrijindu-se, de pildă, şi mai ales, de havuzurile şi de grădinile dimprejur.           Şi în acele palate o puse să locuiască pe fiica sa, spre a se desfăta, dar numai câte un an în fiecare palat, ca nu cumva să se sastisească de a tot sta, şi pentru ca fiecare desfătare să urmeze fără de lehămeţeală după o altă desfătare.           Încât frumuseţea aceea crăiască, printre toate acele lucruri frumoase, nu putea decât să se desăvârşească şi să ajungă cu adevărat la treapta cea mai de sus care m-a fermecat!           Nu te minuna, dar, o, Maimuna, dacă îţi spun că toţi sultanii de jur-împrejur, megieşi cu ţara sultanului Ghaiur, râvneau cu înflăcărare să se însoare, luând-o în căsătorie pe tânăra nurlie. Şi numaidecât trebuie să-ţi dau încredinţare că domniţa e fată mare, căci până acuma s-a lepădat cu supărare de toate ispitele cu câte a fost pusă la cercare prin tătânele său; şi de fiecare dată s-a mulţumit să răspundă îmbufnată:           — Eu îmi sunt sultană doar mie, şi singură îmi sunt stăpână! Cum aş putea să îndur oare un bărbat mototolind un trup care de-abia rabdă doară să fie atins de mătasea uşoară?           Şi sultanul Ghaiur, care mai degrabă ar fi murit decât s-o supere pe Budur, nu găsea ce răspuns să-i mai dea; şi era nevoit să se lepede de cererile sultanilor megieşi şi ale emirilor aleşi care veneau anume de la capăt de lume! Ba, într-o zi, când veni un tânăr sultan, mai frumos mai puternic decât toţi cei de până aci, şi care trimisese înainte-i daruri câte nici nu poţi gândi, sultanul Ghaiur îi grăi domniţei Budur, care, mâniată de astă dată, izbucni cu supărare şi-i strigă dintr-odată:           — Văd bine că nu îmi mai rămâne decât o singură cale de a sfârşi cu aceste chinuri necurmate. Am să înşfac paloşul de colea şi am să-l înfig cu vârful în inima mea şi am să-l împing de să-mi iasă prin dos! Pe Allah! Asta este singura mea scăpare!           Şi cum chiar se şi pregătea să purceadă la fapta cea grea, sultanul Ghaiur fu aşa de speriat, încât îi ieşi limba din gură şi mâna i se scutură cu tremurătură şi îşi roti de jur-împrejur ochii albi; apoi grăbi s-o dea pe Budur în seama a zece bătrâne tare înţelepte şi trecute prin multe păţanii, dintre care una era chiar doica domniţei Budur. şi din ceasul acela de grea ispită, cele zece femei nu o mai părăsesc nici o clipită, veghind la uşa iatacului ei pe rând.           Şi iac-aşa, o, Maimuna, stăpâna mea, se înfaţişcază lucrurile acum. Iar eu, în fiecare noapte mereu nu preget să-mi fac drum şi să mă minunez de frumuseţea sa şi să-mi bucur simţirea privindu-i strălucirea. Dar să nu crezi cumva că nu m-ar muşca ispita să mă reped la ea şi să mă bucur de tot ce-aş putea; şi socot că ar fi chiar păcat să las vătămat fară de voia ei asemenea odor binecuvântat şi păzit cu atâta temei. Şi, o, Maimuna, hotărât, nu mă bucur de ea decât în vreme ce doarme, atâta; de pildă, o sărut între ochi, binişor-binişor, măcar că tare m-ar ispiti ghesul să dau zor. Dar mi-e tare teamă de mine, că mă ştiu că nu mă mai pot ţine dacă mă pornesc; aşa că mai bine mă stăpânesc, ca nu cumva, bunăoară, s-o betejesc în vreun fel pe fecioară!           Şi-aşa că te jur, o, Maimuna, să mergi cu mine s-o vezi pe prietena mea, frumoasa El-Sett Budur, ai cărei nuri au să te vrăjească, asta se ştie, şi a cărei desăvârşire are să te răpească, stau chezăşie! Haide, o, Maimuna, ne minunăm de El-Sett Budur, în ţara sultanului Ghaiur!           Aşa grăi efritul Dahnaş, fiul sprintenului Şamhuraş.           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută optzecea noapte spuse:           Aşa grăi efritul Dahnaş, fiul sprintenului Şamhuraş.           După ce tânăra efrită Maimuna ascultă această istorisire, în loc de răspuns se puse pe un râs batjocoritor, îi altoi o plesnitură de aripă în pântece efritului, îl scuipă în faţă şi îi spuse:           — Tare mai eşti greţos cu pişăcioasa ta de fată! Şi chiar că mă şi întreb cum de cutezi să-mi vorbeşti despre ea, atunci când trebuie să ştii prea bine că nici nu ar putea să sufere o clipă de asemuire cu flăcăul cel preafrumos pe care îl iubesc eu!           Şi efritul strigă, ştergându-şi obrazul:           — Păi, o, stăpână a mea, eu nici habar nu am despre tânărul tău drăguţ şi, rugându-mă fireşte de iertăciune, nu cer decât să-l văd, măcar că tare şovăiesc a gândi că ar putea să fie pe măsura frumuseţii domniţei mele!           Atunci Maimuna ţipă la el:           — Nu vrei să taci, blestematulc? îţi mai spun o dată că iubitul meu este atâta de frumos, încât, dacă l-ai vedea, fie şi în vis, te-ar apuca boala copiilor şi ţi-ar curge balele ca la cămilă!           Şi Dahnaş întrebă:           — Păi da unde se află el şi cine poate să fie?           Maimuna spuse:           — O, pişicherule, să ştii că se află în aceeaşi împrejurare ca şi domniţa ta, şi este închis în turnul cel vechi la talpa căruia îmi am eu adăpostul de sub pământ. Dar să nu te îngâmfi cu nădejdea de a-l vedea fără mine; că îţi ştiu ticăloşia şi nu ţi-aş da în seamă nici baremi paza unui fund de schivnic! Ci tot am să mă învoiesc să ţi-l arăt chiar eu, ca să-ţi dai cu părerea, dar te prevestesc că dacă ai să ai cutezanţa a minţi, vorbind împotriva adevărului a ceea ce vezi, am să-ţi scot ochii şi am să fac din tine cel mai nevolnic dintre efriţi! Pe deasupra, cer să-mi plăteşti şi un rămăşag straşnic, dacă iubitul meu se va dovedi mai frumos decât domniţa ta; şi, ca să fie drept, mă învoiesc şi eu să-ţi plătesc dacă va fi dimpotrivă.           Şi Dahnaş răcni:           — Primesc rămăşagul! Haide aşadar cu mine s-o vezi pe El-Sett Budur în ţara părintelui său, sultanul Ghaiur!           Şi Maimuna spuse:           — E mai lesne să ne ducem la turn, care se află sub picioarele noastre, colea, ca să cântărim mai întâi frumuseţea iubitului meu; după care avem să judecăm!           Atunci Dahnaş spuse:           — Ascult şi mă supun!           Şi pe dată coborâră amândoi drept din slăvile văzduhurilor până pe vârful turnului şi intrară pe fereastră în odaia lui Kamaralzaman.           Atunci Maimuna îi spuse efritului Dahnaş:           — Nu te mişca, şi mai cu seamă să fii cuviincios!           Pe urmă se apropie de flăcăul adormit şi săltă pătura care îl acoperea în clipita aceea. Şi se întoarse către Dahnaş şi îi spuse:           — Priveşte, o, afurisitule! ia seama să nu cazi cât eşti de lung!           Şi Dahnaş întinse gâtul şi se trase înapoi uluit; apoi iar întinse gâtul şi cercetă îndelung chipul şi trupul flăcăului; după care săltă capul şi zise:           — O, stăpână a mea Maimuna, acuma văd că eşti tare îndreptăţită să socoţi că iubitul tău este fară de asemuire ca frumuseţe; întrucât chiar că nu am văzut niciodată atâtea desăvârşiri într-un trup de flăcău; şi tu ştii că eu îi cunosc pe cei mai frumoşi dintre fiii oamenilor. Ci, o, Maimuna, tiparul care l-a croit nu a fost nimicit decât după ce a închipuit şi o întrupare femeiască; şi aceea este chiar domniţa Budur!           La vorbele acestea, Maimuna se repezi asupra lui Dahnaş şi îi plesni peste căpăţână o lovitură de aripă care îi frânse un corn şi ţipă la el:           — O, tu, cel mai spurcat dintre efriţi, îţi poruncesc să mergi pe clipă în ţara aceea a sultanului Ghaiur, la palat la El-Sett Budur, şi să mi-o aduci aici de faţă pe domniţă; că nu vreau să mă ostenesc însoţindu-te până la ţânca aceea. După ce ai s-o cari aici, avem s-o culcăm alături de tânărul meu drăguţ şi avem să cântărim cu chiar ochii noştri. Şi întoarce-te iute, Dahnaş, că de nu îţi rup trupul fâşii-fâşii şi te arunc de hrană hienelor şi corbilor!           Atunci efritul Dahnaş îşi strânse de pe jos cornul şi plecă amărât, scărpinându-se în fund. Pe urmă străbătu ca o suliţă văzduhul şi nu zăbovi a se întoarce, peste un ceas, împovărat cu sarcina lui.           Or, domniţa adormită pe umerii lui Dahnaş nu avea pe ca decât cămaşa, iar trupu-i strălucca în albeaţa sa. Şi pe mânecile largi ale acelei cămăşi, ţesută din zarafir şi borangic de felurite culori, erau înhorboţite stihurile acestea ce se înlănţuiau măiestru:           Trei lucruri nu ingâduie-n iubire Să spună da oricui, dintr-o privire:           Spaima de neştiut; sila de ce-i De mult ştiut; şi frumuseţea ei!           Atunci Maimuna îi spuse lui Dahnaş:           — Mi se pare că te-ai cam desfătat pe drum cu fata asta, întrucât ai cam zăbovit, că nu-i trebuie un ceas de vreme unui efrit adevărat ca să ajungă din Kaledan în afundul Chinei şi să se întoarcă pe drumul cel mai drept! Fie! da grăbeşte-te de-o întinde pe copila ceea lângă drăguţul meu, ca să facem cercetarea!           Şi efritul Dahnaş, cu grijă fără de seamăn, o aşeză uşurel pe domniţă pe pat, şi îi săltă cămăşuţa.           Or, copila chiar că era tare frumoasă şi întocmai precum o zugrăvise efritul Dahnaş. Şi Maimuna putu să vadă că asemănarea dintre cei doi tineri era atâta de desăvârşită, încât ar fi putut să fie luaţi drept doi gemeni, şi care nu se deosebeau între ei decât numai la brâu şi la podoabe; da încolo tot un chip ca luna, tot un mijlocel gingaş şi tot o spinare arcuită şi plină de belşug; şi putu să-şi dea seama şi că, dacă fata ducea lipsă la brâu de ceea ce făcea podoaba flăcăului, avea în loc două gurguie minunate care mărturiseau musturi tainice61.           Aşa că îi spuse lui Dahnaş:           — Văd că este îngăduit să şovăieşti o clipită asupra întâietăţii de dat unuia sau altuia dintre drăguţii noştri; da trebuie să fii orb sau smintit, ca tine, ca să nu pricepi că între doi tineri la fel de frumoşi, dintre care unul este de parte bărbătească, iar celălalt de parte femeiască, cel de parte bărbătească este mai presus de cel de parte femeiască! Ce zici de asta, o, afurisitule?           Ci Dahnaş răspunse:           — Din parte-mi, eu ştiu ce ştiu şi văd ce văd, iar vremea nu are să mă facă să cred altfel decât vede ochiul meu! Ci, o, stăpână a mea, dacă totuşi ţii să mint, am să mint ca să-ţi fiu pe plac!           Când auzi vorbele acestea ale lui Dahnaş, efrita Maimuna fu cuprinsă de o asemenea mânie, încât pufni în râs. Şi gândind că nu are să poată niciodată numai aşa, printr-o cercetare, să cadă la înţelegere cu căpăţânosul de Dahnaş, îi spuse:           — Poate că ar fi o cale de a afla care dintre noi are dreptate, anume de a ne sluji de harul nostru la stihuire! Acela care va spune stihurile cele mai frumoase de preamărire a iubitului său, de bună seamă că va avea şi dreptatea de partea lui! Te învoieşti? Ori te pomeneşti că nu eşti în stare de atare subţirenie, potrivită numai cu firile gingaşe?           Dar efritul Dahnaş strigă:           — Asta-i, o, stăpână a mea, tocmai ceea ce vroiam şi eu să-ţi deştern! Întrucât părintele meu Şamhuraş m-a învăţat pravilele întocmirii poeticeşti şi meşteşugul stihurilor sprintene cu desăvârşite ritmuri. Dar tu ai întâietatea de început, o, încântătoare Maimuna!           Atunci Maimuna se apropie de Kamaralzaman cel adormit şi se aplecă şi îl sărută pe buze încetişor; pe urmă îl alintă pe frunte şi, cu mâna în pletele lui, spuse uitându-se la el:           O, trup vrăjit, în care se mlădie Al ramurilor freamăt cu suspine Şi-nmiresmate flori de iasomie -           Ce trup de fată poate fi ca tine?           Tu, ochi de diamant care scânteie Ca-n noaptea neagră stelele senine, Cutează oare ochii de femeie Măcar să se asemuie cu tine?           Sărut al gurii tale-mbietoare, Ca mierea dulce-a sfintelor albine, Ce gură de fecioară-ar ft în stare Să răcorească sufletul ca tine?           Ah, lasă-mă să-ţi mângâi părul moale, Şi carnea-mi arsă las-o să se-aline De carnea ta, şi-apoi să văd răscoale De stele fulgerând în ochi la tine!           După ce auzi stihurile acestea ale Maimunei, efritul Dahnaş se minună până peste marginile minunării, pe urmă se cutremură până peste marginile cutremurării, atât ca să aducă cinstire harului efritei, cât şi ca să-şi mărturisească tulburarea pricinuită de acele stihuri atâta de potrivite; şi nu zăbovi a se apropia şi el la rându-i de iubita sa Budur, ca să se aplece peste sânii ei goi şi să aştearnă acolo o alintare gingaşă; şi, străfulgerat de nurii ei, spuse uitându-se la ea:           Ah, mirţii din Damasc, fecioara, Cu foşnet lung, mă înftoară;           Dar frumuseţea ta…           Ah, trandafirii din Bagdad, Scăldaţi în praf de lună plină Şi-n rouă nopţilor, senină, Tot sufletul mi-ai îmbătat;           Dar gura ta…           Ah, numai gura ta, iubită, Şi frumuseţea ta-nflorită, Cu zâmbetul lor m-au pierdut -           Şi-ntreg pământul piere-n nevăzut! 63           După ce ascultă psalmul acesta atâta de şăgalnic, Maimuna rămase nu puţin minunată de a vedea…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o suta optzeci şi doua noapte spuse:           …psalmul acela atâta de şăgalnic, Maimuna nu puţin rămase minunată de a vedea la acel Dahnaş atâta har împerecheat cu atâta urâciune; şi întrucât, măcar că femeie, era dăruită cu oarecare tain de judecată, nu pregetă a-şi face talâmul ei către Dahnaş, care se umflă până peste poate. Şi ea îi spuse:           — Într-adevăr, o, Dahnaş, ai un suflet destul de subţire în cheresteaua în care sălăşluieşti; dar să nu care cumva să crezi că ai să biruieşti la meşteşugul stihuirii mai mult decât îl biruieşte Sett Budur la frumuseţe pe Kamaralzaman!           Şi Dahnaş, sugrumat, strigă:           — Chiar aşa?           Ea spuse:           — Hotărât!           El spuse:           — Nu cred!           Ea spuse:           — Na!           Şi, cu o plesnitură de aripă, îi învineţi un ochi. El spuse:           — Asta nu dovedeşte nimic!           Ea spuse:           — Na! iacătă-mi fundul!           El spuse:           — E cam uscăţel!           La vorbele acestea, Maimuna, şi mai rău zădărâtă, vru sa se repeadă asupra lui Dahnaş să-i prăpădească vreo parte din făptură; ci Dahnaş, care se cam chitise la atare poveste, într-o clipită de ochi se şi prefăcu într-un purice se ascunse fără de zarvă în pat, sub cei doi tineri; şi cum Maimuna se temea să nu-i trezească, fu nevoită, ca să ajungă la el, să se juruie lui Dahnaş că nu are să-i mai facă nici un rău, şi Dahnaş, faţă de juruinţa ei, se făcu la loc precum era, da ţinându-se tot cu mare sfială. Atunci Maimuna îi spuse:           — Ascultă, Dahnaş, nu văd altă cale de a încheia socoteala, decât să ne slujim de judeţul unui al treilea!           El spuse:           — Mă învoiesc!           Atunci Maimuna izbi cu piciorul în pământ, care se crăpă şi slobozi în afară un efrit înfricoşător, hâd până peste măsură. Avea o căpăţână ocrotită de şase coarne, lungi fiecare de patru mii patru sute optzeci de coţi; şi trei cozi despicate, tot pe atâta de lungi; era şchiop şi cocoşat, iar ochii îi erau înfipţi în mijlocul chipului, la rând, de sus în jos; avea nişte braţe, dintre care unul lung de cinci mii cinci sute cincizeci de coţi, iar celălalt decât numai de o jumătate de cot; iar mâinile lui, mai mari decât nişte căldări, se încheiau cu nişte gheare de leu; iar picioarele, care se încheiau cu nişte copite, îl făceau să calce ca un şchiop; iar zebu-i, de două ori mai straşnic decât al unui elefant, i se înfunda pe după dos şi se iţea fălos! îl chema Kaşkaş ben-Fakhraş ben-Atraş, din spiţa lui Eblis Abu Hanfaş!           Or, după ce pământul se închise la loc, efritul Kaşkaş o zări pe Maimuna şi numaidecât sărută pământul dintre mâinile sale, şezu smirnă dinaintea ei, cu mâinile încrucişate, şi o întrebă:           — O, stăpână a mea, Maimuna, fiică a sultanului nostru Domriatt, sunt robul care aşteaptă poruncile tale!           Ea spuse:           — Vreau, Kaşkaş, să fii judeţ în pricina iscată între mine şi blestematul acesta de Dahnaş. Este cutare şi cutare treabă. Aşa că ţi se cade să fii nepărtinitor şi, după ce ai să-ţi arunci ochii asupra acestui pat, să ne spui care ţi se va părea mai frumos: drăguţul meu ori copila aceea!           Atunci Kaşkaş se întoarse către patul pe care cei doi tineri dormeau liniştiţi şi goi64, şi, la vederea lor, fu cuprins de o tulburare atâta de mare, încât îşi prinse cu mâna stângă făloşenia care i se înţăfoina pe deasupra Capului şi începu să ţopăie ţinându-şi cu mâna dreaptă coada cea despicată în trei. După care le spuse Maimunei şi lui Dahnaş:           — Pe Allah! dacă îi cântăresc bine, văd că sunt la fel ca frumuseţe şi că nu se deosebesc decât numai la fecioriile lor. Dar cu tot ştiu o cale care numai ca poate să limpezească beleaua.           Ei spuseră:           — Arată-ne-o degrabă!           El răspunse:           — Mai întâi lăsaţi-mă să cânt ceva întru cinstirea acestor tineri care mă tulbură până peste poate!           Maimuna spuse:           — Nu e vreme deloc! Doar dacă vrei să ne spui câteva stihuri despre flăcăul acesta frumos!           Şi Kaşkaş spuse:           — Poate că are să fie oleacă mai aparte!           Ea spuse:           — Ci cântă, da numai să fie stihuite bine şi scurte!           Atunci Kaşkaş cântă stihurile acestea tulburi şi încâlcite:           Flăcău frumos, mi-aduci aminte Că unei singure iubiri De-i dăruieşti ce simţi fierbinte, Stingi vlaga caldelor simţiri, Ia, inimă a mea, aminte!           Sărutul unei guri-fecioare E dulce; totuşi nu lăsa Să ruginească uşa; pare Şi gustul sării tot asa, Pe buze mai puţin uşoare.           Atunci Maimuna spuse:           — Nu vreau să-mi bat capul ca să pricep. Dar spune-ne iute calea de a şti care dintre noi are dreptatea de partea lui!           Şi efritul Kaşkaş spuse:           — Socoata mea-i că nu este decât numai o cale de folosit, aceea de a-i trezi unul după altul, pe când noi trei avem să stăm nevăzuţi; şi aveţi să vă învoiţi că acela dintre cei doi care va dovedi o dragoste mai arzătoare faţă de celălalt şi va vădi mai multă patimă în semnele şi în purtarea lui, va fi, negreşit, cel mai puţin dăruit cu frumuseţe, întrucât se mărturiseşte înrobit de farmecele celuilalt!           La vorbele acestea ale efritului Kaşkaş…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o sută optzeci şi treia noapte spuse:           La vorbele acestea ale efritului Kaşkaş, Maimuna strigă:           — O, minunat gând!           Iar Dahnaş grăi Ia fel:           — Este întru totul prea bine!           Şi se şi preschimbă iarăşi în purice, dar de data aceasta spre a se duce să-l pişte la gât pe frumosul Kamaralzaman.           La pişcătura aceea, care fu amarnic de tare, Kamaralzaman sări din somn şi îşi duse iute mâna la locul pişcat; dar fireşte că nu putu să prindă nimic, întrucât agerul Dahnaş, care astfel se şi răzbunase oleacă, pe pielea flăcăului, de toate ciudele care i le făcuse Maimuna şi pe care le indurase fară crâcnire, îşi şi luă pe dată iarăşi înfăţişarea de efrit nevăzut, ca să fie de faţă la ceea ce avea să se petreacă.           Or, ceea ce se petrecu chiar că fu vrednic de luat aminte întru totul.           Într-adevăr, Kamaralzaman, încă somnoros, lăsă să-i cadă îndărăt mâna care nu găsise puricele, şi mâna i se brodi să cadă taman pe coapsa goală a copilei. La atingerea aceea, flăcăul căscă ochii, dar se grăbi să-i închidă la loc de uluială şi de tulburare. Şi simţi alături acel trup mai gingaş ca untul şi acea răsuflare mai vrăjitoare ca mireasma de muşc. Încât nedumerirea lui fu până peste poate, da nu păgubită de plăcere, iar el până la urmă îşi săltă capul şi începu să măsoare din ochi frumuseţea de neasemuit a acelei necunoscute care dormea lângă el.           Aşa că se sprijini în cot pe perne şi, uitându-şi într-o clipită nează pe care până atunci o simţise faţă de femei, începu cu ochi fermecaţi să deamănunţească desăvârşirea copilei. O asemui în sufletul său dintru-ntâi cu o cetăţuie străjuită de o boltă, pe urmă cu un mărgăritar, pe urmă cu un trandafir65; că nu dovedi de întâia dată să facă asemuirea cea mai potrivită, dat fiind că totdeauna se lepădase de ispita de a se uita la femei şi era tare neştiutor în ce priveşte înfăţişările şi nurii lor. Dar nu zăbovi a băga de seamă că asemuirea cea din urmă era cea mai dreaptă, pe când cea de dinainte-i era cea mai adevărată; cât despre cea dintâi, aceea chiar că îl făcu să zâmbească.           Aşadar Kamaralzaman se aplecă asupra trandafirului şi simţi că odorul lui era desfătător, încât îl adulmecă din plin. Or, treaba îi fu atâta de plăcută, încât îşi zise: „Dacă l-aş atinge, ce-ar fi?” Şi îşi preumblă degetele pe toate marginile mărgăritarului şi se încredinţă că pipăiala aceea îi punea pojar în trup şi stârnea în el nişte frământări şi nişte zbateri prin cutare şi cutare parte a făpturii lui; până acolo, încât se simţi ispitit amarnic să dea frâu slobod acelei porniri fireşti şi atâta de nestăvilite. Şi strigă:           — Totul se petrece după vrerea lui Allah!           Şi se răsuci a treabă.           O luă dară pe copilă, cugetând aşa: „E tare de mirare că e fară de pantalonaşi pe ea” şi o suci şi o răsuci şi o pipăi; apoi o mângâie pe pântecel şi zise: „E o minune de gingăşie!” După care îl ispitiră sânii, şi îi luă, şi simţi, când îşi umplu amândouă palmele cu ei, un fior atâta de pojarnic, încât îl făcu să strige: „Pe Allah! trebuie numaidecât s-o trezesc, ca să facem treaba cum se cuvine! Dar oare cum de nu s-o fi trezit de atâta vreme de când o tot pipăi?”           Or, ceea ce o ţinea pe copilă să nu se trezească era vrerea lui Dahnaş efritul, care o scufundase în somnul acela atâta de greu spre a înlesni fapta lui Kamaralzaman.           Aşadar Kamaralzaman îşi lipi buzele de buzele domniţei Budur şi sorbi o sărutare lungă; şi, cum ea nu se deştepta, mai sorbi una, pe urmă încă una, fară ca ea să arate nici cea mai mică simţire. Atunci începu să-i vorbească, spunând:           — O, inima mea! o, ochi al meu! o, suflete al meu! Trezeşte-te! Sunt eu, Kamaralzaman!           Şi copila nu făcu nici o mişcare.           Atunci Kamaralzaman, văzând zădărnicia chemării lui, îşi zise: „Pe Allah! nu mai pot să aştept! trebuie să-i dau de hac şi alta nu! Să încerc să văd de n-oi izbuti pe când doarme!” Şi se aşternu peste ea.           Iac-aşa! Iar Maimuna şi Dahnaş şi Kaşkaş se uitau. Iar Maimuna începuse să se îngrijoreze şi se şi pregătea, dacă se făptuia ceva, să socoată că făptui nu însemna nimic.           Aşadar Kamaralzaman se aşternu peste copila care dormea pe spate…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, tăcu.           Dar în cea de a o sută optzeci şi patra noapte spuse:           Aşadar Kamaralzaman se aşternu peste copila care dormea pe spate şi care nu avea ca veşmânt decât numai pletele ei răsfirate, şi o înlănţui cu braţele şi dete să facă cea dintâi încercare la ceea ce avea să facă, dar deodată tresări şi o lăsă din braţe şi scutură din cap şi gândi: „De bună seamă că sultanul părintele meu a pus să fie adusă în pat fata aceasta, ca să afle urmarea atingerii mele cu femeile; iar acuma pesemne că se află dincolo de peretele acela, cu ochiul la vreo gaură, privind să vadă dacă a izbutit, iar mâine are să intre la mine şi are să-mi spună: „Kamaralzaman, ziceai că ţi-e silă de însurătoare şi de femei! Ce ai făcut azi-noapte cu copila aceea? A, Kamaralzaman, îţi place să te dezmăţezi în taină, da nu vrei să ce însori, măcar că ştii câtă bucurie aş avea să-mi văd spiţa întemeiată şi scaunul de domnie trecut urmaşilor mei!” Iar eu atunci aş fi socotit un viclean şi un mincinos! Aşa, încât este mai bine să mă stăpânesc în noaptea aceasta, în ciuda poftei care mă mistuie, şi să aştept până mâine; şi atunci am s-o cer de soţie de la tatăl meu pe copila asta frumoasă. Şi astfel tatăl meu are să fie mulţumit, iar eu voi putea, după pofta inimii, să mă folosesc de trupu-i binecuvântat”           Şi numaidecât, spre marea bucurie a Maimunei, care începuse să aibă amarnice îngrijorări, şi spre ciuda nemăsurată a lui Dahnaş care, dimpotrivă, gândise că flăcăul are să săvârşească fapta şi se şi pornise dintru-ntâi sa ţopăie de bucurie, Kamaralzaman se mai aplecă o dată peste Sett Budur şi, după ce o sărută pe buze, îi scoase de pe degetul cel mic un ineluş împodobit cu olmaz frumos66, şi şi-l petrecu sieşi pe degetul cel mic, ca să arate limpede că de aci înainte o socotea pe copilă ca soţie a lui; pe urmă, după ce îi petrecu fetei pe deget inelul lui, se întoarse cu spatele la ea, măcar că plin de o părere de rău până peste poate, şi nu zăbovi a adormi la loc.           La priveliştea aceea, Maimuna se învoioşi toată, iar Dahnaş rămase tare mofluz; şi nu zăbovi a-i spune Maimunei:           — Asta nu e decât jumătate din dovadă. Acuma vine rândul tău!           Atunci Maimuna se preschimbă pe dată în purice şi sări pe coapsa domniţei Budur, şi de acolo urcă până la buricul ei, pe urmă făcu cale întoarsă ca de vreo patru lăţimi de deget şi se opri drept pe vârful muncelului care străjuieşte valea trandafirilor, şi acolo, dintr-o singură pişcătură, în care îşi puse toată ciuda şi mânia, o făcu să sară de usturime pe copila care deschise ochii şi se ridică repede în şezut ducându-şi amândouă mâinile dinainte! Dar numaidecât scoase un ţipăt de spaimă şi de uluire, când îl zări lângă ea pe flăcăul culcat pe o parte. Dar, de la cea dintâi privire pe care i-o aruncă, nu zăbovi a trece de la spaimă la minunare, de la minunare la bucurie, şi de la bucurie la o revărsare de vrajă care ajunse repede la pierderea minţilor.           Într-adevăr, în spaima dintâi, gândise în cugetul său: „Nenorocită de Budur, te-ai umplut de ocară pentru totdeauna! Ia uite în patul tău un tânăr străin pe care nu l-ai mai văzut niciodată! Ce cutezanţă pe el! Ah, am să strig la hadâmbi să dea fuga şi să-l arunce de la înălţimea ferestrelor în apele râului! Ci, o, Budur, cine ştie dacă acesta nu o fi cumva chiar soţul tău, pe care părintele tău ţi l-o fi ales? Ia uită-te la el mai întâi, o, Budur, până a nu te sluji de prăpăd!”           Şi atunci Budur întoarse o aruncătură de ochi spre flăcău, şi, din cercetarea aceea iute, rămase năucă de frumuseţea lui şi strigă: „Ah! inima mea! frumos mai el” Şi pe clipă pe dată fu atâta de înrobită cu totul, încât se aplecă peste gura aceea zâmbitoare prin somn şi o pecetlui cu un sărut între buze strigând: „Ce bine e! Pe Allah! pe acesta, da, îl vreau de soţ! Pentru ce a zăbovit oare tata atâta vreme să mi-l aducă?” Pe urmă, tremurând, luă mâna flăcăului şi o ţinu în mâinile ei, şi îi vorbi tare drăgălaş spre a-l trezi, spunându-i:           — O, dragule drag, o, lumină a ochilor mei, o, sufletul meu, scoală-te! scoală-te! Hai şi mă sărută, hai! iubitule, hai! pe viaţa mea! trezeşte-te!           Dar întrucât Kamaralzaman, ca urmare a vrăjii aruncate asupra lui de către răzbunătoarea Maimuna, nu făcea nici o mişcare în semn de trezire, preafrumoasa Budur îşi închipui că ca era vinovată şi că nu punea destulă râvnă în chemarea ei. Încât, fară a-i mai păsa dacă era privită de cineva ori ba, desfăcu cămaşa de mătase pe care se grăbise să şi-o arunce pe ea la cea dintâi mişcare, şi se lipi toată de flăcău, şi îl cuprinse cu braţele, şi îşi lipi armurii de armurii lui, şi, cu patimă, îi spuse la ureche:           — Hai! ia-mă toată! ia uite ce supusă şi ce gingaşă sunt! Iacătă narcisele sânilor mei şi straturile pântecului meu care-i tare dulce, uită-te! Ia uite buricuţul meu căruia îi place alintarea cea moale, hai bucură-te de el! Pe urmă ai să guşti pârga poamelor care sunt în mine! Noaptea nu are să fie îndeajuns de lungă pentru zbengurile noastre! Şi până dimineaţa avem să ne dedulcim…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, tăcu.           Dar în cea de a o sută optzeci şi cincea noapte spuse:           …şi până dimineaţa avem să ne dedulcim!           Dar cum Kamaralzaman, mai mult ca oricând cufundat în somn, nici gând să-i răspundă, preafrumoasa Budur îşi închipui o clipită că aceasta nu va fi fiind decât o prefăcătorie din parte-i, ca să-i facă şi mai mare mirarea; şi, pe jumătate râzând, îi spuse:           — Haide, hai, drăguţule, nu mai face pe hoţul! Pesemne că tatăl meu te-a învăţat să te porţi aşa de urâcios, ca să-mi sfarmi îngâmfarea! Da-i chiar trudă zadarnică! Că frumuseţea ta, o, tinere căprior sprinten şi fermecător, numai ea a şi făcut din mine cea mai supusă dintre roabele iubirii!           Dar cum Kamaralzaman rămânea tot nemişcat, Sett Budur, tot mai împătimită, urmă:           — O, emire al frumuseţii, uită-te! Şi eu sunt socotita frumoasă: împrejurul meu totul trăieşte minunându-se de farmecele mele reci şi senine. Numai tu ai ştiut să aprinzi dorinţa în privirea liniştită a domniţei Budur! De ce nu te trezeşti, o, flăcău minunat! De ce nu te trezeşti! spune! iată-mă! Simt că mor!           Şi copila îşi strecură capul pe sub braţul flăcăului şi, alintăcioasă, îl muşlui pe la gât şi pe la ureche, da fară de izbândă. Atunci, nemaiputând să îndure pojarul aprins în ea pentru întâia oară, începu să-şi furişeze mâna printre picioarele şi coapsele flăcăului, şi le găsi atâta de dulci şi de pline, încât nu putu să-şi oprească mâna să nu alunece pe faţa lor. Atunci, ca din întâmplare, dete în cale de un lucru atâta de nemaiştiut pentru ea, încât îl măsură cu ochi mari şi văzu că, sub mâna ei, îşi schimba înfăţişarea cu fiecare clipită. La început se sperie de-a binelea, şi pricepu fară de zăbavă folosinţa lui aparte: întrucât tocmai precum la femei dorinţa este cu mult mai aprigă decât la bărbaţi, tot aşa şi priceperea lor este nemăsurat mai ageră la a ghici rosturile cele vrăjitoare. Aşa că îl îmbrăţişă cu amândouă mâinile şi, în vreme ce săruta cu înflăcărare buzele flăcăului, se petrecu ceea ce se petrecu!           După care Sett Budur îl acoperi cu sărutări pe drăguţul ei adormit, fară a lăsa nici un locuşor pe care să nu-şi fi pecetluit buzele. Pe urmă, mai potoliră oleacă, îi luă mâinile şi i le sărută una câte una în palmă; pe urmă îl ridică, şi îl strânse la pieptul ei, şi îi cuprinse gâtul cu braţele; şi, în îmbrăţişarea aceea, trup lângă trup, şi cu suflările amestecate, adormiră zâmbind.           Iac-aşa! Şi, nevăzuţi, cei trei efriţi nu pierdeau o mişcare! încât fapta petrecându-se atâta de limpede, Maimuna fu până peste marginile bucuriei, iar Dahnaş nu ridică nici o împotrivire în a se învoi că Budur ajunsese mult mai departe cu dovezile înflăcărării ei şi că astfel îl făcea să piardă rămăşagul. Şi Maimuna, stăpână pe biruinţă, se dovedi mărinimoasă şi îi spuse lui Dahnaş:           — În ceea ce priveşte rămăşagul pe care mi-l datorezi, te iert, o, afurisitule! Ba chiar am să-ţi dau şi slobozenia care de aci înainte are să-ţi ocrotească liniştea deplină de-a lungul drumurilor tale prin văzduh. Dar să fii cu mare grijă să nu care cumva să-ţi faci de cap şi să nu mai calci vreodată cuviinţele!           După care tânăra efrită se întoarse către Kaşkaş şi, cu gingăşie, îi spuse:           — Kaşkaş, îţi mulţumesc mult pentru sfatul tău! Drept urmare, te căftănesc căpetenie peste solii mei; şi îmi iau sarcina de a-l face pe tatăl meu Domriatt să încuviinţeze hotărârea mea!           Pe urmă adăugă:           — Acuma, apucaţi-vă amândoi şi luaţi-o pe această copilă şi duceţi-o repede în saraiul părintelui ei Ghaiur. Stăpânul de la El-Buhur şi El-Kussur! După repeziciunea învăţăturilor pe care le-a dovedit sub ochii mei, îi dăruiesc dragostea mea, şi de aci încolo am toată încrederea în viitorul ei! Veţi vedea că are să împlinească lucruri mari!           Iar cei doi efriţi îi răspunseră:           — Inşallah!           Apoi…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.           Dar în cea de a o sută optzeci şi şasea noapte spuse:           Iar cei doi răspunseră:           — Inşallah!           Apoi se apropiară de pat, luară copila pe care şi-o aburcară pe umeri, şi zburară cu ea spre saraiul sultanului Ghaiur, unde nu zăboviră să ajungă, şi o aşezară încetişor pe patul ei, după care plecară fiecare în rostul lui.           Cât despre Maimuna, ea se întoarse la puţul ei, după ce aşternuse un sărut pe ochii iubitului.           Şi iac-aşa cu cei trei!           Dar în ceea ce îl priveşte pe Kamaralzaman, acesta se trezi din somn, dis-de-dimineaţă, cu mintea încă bântuită de întâmplarea de peste noapte. Şi se întoarse la dreapta, şi se întoarse la stânga, şi de bună seamă că fară să dea de copilă. Atunci îşi zise: „Am ghicit întocmai că taică-meu a fost cel care a rânduit toate astea, ca să mă încerce şi să mă împingă la însurătoare. Aşa că bine am făcut că am aşteptat, spre a-i cere, ca un fiu cuminte, îngăduinţa” Pe urmă îl strigă pe robul său, răcnind:           — Hei, puşlamao, scoală-te!           Şi robul se sculă dintr-o săritură şi dete zor, pe jumătate încă adormit, să-i ducă stăpânului său ibricul şi lighenaşul. Iar Kamaralzaman luă ibricul şi lighenaşul şi se duse la umblători spre a se uşura; pe urmă îşi făcu amănunţit spălările cele îndătinate, şi se întoarse să-şi facă rugăciunca de dimineaţă, şi mâncă oleacă, şi citi o surată din Coran. Apoi, liniştit şi cu o înfăţişare nepăsătoare, îl întrebă pe rob:           — Sauab, unde ai dus-o pe fata de azi-noapte?           Robul, nedumerit, se minună:           — Care fată, o, stăpâne al meu Kamaralzaman?           El spuse, asprindu-şi glasul:           — Îţi cer, pungaşule, să-mi răspunzi fară ocolişuri! Unde este copila care şi-a petrecut noaptea cu mine, în patul meu?           El răspunse:           — Pe Allah! o, stăpâne al meu, nu am văzut nici fată, nici băiat! Şi-apoi nimeni n-a putut să intre aici, întrucât am adormit cu spatele proptit în uşă!           Kamaralzaman se mânie:           — Hadâmb nevolnic, şi tu cutezi să mă înfrunţi şi să-mi faci sânge rău? A, blestematule, te-au pus să mă vicicneşti şi sa mă minţi! Incă o dată îţi poruncesc să-mi spui adevărul!           Atunci robul ridica mâinile către cer şi strigă:           — Numai unul Allah este mare! o, stăpâne al meu Kamaralzaman, nu pricep nimic din ce mă întrebi!           Atunci Kamaralzaman ţipă:           — Vino încoace, afurisitule!           Şi, când hadâmbul se apropie, îl înşfacă de piept, şi îl tăbărî pe jos, şi îl călca în picioare cu atâta mânie, încât hadâmbul se răsuflă! Atunci Kamaralzaman îl tumbăci mai departe cu lovituri de picior şi cu pumni până ce îl lăsă pe jumătate mort. Şi, întrucât hadâmbul scotea nişte ţipete nelegate, drept orice lămurire Kamaralzaman îi spuse:           — Aşteaptă oleacă!           Şi alergă să caute funia cea groasă, din păr de capră, care slujea la scosul apei din puţ, şi îl târî până la gura puţului unde îl coborî şi îl scufundă în apă.           Or, era iarnă, iar apa era tare neplăcută şi aerul destul de rece. Încât hadâmbul începu să strănute amarnic cerându-şi iertăciune. Dar Kamaralzaman îl afundă de mai multe ori, ţipând la el de fiecare dată:           — Nu ai să ieşi de acolo decât după ce ai să-mi mărturiseşti tot adevărul! Ori, dacă nu, vei fi înecat!           Atunci hadâmbul gândi: „De bună seamă că va face precum spune!” Pe urmă strigă:           — O, stăpâne al meu Kamaralzaman, scoate-mă de aici şi am să-ţi spun tot!           Atunci coconul îl trase afară şi îl văzu cum tremura ca o trestie în vânt de frig şi, de spaimă, cum clănţănea din dinţi; şi era într-o stare tare jalnică, şiroind de apă şi cu nasul însângerat.           Hadâmbul, care se simţea astfel scăpat de primejdie deocamdată, nu mai pierdu o clipită şi îi spuse feciorului sultanului:           — Îngăduie-mi mai întâi să mă duc să-mi schimb hainele şi să-mi şterg nasul!           Şi Kamaralzaman îi spuse:           — Du-te! Dar să nu zăboveşti! Şi vino degrabă să-mi povesteşti!           Şi hadâmbul ieşi fuga şi se duse la sarai să-l caute pe părintele lui Kamaralzaman.           Or, sultanul Şahraman, la ceasul acela, sta de vorbă cu vizirul său cel mare, şi tocmai îi spunea:           — O, vizirule, am trăit o noapte rea, atâta de zbuciumată îmi este inima de starea feciorului meu Kamaralzaman. Şi tare mi-e teamă să nu fi păţit vreun necaz în turnul acela bătrân şi aşa de prost întocmit pentru un flăcăiaş atâta de plăpând ca fiul meu!           Dar vizirul îi răspunse:           — Ci fii liniştit! Pe Allah! nu are ce să păţească acolo! E mai bine aşa, ca să-şi mai domolească semeţia şi să-şi mai înfrâneze trufăşia!           Şi taman atunci se înfăţişă hadâmbul în starea în care se afla, şi căzu la picioarele sultanului şi strigă:           — O, doamne sultane al nostru! nenorocirea a intrat în casa noastră! Stăpânul meu Kamaralzaman s-a trezit din somn nebun de tot! Şi, ca să-ţi dau o dovadă a nebuniei lui, iacătă: mi-a făcut cutare şi cutare şi mi-a spus cutare şi cutare. Or, eu, pe Allah! nu am văzut să fi intrat la cocon nici vreo fată, nici vreun băiat!           La vorbele acestea, sultanul Şahraman nu mai avu nici o îndoială în ce priveşte presimţirile lui, şi răcni la vizir:           — Blestematule! asta-i numai din vina ta, câine de vizir! Numai tu mi-ai băgat în cap prăpădenia aceea de gând de a-l închide pe copilul meu, pojarul inimii mele! A, plod de căţea, scoală şi dă fuga să vezi despre ce e vorba, şi întoarce-te pe dată să dai seama!           Numaidecât vizirul cel mare ieşi, însoţit de hadâmb, şi porni către turn, cerând întruna amănunte pe care robul i le da, tare îngrijorătoare. Încât vizirul nu intră în odaie decât după nenumărate măsuri, iţindu-şi mai întâi capul, şi numai după aceea tot trupul, da binişor-binişor.           Şi care nu-i fu mirarea să-l vadă pe Kamaralzaman întins liniştit pe pat şi citind cu luare-aminte din Coran! …           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o sută optzeci şi şaptea noapte spuse:           …să-l vadă pe Kamaralzaman întins liniştit pe pat şi citind cu luare-aminte din Coran! Se duse la el şi, după salamalecul cel mai temenit, şezu jos, lângă pat, şi îi spuse:           — În ce griji ne-a băgat hadâmbul ăsta de păcură! Închipuieşte-ţi că puiul de lele a venit, buimac şi într-o stare de câine jegos, să ne sperie povestindu-ne nişte lucruri pe care ar fi necuviincios să le rostesc dinaintea ta! Ne-a tulburat liniştea într-un chip de mă vezi şi-acuma cum tremur!           Kamaralzaman spuse:           — Nu a putut să vă tulbure cu adevărat atâta cât m-a tulburat mai adineaori pe mine! Ci, o, vizire al părintelui meu, aş fi tare dornic să ştiu ce-a putut să vă povestească!           Vizirul răspunse:           — Allah să-ţi ocrotească tinereţea! Allah întărească-ţi cugetul! Alunge el de la tine faptele cele nechibzuite şi ferească-ţi limba de vorbe nesărate! Plodul ăsta de scuruit cică te-ai fi smintit deodată, că l-ai fi întrebat despre o copilă care şi-ar fi petrecut noaptea cu tine şi care apoi ţi-ar fi fost luată, şi alte asemenea sminteli, şi că tu până la urmă l-ai fi tăbăcit în bătaie şi că l-ai fi aruncat în puţ! O, Kamaralzaman, stăpâne al meu, câtă neobrăzare nu-i aşa – din partea acestui arap împuţit!           La vorbele accstea, Kamaralzaman zâmbi cu subînţeles şi îi spuse vizirului:           — Pe Allah! ai isprăvit, moşneag puturos, cu snoava asta, ori poate că vrei şi tu să vezi dacă apa din puţ poate să slujească de hammam? Ia seama că, dacă nu-mi spui numaidecât ce aţi făcut, tu şi tata, cu iubita mea, copila cea cu ochii negri şi cu obrajii atâta de fragezi şi de rumeni, ai să-mi plăteşti viclenia ta mai scump decât hadâmbul!           Atunci vizirul, cuprins iarăşi de o spaimă fară de măsură, se sculă de-a-ndărătelea şi spuse:           — Numele lui Allah fie asupră-ţi şi împrejur! Ya Kamaralzaman, de ce vorbeşti aşa? Dacă ai avut vreun vis, ca urmare a vreunei mistuiri grele, fie-ţi milă! grăbeşte-te de te scutură de el! Ya Kamaralzaman, chiar că astea nu sunt vorbe cu judecată!           La spusele acestea, flăcăul strigă:           — Ca să-ţi dovedesc, o, şeic blestemat, că nu cu urechea am văzut-o pe fata aceea, ci cu ochiul ăsta şi cu ochiul cestălalt, şi că nu cu ochii am pipăit şi am mirosit trandafirii trupului ei, ci cu degetele astea şi cu nasul asta, na colea!           Şi îi altoi o lovitură cu capul drept în burtă, de-l lungi pe jos; pe urmă îl înşfacă de barbă (care era tare lungă) şi şi-o răsuci pe după mână şi, încredinţat că aşa nu are cum să-i mai scape, tăbărî asupra lui cu lovituri spornice cât îl ţinură puterile.           Nenorocitul de vizir, dacă văzu că barba i se duce fir cu fir şi că şi sufletul e pe cale să-şi ia bun-rămas, îşi zise în sineşi: „Acuma se cade să mint! Este singura putinţă de scăpare din mâinile acestui flăcău smintit!”           Aşa că îi spuse:           — O, stăpâne al meu, tare îţi cer iertăciune că te-am înşelat. Şi vina este a tatălui tău, care chiar mi-a poruncit, sub pedeapsa cu nezăbavnică spânzurare, să nu cumva să-ţi dezvăluiesc locul unde a fost dusă fata cu pricina. Dar dacă vei binevoi a mă slobozi, am să dau fuga să-l rog pe sultanul părintele tău să te scoată de aci; şi am să-i împărtăşesc dorinţa ta de a te însura cu fata; ceea ce are să-l bucure până peste marginile bucuriei!           La vorbele acestea, Kamaralzaman îi dete drumul şi îi spuse:           — Dacă-i aşa, dă fuga degrabă să-l vesteşti pe tata, şi întoarce-te îndată să-mi aduci răspunsul!           Când se simţi slobod, vizirul se şi repezi afară din odaie, având grijă să încuie de două ori uşa, şi alergă, cu sufletul la gură şi cu hainele sfâşiate, la sala domnească.           Sultanul Şahraman îl văzu pe vizirul său în starea aceea jalnică şi îi spuse:           — Te văd tare fleşcăit şi fară turban! Şi îmi pari tare betejit! Ai păţit vreun necaz, pe cum se vede!           Vizirul răspunse:           — Ce-am păţit eu este mai puţin amarnic decât ceea ce are feciorul tău, o, Măria Ta!           El întrebă:           — Păi ce are?           El spuse:           — A înnebunit de tot, treaba-i limpede!           La vorbele acestea, sultanul văzu lumina cum se preschimbă în neguri dinaintea chipului său şi spuse:           — Scapă-mă Allah! Spune-mi iute de ce fel de nebunie e lovit fiul meu!           Şi vizirul răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Şi îi istorisi sultanului amănuntele păţaniei, pre cum şi chipul cu care izbutise să scape din mâinile lui Kamaralzaman.           Atunci sultanul fu cuprins de o mânie mare şi strigă:           — O, tu cel mai păgubelnic dintre viziri, ştirea ce-mi vesteşti este preţul capului tău! Pe Allah! dacă chiar aceasta este starea copilului meu, am să pun să fii răstignit în vârful celui mai înalt minaret, ca să te înveţi minte să-mi mai dai sfaturi atâta de smintite ca acelea care au fost pricina dintâi a nenorocirii!           Şi o luă la fugă spre turn şi, urmat de vizir, intră în odaia lui Kamaralzaman.           Când îl văzu pe părintele său că intră, Kamaralzaman se ridică repede întru cinstirea lui şi sări jos din pat şi stătu cuviincios în picioare dinainte-i, cu braţele încrucişate, după ce, ca un fiu cuminte, îi sărutase mâna67. Iar sultanul, bucuros că îl vedea pe fecioru-său aşa de liniştit, îi aruncă drăgăstos braţele pe după gât şi îl sărută între ochi, plângând de bucurie.           După care îl pofti să şadă lângă el pe pat, pe urmă se întoarse burzuluit către vizir şi îi spuse:           — Vezi bine că eşti cel mai de pe urmă dintre cei mai de pe urmă viziri! Cum de ai cutezat tu să vii şi să-mi spui că fiul meu Kamaralzaman este aşa şi pe dincolo, şi să-mi bagi spaima în inimă şi să-mi faci sufletul bucăţele?           Pe urmă adăugă:           — De altminteri, ai să auzi cu chiar urechile tale răspunsurile pline de chibzuinţă pe care are să mi le dea fiul meu cel drag!           Il privi atunci părinteşte pe flăcău şi îl întrebă:           — Kamaralzaman, ştii tu în ce zi suntem astăzi?           El răspunse:           — Fireşte! Este sâmbătă!           Sultanul întoarse o privire plină de mânie şi de izbândă spre vizirul înmărmurit şi îi spuse:           — Auzi bine, aşa-i?           Apoi urmă:           — Dar mâine, Kamaralzaman, în ce zi avem să fim? Ştii?           El răspunse:           — Fireşte! …           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută optzeci şi opta noapte spuse:           …Fireşte! Are să fie duminică, şi apoi luni, apoi marţi, miercuri, joi şi, la sfârşit, vineri, ziua cea sfântă!           Sultanul zise:           — O, copilul meu, o, Kamaralzaman, departe de tine orice piază-rea! Da, ia mai spune-mi, cum se cheamă la arabi luna în care ne aflăm?           El răspunse:           — La arabi se cheamă Zul-Kidâ. După ea vine luna Zul-Hige, apoi va veni Muharram, urmată de Şafar, de Rabialaual, de Rabialthani, de Giumadialuala, de Giumadialthania, de Radgeab, de Şaban, de Ramadan şi, la sfârşit, de Şavval!           Atunci sultanul fu până peste margini de bucuros şi, liniştit astfel de starea fiului său, se întoarse către vizir şi îl scuipă în ochi şi îi spuse:           — Nu mai este alt nebun în afară de tine, hoaşcă a nenorociţilor!           Iar vizirul clătină din cap şi vru să răspundă; dar se opri şi spuse:           — Să aşteptăm oleacă sfârşitul!           Or, sultanul îi spuse apoi fiului său:           — Copilul meu, închipuieşte-ţi că şeicul ăsta şi hadâmbul ăla de păcură au venit să-mi bodogănească vorbele cutare şi cutare pe care le-ai fi spus tu lor despre nu ştiu ce fată care şi-ar fi petrecut noaptea cu tine! Spune-le aşadar în faţă că au minţit!           La vorbele acestea, Kamaralzaman zâmbi cu amar şi îi spuse sultanului:           — O, părinte al meu, să ştii că chiar nu mai am nici răbdarea cuvenită, nici chef să mai îndur gluma asta care, aşa îmi pare, a durat cam prea destul! Fie-ţi milă, cruţă-mă de canon şi nu mai adăuga nici un cuvânt în privinţa aceasta: întrucât simt că lăuntrurile mi s-au uscat de tot în urma a ceea ce m-ai făcut să îndur până acum! Ci, o, părinte al meu, mai află şi că acuma sunt pe deplin hotărât să nu te mai necăjesc, şi primesc să mă însor cu acea copilă frumoasă pe care ai binevoit să mi-o trimiţi azi-noapte să-mi ţină tovărăşie în pat. Am găsit-o vrednică de dorit, şi numai vederea ei mi-a şi înviforat sângele!           La vorbele acestea ale fiului său, sultanul strigă:           — Numele lui Allah fie asupră-ţi şi împrejuru-ţi, o, copilul meu! Ferească-te el de farmece şi de sminteală! Ah, fiule, ce vis urât vei fi avut, de vorbeşti asemenea vorbe! Şi ce lucru aşa de greu vei fi mâncat aseară, încât mistuirea să fi avut atare urmare nenorocită asupra mintii tale! Fie-ţi milă, copilul meu, linişteşte-te! Niciodată în viaţa mea nu am să te mai necăjesc! Şi afurisite să fie şi însurătoarea, şi ceasul însurătorii, şi toţi cei care au să mai pomencască de însurătoare!           Atunci Kamaralzaman îi spuse tatălui său:           — Vorbele tale sunt deasupra capului meu, o, părintele meu! Ci jură-mi mai întâi, pe jurământul cel mare, ca nu ai nici o ştire despre întâmplarea mea de azi-noapte cu fata cea frumoasă care, precum am să-ţi dovedesc, a lăsat asupra mea mai mult decât urma unei fapte împărtăşite!           Şi sultanul Şahraman strigă:           — Îţi jur pe adevărul cel sfânt al numelui lui Allah, Dumnezeul lui Mussa şi al lui Ibrahim, carele l-a trimis pe Mahomed printre oameni drept chezăşie a hodinii şi i mântuirii lor. Amin!           Iar Kamaralzaman spuse şi el:           — Amin!           Ci îi spuse tatălui său:           — Acuma ce ai zice dacă ţi-aş arăta dovezile despre trecerea copilei prin braţele mele?           Sultanul spuse:           — Ascult!           Şi Kamaralzaman urmă:           — Dacă, o, părinte al meu, cineva ţi-ar spune: „Noaptea trecută am sărit din somn şi am văzut dinaintea mea pe unul gata să se lupte cu mine până la sânge. Eu atunci, măcar că nu voiam să-l străpung, am făcut, fară de voie, o mişcare care a înfipt paloşul meu drept în pântecele gol al aceluia. Iar dis-de-dimincaţă m-am trezit şi am văzut că paloşul meu era într-adevăr pătat de sânge şi de spumă!” – ce i-ai zice, o, părinte al meu, aceluia care, după ce ţi-ar fi spus asemenea vorbe, ţi-ar arăta paloşul însângerat?           Sultanul spuse:           — I-aş spune că numai sângele, fară de leşul potrivnicului, nu este decât o jumătate de dovadă!           Atunci Kamaralzaman spuse:           — O, părinte al meu, şi eu, azi-dimincaţă, la trezire, îmi văzui tot pântecele plin de sânge: ligheanul care se mai află la umblători are să-ţi dea dovada. Şi, dovada încă şi mai temeinică, iacătă inelul copilei! Pe când al meu a pierit, precum vezi!           La vorbele acestea, sultanul dete fuga la umblători şi văzu că într-adevăr ligheanul cu pricina…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o suta nouăzeci şi una noapte spuse:           …sultanul dete fuga la umblători şi văzu că într-adevăr ligheanul cu pricina era plin de sânge, şi cugetă în sineşi: „Acesta-i un semn că fata este de o sănătate minunată şi cu sânge de credinţă şi cinstit!” Şi mai gândi: „Aci văd mâna vizirului, negreşit!” Pe urmă se întoarse în graba mare la Kamaralzaman, strigând:           — Să vedem inelul acuma!           Şi îl luă, îl suci şi îl răsuci, apoi i-l înapoie lui Kamaralzaman, spunând:           — Aceasta-i o dovadă care mă tulbură de tot!           Şi rămase fără a spune o vorbă răspas de un ceas de vreme. Apoi deodată se repezi asupra vizirului şi-i ţipă:           — Tu, codoş bătrân, tu ai chitit toată potlogăria asta!           Şi vizirul căzu la picioarele sultanului şi se jurui pe Cartea cea Sfântă şi pe dreapta credinţă că nu avea nici un amestec în povestea aceea. Iar hadâmbul se jurui şi el la fel.           Atunci sultanul, nemaiîncercând să priceapă ceva, îi spuse fiului său:           — Numai Allah are să dezlege taina.68           Şi Kamaralzaman, tare tulburat, răspunse:           — O, părinte al meu, mă rog ţie fierbinte, pune să se facă cercetări ca să mi se aducă îndărăt copila ceea desfătătoare care îmi umple sufletul de tulburare cu amintirea ei! Te juruiesc să ai milă de mine şi să mi-o găseşti, că altminteri mor!           Sultanul începu să plângă şi îi spuse fiului său:           — Ya Kamaralzaman, numai unul Allah e mare şi numai el cunoaşte necunoscutul! Ci noi nu avem decât să ne întristăm laolaltă, tu din pricina acestei dragoste fară de nădejde, iar eu din pricina mâhnirii tale şi de neputinţa mea de a-i găsi leac!           Pe urmă sultanul, tare deznădăjduit, îl luă pe fiul său de mână şi îl duse din turn la sarai, unde se închise împreună cu el. Şi nu mai vroi să se îngrijească de treburile împărăţiei sale, ca să stea să plângă cu Kamaralzaman, care căzuse la pat, până peste măsură deznădăjduit de a iubi aşa cu tot sufletul său o copilă necunoscută care, după nişte dovezi aşa de limpezi de iubire, pierise aşa de ciudat.69           Pe urmă sultanul, ca să fie şi mai la adăpost de oameni şi de treburile saraiului, şi ca să nu mai aibă a se îndeletnici decât cu grijile de dat fiului său pe care atâta îl iubea, puse să se zidească în mijlocul mării un sarai care nu era legat cu pământul decât printr-o punte lată de douăzeci de coţi, şi porunci să fie înzestrat cu cele de trebuinţă pentru sine şi pentru copilul său. Şi amândoi locuiau acolo singuri, departe de zarvă şi de supărări spre a nu se mai gândi decât la nenorocirea lor. Şi, ca să se mai mângâie cât de cât, Kamaralzaman nu găsea altceva mai bun decât citirea cărţilor cele frumoase de dragoste, şi procitirea stihurilor poeţilor plini de har, ca acestea, dintr-o mulţime:           Mult-iscusită-nvingătoare În bătălii cu trandafiri, Căreia sângele de floare Cunună-i pune, de porfir, In pletele strălucitoare -           Supuse-n cale-ţi fir cu fir Grădinile aromitoare Se-nclină-n calde unduiri Sub feciorestile-ţi picioare.           Domniţa mea fară de pată, Cu trup vrăjit, cum pe pământ Un altul nu-i, şi care-mbată Înmiresmând oricare vânt, Ah, boarea serii dacă-o dată S-ar strecura pe sub veşmânt Şi te-ar cunoaşte, fermecată, N-ar mai ieşi de-aci nicicând.           Atât de zveltă eşti, hurie, Cu frumuseţile-ţi de foc, Că salba-ţi ar visa să-ţi fie Brâu petrecut peste mijloc;           Şi uită-te cum se mânie Brăţările, că n-au noroc Lănţug de clopoţei să fie, Podoabă gleznelor, în loc.           Şi iac-aşa în ceea ce îi priveşte pe Kamaralzaman şi pe părintele său, sultanul Şahraman!           Dar în ceea ce o priveşte pe domniţa Budur, iacătă! Când cei doi efriţi o puseseră pe patul său din saraiul părintelui ei sultanul Ghaiur, noaptea era aproape de sfârşit. Încât, peste trei ceasuri, se iviră zorii, şi Budur se deşteptă. Şi încă îi mai zâmbea iubitului ei şi se alinta la vremea aceea dulce de trezire pe jumătate, alături de flăcăul pe care îl credea lângă ca. Şi cum îşi întindea moale braţele, până a nu deschide ochii, spre a-l cuprinde pe după gât, nu îmbrăţişă decât nimicul. Atunci se trezi de-a binelea şi nu îl mai zări pe flăcăul cel frumos pe care il iubise noaptea. Încât inima i se zvârcoli, iar minţile-i erau să-şi ia zborul, şi scoase un ţipăt mare, care le aduse în fugă pe cele zece muieri rânduite s-o privegheze şi, printre ele, şi doică-sa. Împresurară patul, speriate, şi doica o întrebă cu glas tremurat:           — Ce-ai păţit, o, stăpâna mea?           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o sută nouăzeci şi treia noapte spuse:           …cu glas tremurat:           — Ce-ai păţit, o, stăpâna mea?           Budur strigă:           — Mă întrebi de parcă nici habar n-ai avea, o, ghiftuito cu şiretlicuri! Spune-mi iute ce s-a făcut cu tânărul cel minunat care a dormit azi-noapte în braţele mele şi pe care îl iubesc din toate puterile mele!           Doica, rocoşită până peste fire, întinse gâtul ca să priceapă mai bine, şi spuse:           — O, domniţă, păzească-te Allah de vreo necuviinţă! Astea nu sunt vorbe cu care să fi fost dedată tu! Rogu-te să fii mai lămurită, şi grăbeşte a ne mărturisi că nu este decât o joacă spre a te veseli!           Budur se ridică pe jumătate din pat, mânioasă, şi-i ţipă:           — Doică de nenorociri, îţi poruncesc să-mi spui numaidecât unde se află flăcăul cel frumos, căruia cu bunăvoie i-am dăruit azi-noapte şi trupul, şi inima, şi fecioria mea!           La vorbele acestea, doica văzu lumea toată cum se stinge de dinaintea ei; începu să se plesnească amarnic peste faţă şi se prăbuşi la pământ, dimpreună cu celelalte bătrâne; şi toate începură să se vaicăre amarnic:           — Ce dimineaţă neagră! o, ce năprasnă! o, asta-i pieirea noastră! o, ce catran!           Da maica, tot văicărindu-se, întrebă:           — Ya Sett Budur, pe Allah! vino-ţi în minţi şi conteneşte cu asemenea spuse nepotrivite cu hanâmia ta!           Dar Budur ţipă la ea:           — Nu vrei să taci, babă afurisită, şi să-mi spui ce-aţi făcut cu iubitul meu, cel cu ochi negri, cu sprâncene arcuite şi sumuţite înspre coadă, cel care şi-a petrecut noaptea cu mine până dimineaţa şi care are sub buricuţ un lucru pe care eu nu îl am?           Când auziră vorbele acestea, doica şi cele zece femei îşi ridicară mâinile spre cer şi strigară:           — O, ce belea! O, stăpână a noastră, ferite-ar Allah de sminteală, şi de capcanele cele diavoleşti, şi de deochi! Chiar că treci marginile glumei în dimineaţa asta!           Iar doica, izbindu-se în piept, spuse:           — O, stăpâna mea, Budur! ce vorbe! Allah fie asupră-ţi! dacă atare spuse snovoase ar ajunge la urechile sultanului, ne-ar şi zbura sufletele pe dată! Şi nici o putere nu ar mai putea să ne scape de mânia lui!           Dar Sett Budur, cu buzele tremurând, ţipă:           — Încă o dată te mai întreb dacă vrei să-mi spui, da ori ba, unde se află acuma preafrumosul flăcău de la care încă mai port pe trup urmele!           Şi Budur dete să-şi desfacă oarecum cămaşa.           La priveliştea aceea, toate femeile se aruncară cu feţele la pământ şi se văicăriră:           — Ce păcat de tincreţele ei că a înnebunit!           Or, asemenea vorbe o mâniară pe domniţa Budur până într-atâta, încât smulse dintr-un cui de pe perete un paloş şi se repezi asupra femeilor să le spintece. Ele atunci, speriate, se repeziră afară, îmbrâncindu-se şi urlând, şi ajunseră, claie peste grămadă şi cu chipurile bulbucate, în iatacul sultanului. Şi doica atunci, cu lacrimile în ochi, îi povesti sultanului tot ce spusese Sett Budur, şi adăugă:           — Ne-ar fi omorât pe toate, ori ne-ar fi betejit, dacă n-am fi luat-o la fugă!           Şi sultanul se minună:           — Lucrul este peste poate! Dar ai văzut tu cu ochii tăi dacă chiar a pierdut ceea ce a pierdut?           Doica îşi ascunse chipul pe după degete şi spuse plângând:           — Am văzut! Era plină de sânge!           Atunci sultanul spuse:           — Chiar că este peste poate!           Şi măcar că la ceasul acela era desculţ şi nu avea pe cap decât turbanul de noapte, dete fuga în iatacul domniţei Budur.           Şi sultanul se uită la fiică-sa aspru şi o întrebă:           — Budur, este adevărat, precum spun bătrânele astea nebune, că te-ai fi culcat azi-noapte cu nu ştiu cine şi că încă mai ai pe tine semnele trecerii lui: fapt care te-ar fi făcut să pierzi ceea ce ai pierdut?           Ea răspunse:           — Păi de bună seamă, o, părintele meu, de vreme ce tu însuţi ai vroit aşa, şi-apoi tânărul acela era ales desăvârşit şi atâta de frumos încât ard să ştiu pentru ce mi l-ai luat pe urmă! Iacătă de altminteri inelul său, pe care mi l-a dat, după ce l-a luat pe al meu!           Atunci sultanul, părintele domniţei Budur, care dintru-ntâi o socotise pe fiică-sa pe jumătate nebună, îi zise:           — Ba acuma e nebună de tot!           Şi o întrebă:           — Budur, vrei să-mi spui, într-un sfârşit, ce vrea să zică această purtare ciudată şi aşa de nepotrivită cu cinul tău?           Atunci Budur nu mai putu să se înfrâneze şi îşi sfâşie cămaşa de jos şi până sus şi începu să plângă cu suspine, plesnindu-se amarnic peste ochi.           Când văzu aşa, sultanul le porunci hadâmbilor şi bătrânelor s-o apuce de mâini ca s-o oprească să-şi facă vreun rău şi, dacă va începe iarăşi, s-o lege în lanţuri şi să-i petreacă pe după gât o zgardă de fier şi s-o lege de zăbrelele de la odaia ei.           Pe urmă, sultanul Ghaiur, de deznădejde, se întoarse în iatacul său, cugetând ce căi să folosească spre a dobândi tămăduirea acelei sminteli de care socotea că a fost zătignită fiică-sa. Că, orişicum, el urma s-o iubească pe Budur tot aşa de tare ca şi în trecut, şi nu putea să-i intre în cap că ar fi nebună pe totdeauna.           Ii strânse aşadar la sarai pe toţi învăţaţii din împărăţia lui, şi hakimi, şi cititori în stele, şi magi, şi inşi pricepuţi la cărţile cele de demult, şi făcători de leacuri, şi le spuse tuturora:           — Fiica mea Sett Budur se află în cutare şi cutare stare. Acela dintre voi care o va tămădui, are s-o dobândească de soţie şi are să fie urmaşul meu la scaunul de domnie, după moartea mea! Dar acela care va intra la fiica mea şi nu va dovedi s-o lecuiască, aceluia i se va tăia capul!           Pe urmă puse să se strige lucrul acesta în toată cetatea şi trimise olăcari în toate ţările sale spre a crăinici aşijderea.           Or, mulţi hakimi, şi învăţaţi, şi astrologi, şi magi, şi făcători de leacuri se înfăţişară; ci se vedea peste un ceas căpăţâna lor retezată cum se ivea atârnată deasupra porţii de la sarai. Şi, în puţină vreme, patruzeci de hakimi şi de alţi neguţători de leacuri se rânduiră frumos de-a lungul intrării la sarai. Atunci ceilalţi spuseră:           — Ăsta-i semn rău! Şi boala trebuie să fie de nelecuit!           Şi nimeni nu mai cuteză să se înfăţişeze, ca să nu se primejduiască a-şi rupe gâtul. Şi iac-aşa cu vracii şi cu pedeapsa ce li se dobândea în atare împrejurări70.           Dar cât despre domniţa Budur, ea avea un frate de lapte, fiul doică-sii, şi pe care îl chema Marzauan. Or, Marzauan, măcar că era musulman drept-credincios şi cucernic, cercetase magia şi vrăjitoria, cărţile celor de la Ind şi ale egiptenilor, semnele talismanice şi cetitul în stele; după care, nemaiavând nimica de învăţat din cărţi, pornise a călători şi străbătuse astfel meleagurile cele mai pierdute şi îi ascultase pe inşii cei mai pricepuţi la ştiinţele cele de taină; şi aşa dobândise toate cunoştinţele omeneşti. Şi atunci luase drumul îndărăt către ţara lui, unde ajunsese bine sănătos.           Or, cel dintâi lucru pe care îl văzu Marzauan, când intră în cetate, fură cele patruzeci de capete tăiate ale doctorilor, atârnate deasupra porţii de la sarai; şi, la întrebarea lui, trecătorii îi istorisiră toată povestea, precum şi nepriceperea vădită a doctorilor căsăpiţi pe drept…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.   1001 de nopti teatru radiofonic povesti.....   https://latimp.eu/1001-de-nopti-povestile-seherezadei-teatru-radiofonic-pentru-copii/

Istorisirea hakimului evreu.           Lucrul cel mai de pomină care mi s-a întâmplat pe vremea tinereţii mele este chiar întâmplarea aceasta.           Învăţam pe atunci meşteşugul tămăduirii şi ştiinţele în cetatea Damascului. Şi, după ce mi-am învăţat bine meseria, am început să mă îndeletnicesc cu ea şi să-mi câştig pâinea. Or, într-o bună zi, un rob de la casa ocârmuitorului Damascului veni la mine şi îmi spuse să-l însoţesc, şi mă duse la casa ocârmuitorului. Şi acolo, în mijlocul sălii celei mari, văzui un pat de marmură cu solzi de aur. Pe pat sta culcat un fiu de-al lui Adam, bolnav. Era un tânăr atâta de frumos, încât nu i se putea afla perechea în lumea de pe vremile lui. Eu atunci şezui la căpătâiul său şi îi urai grabnică vindecare şi sănătate. Dar nu îmi răspunse decât făcându-mi semn din ochi. Şi îi zisei:           — Doamne, dă-mi mâna.           El atunci îmi întinse mâna stângă, fapt de care rămăsei tare nedumerit şi îmi zisei în sinea mea: „Ya Allah! ce lucru de mirare! Iacătă un flăcău cu o înfăţişare tare cuviincioasă, şi dintr-o stepenă tare înaltă. Şi totuşi nu are nici o manieră. Ce lucru de mirare!” Da asta nu mă împiedică să-i pipăi bătaia vinelor şi să-i scriu nişte leacuri. Şi de-atunci urmai a mă duce să-l văd, vreme de zece zile, după care îşi căpătă iar vlaga şi putu să se scoale. Atunci îl sfătuii să se ducă la hammam să se îmbăieze, ca apoi să se întoarcă la odihnă acasă.           Spre a-mi dovedi atunci îndatorinţa sa, căpetenia Damascului îmi dărui un caftan de fală, tare bogat, şi mă căftăni doftor la bolniţa din Damasc. Iar tânărul, care de-a lungul bolii lui îmi întinsese tot numai mâna stângă, mă rugă să-l însoţesc la hammam, care fusese pregătit anume numai pentru el, neîngăduindu-se niciunui alt muşteriu să intre. Când ajunserăm la hammam, slugile veniră lângă tânăr, îl ajutară să se dezbrace, luară hainele şi îi aduseră altele, curate şi noi. Odată flăcăul gol, băgai de seamă că nu avea mâna dreaptă. La priveliştea aceea, rămăsei nedumerit şi mâhnit până peste poate; iar uimirea spori şi mai tare când văzui nişte urme de lovituri de nuiele pe tot trupul său.           Atunci tânărul se întoarse către mine şi îmi spuse:           — O, hakime al veacului! Nu te mira că mă vezi în starea aceasta, întrucât mi-am pus de gând să-ţi povestesc numaidecât pricina, şi vei auzi o istorie tare nemaipomenită. Dar, pentru aceasta, trebuie să aştepţi ieşirea noastră de la hammam.           După ce plecarăm de la hammam, ajunserăm acasă, şezurăm să ne odihnim şi apoi să mâncăm, tăifăsuind întruna. Şi tânărul îmi spuse:           — Nu vrei să urcăm în sala de sus?           Eu îi spusei:           — Ba de bună seamă!           Atunci le porunci slujitorilor casei să ne frigă un berbec la frigare şi să ni-l aducă în sala de sus, unde urcarăm şi noi. Iar robii ne aduseră în curând berbecul fript, precum şi tot felul de poame. Şi ne apucarăm să mâncăm, ci el slujindu-se tot numai de mâna stângă.           Atunci îi spusei:           — Acum istoriseşte-mi povestea aceea!           El îmi răspunse:           — O, hakime al veacului! am să ţi-o istorisesc. Ascultă!           Află că sunt de baştină din cetatea Mossulului, unde neamul meu trece printre cele mai de seamă din cetate. Părintele meu era unul dintre cei zece copii pe care bunicul meu i-a lăsat la moartea lui, şi era cel mai mare dintre fraţii lui; iar părintele meu, ca şi toţi unchii mei, la moartea bunicului meu era însurat. Şi numai el avea un copil, care sunt eu; şi niciunul dintre unchii mei nu avea nici un copil. Încât eu am dobândit, crescând, dragostea tuturor unchilor mei, care mă iubeau şi se bucurau uitându-se la mine.           Într-o zi, pe când mă aflam cu tatăl meu în moscheea cea mare din Mossul spre a ne face rugăciunea de vinerea, văzui că după rugăciune toată lumea plecase, afară de tata şi de unchii mei, care şi ei se aflau acolo. Şezură jos să tăifăsuiască, iar tăifăsuiala se abătu asupra călătoriilor şi a minunăţiilor de prin ţările străine şi de prin cetăţile cele depărtate. Da mai cu seamă se vorbi despre cetatea Cairo şi despre Egipt. Şi unchii mei ne povestiră istorisirile minunate ale călătorilor care văzuseră Egiptul şi care spuneau că nu se află pe pământ ţară mai frumoasă, şi nici apă mai minunată decât Nilul26. Încât poeţii au avut temei să cânte ţara aceea şi Nilul ei; şi chiar că are mare dreptate poetul care se minunează:           Te juruiesc pe-Allah: te du şi-i spune slăvitei ape Nil, din ţara mea, Că ard de-o sete care mă răpune, Că Eufratu-aici nu-mi poate da Nimic ca el, să-mi stingă setea grea Şi-a gurii mele lungă uscăciune.           Aşadar unchii mei se apucară să ne înşire minunăţiile Egiptului şi ale fluviului său, şi cu atâta iscusinţă şi cu atâta căldură, încât, când îşi conteniră vorba şi când plecară fiecare pe la casele lor, rămăsei răpit cu totul şi visător; iar mintea nu mai putea să mi se desprindă de amintirea plăcută a tuturor acelor lucruri pe care le auzisem despre ţara cea minunată. Iar când mă întorsei acasă, nu putui să închid ochii toată noaptea, şi îmi pieri pofta de mâncare şi nu mai primii nici să mănânc, nici să beau.           Într-adevăr, aflai, câteva zile mai târziu, că unchii mei făcuseră pregătirile pentru o călătorie la Egipt, şi-atâta mă apucai să-l rog pe tata şi atâta să plâng ca să mă lase să plec cu ei, încât el se învoi şi chiar îmi şi cumpără nişte mărfuri ca să fac negustorie cu ele; da îi sfătui pe unchii mei să nu mă ia cu ei până în Egipt, ci să mă lase, în drum, la Damasc, unde să dobândesc câştig din mărfurile mele. Aşa că îmi luai bun-rămas de la tatăl meu, mă însoţii cu unchii mei şi, toţi împreună, părăsirăm Mossulul şi plecarăm.           Drumeţirăm astfel până la Alep, unde poposirăm câteva zile, şi de acolo băturăm calea Damascului, unde nu peste mult timp ajunserăm.           Văzurăm că cetatea aceea a Damascului era un loc cufundat între grădini, între ape curgătoare, între copaci, între poame şi păsări. Era tot un rai de desfătări; dar ceea ce mai cu seamă se afla din belşug acolo erau poamele cele pline de miresme, toate neamurile de poame.           Ne luarăm odaie la un han; unchii mei şezură la Damasc până ce îşi vândură mărfurile de la Mossul, şi cumpărară mărfuri de la Damasc spre a le vinde la Cairo; şi vândură de asemenea şi mărfurile mele, cu atâta câştig încât fiecare drahmă de marfa îmi aduse cinci drahme în bani peşin. Încât treaba aceasta fireşte că tare m-a bucurat. Pe urmă unchii mei mă lăsară singur la Damasc şi luară drumul spre Egipt.           Iar eu rămăsei la Damasc, unde închiriai o casă minunată şi despre care limba omenească nu ar fi în stare să-i înşire frumuseţile. Mă costa pe lună doi dinari de aur. Da asta nu este tot. Mă apucai să fac cheltuieli largi şi să trăiesc împlinindu-mi toate poftele, şi nelipsindu-mă de nici o mâncare şi de nici un fel de băutură. Şi-aşa o ţinui până ce cheltuii toţi banii pe care îi aveam.           Într-acestea, cum şedeam într-o zi să mă revenesc la poarta casei, văzui că se apropie de mine o fetişcană îmbrăcată îmbelşugat şi întrecând în frumuseţe tot ce văzusem eu în viaţa mea. Mă ridicai repede şi o poftii să-mi cinstească iatacurile cu ospeţia ei. Ea nu se apucă să facă nazuri şi, zâmbitoare, trecu pragul şi intră în casă. Eu atunci închisei uşa în urma noastră şi, bucuros, o ridicai în braţe şi o dusei în sala cea mare. Acolo se dezveli, îşi scoase izarul şi mi se arătă în toată frumuseţea ei. O găsii atâta de răpitoare, încât mă pomenii de-a binelea pierdut de drag.           Aşa că nu pregetai a da fuga numaidecât să aduc masa, pe care o acoperii cu bucate gustoase, cu poame de cele mai alese şi cu tot ce ţinea de datoria mea într-o atare împrejurare. Şi începurăm să mâncăm şi să ne hârjonim, pe urmă să bem, până ce ne cherchelirăm de-a binelea. Atunci o luai. Iar noaptea pe care o petrecui cu ea până dimineaţa se va socoti neîndoielnic printre cele mai bune, e vădit. Încât cugetai să fac lucrurile cu filotimie şi îi întinsei zece dinari de aur. Dar ea nu vroi să-i ia şi se jură că niciodată nu ar putea să primească de la mine nimic, fie orice-o fi. Pe urmă îmi spuse:           — Şi-apoi, iubitule, am să mai vin pe la tine peste trei zile, pe înserate. Aşa că aşteaptă-mă negreşit. Şi, întrucât mă poftesc singură la tine, nu vreau să-ţi fiu pricină de cheltuieli. Aşa că am să-ţi dau eu banii pentru a pregăti un ospăţ ca acela de astăzi.           Cu vorbele acestea, îmi întinse zece dinari de aur pe care mă sili să-i primesc; pe urmă îşi luă rămas-bun şi mă lăsă, luându-mi toate minţile cu ea. Şi, precum îmi făgăduise, peste trei zile veni iar pe la mine; şi era îmbrăcată încă şi mai bogat decât întâia oară, şi atâta de frumos, încât limba ar încerca zadarnic să zugrăvească zarpalele bătute cu fir de aur şi mătăsurile care o împodobeau. La rându-mi, pregătisem tot ce se cade, şi într-adevăr chiar că nu precupeţisem nimic. Aşa că ne apucarăm să mâncăm şi să bem ca şi data trecută, şi de bună seamă că nu pregetarăm să ne culcăm împreună, şi aşa până dimineaţa. Ea îmi făgădui că are să vină iarăşi peste trei zile. Şi chiar veni, cum ne înţelesesem şi, la rându-mi, o primii cu toate cinstirile ce i se datorau. Şi-atunci îmi spuse:           — Stăpâne al meu drag, chiar mă găseşti frumoasă?           Eu răspunsei:           — Eh, de bună seamă! pe Allah!           Ea îmi spuse:           — Atunci aş putea să-ţi cer îngăduinţa de-a aduce cu mine aici o fetişcană încă şi mai frumoasă decât mine, şi mai tânără, ca să se veselească şi ea cu noi, şi spre a putea să râdem şi să petrecem laolaltă; întrucât ea însăşi m-a rugat s-o iau cu mine ca să ne desfătam împreună şi să ne zamparalâm în trei.           Eu atunci primii cu inima largă; iar ea îmi lăsă de data aceasta douăzeci de dinari de aur, şi mă îndemnă să nu uit nimic spre a pregăti tot ceea ce trebuie şi să le primesc după cuviinţă când vor sosi, pe ea şi pe fetişcană, prietena ei. Pe urmă îşi luă rămas-bun şi plecă.           Aşa că eu, a patra zi, nu pregetai, ca de obicei, să fac totul din plin, dat fiind mai ales că trebuia s-o primesc după cuviinţă pe noua venită. Şi, de cum apuse soarele, o şi văzui pe drăguţa mea că vine însoţită de o alta, care era învăluită într-un izar. Intrară şi şezură27. Iar eu, plin de voioşie, mă ridicai, aprinsei făcliile, şi mă pusei întru totul la poruncile fetelor. Ele atunci se dezbrăcară de vălurile lor şi putui să mă minunez de copila cea nouă. Ya Allah! Ya Allah! era ca luna în deplinătatea ei; iar eu gândeam în cugetul meu că era cu mult mai frumoasă decât tot ceea ce ochii noştri văzuseră până atunci, încât îndemnai să le slujesc şi să le aduc tablalele pline cu bunătăţuri şi cu băuturi; iar ele începură să mănânce şi să bea. Iar eu, în vremea asta, o sărutam pe tânăra cea nouă şi îi umpleam pocalul şi beam cu ea. Şi lucrul acesta nu zăbovi a o face pizmaşă pe fetişcana dintâi, care însă nu lăsă să se vadă nimic şi care chiar îmi spuse:           — Pe Allah! femeiuşcă asta e tare dulce! Şi-apoi nu găseşti că ea-i cu mult mai bine decât mine?           Eu răspunsei cu nevinovăţie:           — Ai dreptate, într-adevăr!           Ea îmi spuse:           — Ia-o aşadar şi du-te să te culci cu ea! Lucrul are să mă desfete!           Eu răspunsei:           — Poruncile tale le cinstesc şi le pun asupra capului şi în ochii mei!           Ea atunci se sculă şi ne pregăti cu mâna ei patul, şi ne împinse în el. Şi numaidecât mă alipii de noua mea iubită şi o avusei până dimineaţa.           Dar iacătă că, la deşteptare, îmi văzui mâna plină de sânge; gândii că e o năzărire în vis, şi mă frecai la ochi ca să-mi dau seama bine, şi văzui că era chiar aievea. Cum se şi luminase bine de ziuă, vrusei s-o trezesc pe fetişcana care dormea încă, şi îi atinsei încetişor capul. Şi pe dată capul se despărţi de trup şi se rostogoli pe jos. Pizma celeilalte îşi împlinise lucrarea.           Neştiind la ce să mă hotărăsc, şezui un ceas să cuget, pe urmă hotărâi să mă scol, să mă dezbrac şi să sap o groapă în sala în care ne aflam. Scosei aşadar lespezile de marmură şi începui să sap, şi făcui o groapă îndeajuns de mare cât să cuprindă trupul, pe care îl îngropai pe dată; pe urmă astupai groapa şi pusei la loc lespezile de marmură în aceeaşi stare ca mai înainte.           Când isprăvii, mă îmbrăcai, luai toţi banii care îmi mai rămăseseră, ieşii şi mă dusei să-l caut pe stăpânul casei, şi-i plătii de mai înainte preţul pentru încă un an de chirie şi îi spusei:           — Sunt nevoit să plec în Egipt, la unchii mei care mă aşteaptă acolo.           Şi plecai.           Când ajunsei la Cairo, îi găsii acolo pe unchii mei, care fură cuprinşi de mare bucurie când mă văzură, şi mă întrebară de pricina ce mă hotărâse să vin în Egipt.           Eu le răspunsei:           — Păi numai dorul de a vă vedea şi teama să nu prăpădesc la Damasc banii care mi-au mai rămas.           Ei atunci mă poftiră să locuiesc cu ei; şi primii. Şi şezui aşa cu ei vreme de un an întreg, petrecând, bând, mâncând, bucurându-mă de lucrurile cele mai osebite din cetate, minunându-mă de Nil şi desfătându-mă în toate chipurile. Din păcate, după acest răstimp, unchii mei, care îşi împliniseră câştigurile vânzându-şi marfa, chibzuiră să se întoarcă la Mossul; ci, cum nu vroiam să-i însoţesc într-acolo, fugii, ca să scap de ei; iar ei plecară singuri, zicându-şi: „Pesemne că a plecat la Damasc înaintea noastră, ca să pregătească locul de popas, întrucât cunoaşte bine cetatea aceea.”           După plecarea lor, mă apucai să-mi cheltuiesc şi să-mi mănânc banii, şi rămăsei astfel la Cairo vreme de încă trei ani; şi în fiecare an îi trimiteam neabătut preţul de chirie pentru casă gazdei mele de la Damasc. La capătul acestor trei ani, mă hotărâi, atât din pricina plictisului, cât şi a trândăviei în care mă aflam, să mă întorc la Damasc.           Plecai aşadar şi ajunsei la Damasc şi mă dusei numaidecât la casa mea, unde, de cum intrai pe poartă, fusei primit cu mare bucurie de către gazda mea, care îmi ură bun venit şi îmi arătă că zăvorul era tot neatins şi tot pecetluit cu pecetea mea. Şi chiar că intrai şi văzui că toate lucrurile erau întocmai în rânduiala în care le lăsasem.           Cel dintâi lucru pe care îl făcui fu acela de a spăla numaidecât duşumelele, spre a face să piară orice urmă de sânge de la tânăra omorâtă de prietena ei cea zulnie; şi numai atunci, liniştit, mă îndreptai către pat spre a mă odihni în el de ostenelile drumului. Şi, când ridicai perna ca s-o aşez mai bine, văzui sub ea un gherdan de aur învrâstat cu trei rânduri de mărgăritare sadea, desăvârşite. Era chiar gherdanul tinerei femei, care fusese pus sub căpătâi în noaptea zbengurilor noastre. La amintirea aceea, începui să vărs lacrimi de părere de rău şi să deplâng moartea copilei. Pe urmă ascunsei cu grijă gherdanul într-o căptuşeală a hainei.           După trei zile de odihnă în casa mea, mă gândii să mă duc la suk spre a încerca să-mi găsesc vreo treabă şi spre a-i vedea pe cunoscuţii mei. Ajungând în suk, fusese scris din porunca ursitei că trebuia să fiu ispitit de Şeitan şi să cad în ispită; întrucât orice ursită nu poate decât să se împlinească. Şi fusei într-adevăr ispitit să mă scutur de gherdanul de aur şi de mărgăritare, vânzându-l. II scosei aşadar din căptuşeala hainei şi i-l arătai misitului cel mai iscusit din suk. Misitul mă pofti să stau în dugheana lui, iar el, odată sukul în toi, luă gherdanul, mă rugă să-l aştept până se întoarce, şi se duse să-l supună preţăluirii negustorilor şi al muşteriilor. Şi, peste un ceas, se întoarse şi îmi spuse:           — Gândisem dintru-ntâi că gherdanul este de aur sadea şi de mărgăritare sadea, şi că trebuie să preţuiască pe puţin o mie de dinari de aur. Da m-am înşelat. Gherdanul este calp. E lucrat după vicleşugurile frâncilor, care ştiu să străvestească aurul, mărgăritarele şi nestematele. Încât nu mi s-a dat pe el în suk decât numai o mie de drahme, în loc de o mie de dinari.           Îi răspunsei:           — Da, aşa este, ai dreptate. Gherdanul e calp. L-am făcut numai ca să-mi bat joc de o femeie, căreia i l-am dat în dar. Şi, printr-o întâmplare dintre cele mai ciudate, femeia aceea a murit şi l-a lăsat moştenire soţiei mele. Încât ne-am hotărât să-l vindem la ce preţ o fi.           Aşa că ia-l şi vinde-l la acel preţ, şi adu-mi cele o mie de drahme de care este vorba.           Ci în momentul acesta al istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, tăcu.           Dar când fu cea de a douăzeci şi opta noapte, urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că hakimul evreu a povestit astfel urmarea:           După ce tânărul îi spuse misirului: „Poţi să-l vinzi pe o mie de drahme!”, misitul pricepu că tânărul habar nu are de preţul adevărat al gherdanului şi că ori l-a furat, ori l-a găsit, şi că lucrul trebuia să fie lămurit. Aşa că luă gherdanul şi plecă să-l ducă la starostele misiţilor din suk, care numaidecât îl luă şi se duse la valiul cetăţii şi îi spuse:           — Iacătă! Gherdanul acesta mi-a fost furat! Şi tocmai am dat de hoţ. Este un tânăr îmbrăcat ca fiii de negustori, şi se află în cutare loc, la misitul Cutare!           Şi tânărul urmă a-mi povesti astfel mai departe păţania lui:           Numaidecât, şi pe când aşteptam întoarcerea misitului cu banii, mă pomenii împresurat şi înşfăcat de străji, care mă duseră pe sus la valiu. Şi valiul mă cercetă în privinţa gherdanului, iar eu îi înşirai aceeaşi poveste ca şi misitului. Atunci valiul începu să râdă şi îmi spuse:           — Am să-ţi arăt eu preţul adevărat al gherdanului!           Le făcu semn străjilor, care mă înhăţară, mă despuiară de haine şi se năpustiră asupră-mi cu lovituri de vergele şi de bice, până ce mă umplură de sânge pe tot trupul.           Atunci, de durere, strigai:           — Am să vă spun adevărul. Gherdanul acesta, da, l-am furat de la starostele misiţilor.           Şi gândeam în cugetul meu că era mai bine pentru mine să spun aşa, decât să mărturisesc adevărul cel crunt al omorârii tinerei femei în casa mea. Întrucât neîndoielnic că aş fi fost osândit la moarte şi ucis în acelaşi chip, ca ispaşă a morţii ei.           Dar de-abia mă învinuii eu de furtul acela, că şi fusei înhăţat de mână şi mi se reteză dreapta, ca pedeapsă pentru furt; şi mi se afundă mâna în ulei clocotit, spre a mi se închega rana. Şi pe dată căzui leşinat de durere. Şi mi se aduse să beau nu ştiu ce, care mă făcu să-mi vin în simţiri. Atunci îmi luai de pe jos mâna tăiată şi mă întorsei acasă.           Când ajunsei acasă, gazda, care aflase povestea, îmi zise:           — De vreme ce ai fost dovedit ca vinovat de hoţie şi de fapte nelegiuite, nu mai pot să te ţin în casa mea. Aşa că să-ţi strângi lucrurile şi să te duci să-ţi cauţi adăpost aiurea!           Îi răspunsei:           — Doamne al meu, mă rog ţie să-mi îngăduieşti numai două, trei zile de răgaz, ca să am vreme să-mi găsesc o altă locuinţă!           Şi el îmi zise:           — Mă învoiesc să-ţi îngăduiesc răgazul.           Pe urmă mă lăsă şi se duse.           Iar eu mă aruncai la pământ şi începui să plâng şi să-mi zic în sine-mi: „Cum să mă mai întorc la Mossul, în ţara mea, şi să mai am îndrăzneala de a-mi vedea rudele, cu mâna asta tăiată? Iar rudele nu au să mă creadă când am să le spun că sunt nevinovat! Încât acuma nu mai am decât să mă las dus de voia lui Allah, carele numai el poate să-mi trimită vreun mijloc de izbăvire!”           Căinţa şi durerile care mă apăsau necurmat mă doborâră la pat şi nu putui să plec să-mi caut altă casă. Încât, cum zăceam bolnav, în cea de a treia zi, văzui deodată casa năpădită de oamenii naipului cel mare al Damascului, şi văzui că vin la mine stăpânul casei şi căpetenia misiţilor. Şi stăpânul casei îmi zise:           — Trebuie să-ţi spun că valiul i-a dat de ştire naipului despre furtul gherdanului. Şi-acuma se vădeşte că de fapt gherdanul acela nu era al starostelui misiţilor, ci chiar al naipului, ori mai degrabă al uneia dintre fetele lui, care şi ea s-a pierdut, iacătă-s în curând trei ani! Şi au venit ca să te ridice!           La vorbele lui, toate încheieturile mele începură să dârdâie, şi toate mădularele mele la fel, şi gândii: „Acuma, fară de vreo izbăvire, am să fiu supus morţii, neabătut. Mai bine-i să-i spun naipului tot adevărul. Şi el singur are să fie judeţul morţii ori al vieţii mele.” Şi fusei înşfăcat, şi belciuit, şi dus, cu lanţul de gât, dinaintea mai-marelui Damascului, şi fusei lăsat între mâinile lui, dimpreună cu starostele misiţilor. Şi naipul grăi către oamenii săi, uitându-se la mine:           — Tânărul acesta pe care l-aţi adus la mine nu este nicidecum un hoţ, iar mâna i-a fost tăiată pe nedrept, sunt încredinţat! Cât despre starostele acesta de misiţi, este un mincinos şi un pârâş ticălos! Înşfăcaţi-l şi aruncaţi-l în temniţă!           Pe urmă naipul spuse către acel staroste de misiţi:           — Pe dată să-l despăgubeşti pe tânărul acesta pentru mâna tăiată, altminteri pun să fii spânzurat şi îţi zeberesc toate bunurile şi toate avuţiile, o, misit al ticăloşiei!           Şi strigă înspre străjeri:           — Duceţi-l de dinaintea feţei mele şi ieşiţi cu toţii!           Şi nu mai rămaserăm în sală decât naipul şi cu mine.           Da eu nu mai aveam nici obada de gât, nici mâinile priponite.           Când ramaserăm singuri, naipul se uită la mine cu milă mare şi îmi zise:           — Copilul meu, să-mi grăieşti acum cu inimă deschisă şi să-mi spui tot adevărul, fară să-mi ascunzi nimic. Povesteşte-mi cum a ajuns gherdanul în mâinile tale.           Îi răspunsei:           — O, stăpâne şi doamne al meu, am să spun adevărul!           Şi îi povestii tot ce mi se întâmplase cu copila dintâi, cum ea îmi făcuse rost şi cum o adusese la mine pe cea de a doua copilă, şi cum apoi, cuprinsă de pizmă, o jertfise pe soaţa ei. Şi îi istorisii lucrurile cu toate amănuntele.           După ce îmi ascultă spusele, naipul, de durere şi de amărăciune, îşi lăsă capu-n piept, îşi acoperi faţa cu năframa şi începu să plângă îndelung.28 Pe urmă veni lângă mine şi îmi spuse:           — Află, dar, o, copilul meu, că fetişcana cea dintâi este fata mea cea mare. Din pruncia ei a fost plină de stricăciune şi, din pricina aceasta, a fost crescută de mine cu mare asprime. Şi de cum ajunse mai măricică, mă şi grăbii s-o mărit şi, în acest scop, am trimis-o la Cairo, la unchiul ei, fratele meu, spre a o împerechea cu unul dintre nepoţii mei, verişorul ei. Aşa că se mărită; dar, la puţină vreme, soţul ei muri, iar ea se întoarse la mine şi mi se aşeză iarăşi în casă. Ci nu pregetase a se folosi de şederea în Egipt spre-a învăţa de la egiptene toate stricăciunile, toate blestemăţiile şi toate soiurile de desfrânări. Şi tu ştii, de vreme ce ai fost în Egipt, cât de iscusite la dezmăţ sunt femeile din ţara aceea. Bărbaţii nici nu le mai sunt îndestul, şi se drăgostesc şi se dezmăţează între ele, şi se îmbată şi se pierd. Încât, de cum se întoarse aici, se întâlni cu tine şi ţi se dărui şi veni la tine de patru ori la rând. Da asta nu-i fu destul. Cum avusese vreme s-o strice şi pe cea de-a doua fată a mea, sora ei, şi s-o facă să se îndrăgostească de ea pătimaş, nu avu mult de caznă până s-o facă să vină la tine, după ce îi povestise tot ce făcea cu tine. Aşa că cea de-a doua fată a mea îmi ceru îngăduinţa de-a o însoţi pe sora ei în suk; iar eu îi îngăduii. Şi urmă ceea ce urmă! Aşa că atunci când fata mea cea mare se întoarse fără sora ei, o întrebai unde este sora ei. Ea nu îmi răspunse decât cu plânsete, şi sfârşi cu a-mi spune, suspinând toată: „Am pierdut-o dintr-odată în suk, şi nu ştiu deloc-deloc ce s-a făcut!” Asta-i ceea ce mi-a spus ea. Şi în curând s-a dezvăluit faţă de maică-sa şi, într-un sfârşit, i-a povestit, în taină, toată întâmplarea, precum şi moartea soră-sii, ucisă cu chiar mâinile ei, în casa ta. Şi de-atunci stă numai în lacrimi şi nu conteneşte să tot îngâne zi şi noapte: „Trebuie să plâng pân-oi muri!” Cât despre spusele tale, o, copilul meu, ele nu au făcut decât să-mi adeverească ceea ce ştiam şi să-mi dovedească faptul că ea spusese adevărul. Aşa că vezi şi tu, fiul meu, cât sunt de nenorocit! încât am un dor de împlinit şi o rugăminte de făcut către tine, şi tu să nu zici ba. Doresc fierbinte să fac clin tine un mădular al neamului meu, şi să-ţi dau de soţie pe cea de a treia fată a mea, care este o copilă cuminte, neprihănită şi fecioară, şi care nu are niciuna din stricăciunile surorilor ei. Şi nu îţi voi cere nici o zestre pentru această căsătorie; dimpotrivă, te voi răsplăti eu cu dărnicie, şi tu să rămâi la mine, în casa mea, ca un fiu!           Atunci eu îi răspunsei:           — Să se facă după voia ta, doamne! Da mai întâi, întrucât am aflat de curând că tatăl meu a murit, aş vrea să trimit să mi se aducă moştenirea.           Numaidecât naipul porunci să plece un sol la Mossul, cetatea mea de baştină, spre a lua, în numele meu, moştenirea lăsată de tatăl meu. Iar eu mă însurai cu fata naipului; şi, din ziua aceea, noi toţi cei de aici trăim viaţa cea mai îmbelşugată şi cea mai dulce.           Şi, o, hakimule, singur ai putut să te încredinţezi cu chiar ochii tăi cât de îndrăgit sunt şi cât de cinstit sunt în casa aceasta. Şi nu ai să ţii seamă de necuviinţa pe care am săvârşit-o faţă de tine, toată vremea cât am zăcut, când îţi întindeam mâna stângă, întrucât mâna dreaptă îmi era tăiată!           În ce mă priveşte, urmă hakimul evreu, eu am rămas tare minunat de întâmplarea aceasta, şi l-am firitisit pe tânăr că scăpase astfel din păţania aceea. Iar el m-a acoperit cu daruri, şi m-a ţinut trei zile la el în sarai, şi mi-a dat drumul încărcat cu bogăţii şi cu bunuri.           Iar eu atunci am pornit să drumeţesc şi să străbat lumea, spre a mă şlefui în meşteşugul meu. Şi aşa am ajuns în împărăţia ta, o, puternicule şi mărinimosule sultan! Şi iac-atunci, în noaptea din urmă, am dat de păţania asta, neplăcută oricum, cu cocoşatul! Şi iacătă povestea mea!           Atunci sultanul chitailor spuse:           — Povestea mi s-a părut destul de ciudată. Da te amăgeşti, o, vraciule! ea nu este nici atâta de minunată, nici atâta de uluitoare ca păţania cocoşatului. Aşa că nu îmi mai rămâne decât să vă spânzur pe tuspatru, şi mai cu seamă pe croitorul acesta al blestemului, care este pricina şi începutul nelegiuirii voastre!           La vorbele lui, croitorul păşi dinaintea sultanului Chinei şi zise:           — O, sultane plin de slavă, înainte de a pune să fim spânzuraţi, îngăduie-mi şi mie să vorbesc, şi îţi voi povesti o întâmplare care cuprinde numai ea singură lucruri mai nemaipomenite decât toate celelalte poveşti laolaltă, şi care întrece în minunăţii până şi păţania cocoşatului!           Iar sultanul Chinei zise:           — Dacă spui adevărul, am să vă iert pe toţi! Da vai de tine dacă ai să-mi povesteşti vreo întâmplare firavă la miez şi văduvită de fapte măreţe. Întrucât nu voi şovăi a vă împăra, şi pe tine şi pe cei trei soţi ai tăi, punând să vă îngăurească dintr-o parte până în cealaltă, de la temelie până în creştet!           Atunci croitorul spuse:

Dar în cea de a două sute şaisprezecea noapte spuse:           …şi îşi luară zborul, lăsând-o să se zbată de ceasul morţii pe pământ.           Iac-aşa, iar Kamaralzaman rămase înlemnit de uimire, văzând o privelişte atâta de nemaipomenită. Pe urmă, după ce păsările plecară, fu împins de ispită şi se duse la locul unde zăcea sfâşiată pasărea ucigaşă şi, privind la stârvul ei, zări în mijlocul rânzei spintecate cum străluceşte ceva roşu, care îi stârni luare-aminte. Se aplecă şi, ridicând lucrul acela, se prăbuşi leşinat de tulburare; iacătă că găsise cornalina talismanică a domniţei Budur!           Când se trezi din leşin, strânse la piept talismanul cel scump, pricină a atâtor necazuri, şi suspine, şi căinţe, şi dureri, şi strigă: „Deie Allah ca aceasta să fie o prevestire de noroc şi semnul că voi găsi şi pe mult-iubită mea Budur!” Pe urmă sărută talismanul şi îl duse la frunte, apoi îl înfăşură cu grijă într-o bucată de pânză şi şi-l legă de mână, ca să ferească orice primejdie de a-l mai pierde vreodată. Şi începu să ţopăie de bucurie!           Când se linişti, îşi aduse aminte că grădinarul cel de treabă îl rugase să scoată din rădăcini un roşcov bătrân care nu mai da nici frunze, nici fructe. Se încinse aşadar peste mijloc cu un brâu de cânepă, îşi sumese mânecile, luă un topor şi un coş şi se apucă pe dată de treabă, izbind vârtos în rădăcinile de la faţa pământului ale pomului bătrân. Şi deodată simţi că tăişul toporului răsună ca atunci când se izbeşte de ceva tare ca de fier, şi auzi un fel de vuiet surd care se înfunda în pământ. Dete atunci la o parte pământul şi pietrele, şi scoase astfel la iveală un capac mare de acioaie pe care se grăbi să-l ridice. Dedesubt văzu o scară cioplită în piatră, cu zece trepte destul de înalte; şi, după ce rosti vorbele cele izbăvitoare la ilah ill’ Allah, grăbi să coboare şi dete de o criptă mare şi pătrată, de pe vremurile cele de demult ale lui Thammud şi ale lui Aad94; şi în cripta aceea mare şi boltiră găsi douăzeci de chiupuri uriaşe, aşezate frumos în rând, pe lângă pereţi. Săltă capacul de pe cel dintâi şi văzu că era plin până la gură cu drugi de aur roşu; săltă apoi cel de al doilea capac, şi văzu că cel de al doilea chiup era plin ochi cu pulbere de aur. Le deschise apoi şi pe celelalte optsprezece şi le află pline cu drugi şi cu pulbere de aur, pe rând.           Kamaralzaman, după ce se dezmetici din uluire, ieşi din criptă, puse capacul la loc, îşi isprăvi treaba, udă pomii după obiceiul pe care şi-l făcuse de a-l ajuta pe grădinar, şi nu se opri decât seara, când prietenul său cel bătrân se întoarse.           Cele dintâi vorbe pe care grădinarul i le spuse lui Kamaralzaman fură spre a-i da de ştire o veste bună. Aşa că îi spuse:           — O, copilul meu, am bucuria să-ţi dau de ştire plecarea ta apropiată spre ţara musulmanilor. Am găsit, într-adevăr, o corabie năimită de nişte neguţători bogaţi şi care urmează să ridice pânzele peste trei zile; şi am vorbit cu căpitanul care s-a învoit să te treacă până la Insula de Abanos. La vorbele acestea, Kamaralzaman tare se mai bucură, şi îi sărută mâna grădinarului şi spuse:           — O, taică al meu, aşa precum tu îmi dai de ştire vestea cea bună, şi eu am la rându-mi să-ţi dau de ştire o altă veste, care socot că are să te bucure…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a două sute nouăsprezecea noapte spuse:           …o altă veste, care socot că arc să te bucure, măcar că tu nu eşti ros de lăcomia oamenilor acestui veac, iar inima ta este curată de orice zavistnicie! Osteneşte-te numai să vii cu mine în grădină, şi am să-ţi arăt, o, taică al meu, ce noroc mare îţi trimite soarta milostivă!           Il duse atunci pe grădinar la locul unde se înălţase roşcovul cel uscat, săltă capacul cel mare şi, în pofida uluirii şi a spaimei sale, îl înduplecă să coboare în criptă şi dezveli dinaintea lui cele douăzeci de chiupuri pline cu drugi şi cu pulbere de aur. Şi bietul grădinar, năucit, ridica mâinile şi făcea ochii mari spunând, dinaintea fiecărui chiup:           — Ya Allah!           Pe urmă Kamaralzaman îi spuse:           — Iacătă găzduirea ta răsplătită de către cel Atoatedătător! Mâna pe care un străin a întins-o către tine ca să-l ajuţi la nevoie, tot ea se întinde acuma şi face să curgă aurul în casa ta! Aşa vor ursitele cele prielnice faţă de faptele smălţuite cu frumuseţea cea neprihănită şi cu bunătatea inimilor săritoare!           La spusele acestea, moşul grădinar, fară a mai putea să îngaime o vorbă, începu să plângă, iar lacrimile lunecau încet pe barba lui lungă şi până pe piept. Pe urmă izbuti să grăiască şi spuse:           — Copilul meu, ce vrei tu să facă un moşneag ca mine cu aurul şi cu bogăţiile astea? Sunt sărac, aşa, da fericirea mea e destulă şi mi-ar fi cu de prisos dacă vei binevoi să-mi dai numai o drahmă sau două ca să cumpăr un giulgiu pe care, când o fi să mor în singurătatea mea, să mi-l pun alături, pentru ca vreun trecător milos să aşeze rămăşiţele mele întru aşteptarea judeţului!           Iar de data aceasta fu rândul lui Kamaralzaman să plângă. Pe urmă îi spuse bătrânului:           — O, taică al înţelepciunii, o, şeicule cu mâini înmiresmate, sfânta sihăstrie în care se scurg anii tăi cei paşnici şterge de dinaintea ochilor tăi pravilele, făcute pentru turmele adamice, ale dreptăţii şi nedreptăţii, ale minciunii şi adevărului! Ci eu mă întorc între oamenii cei cruzi, şi pravilele acestea nu aş putea să le uit fără primejdia de a fi sfâşiat! Aurul accsta, o, taică al meu, este aşadar al tău pe deplin, întrucât locul acesta este al tău de la Allah! Dar, dacă vrei tu, hai să-l împărţim! Eu am să iau jumătate, iar tu cealaltă jumătate. Altminteri nu mă ating chiar de nimic!           Atunci bătrânul grădinar spuse:           — Fiul meu, maică-mea m-a născut chiar pe locul acesta, acum nouăzeci de ani, pe urmă a murit; iar tatăl meu a murit şi el. Iar ochiul lui Allah a vegheat paşii mei şi am crescut la umbra acestei grădini şi în şopotul pârâului strămoşesc, îmi sunt dragi pârâul şi grădina aceasta, o, copilul meu, şi frunzele acestea murmurătoare, şi soarele, şi pământul acesta părintesc peste care umbra mi se aşterne slobodă şi se odihneşte, şi la vreme de noapte luna de peste aceşti pomi care îmi zâmbeşte până dimineaţa. Toate îmi vorbesc, o, copilul meu! Ţi-o spun, ca să ştii pricina ce mă ţine aici şi mă opreşte să plec cu tine către ţările musulmanilor. Eu sunt cel mai de pe urmă musulman din ţara aceasta în care au trăit strămoşii mei. Aşa că oasele mele să albească aici, şi cel mai de pe urmă musulman să moară cu faţa întoarsă spre soarele care luminează un pământ acum pângărit, spurcat cum este de fiii varvari ai apusului întunecat!           Aşa grăi moşneagul cu mâinile tremurătoare. Pe urmă adăugă:           — În ceea ce priveşte chiupurile acestea de preţ care te frământă, ia-le, dacă aşa vrei, pe cele zece dintâi, şi lasă-le pe celelalte zece în criptă. Au să fie răsplata celui ce va pune în pământ giulgiul în care voi dormi. Dar asta nu este totul! Nu accsta-i greul! Greul este cum să încarci chiupurile pe corabie, fară a stârni luare-aminte şi fară să aţâţi lăcomia oamenilor cu suflet negru care locuiesc în cetate. Or, măslinii din grădina mea s-au încărcat cu poame, iar acolo unde te duci, în Insula de Abanos, măslinele sunt lucru rar şi tare preţuit! Aşa că am să dau fuga să cumpăr douăzeci de chiupuri mari pe care avem să le umplem până la jumătate cu drugi şi praf de aur, iar cealaltă jumătate, până sus, cu măsline din grădina mea. Şi numai atunci vom putea să le cărăm fară teamă la corabia gata de plecare.           Sfatul fu urmat numaidecât de Kamaralzaman, care îşi trecu ziua pregătind chiupurile cumpărate. Şi, cum nu îi mai rămăsese decât ultimul chiup de umplut, îşi zise: „Talismanul acesta vrăjit nu este prea la adăpost la mâna mea; s-ar putea să mi-l fure careva când dorm; s-ar putea pierde astfel. Aşa că este mai bine să-l pun Ia fundul chiupului; pe urmă îl acopăr cu drugii şi cu pulberea de aur, şi deasupra peste toate am să aşez măslinele!” Şi pe dată făcu precum gândise; iar când isprăvi, astupă şi ultimul chiup cu capacul de lemn alb; şi, ca să-l cunoască la nevoie pe acel chiup dintre cele douăzeci, îi făcu o crestătură în partea de jos, apoi, mulţumit de treabă, îşi scrijelă numele întreg cu cuţitul, Kamaralzaman, în slove frumos înlănţuire.           Când isprăvi treaba, îl rugă pe prietenul său cel bătrân să le dea de ştire oamenilor de pe corabie să vină a doua zi să ia chiupurile95.           Iar moşneagul îşi îndeplini numaidecât solia, apoi se întoarse acasă, ostenit oleacă, şi se culcă toropit de o fierbinţeală uşoară şi de tremurături.           A doua zi dimineaţă, bătrânul grădinar, care în toată viaţa lui nu fusese suferind, simţi că răul lui din ajun sporeşte, dar nu vroi să-i spună nimic lui Kamaralzaman, ca să nu-i mohorască plecarea. Rămase pe saltea, pradă unei slăbiciuni mari, şi pricepu că nu mai aveau a zăbovi mult clipele lui cele de pe urmă.           Pe la prânz, năierii veniră la grădină să ia chiupurile, şi îi cerură lui Kamaralzaman, care grăbise să le deschidă poarta, să le arate ce aveau de luat. El îi duse lângă gard şi le arătă, rânduite, cele douăzeci de chiupuri, spunându-le:           — Sunt pline cu măsline de cel mai bun soi. Aşa, încât vă rog să luaţi seama să nu le hurducăiţi prea tare!           Pe urmă căpitanul, care îşi însoţise oamenii, îi spuse lui Kamaralzaman:           — Şi mai cu seamă, domnia ta, ai grijă să vii la vreme; întrucât mâine de dimineaţă vântul suflă dinspre uscat, iar noi avem să ridicăm pânzele numaidecât!           Şi luară chiupurile şi plecară…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a două sute douăzeci şi doua noapte spuse:           …Şi luară chiupurile şi plecară.           Atunci Kamaralzaman intră în casă la grădinar şi îl găsi tare îngălbenit la chip, măcar că luminat de o seninătate mare. Îl întrebă cum îi este şi află astfel de răul care îl chinuia pe prietenul său; şi rămase tare îngrijorat, îi dete să bea tot soiul de fierturi de ierburi de leac, dar fară mare folos. Pe urmă şezu cu el toată ziua, şi îl veghe peste noapte, şi putu să vadă astfel cum boala se înrăutăţea, încât, de dimineaţă, grădinarul cel de treabă, care de-abia mai avea putere să-l cheme la căpătâiul său, îl luă de mână şi îi spuse:           — Kamaralzaman, fiul meu, ascultă! Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah! Şi domnul nostru Mahomed este trimisul lui Allah!           Apoi îşi dădu duhul.           Atunci Kamaralzaman izbucni în lacrimi şi rămase multă vreme să plângă lângă el. Se sculă apoi, îi închise ochii, îi dete îngrijirile cele mai de pe urmă, îi întocmi un giulgiu alb, îi săpă groapa şi îl aşeză în pământ pe cel din urmă fiu de musulman din ţara aceea ajunsă păgână. Şi numai atunci se gândi să plece la corabie.           Cumpără nişte merinde, încuie poarta de la grădină, luă cheia cu el şi alergă degrabă la ţărm, când soarele era de mult sus pe cer; ci doar ca să vadă corabia, cu toate pânzele întinse, dusă de vântul prielnic către largul mării.           Jalea lui Kamaralzaman, la priveliştea aceea, fu până peste poate; şi nu lăsă să se vadă nimic, ca să nu râdă pe scama lui lepădăturile din port; şi luă mohorât drumul îndărăt spre grădină, peste care acum, după moartea moşneagului, era singur urmaş şi singur stăpân, încât, odată ajuns la căsuţă, se prăbuşi pe saltea şi plânse pentru sine, pentru mult-iubită lui Budur şi pentru taiismanul pe care îl pierduse acuma a doua oară.           Aşa că jalea lui Kamaralzaman fu fară margini când se văzu silit de soarta vitregă să mai zăbovească până cine ştie când în ţara aceea vrăjmaşă; iar gândul că pierduse pe totdeauna talismanul domniţei Budur îl mohora încă şi mai tare, şi îşi zicea: „Necazurile mele au început o dată cu pierderea talismanului; iar norocul mi s-a întors când l-am găsit; şi-acuma, dacă l-am pierdut iar, cine ştie ce năpaste au să se abată pe capul meu!” Dar într-un sfârşit strigă: „Nu este ajutor decât la Allah Preaînaltul!” Pe urmă se sculă şi, ca să nu se primejduiască să piardă şi cele zece chiupuri care mai alcătuiau comoara din hrubă, se duse şi mai cumpără douăzeci de chiupuri, puse în ele pulberea şi drugii de aur, şi le umplu până sus cu măsline, spunându-şi: „Astfel au să fie gata, în ziua în care Allah are s-o scrie pentru plecarea mea!” Şi se apucă să stropească legumele şi pomii roditori, procitindu-şi stihuri jalnice despre dragostea lui pentru Budur. Şi iac-aşa cu el!           Cât despre corabie, aceasta, cu vânt prielnic, nu zăbovi să ajungă la Insula de Abanos, şi înfipse furca chiar sub cheiul peste care se înălţa saraiul în care sălăşluia domniţa Budur sub numele de Kamaralzaman.           La vederea acelei corăbii care intra în port cu toate pânzele desfăşurate şi cu toate flamurile în vânt, Sett Budur fu cuprinsă de un imbold până peste poate de a se duce s-o vadă, cu atât mai mult cu cât trăgea mereu nădejde că are să-l afle într-o zi sau alta pe soţul său Kamaralzaman pe puntea vreuneia dintre corăbiile ce soseau din depărtări. Porunci câtorva dintre cămăraşii săi s-o însoţească şi se duse pe puntea naiei care, de altfel, i se spunea că e încărcată cu mărfuri tare bogate.           Când ajunse pe punte, ceru să fie chemat căpitanul şi îi spuse că vrea să cerceteze corabia. Pe urmă, când se încredinţă că printre mulţimea de călători nu se afla şi Kamaralzaman, îl întrebă pe căpitan:           — Ce ai cu tine ca încărcătură, o, reizule?           El răspunse:           — O, stăpâne al meu, pe lângă neguţătorii care se călătoresc, avem în chilnele noastre ţesături frumoase şi mătăsuri din toate ţările, horbote pe urşinicuri şi atlazuri, pânzeturi zugrăvite ca pe vremuri ori ca astăzi, de cea mai frumoasă strălucire, şi alte mărfuri de preţ; avem leacuri chinezeşti şi indieneşti, prafuri şi frunze tămăduitoare, balsamuri, alifii, iruri, unsori şi uleiuri scumpe; avem nestemate, mărgăritare, chihlimbare galbene şi coraiuri; avem de asemenea mirodii de toate soiurile şi parfumuri rare, muşc, chihlimbar cenuşiu şi tămâie, mastic în picuri străvezii, smirnă tare şi uleiuri de toate florile; avem camfor, coriandru, cardamoame, cuişoarc, scorţişoară de la Serendib, tamar indienesc, şi ienibahar; avem, într-un sfârşit, din cel din urmă port, măsline de soi, dintre cele ce se cheamă gâtlane, acelea care au pieliţa tare subţire şi o carne dulce şi de culoarea untdelemnului…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a două sute douăzeci şi cincea noapte spuse:           …acelea care au pieliţa tare subţire şi o carne dulce şi culoarea ca de untdelemn.           Când auzi de măsline, domniţa Budur, care murea după măsline, îl opri pe căpitan şi îl întrebă, cu ochii sclipind de poftă:           — Ah! cam câte măsline de-acelea gâtlane aveţi?           El răspunse:           — Avem douăzeci de chiupuri voinice.           Ea spuse:           — Sunt voinice tare, spune-mi? Şi se află în ele şi măsline din acelea de soi rotund, ştii, din cel la care se scoate sâmburele ca să fie umplute cu capere acrişoare, şi pe care sufletul meu le râvneşte mai mult decât pe cele cu sâmburi?           Reizul holbă ochii şi spuse:           — Socot că trebuie să fie şi din acelea în chiupuri.           La vorbele acestea, domniţa Budur simţi că i se umple gura de apă de atâta poftă şi întrebă:           — Tare aş dori să cumpăr unul dintre acele chiupuri.           Căpitanul răspunse:           — Măcar că stăpânul lor a pierdut ceasul de plecare a corăbiei, iar eu nu pot să fac ce vreau cu ele, stăpânul nostru sultanul are voie să ia ce-i place!           Şi strigă:           — Hei, flăcăi! aduceţi din chilnă unul din cele douăzeci de chiupuri cu măsline!           Şi numaidecât corăbierii aduseră, după ce îl scoaseră din chilnă, unul din cele douăzeci de chiupuri.           Sett Budur săltă capacul şi rămase atâta de mulţumită de înfăţişarea minunată a măslinelor, încât strigă:           — Vreau să le cumpăr pe toate douăzeci! Cât ar putea să coste la preţul din suk?           Căpitanul răspunse:           — La preţul din sukul din Insula de Abanos, măslinele preţuiesc mai bine de o sută de drahme acuma, socot eu.           Sett Budur spuse către cămăraşii ei:           — Plătiţi-i reizului o mie de drahme de fiecare chiup.           Şi adăugă:           — Când ai să te întorci în ţara negustorului, să-i plăteşti astfel preţul măslinelor.           Şi plecă, urmată de hamalii încărcaţi cu chiupurile cu măsline.           Cea dintâi grijă a domniţei Budur, când ajunse la sarai, fu să se ducă la draga ei Haiat-Alnefus ca să-i dea de ştire despre sosirea măslinelor. Iar când chiupurile, urmând poruncile date, fură aduse în harem, Budur şi Haiat-Alnefus, nerăbdătoare până peste poate, porunciră să fie adusă o tabla mare, cea mai mare dintre toate tablalele de dulciuri, şi porunciră roabelor să ridice binişor cel dintâi chiup şi să-l deşerte pe tabla, în aşa fel ca să alcătuiască o grămadă orânduită din care să poată alege măslinele cu sâmburi de cele care ar putea să fie umplute.           Încât mare fu mirarea domniţei Budur şi a prietenei sale când văzură măslinele amestecate cu drugi şi cu pulbere de aur! Dar uimirea nu era chiar neadumbrită de nemulţumire, la gândul că măslinele ar fi putut să fie vătămate de acea amestecătură. Încât Budur porunci să fie aduse alte tablale şi să se deşerte toate celelalte chiupuri, rând pe rând, până la cel de al douăzecelea. Dar când roabele răsturnară şi pe cel de al douăzecelea chiup şi când numele lui Kamaralzaman se ivi de dedesubtul lui, şi când taiismanul străluci în mijlocul măslinelor răsturnate, Budur scoase un ţipăt, îngălbeni de tot şi căzu leşinată în braţele domniţei Haiat-Alnefus. Cunoscuse cornalina pe care o purtase legată cu nod de mătase la şălvăraşii ei!           Când Sett Budur, mulţumită îngrijirilor date de Haiat-Alnefus, îşi veni în fire din leşin, luă cornalina talismanică şi şi-o duse la buze, suspinând de bucurie; pe urmă, ca nu cumva roabele să-i dibăcească străvestirea, le porunci tuturora să plece şi îi spuse prietenei sale:           — Iacătă, o, mult-iubită mea dragă, taiismanul care a pricinuit despărţirea mea de soţul meu drag. Ci, întocmai precum l-am găsit iarăşi, tot aşa gândesc să-l găsesc şi pe cel a cărui venire ne-ar umple pe amândouă de bucurie!           Numaidecât trimise după reizul naiei, care se înfăţişă între mâinile ei, şi sărută pământul, şi aşteptă să fie întrebat. Atunci Sett Budur îi spuse:           — Poţi să-mi spui, o, căpitane, ce face în ţara lui stăpânul chiupurilor cu măsline?           El răspunse:           — Este ajutor de grădinar, şi trebuia să vină şi el pe corabie odată cu măslinele, ca să le vândă aici, dar a pierdut plecarea corăbiei.           Budur spuse:           — Ei bine, să ştii, o, căpitane, că, după ce am gustat din măsline, între care cele mai frumoase sunt într-adevăr bune de umplut, am priceput că acela care le-a pregătit nu poate să fie altul decât bucătarul meu de odinioară; că numai el ştia să dea umpluturii cu capere atâta pişcăciune şi atâta frăgezime totodată, care îmi plac peste măsură. Şi afurisitul de bucătar a fugit într-o zi, de frică să nu fie pedepsit pentru că îl betejise pe băiatul de la bucătărie, tăbărând pe el cu nişte zoruri prea grele şi cam nepotrivite. Aşa că trebuie să ridici iarăşi pânzele şi să mi-l aduci cât mai degrabă cu putinţă pe ajutorul acela de grădinar, care tare prepun că este bucătarul meu de odinioară, făptaşul betejirii ajutorului lui cel gingaş. Şi am să te răsplătesc straşnic dacă vei pune destul zor în îndeplinirea poruncilor mele: altminteri niciodată nu am să-ţi îngăduiesc să mai vii în împărăţia mea; ba chiar, dacă ai să mai vii, am să pun să fii ucis, dimpreună cu toţi oamenii tăi de pe corabie…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a două sute douăzeci ţi opta noapte spuse:           …am să pun să fii ucis, dimpreună cu toţi oamenii de pe corabia ta!           La vorbele acestea, căpitanul nu putu să răspundă decât cu ascultare şi cu supunere şi, în ciuda pagubei pe care plecarca acceea silită o aducea negustorilor lui, se gândi că la întoarcere are să fie despăgubit de sultan, şi ridică numaidecât pânzele. Şi Allah îi scrise o plutire prielnică, încât ajunse în câteva zile la cetatea păgânească, şi coborî de pe corabie, la vreme de noapte, cu năierii cei mai voinici de pe corabie.           Numaidecât se duse cu ceata la grădina unde sălăşuia Kamaralzaman şi bătu la poartă.           La ceasul acela, Kamaralzaman, isprăvindu-şi treburile zilnice, şedea amărât şi, cu lacrimile în ochi, îşi procitea stihuri despre despărţire96. Dar când auzi bătaia în poartă, se ridică şi se duse să întrebe:           — Cine e acolo?           Căpitanul, cu glas prefăcut ruginit, spuse:           — Un sărman de-al lui Allah!           La ruga aceea, rostită pe arăbeşte, Kamaralzaman simţi cum îi zvâcneşte inima de milă; şi deschise. Şi numaidecât fu înşfăcat şi priponit belci; iar grădina fu năpădită de corăbierii care, când văzură cele douăzeci de chiupuri rânduite ca şi întâia oară, se repeziră să le ducă. Pe urmă se întoarseră cu toţii la corabie şi ridicară pe dată pânzele.           Atunci căpitanul, înconjurat de oamenii lui, se duse la Kamaralzaman şi îi spuse:           — A, tu eşti doritorul de băieţi care l-ai betejit pe copilul de la bucătăria sultanului! La sosirea corăbiei, ai să găseşti ţeapa gata să-ţi facă şi ţie la fel, dacă nu cumva te ispiteşte încă de pe acum să te şpănguiască flăcăii aceştia stătuţi!           Şi îi arătă năierii care făceau cu ochiul uitându-se la el, căci li se părea un chilipir minunat de luat în colţi.           La vorbele acestea, Kamaralzaman, măcar că fusese slobozit din legături de cum ajunsese pe punte, şi care nu rostise un cuvânt şi se lăsase în scama soartei, nu mai putu să îndure atare învinuire şi strigă:           — Mă adăpostesc întru Allah! Au nu ţi-e ţie ruşine să vorbeşti aşa, o, căpitane? Căieşte-te întru Prorocul!           Reizul răspunse:           — Binecuvântarea lui Allah şi rugăciunea fie asupra-i (a Prorocului) şi asupra tuturor alor săi! Dar chiar tu eşti acela care l-a betejit pe băiat!           La vorbele acestea, Kamaralzaman iarăşi strigă:           — Mă adăpostesc întru Allah!           Reizul i-o tăie:           — Aibă-ne Allah întru mila sa! Ne adăpostim sub paza lui!           Iar Kamaralzaman îi răspunse:           — O, oameni buni, mă juruiesc pe viaţa Prorocului (asupra-i fie ruga şi pacea!) că nu pricep nimic din atare învinuire şi că nu mi-a călcat niciodată piciorul în Insula aceea de Abanos unde mă duceţi, şi nici în saraiul sultanului de acolo! Rugaţi-vă Prorocului, o, oameni buni!           Atunci toţi răspunseră cumu-i datina:           — Asupra-i fie binecuvântarea!           Şi căpitanul urmă:           — Adică nu ai fost niciodată bucătar şi nu ai vătămat nici un copil în viaţa ta?           Kamaralzaman, burzuluit până peste poate, scuipă şi strigă:           — Mă adăpostesc întru Allah! Faceţi cu mine ce vreţi, întrucât, pe Allah! limba mea nu are să se mai ostenească a da asemenea răspunsuri!           Şi nu mai vru să scoată o vorbă. Atunci căpitanul adăugă:           — În ceea ce mă priveşte, sarcina mea are să fie îndeplinită când am să te dau în mâna sultanului. Dacă eşti nevinovat, ai să te descurci şi tu cum vei putea!           Intr-acestea, corabia ajunse la Insula de Abanos; şi numaidecât reizul coborî pe ţărm şi îl duse pe Kamaralzaman la sarai, şi ceru să intre la sultan. Şi pe dată, întrucât era aşteptat, fu poftit în sala domnească.           Or, Sett Budur, ca să nu se dea pe faţă, şi spre folosul ei şi al lui Kamaralzaman, ticluise un tertip tare înţelept, mai cu seamă pentru o femeie.           Încât, după ce se uită la acela pe care îl adusese căpitanul, dintr-o aruncătură de ochi îl şi cunoscu pe mult-iubitul ei Kamaralzaman; păli de tot la chip şi se făcu galbenă ca şofranul. Şi toţi puseră schimbarea aceea pe seama mâniei stârnite de betejirea copilului. Se uită la el îndelung, fară a putea vorbi, în vreme ce el, în hainele-i ponosite de grădinar, şedea până peste poate de fâstâcit şi de speriat. Şi era departe de a-i da prin gând că se afla dinaintea aceleia pentru care vărsasc atâtea lacrimi şi îndurase atâtea necazuri şi supărări şi răutăţi.           Într-un sfârşit, Sett Budur izbuti să se stăpânească şi se întoarse către căpitan şi îi spuse:           — Păstrează pentru tine, ca preţ al credincioşiei tale, banii pe care ţi i-am dat pentru măsline!           Reizul sărută pământul şi spuse:           — Dar ce să fac cu celelalte douăzeci de chiupuri pe care le mai am în chila naiei, de data din urmă?           Budur spuse:           — Dacă mai ai douăzeci de chiupuri, dă zor să mi le trimiţi. Şi ai să primeşti o mie de dinari de aur!           Pe urmă se întoarse către Kamaralzaman, care şedea cu ochii în pământ, şi le spuse cămăraşilor:           — Luaţi-l pe tânărul acesta şi duceţi-l la hammam…           În clipita aceasta a istorisirii, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.                                        SFÂRŞIT

Povestea cu frumoasa Anis Al-Djalis și cu Ali-Nur                    Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că stătorea odată în scaunul de domnie de la Bassra un sultan închinat domnului său, califul Harun Al-Raşid. Purta numele de sultanul Mohammad ben-Soleiman El-Zeini. Îi avea dragi pe cei săraci şi pe cerşetori, îi era milă de supuşii săi cei necăjiţi, şi împărţea din avuţia lui acelora dintre ei care erau drept-credincioşi întru prorocul nostru Mohamed – asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah! Şi era din toate privinţele vrednic de ceea ce spune poetul despre harurile şi despre vitejia lui, în lauda care începe cu stihurile:           E lancea lui de fier condei de scris, Iar inima duşmanului ucis E ca o foaie de hârtie goală Pe care mâna lui vitează scrie Cu sângele, slujindu-i de cerneală, Al celor ce-i doboară-n bătălie.52           Şi avea doi viziri: pe unul îl chema El-Mohin ben-Saui, iar pe celălalt îl chema El-Fadl ben-Hacan. Da se cuvine a şti că El-Fadl ben-Hacan era omul cel mai filotim de pe vremile lui, dăruit cu o fire tare dulce, cu purtări minunate şi cu însuşiri care îl făceau să fie îndrăgit de toate inimile şi preţuit de oamenii înţelepţi şi învăţaţi care veneau să se sfătuiască cu el şi să-i ceară părerea în lucrurile anevoioase; şi toţi locuitorii de sub domnia lui, fară de abatere, îi făceau urări de viaţă lungă şi de belşug, atâta de mult bine revărsa el şi atâta se ferea de a săvârşi vreun rău ori vreo nedreptate.           Cât despre cel de al doilea vizir, cel pe care îl chema ben-Saui, acela era cu totul altceva: îi era scârbă de oameni şi avea silă de orice bine şi nu maglisea decât răul, până într-atâta încât un poet care l-a cunoscut a spus despre el:           Doar l-am zărit o clipă, şi-am fugit De-apropierea lui mucegăită.           Şi poala hainei mi-am sumes grăbit Să n-o ajungă boarea lui duhnită Şi dat-am pinteni calului îndată, Să scap de scârnăvia blestemată.           Încât fiecăruia dintre aceşti doi viziri, atâta de osebiţi, i se putea potrivi câte o strofa osebită de-a unui alt poet:           Cu omul bun se cade să te-aduni, Iar omul bun se naşte din părinte Tot de neam bun – se naşte bun din bun:           Din tată bun fiu bun – nu se dezminte!           De omul rău să fugi mai bine-n hău, Iar fiul rău se naşte din părinte La fel de rău – se naşte rău din rău:           Din tată rău, fiu rău – să iei aminte!           De altminteri, oamenii îl urau şi nutreau tot atâta silă faţă de vizirul El-Mohin ben-Saui pe câtă dragoste şi credinţă fată de vizirul Fadleddin ben-Hacan. Încât vizirul Saui clocea o vrăjmăşie mare împotriva vizirului cel bun Fadleddin, şi nu pierdea nici un prilej să-l ponegrească la sufletul sultanului.           Or, într-o bună zi, sultanul de la Bassra, Mohammed ben-Soleiman El-Zeini, sta în scaunul lui de domnie din sala de judeţe şi era înconjurat de toţi emirii şi de navabii de frunte şi de mai-marii de la curtea sa. Şi chiar În ziua aceea se auzise de sosirea la Bassra, în târgul de robi, a unui singir proaspăt de robi tineri din toate ţările. Încât sultanul se întoarse către vizirul său Fadleddin şi îi zise:           — Aş vrea să-mi găseşti o roabă tânără care să nu-şi aibă seamăn pe lume şi care să fie totodată desăvârşită ca frumuseţe, neîntrecută ca haruri şi minunat de dulce ca fire!           La vorbele acestea ale sultanului, spuse vizirului Fadleddin, vizirul Saui, plin de zavistie că îl vedea pe sultan cum îşi punea credinţa mai degrabă în potrivnicul său, şi voind să-l facă pe sultan să se răzgândească, strigă:           — Păi, închipuindu-ne că s-ar putea găsi o asemenea femeie, ar trebui să i se pună ca preţ pe puţin zece mii de dinari de aur!           Atunci sultanul, mai degrabă stârnit de o atare pricină, îl chemă pe vistiernicul său şi îi spuse:           — Ia numaidecât zece mii de dinari de aur şi du-i la vizirul meu Fadleddin ben-Hacan!           Şi vistiernicul zori să împlinească porunca. Ast timp, vizirul Fadleddin plecă de la sarai spre a împlini dorinţa sultanului. Se duse îndată la sukul de robi, dar nu găsi nimic care să se apropie cât de cât de însuşirile cerute pentru cumpărare. Atunci porunci să vină toţi misiţii care se îndeletniceau în suk cu cumpărarea şi cu vinderea de robi albi şi negri, şi îi îndemnă să facă toate cercetările spre a-i găsi o roabă tânără precum o vroia sultanul, şi le spuse:           — Ori de câte ori va ajunge în suk vreo roabă la preţul de pe puţin o mie de dinari de aur, să-mi daţi îndată de ştire; iar eu am să văd dacă ea poate să fie potrivită!           Şi, într-adevăr, de aci înainte nu trecu zi în care doi, trei misiţi să nu vină să-i înfăţişeze câte o roabă frumoasă vizirului, care de fiecare dată lăsa să plece şi misitul şi roaba fară a face târgul. Cercetă astfel, în răstimp de o lună, mai bine de o mie de fetişcane, unele mai frumoase decât altele şi în stare să stârnească viaţă într-o mie de moşnegi sleiţi. Şi nu putea să se hotărască pentru niciuna dintre ele.           Or, într-o bună zi, vizirul Fadleddin sta tocmai să încalece pe cal spre a se duce la sultan şi a-l ruga să mai aştepte o vreme până să-şi îndeplinească însărcinarea, când văzu că venea grăbit un misit pe care îl cunoştea şi care, apucând de scara şeii, i se ploconi cu supuşenie şi rosti aceste stihuri în cinstea lui:           O, tu, cel care faci să înflorească Străvechea strălucire a domniei, Şi care-nalţi zidirea strămoşească Spre culmea de demult a măreţiei, O, tu, de-a pururea biruitor, Vizire scump al nostru-al tuturor!           Cu dărnicia ta, cu multu-ţi bine, Întorci la viaţă pe cei care pier, Şi pe obijduiţi îi strângi la tine!           Iar faptele-ţi ajung până la cer;           Şi-ţi sunt cununi în vecii vecilor Sus la Allah, stăpânul tuturor!           Şi, sfârşind de procitit stihurile, misitul îi spuse vizirului:           — O, preacinstite Ibn-Hacan, slăvite Fadleddin, te vestesc că roaba, a cărei zugrăvire ai binevoit cu mărinimie să mi-o faci, s-a aflat şi poţi s-o capeţi!           Şi vizirul îi spuse misitului:           — Iute adu-o la saraiul meu, ca s-o văd!           Şi vizirul se întoarse la sarai să aştepte roaba; şi, peste un ceas, misitul se întoarse ţinând de mână roaba aceea. Spre-a o zugrăvi, am să spun numai că era o copilă mlădie şi sulegetă, cu sânii drepţi şi străluciţi, cu pleoapele oacheşe, cu ochii de negură, cu obrajii dolofani şi fragezi, cu bărbia gingaşă şi zâmbitoare şi adumbrită oleacă de o gropiţă, cu şoldurile îmbelşugate şi voinice, cu un mijlocel subţire de albină şi cu spatele vârtos şi falnic. Intră, şi era înveşmântată cu haine scumpe şi alese. Da uitasem să spun, o, Măria Ta, că gura-i era ca o floare, dulceaţa limbii-i era ca salepul, buzele-i erau mai roşii ca nucşoara cea proaspătă, şi tot boiul ei era mai gingaş şi mai mlădiu decât ramura cea crudă de salcie. Cât despre glasul ei, era mai alintător ca şoapta adierii de vânt şi mai dulce ca boarea care trece înmiresmată de florile grădinii. Şi era din toate privinţele vrednică de stihurile unui poet care a zugrăvit-o:           Pielea-i e moale ca mătasea.           Graiul îi e ca apa cu suspine line, Ca apa de izvor în care raiul Se odihneşte oglindit în sine.           Iar ochii ei! Allah a spus: „Să fie!”           Şi iată-i! Chiar Allah i-a zămislit!           Privirea lor te duce în robie, Te ameţesc ca vinul aburit.           Ah, s-o iubeşti! Visând un ceas de noapte Cu ea alături – sufletu-mi se zbate, Iar trupu-mi geme ars de doruri coapte În chinuri ce rămân nealinate.           Că nu mai pot să uit, nu mai e chip, Nici pletele-i de neguri împletite, Nici fruntea, nici luminătoru-i chip Ca zorii-n geana zării răsărite.53           Şi drept aceea, de îndată ce ajunse fată mare şi coapta ca floarea, fu numită Anis Al-Djalis54.           Încât, atunci când vizirul o văzu, rămase minunat cu totul şi îl întrebă pe misit:           — Care este preţul acestei roabe? El răspunse:           — Stăpânul ei îmi cere zece mii de dinari, şi m-am învoit cu el la preţul acesta, întrucât îl găsesc mulţumitor, iar stăpânul ei mi s-a jurat că pierde astfel o grămadă de lucruri pe care mi le-a înşiruit şi pe care aş vrea să le auzi chiar tu din gura lui, o, vizirule!           Atunci vizirul spuse:           — Da, bine! pofteşte-l pe stăpânul ei!           Numaidecât, misitul zbură să-l caute pe stăpânul fetei, şi se întoarse să se înfăţişeze cu el între mâinile vizirului. Iar vizirul văzu că stăpânul copilei era un persan bătrân, tare în vârstă şi uscat de bătrâneţe, încât ajunsese numai oase şi piele. Cum spune poetul:           Anii şi soarta crunta mă uscară, Greu cade capu-mi, trupul tot mă doare.           Căci cine-nfrânge-a anilor povară.           Iar soarta cine-o poate-nfrânge oare?           Frumos şi dârz eram odinioară, Cu ochii aţintiţi departe-n zare.           Acum zăcerea stă cu mine doară, Cadână mi-e silita nemişcare.55           Îi ură vizirului bună pace, iar vizirul îi zise:           — Atunci, înţeleg bine, te învoieşti să-mi vinzi roaba pe zece mii de dinari de aur? De altminteri, nu o cumpăr pentru mine, ci este hărăzită sultanului!           Moşneagul răspunse:           — De vreme ce este hărăzită sultanului, mai degrabă vroi să i-o dau ca pe un peşcheş, fară a cere nici un preţ pe ea. Caci, o, darnicule vizir, întrucât mă întrebi, este de datoria mea să răspund. Îţi voi spune că aceşti zece mii de dinari de aur de-abia dacă mă despăgubesc de preţul puilor cu care am hrănit-o din copilăria ei, al hainelor scumpe cu care am îmbrăcat-o şi al cheltuielilor pe care le-am făcut cu învăţătura ei. Că i-am adus mai mulţi dascăli, fară a mă zgârci, şi a învăţat scrierea frumoasa, temeiurile limbii arăbeşti şi cele ale limbii persieneşii, gramatica şi sintaxa, tâlcurile Cărţii celei sfinte, temeliile judecăţii dumnezeieşti şi obârşiile lor, cunoaşterea pravilelor, a binelui şi a răului, filosofâa, geometria, medicina, măsurările şi daravelile moşiilor; dar străluceşte mai cu seamă la meşteşugul stihuirii, la cântecul din lăutele cele mai dulci şi mai felurite, şi la cântări din gură şi la dănţuiri; într-un sfârşit, a citit toate cărţile de stihuri şi de istorie. Iar toate acestea nu au făcut decât s-o ajute la a ajunge încă şi mai minunată ca fire şi ca suflei; şi drept aceea i-am şi dat numele de Anis Al-Djalis.           Vizirul spuse:           — De bună seamă că ai dreptate. Dar eu nu pot să pun jos mai mult de zece mii de dinari de aur. De altminteri, am să poruncesc să ţi se cântărească şi să ţi se socotească pe loc.           Şi, într-adevăr, vizirul Fadleddin puse numaidecât să se cântărească cei zece mii de dinari de aur dinaintea persanului, care îi luă. Da, până a pleca, negustorul cel bătrân de robi păşi înainte şi îi spuse vizirului:           — Cer îngăduinţă de la stăpânul nostru vizirul să-i dau un sfat.           Fadleddin răspunse:           — Fireşte! dă ceea ce ai!           Bătrânul spuse:           — Îl sfătuiesc pe stăpânul nostru vizirul să nu o ducă pe Anis Al-Djalis acum pe dată sultanului nostru Mohammad ben-Soleiman El-Zeini, întrucât fata de-abia astăzi a sosit din călătorie, iar osteneala şi schimbarea locurilor şi a apei au cam istovit-o. Încât cel mai bine, şi pentru tine şi pentru ea, este de a o ţine la tine în sarai vreme de încă zece zile; iar ea atunci are să se odihnească şi are să sporească în frumuseţe, şi are să facă o scaldă la hammam şi să-şi schimbe hainele. Şi numai atunci ai să poţi s-o înfăţişezi sultanului; şi, aşa ai să dobândeşti mult mai multă cinstire şi preţuire în ochii sultanului nostru!           Şi vizirul găsi că bătrânul era om de bun sfat, şi îi dădu ascultare. Şi o duse pe Anis Al-Djalis în saraiul său, unde puse să i se gătească o odaie anume, în care fata să se odihnească deplin.           Or, vizirul Fadleddin ben-Hacan avea un fiu de o frumuseţe minunată, ca luna la răsăritul ei. Chipu-i era de o albeaţă vrăjitoare; obrajii-i erau trandafiri şi, pe unul dintre ei, avea o aluniţă ca un strop de chihlimbar auriu; iar pe obraji sclipea un puf fraged şi mătăsos; şi în totului tot era precum spune poetul:           Ah, dulci-trandafiri obrajii lui, Curmale coapte-n ploile luminii, Cum alta bunătate-n lume nu-i -           Ca un tâlhar le-aş jefui ciorchinii!           Ci cum aş cuteza măcar să-ntind Spre ele mâna? Mă cuprinde-o teamă Că dac-ascult de tainicul meu jind Să nu fiu nici măcar luat în seamă!           Şi-apoi la ce oare mi-ar folosi?           Că-n inimă şi-n suflet mi-a pătruns, Iar ochii-mi doar pe el îl vor privi -           Şi-atâta numai îmi e de-ajuns.           Făptura-i este dulce şi mlădie, Dar inima-i de piatră, ne-ndurată!           De ce nu vrea şi inima să-i fie Cum îi e trupul, măcar câteodată?           Căci dacă dulcele lui boi ar vrea Şi-ntreagă multrâvnita lui făptură Să-i îmbuneze-oleacă inima, Să-i dea un strop din blânda lor căldură, Nu ar mai fi atâta de nedrept Şi-atât de crud cu biata mea iubire, Nu m-ar mai face să închid în piept Atâta chin şi-atâta obidire.           Iar tu, cel care mă defaimi acum Din pricina iubirii mele-amare, Sub care zac şi-n care mă sugrum, Prietene, poate mi-ai da crezare.           Că nu mai sunt întru nimic stăpân Pe mine însumi: trupul meu şi vrerea Sunt jertfele acestui joc păgân Ce mi-a robit şi gândul şi puterea.           Şi nimenea nu este vinovat, Nici el, nici eu, prietene, vezi bine, Căci vinovatul cel adevărat E numai biata inimă din mine.           Şi n-aş fi rob, şi n-aş simţi că mor În starea cruntă care mă sfâşie, Dacă frumosul meu asupritor Ar dovedi un pic de dărnicie.           Or, tânărul acela, pe care îl chema Ali-Nur, nu ştia încă nimic despre cumpărarea frumoasei Anis Al-Djalis. Şi, de altminteri, vizirul, părintele său, o îndemnase mai presus de orice pe Anis Al-Djalis să nu uite poveţele pe care i le dăduse. Într-adevăr, vizirul îi spusese:           — Află, copilă dragă, că nu te-am cumpărat decât pe seama stăpânului nostru, sultanul Mohammad ben-Soleiman El-Zeini, şi spre a-i fi cadâna cea mai de frunte. Încât trebuie să fii cu ochii în patru şi să te fereşti cu grijă de toate ispitele care ar putea să te păteze şi să mă păteze şi pe mine. Aşa că se cade să te prevestesc că am un fecior cam pezevenghi, da băiat tare frumos. Nu e măcar o copilandră prin mahala care să nu i se fi dăruit de bună voia ei, şi el să nu se fi bucurat de floarea ei. Aşa că ai grijă mare de tine, fereşte-te a da ochii cu el, a-l face să-ţi audă măcar glasul ori a-i arăta chipul tău dezvelit, că vei fi pierdută, fără de abatere!           Iar Anis Al-Djalis îi răspunsese vizirului:           — Ascult şi mă supun!           Atunci vizirul, liniştit în privinţa aceasta, o lăsase şi se dusese la daravelile sale.           Or, din vrerea scrisă a lui Allah, lucrurile luară cu totul altă întorsătură decât cea râvnită de preabunul vizir, într-adevăr, peste vreo câteva zile, Anis Al-Djalis se duse în hammamul din saraiul vizirului, iar copiliţele roabe îşi dădură toată silinţa să-i facă o scaldă care fu cea mai bună din viaţa lor. După ce îi spălară şi mâinile, şi picioarele, şi părul, o frământară şi o frecară, pe urmă o despărară frumos cu alifie de zahăr ars, îi turnară în plete o apă înmiresmată cu muşc, îi zugrăviră cu hennea unghiile de la mâini şi de la picioare, îi alungiră cu kohl genele şi sprâncenele, aprinseră la picioarele ei căţui cu tămâie tare şi cu ambră sură, şi astfel îi înmiresmară pielea toată. Pe urmă îi aruncară pe trup un ştergar mare care mirosea a flori de portocal şi de trandafir, îi strânseră părul într-o basma mare şi caldă, şi o duseră de la hammam în iatacul menit ei anume, unde soţia viziru lui, mama frumosului Ali-Nur, sta şi o aştepta spre a-i ura urările îndătinate de după scaldă.           Când o văzu pe soţia vizirului, Anis Al-Djalis păşi înainte şi îi sărută mâna; iar soţia vizirului o sărută pe obrajii amândoi şi îi zise:           — O, Anis Al-Djalis, deie Allah să te simţi bine şi desfătată după scalda aceasta! O, Anis Al-Djalis, ce frumoasă eşti acum, şi strălucitoare, şi înmiresmată! Ne luminezi casa care, avându-te pe tine, nu mai are trebuinţă de făclii!           Iar Anis Al-Djalis rămase tare tulburată, îşi duse mâna la inimă, apoi la buze şi la frunte şi, plecându-şi capul, răspunse:           — Iţi mulţumesc din inimă, o, stăpână şi maică a mea! Şi menească-ţi Allah toate harurile şi toate bucuriile, şi pe pământul acesta, şi în raiul său! Chiar ca scalda mi-a fost desfătătoare şi nu am avut decât numai o părere de rău: aceea că nu ai fost şi tu cu mine acolo!           Atunci mama lui Ali-Nur porunci să i se aducă frumoasei Anis Al-Djalis nişte şerbeturi şi nişte zumari cale, îi ură sănătate şi mistuire dulce, şi se gândi să se ducă şi ea să facă o scaldă la hammam.           Da, când să plece la hammam, soţia vizirului nu vru s-o lase pe Anis Al-Djalis singură, de teamă şi din prevedere, ci lăsă cu ea două roabe copiliţe şi le porunci sa vegheze cu grijă uşa de la iatacul frumoasei Anis Al Djalis, şi le spuse:           — Fie orice-ar fi, să nu lăsaţi pe nimeni să intre la Anis Al-Djalis, care este dezbrăcată şi ar putea să răcească!           Iar cele două copiliţe roabe răspunseră, temenindu-şi           — Ascultăm şi ne supunem!           Atunci mama lui Ali-Nur, înconjurată de celelalte slujnice ale ei, se duse la hammam, după ce o săruta pentru ultima oară pe Anis Al-Djalis, care îi ură o scaldă desfătătoare.           Or, într-acestea, tânărul Ali-Nur intră în casă, o căută pe maică-sa ca să-i sărute mâna, cum făcea în toate zilele, şi nu o găsi. Atunci porni să străbată odăile şi ajunse la uşa de la iatacul dulcei Anis Al-Djalis. Şi le văzu pe cele două copiliţe roabe care străjuiau uşa şi care îi zâmbeau, că era atâta de frumos, iar ele atâta îl îndrăgiseră tainic. Şi flăcăul rămase nedumerit când văzu uşa aceea străjuita aşa, şi le întrebă pe cele două copile:           — Mama este aici?           Ele îi răspunseră, încercând să-l împingă îndărăt cu mânuţele lor:           — A, nu! a, nu! stăpâna noastră nu e aici! Este la hammam! la hammam! Este la hammam, o, stăpâne al nostru, Ali-Nur!           Atunci Ali-Nur întrebă:           — Păi, atunci voi ce faceţi aici, mieluşelelor? Daţi-vă la o parte, ca să intru aci să mă odihnesc!           Ele răspunseră:           — Să nu intri, o, Ali-Nur, să nu intri aci! Nu se află aci înăuntru decât stăpâna noastră cea tânără, Anis Al-Djalis!           Ali-Nur se minună:           — Care Anis Al-Djalis?           Ele răspunseră:           — Anis Al-Djalis cea frumoasă, pe care tatăl tău, stăpânul nostru, vizirul Fadleddin, a cumpărat-o cu zece mii de dinari pentru sultanul El-Zeini! A ieşit acuma de la hammam, e goală toată, numai cu un ştergar mare de la scaldă pe ea! Să nu intri, o, Ali-Nur, că are să răcească, şi stăpâna noastră are să ne bată! Să nu intri, Ali-Nur!           Or, ast timp, Anis Al-Djalis auzea din iatacul ei vorbele acestea, şi gândea: „Ya Allah! oare cam cum o fi tânărul Ali-Nur ale cărui isprăvi mi le-a înşiruit vizirul, tatăl său? Cum o putea să fie acest băiat frumos, care nu a lăsat în toată mahalaua nici o copilă neatinsă şi nici o ne vestică necercetată? Pe viaţa mea! ce-aş mai vrea să-l văd!” Şi, nemaiputând să se înfrâne, se sculă drept în picioare şi, încă mirositoare toată, cu trupul tot revărsând miresmele de la hammam, şi proaspătă toată, şi cu făptura deschisă către viaţă, păşi spre uşă, o întredeschise binişor şi se uită. Şi îl văzu. Şi era, Ali-Nur acela, întocmai precum luna în plinul ei. Şi, la acea privire doară, Anis Al-Djalis se cutremură de tulburare şi se înfioră în toată carnea ei. Şi, la rându-i, Ali-Nur, prin crăpătura uşii, avusese vreme să repeadă iute o aruncătură de ochi care îi dezvăluise toată frumuseţea tinerei Anis Al-Djalis.           Aşa că Ali-Nur, mânat de dorinţă, ţipă cu un glas atâta de tare la cele două copiliţe roabe, şi le hâţâi atâta de amarnic, încât ele, plângând, o luară la fugă din mâinile lui; se opriră în cealaltă odaie, care era deschisă, şi începură să se uite de departe la uşa iatacului, pe care tânărul Ali-Nur nici nu se ostenise s-o închidă în urma lui, după ce intrase la Anis Al-Djalis. Şi văzură în felul acesta tot ce se petrecu acolo.           Într-adevăr, Ali-Nur intră şi se duse drept la Anis Al-Djalis, care se aruncase pierdută pe divan şi, tremurând, cu ochii mari deschişi, aştepta în toată goliciunea ei vie. Ali-Nur îşi duse mâna la inimă şi se temeni între mâinile frumoasei Anis Al-Djalis şi îi spuse dulce:           — O, Anis Al-Djalis, pe tine te-a cumpărat tata cu zece mii de dinari de aur! Oare te-au pus ei şi pe celălalt taler spre a şti cât preţuieşti? O, Anis Al-Djalis, eşti mai frumoasă decât aurul topit, iar pletele tale sunt mai năvalnice decât coama leului din pustie, iar gâtul tău gol este mai dulce şi mai fraged decât spuma pârâului!           Ea răspunse:           — Ali-Nur, pentru ochii mei speriaţi te iveşti mai cumplit decât leul pustiei; pentru trupul meu care te doreşte, mai tare decât pardosul; iar pentru buzele mele care pălesc, mai ucigaş decât spada cea grea! Ali-Nur! tu eşti sultanul meu! şi tu mă vei avea! Vino!           Şi Ali-Nur, ameţit, păşi înainte şi se prăvăli pe divan, alături de Anis Al-Djalis. Şi perechea se înlănţui. Iar cele două copiliţe roabe de afară înmărmuriră. Că pentru ele era un lucru tare ciudat. Şi nu pricepeau. Ali-Nur, într-adevăr, după nişte sărutări straşnice şi dintr-o parte şi din cealaltă, se lăsă să alunece de pe divan, o prinse pe Anis Al-Djalis de picioarele amândouă, şi le petrecu imprejuru-i, le îndoi, şi făcu ceea ce făcu. Iar Anis Al-Djalis îl cuprinse cu braţele, şi amândoi se strânseră bine. Şi, o bună bucată de vreme, nu mai fu decât un şir de sărutări zbuciumate. Şi Ali-Nur o muşca de buze pe Anis Al-Djalis, iar Anis Al-Djalis aşijderea pe Ali-Nur.           Atunci, cele două roabe fură cuprinse de o spaimă mare. Şi o luară la fugă speriate şi ţipând, şi se repeziră să caute adăpost în hammam la mama lui Ali-Nur, care tocmai ieşea de la scaldă. Şi le întrebă pe cele două fetiţe:           — Ce-aveţi de ţipaţi aşa şi plângeţi şi fugiţi, fetiţele mele?           Ele răspunseră:           — O, stăpână a noastră! o, stăpână a noastră!           Ea zise:           — Vai de mine! ce s-a întâmplat, ticăloase mici?           — O, stăpână a noastră, iacă tânărul nostru stăpân, Ali-Nur, ne-a bătut şi ne-a luat la goană. Pe urmă l-am văzut că intră la stăpâna noastră Anis Al-Djalis, şi o muşcă de buze, şi ea la fel pe el! Şi pe urmă nu ştim ce i a mai făcut, întrucât ea suspina greu, şi el peste ea! Şi ne-am speriat rău de toate astea!           La spusele lor, soţia vizirului, măcar că era încălţată cu papucii cei înalţi de lemn de la hammam, şi în pofida vârstei ei înaintate, o luă la fugă, urmată de însoţitoarele sale, şi ajunse în iatac la Anis Al-Djalis, taman în clipa când Ali-Nur, după ce îşi isprăvise lupta cu fecioria dulcei Anis Al-Djalis, auzise ţipetele copiliţeloi roabe şi îşi luase tălpăşiţa cât putuse de iute. Atunci soţia vizirului, cu chipul galben de tulburare, veni drept la Anis Al-Djalis şi îi zise:           — Da ce s-a întâmplat?           Ea răspunse, cu vorbele cu care pişicherul de Ali-Nur i le spusese şi pe care o învăţase să le spună mamei sale, dacă are s-o întrebe:           — O, stăpâna mea, pe când mă odihneam după scaldă, culcată pe divan, a intrat un tânăr pe care nu l-am mai văzut niciodată. Şi era tare frumos, o, stăpâna mea, ba chiar semăna cu tine la ochi şi la sprâncene! Şi mi-a zis: „Oare tu eşti acea Anis Al-Djalis pe care tatăl meu mi-a şi cumpărat-o pe zece mii de dinari?” Eu i-am răspuns: „Da, eu sunt Anis Al-Djalis, cea pe care vizirul a cumpărat-o pe zece mii de dinari! Şi îi sunt menită sultanului Mohammad ben-Soleiman El-Zeini!” El atunci mi-a spus râzând: „Ba nu, o, Anis Al-Djalis; tatăl meu poate că a avut asemenea gând mai înainte; dar s-a răzgândit şi mi te-a dăruit pe toată mie!” Eu atunci, o, stăpâna mea, care din copilăria mea nu sunt decât o roabă supusă, m-am supus! Şi-apoi socot că bine am făcut! Ah! mai bine să fiu roaba fiului tău, Ali-Nur, o, stăpână a mea, decât să ajung soţia legiuită fie chiar şi a califului care domneşte la Bagdad!           Atunci mama lui Ali-Nur zise:           — O, fata mea, ce nenorocire pe noi toţi! Ali-Nur, fiul meu, e un mare dezmăţat, şi te-a amăgit! Şi ia spune-mi, fata mea, ce ţi-a făcut?           Anis Al-Djalis răspunse:           — M-am lăsat toată în puterea lui, iar el m-a luat şi m-a înlănţuit.           Mama lui Ali-Nur întrebă:           — Dar te-a luat de tot, de tot?           Ea răspunse:           — Păi da! Ba chiar de trei ori, o, maică a mea!           La vorbele acestea, mama lui Ali-Nur strigă:           — O, fata mea, dezmăţatul acela te-a jefuit şi te-a pângărit!           Şi începu să plângă şi să se bată cu palmele peste Ochi, şi toate roabele ei la fel se porniră să plângă şi să ţipe:           — Uf, ce nenorocire! uf, ce nenorocire!           Că, de fapt, ceea ce le înfricoşa pe mama lui Ali-Nur şi pe însoţitoarele mamei lui Ali-Nur era spaima pe care o aveau de tatăl lui Ali-Nur. Într-adevăr, vizirul, cât era el de bun şi de mărinimos de obicei, nu putea să îngăduiască un atare pocinog, mai cu seamă că era vorba de chiar sultanul şi, prin chiar aceasta, de cinstea şi de cinul vizirului. Şi se prea putea ca, în mânia lui, să ajungă a-l ucide cu chiar mâna sa pe Ali-Nur, fiul său, tânărul pe care în clipita aceea toate muierile de acolo îl şi plângeau ca pe un pierdut al bucuriei şi al dragostei lor.           Ast timp, vizirul Fadleddin ben-Hacan intră şi le văzu pe toate femeile plângând deznădăjduite. Şi întrebă:           — Da ce s-a întâmplat, fetele mele?           Atunci mama lui Ali-Nur îşi şterse ochii, îşi suflă nasul şi grăi:           — O, părinte al lui Ali-Nur, jură-mi-te mai întâi pe viaţa Prorocului nostru (asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah!) că ai să te supui în toate privinţele la ceea ce îţi voi spune! De nu, mai degrabă mor decât să vorbesc!           Atunci vizirul jură, iar soţia sa îi istorisi viclenia născocită de Ali-Nur şi nenorocirea fară de leac păţită de fecioria dulcei Anis Al-Djalis.           Ali-Nur îi făcuse să vadă multe de soiul acesta pe tatăl şi pe mama sa; dar la auzul pezeventlâcului de-acuma, vizirul Fadleddin încremeni, pe urmă îşi sfâşie hainele, se izbi cu pumnii în cap, îşi muşcă mâinile, îşi smulse barba şi îşi azvârli turbanul cât colo.           Atunci mama lui Ali-Nur încercă să-l îmbune şi îi zise:           — Nu te mai zbuciuma! că, în ceea ce priveşte cei zece mii de dinari, am să ţi-i dau eu îndărăt pe toţi, din banii mei, ori vânzând câteva nestemate de-ale mele.           Da vizirul strigă:           — O, femeie! ce tot spui tu? Au tu îţi închipui că plâng pierderea acelor bani de care puţin îmi pasă? Şi nu ştii tu că numai ştirbirea cinstei mele şi pierderea vieţii mele mă chinuie?           Iar soţia îi spuse:           — Da până la urmă nimic nu e pierdut, întrucât sultanul habar n-are nici măcar că Anis Al-Djalis ar fi pe lume şi, cu şi mai mult temei, că şi-a pierdut fecioria. Cu cei zece mii de dinari pe care am să ţi-i dau, vei cumpăra o roabă şi mai frumoasă pentru sultan; iar noi o s-o păstrăm pe Anis Al-Djalis pentru fiul nostru Ali Nur, pe care l-a şi îndrăgit şi care ştie ce odor vedem noi în ea; că este desăvârşită în toate privinţele.           Vizirul îi spuse:           — Păi, o, mamă a lui Ali-Nur, tu uiţi de vrăjmaşul pe care îl asmuţim pe urmele noastre, cel de al doilea vizir, El-Mohin ben-Saui, care într-o zi are să afle totul? În ziua aceea, Saui se va înfăţişă dinaintea sultanului şi îi va spune…           Caci în clipa aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, îşi curmă povestitul.           Dar când fu cea de a treizeci şi treia noapte, spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că vizirul Fadleddin i-a spus soţiei sale:           — În ziua aceea, vizirul Saui se va înfăţişa dinaintea sultanului şi îi va spune: „O, Măria Ta, iată că vizirul pe care tu îl pomeneşti toată ziua, şi a cărui credincioşie ţi-o socoti a fi neclintită, a luat de la tine zece mii de dinari ca să-ţi cumpere o roabă. Şi, într-adevăr, a cumpărat o roabă care nu îşi avea seamăn pe lume. Dar, întrucât a găsit-o minunată, i-a spus fiului său Ali-Nur, puşlamalei aceleia stricate: „Ia-o, fiul meu! mai bine să te bucuri tu de ea, decât sultanul cel bătrân, care şi-aşa are destule cadâne, de fecioria cărora nici măcar nu poate izbândi să se bucure!” Şi Ali-Nur acela, care şi-a lăcut o îndeletnicire din a sparge fecioriile, a luat-o pe roaba cea frumoasă şi, într-o clipire de ochi, a şi străpuns-o dintr-o parte până în cealaltă. Şi iacătă-l acuma că îşi petrece mai departe vremea cu ea în tot felul de ticăloşii în chiar saraiul tatălui său, împresurat de femeile de lângă care nu se dezlipeşte neam, trântorul şi dezmăţatul, şi craidonul!” La vorbele vrăjmaşului meu Saui, grăi vizirul Fadleddin mai departe, sultanul, care mă preţuieşte, nu va vroi să creadă şi îi va spune: „Minţi, o, Mohin ben-Saui!” Şi Saui are să-i spună: „Îngăduie-mi sa dau năpusta, cu oaste, în casa lui Fadleddin, şi am să-ţi aduc roaba pe clipă pe dată, şi ai să te încredinţezi cum stă treaba, cu chiar ochiul tău!” Şi sultanul, care este schimbăicios, are să-i dea îngăduinţa; iar Saui are să se repeadă aici cu străjile, şi are s-o ia pe Anis Al-Djalis din mijlocii nostru, şi are s-o ducă între mâinile sultanului. Şi sultanul are s-o descoasă, iar Anis Al-Djalis nu va putea decât să mărturisească. Atunci vrăjmaşul meu Saui va ieşi biruitor şi va spune: „O, stăpâne al meu, vezi ce sfetnic de credinţă îţi sunt eu? Da ce să fac? E scris ca eu să fiu totdeauna mai prejos la tine, pe când vicleanul de Fadleddin are să fie totdeauna bine văzut!” Atunci sultanul are să-şi schimbe simţămintele faţă de mine, şi are sa mă pedepsească amarnic. Şi am să ajung de râsul tuturor celor care mă linguşesc şi mă preţuiesc astăzi! Şi am să-mi pierd şi viaţa, şi casa toată!           La vorbele sale, mama lui Ali-Nur îi spuse soţului ei:           — Dă-mi crezare, nu vorbi cu nimeni despre treaba aceasta şi nimeni nu are să afle nimic. Şi încredinţează-ţi soarta vrerii lui Allah! Şi nimic nu are să se întâmple, decât ceea ce a fost scris să se întâmple.           Atunci vizirul se linişti la vorbele ei, şi tihna coborî în sufletul lui, în ceea ce privea urmările de mai târziu; dar rămase tare înciudat pe fiul său Ali-Nur.           Cât despre tânărul Ali-Nur, apoi el ieşise în grabă din odaia dulcei Anis Al-Djalis, la ţipetele pe care le scoseseră cele două copiliţe roabe. Şi plecă să umble craina de colo până colo toată ziua şi nu se întoarse la sarai decât odată cu noaptea, şi grăbi să se furişeze la maică-sa, în iatacul femeilor, spre a ocoli mânia viziru lui. Şi maică-sa, în pofida tuturor celor întâmplate, până la urmă îl sărută şi îl iertă; da îl ascunse cu grijă, ajutată într-un fel de toate femeile sale, care, în taină, o pizmuiau pe Anis Al-Djalis că îl avusese în braţe pe cerbul acela de neasemuit. Şi, de altminteri, toate înţelegeau să-i spună să fie cu ochii în patru faţă de mânia vizirului. Încât Ali-Nur fu nevoit, vreme de încă o lună de zile, să aştepte ca femeile să-i deschidă uşa de la iatacul mamei sale, unde se furişa fară zarvă, şi unde, cu îngăduinţa maică-sii, Anis Al-Djalis venea tainic să se întâlnească cu el.           Până ce, într-o zi, mama lui Ali-Nur, văzându-l pe vizir mai puţin îngândurat ca de obicei, îi zise:           — Da până când atâta mânie neclătinată asupra fiu lui nostru? O, stăpâne al meu, am pierdut-o, ce-i drept, pe roabă, da acuma vrei să-l pierdem şi pe fiul nostru? Că simt limpede că, dacă starea aceasta de lucruri are să mai ţină, fiul nostru Ali-Nur are să fugă pentru totdeauna din casa părinţilor săi, şi noi avem să-l plângem pe acest singur copil al nostru, rod al măruntaielor noastre!           Iar vizirul, tulburat, îi zise:           — Păi, ce cale să urmăm?           Ea răspunse:           — Deseară, petrece-ţi seara cu mine, şi când Ali-Nur are să vină, eu am să vă fac să vă împăcaţi. Iar tu, la început, să te faci că vrei să-l pedepseşti, ba chiar şi să-l omori, iar până la urmă ai să i-o dai pe Anis Al-Djalis de soţie. Întrucât Anis Al-Djalis, din toate câte am putut eu să bag de seamă la ea, este minunată întru totul. Şi îi e drag de Ali-Nur, şi ştiu că şi lui Ali-Nur îi e drag de ea la fel. De altminteri, eu însămi, precum ţi-am spus, am să-ţi dau, din banii mei, preţul pe care l-ai cheltuit pentru cumpărarea dulcei Anis Al-Djalis!           Vizirul se luă după sfatul soţiei sale şi, de cum intră Ali-Nur în iatacul maică-sii, se şi repezi la el, îl trânti sub picioare şi ridică asupra-i un cuţit, ca spre a-l ucide. Atunci mama sări între cuţit şi fiul ei, şi strigă:           — Ce vrei să faci?           Vizirul răcni:           — Vreau să-l omor!           Mama spuse:           — Se căieşte!           Iar Ali-Nur zise:           — O, tată, ai avea inimă să mă înjunghii?           Atunci vizirul, cu ochii plini de lacrimi, zise:           — Da tu, nemernicule, cum ai avut cutezanţa să-mi răpeşti bunul şi poate că şi viaţa?           Şi Ali-Nur răspunse:           — Ascultă, o, părinte al meu, ce spune poetul:           Socoate-mă o clipă-atât de rău Cât toate mişeliile din lume Să le fi săvârşit spre răul tău!           Ci nu ştii că un om cu falnic nume Nu poate osândi ca un călău, Şi-l iartă pe cel păcătos, anume De tot ce a greşit şi-i pare rău?           Şi nu ştii că aşa se cade-a face Îndeosebi când bietul tău vrăjmaş E-n mâna ta şi cu priviri buimace Şi cu întregu-i suflet frânt chezaş, Se roagă din genunea-n care zace Jos umilit, când tu stai uriaş Pe munte sus alături de soroace?           La auzul stihurilor, vizirul îi dădu drumul fiului său, pe care îl ţinea răsturnat sub genunchi, şi mila îi pătrunse în inimă, şi îl iertă. Atunci Ali-Nur se ridică, sărută mâinile tatălui şi ale mamei sale, şi luă un chip spăşit. Iar taică-său îi zise:           — O, fiul meu, de ce nu mi-ai spus că îţi era drag cu adevărat de Anis Al-Djalis, şi că nu era numai o toană trecătoare cum ai tu năravul! Că dacă aş fi ştiut că erai gata să te porţi cinstit faţă de Anis Al-Djalis a noastră, nu aş fi şovăit să ţi-o las în dar!           Ali-Nur răspunse:           — Da, de bună seamă, o, tată, sunt gata să-mi fac datoria faţă de Anis Al-Djalis!           Şi vizirul spuse:           — Dacă-i aşa, copile drag, singurul îndemn pe care am să ţi-l dau şi pe care nu trebuie să-l uiţi vreodată, pentru ca binecuvântarea mea să fie asupră-ţi totdeauna, este de a-mi făgădui că niciodată nu vei lua de soţie legiuită pe-o altă femeie decât pe Anis Al-Djalis, că nu ai s-o chinuieşti niciodată şi că niciodată nu ai să te lepezi de ea vânzând-o!           Şi Ali-Nur răspunse:           — Iţi fac jurământul, pe viaţa Prorocului nostru şi pe Coranul cel sfânt, că niciodată nu am să-mi iau altă soţie cât va trăi Anis Al-Djalis, că niciodată nu am s-o necăjesc şi că nu am s-o vând niciodată!           După acestea, toată casa fu cuprinsă de veselie; iar Ali-Nur putu să se bucure în voie de Anis Al-Djalis, şi să trăiască aşa mai departe cu ea, în desfătare, vreme de încă un an.           Cât despre sultan, Allah îl făcuse să uite cu desăvârşire de cei zece mii de dinari daţi vizirului Fadleddin pentru cumpărarea unei roabe frumoase. Caci, în ceea ce îl priveşte pe afurisitul de vizir ben-Saui, acela nu zăbovi a afla tot adevărul poveştii; da nu cuteza încă să spună ceva sultanului, ştiind cât de bine văzut, precum şi cât de îndrăgit este vizirul, tatăl lui Ali-Nur, atât de către sultan, cât şi de către tot norodul din Bassra.           Ast timp, într-o bună zi, vizirul Fadleddin intră la hammam şi, grăbindu-se tare, ieşi înainte ca sudoarea să i se fi uscat; şi întrucât afară se petrecuse o mare schimbare de vreme, fu lovit de o pală de vânt straşnic şi care numaidecât îl doborî şi îl sili să stea la pat. Pe urmă starea i se înrăutăţi, nu mai închise ochii nici ziua, nici noaptea, şi ajunse la o slăbiciune care făcu din el umbra celui ce fusese. Atunci nu vroi să zăbovească mai mult a-şi îndeplini datorinţele de la urmă, şi porunci sa fie chemat la el fiul său Ali-Nur, care se înfăţişă numaidecât dinaintea sa, cu ochii plini de lacrimi. Şi vizirul îi grăi:           — O, copilul meu, orice bucurie are o margine, orice bine un capăt, orice împrumut un soroc, şi orice pocal un zaţ amar. Astăzi este rândul meu să gust din pocalul morţii.           Pe urmă vizirul spuse stihurile acestea:           Se poate sa te uite o zi moartea.           Ci-a doua zi se-arata să-şi ia partea.           Şi fiecare dintre noi dă zor Înspre genunea noastră-a tuturor.           Că-n ochii Celui Preaînalt nu sunt Nici vai, nici culmi pe-ntreg acest pământ:           Fiece culme-o calcă sub picioare, Şi nici un om nu e nici mic, nici mare.           Şi nu s-a pomenit împărăţie, În toată-această lume-a noastră vie, Şi nici proroc, şi nici sultan să scape De legea morţii, când îi vine-aproape Că toţi suntem supuşii-acestei legi Şi nimenea nu dăinuieşte-n veci.56           Pe urmă vizirul grăi mai departe aşa:           — Acuma, fiul meu, nu îmi mai rămâne decât o povaţă să-ţi dau, anume aceea de a-ţi pune tăria întru Allah, de a nu pierde niciodată din ochi ţelurile din urmă ale omului şi mai ales de a avea totdeauna multă grijă de fiica noastră, Anis Al-Djalis, soţia ta!           Atunci Ali-Nur răspunse:           — O, părinte al meu, iacătă că ne laşi! şi se mai află pe pământ vreunul ca tine? Nu erai ştiut decât ca un făcător de bine, şi, în sfânta zi de vineri, predicatorii cucernici pomeneau numele tău de la altarul din geamiile noastre, spre a te binecuvânta şi spre a-ţi ura viaţa lungă!           Iar Fadleddin mai spuse:           — O, copilul meu, mă rog lui Allah să mă primească şi să nu mă alunge de la el!           Pe urmă rosti cu glas tare cele două mărturisiri de credinţă ale legii noastre: „Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah! şi mărturisesc că Mohamed este prorocul lui Allah!” după care scoase suspinul de pe urmă şi fu scris pe veci în şirul aleşilor preafericiţi.           Şi numaidecât întregul sarai se umplu de ţipete şi de vaiete; şi ştirea ajunse la sultan; şi toată cetatea Bassrei nu zăbovi a afla de moartea vizirului Fadleddin ben-Hacan; şi toţi locuitorii, până şi copiii cei mici de prin şcoli îl plânseră. La rândul său, Ali-Nur nu precupeţi nimic, în ciuda mâhnirii sale, spre a face înmormântarea vrednică de pomenirea părintelui său. Şi, la înmormântare, veniră toţi emirii şi toţi vizirii, chiar şi pizmătăreţul Ibn-Saui, care fu nevoit să poarte racla, ca şi ceilalţi dregători de frunte, mai-mari ai împărăţiei, şi toţi locuitorii din Bassra, fără de abatere. Iar la ieşirea mortului din casă, şeicul care stărostea înmormântarea prociti în cinstea mortului stihurile acestea, dintr-un potop de multe altele:           I-am spus acelui ce-a fost pus să-l spele:           Aminte ia la sfaturile mele:           Spală-l, prietene, cu apa ta, Da scaldă-l de asemeni, nu uita, Şi-n lacrimile ochilor ce-l plâng, Şi-l preamăresc, şi-n jurul lui se strâng Că-s de prisos balsamurile toate, Mirodiile mult îndătinate!           Ca să-l îmbălsămezi cum se cuvine, Ai la-ndemână olurile pline Cu-oleul sfânt al facerii de bine Şi-al frumuseţii faptelor lui rare Ce ne-au fost bucurii şi sărbătoare!           Nu auziţi, cu vaiete şi plângeri, Cum vin din ceruri cetele de îngeri?           Povara grea a greului sicriu, Pe umerii celor ce-l duc şi-l ştiu, Neîndoielnic că e mai uşoară, Decât povara care ne doboară, A milelor cu care ne-a-ncărcat Pe când trăia şi ne-a ajutorat! 57           După înmormântare, Ali-Nur purtă multă vreme haine cernite şi şezu multă vreme închis în casă, neîngăduind să vadă pe cineva ori să fie văzut de cineva, şi rămase în starea aceea de mâhnire o bună bucată de vreme.           Da într-o bună zi, pe când şedea posomorât, auzi că bate cineva la uşă, şi se duse să deschidă chiar el, şi văzu că intră un tânăr de vârsta lui, fiul unuia dintre prietenii cei vechi şi tovarăş de ospeţe al răposatului său părinte, vizirul; tânărul acela îi sărută mâna lui Ali-Nur şi îi spuse:           — Stăpâne al meu, orice om trăieşte în urmaşii lui, iar un fiu ca tine nu poate să fie decât fiu strălucit al părintelui său! Nu se cade aşadar să te zbuciumi veşnic, şi nu da uitării spusele cele sfinte ale Domnului celor de demult şi al celor de acum, Prorocul nostru Mohamed (asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah!) carele a spus: „Vindecă-ţi sufletul şi nu ţine jale după făptură cea trecătoare!”           La vorbele acestea, Ali-Nur nu putu să găsească nimic de cârtit; şi numaidecât se hotărî să pună capăt mâhnirii, măcar de ochii lumii. Se sculă, se mută în sala de oaspeţi şi porunci să se aducă acolo toate lucrurile trebuitoare, pentru a-şi primi cu cinstire musafirii. Şi, din ceasul acela, deschise uşile casei şi începu să primească toţi prietenii, şi tineri şi bătrâni. Da legă chelemet îndeosebi cu zece tinerei, fiii celor mai de seamă negustori din Bassra. Şi, în cârdăşie cu ei, Ali-Nur începu să-şi petreacă vremea în desfătări şi în zaiafeturi necurmate; şi nu era ins căruia să nu-i dea peşcheş vreun lucru de preţ; şi nu primea vreun ins fără ca numaidecât să nu dea un ospăţ în cinstea lui. Şi săvârşea toată risipa asta cu atâta nepăsare, în ciuda mustrărilor înţelepte ale soţiei sale Anis Al-Djalis, încât într-o zi chivernisitorul său, speriat de o atare risipă, veni la el şi îi zise:           — O, stăpâne al meu, tu nu ştii că prea marea filotimie dăunează şi că prea multe daruri secătuiesc bogăţia? Şi nu ştii că acela care dă fară de socoteală sărăceşte? încât ce adevărat grăieşte poetul care spune:           Păstrez cu multă grijă banii mei, Şi-n loc să-i las să plece-n lumea toată, Mai bine-i torn în drugi de aur grei.           Că ei îmi sunt şi pavăză şi spadă.           A-i împărţi la cei care mi-i vor Oare n-ar însemna nechibzuinţă?           N-ar însemna oare să dărui lor Odihna mea, pe-o neagră suferinţă?           Căci duşmanii mei toţi se vor grăbi Să-i bea şi să-i mănânce de îndată, Şi nici măcar nu vor catadicsi S-ajute-un biet sărac măcar o dată.           Încât fac bine să-mi ascund arginţii De omul rău şi lacom, ce nu ştie Să curme-o clipă şirul suferinţii Al semenului ros de sărăcie.           Că-i vai de cel sărac, mai abitir!           În van aleargă el ca o cămilă Neadăpată de cinci zile-n şir -           Tot nu găseşte nicăierea milă.           Şi umblă necăjit şi amărât, Târându-şi zilele de azi pe mâine, Sătul de sărăcie până-n gât Şi ugilit pe lume ca un câine.           Vai de cel fără bani şi-ndatorat, De-ar fi el şi-nvăţatul cel mai mare Dintre-nţelepţi, şi mai străluminat Decât e-n ceruri luminatul soare!           La auzul stihurilor rostite de chivernisitorul său, Ali-Nur se uită înveselit la el şi îi zise:           — Nici o vorbă de-a ta n-ar putea să aibă vreo înrâurire asupra mea. Află dar, odată pentru totdeauna, că nu am decât un lucru să-ţi spun: atâta vreme cât, făcându-ţi socotelile, găseşti că încă mai am ce să pun pe masă, fereşte-te a mă face să mă frământ şi să duc grija mesei mele! că ce minunată dreptate are poetul care spune:           Dacă-ntr-o zi aş sărăci cu totul, Cum voi trăi, lipsit de orice spor?           Voi da uitării desfătări trecute, Şi n-am să mişc nici mână, nici picior.58           Ci arătaţi-mi vreun zgârcit pe lume Să fie lăudat că e zgârciţi Sau arătaţi-mi un om darnic care De dărnicia lui să fi murit!           La auzul stihurilor rostite de Ali-Nur, chivernisitorul nu mai avu decât să plece, temenindu-se cu cinstire faţă de stăpânul său Ali-Nur, şi se duse să-şi vadă de treburi.           Cât despre Ali-Nur, din ziua aceea nu mai ştiu să pună margini dărniciei şi bunătăţii firii sale, care îl făcea să dea prietenilor, ba chiar şi străinilor, tot ce avea.           Era destul ca unul dintre oaspeţii lui să-i spună: „Ce frumos e lucrul ăsta!” pentru ca numaidecât Ali-Nur să-i răspundă: „Păi e al tău!”; ori ca un altul să-i spună: „O, scumpe doamne, ce moşie frumoasă ai tu în cutare loc!”, pentru ca Ali-Nur să-i şi spună: „Am s-o scriu numaidecât pe numele tău”, şi cerea să i se aducă pe dată calamul, călimara de aramă şi hârtia, şi scria casa ori moşia pe numele prietenului său, şi pecetluia senetul cu pecetea sa. Şi o ţinu aşa răstimp de un an întreg; şi dimineaţa da un ospăţ la toţi prietenii săi, iar seara le da un alt ospăţ, totdeauna în sunete de lăute şi aducându-i acolo pe cântăreţii cei mai buni şi dănţuitoarele cele mai vestite.           Cât despre soţia sa, Anis Al-Djalis, ea nu mai era ascultată ca înainte, ba chiar, de la o vreme, Ali-Nur o şi cam dase uitării; iar ea nu se plângea, ci se alina cu poeziile şi cu cărţile pe care le citea. Iar într-o zi, când Ali-Nur intră în iatacul ei, îi spuse:           — O, Nur, lumină a ochilor mei, ascultă stihurile acestea ale unui poet:           Da, hotărât, cu cât faci mai mult bine, Cu-atât ţi-e viaţa şi mai fericită.           Dar teme-te şi de ceea ce vine:           De lovitura dată de ursită.           Noaptea-i făcută ca să dormi, fireşte, Să-ţi liniştească sufletul fierbinte;           Ci tu te-ai apucat de mult, orbeşte, Să risipeşti asemeni ceasuri sfinte!           Încât să nu te minunezi odată Când nemiloasă, într-un zori de zi, Va izbucni din noaptea-ntunecată Nenorocirea, şi te va lovi! 59           Abia isprăvi Anis Al-Djalis de procitit stihurile, că se şi auziră nişte bătăi la uşa de-afară. Şi Ali-Nur ieşi din iatacul soţiei sale şi se duse să deschidă; şi era chivernisitorul. Ali-Nur îl pofti într-o odaie de lângă sala de ospeţe în care, la ceasul acela, se aflau mai mulţi prieteni obişnuiţi care aproape că nici nu se mai despărţeau de el. Şi Ali-Nur îi spuse chivernisitorului:           — Ce e, de ai înfăţişarea asta mohorâtă?           Chivernisitorul răspunse:           — O, stăpâne al meu, s-a întâmplat beleaua de care îmi era aşa de frică pentru tine!           El zise:           — Păi cum?           El răspunse:           — Află că rostul meu s-a sfârşit, întrucât nu mai am sub mână nimic al tău de chivernisit. Şi nu mai ai nici un fel de moşie şi nimic altceva care să preţuiască un obol, sau baremi mai puţin decât un obol. Şi iacătă că îţi aduc terfeloagele cu cheltuielile pe care le-ai făcut, şi terfeloagele cu avuţiile tale.           Când auzi vorbele acestea, Ali-Nur nu putu decât să-şi lase capu-n jos, şi grăi:           — Numai întru Allah este tărie, numai el este Atotputernic!           Or, unul dintre prietenii din sala de ospeţe taman auzi schimbul acela vorbe şi zori să dea fuga îndată să ducă vestea şi celorlalţi, şi le spuse:           — Ascultaţi ştirea! iacătă că Ali-Nur nu mai are nici baremi un obol ca avere!           Şi chiar în clipita aceea intră şi Ali-Nur care, parcă spre a întări adevărul celor spuse, era schimbat de tot la chip şi avea o înfăţişare tare răvăşită.           Când îl văzu aşa, unul dintre oaspeţi se ridică, se întoarce către Ali-Nur şi îi zise:           — O, stăpâne al meu, aş vrea să-ţi cer îngăduinţă să plec, întrucât nevastă-mea urmează să nască taman în noaptea asta, şi chiar că nu pot s-o las singură. Aşa că sunt dator să mă duc la ea cât mai repede!           Şi Ali-Nur îi îngădui. Atunci se ridică al doilea, care spuse:           — O, stăpâne Ali-Nur al meu, trebuie numaidecât să mă duc chiar astăzi la fratele meu, care sărbătoreşte datina tăierii-mprejur a copilului său!           Şi Ali-Nur îi îngădui. Pe urmă, fiecare oaspete se ridică la rându-i şi găsi o pricină spre a pleca, şi tot aşa până la cel mai de pe urmă, încât Ali-Nur se pomeni singur în mijlocul sălii de ospeţe. Trimise atunci după Anis Al-Djalis şi îi spuse:           — O, Anis Al-Djalis, încă nu ştii ce mi-a căzut pe cap!           Şi îi povesti tot ce i se întâmplase. Ea răspunse:           — O, stăpâne al meu Ali-Nur, e multă vreme de când nu contenesc a te face să te temi de ceea ce până la urmă ţi s-a întâmplat astăzi. Da nu m-ai ascultat niciodată, ba chiar într-o zi mi-ai procitit aceste stihuri, drept orice răspuns:           De-ţi bate-n poartă cândva bogăţia Şi-ţi trece pragul – prinde-o fără teamă!           Te bucură de ea precum ţi-e placul Şi dă-o şi la prieteni, mai cu seamă.           Că s-ar putea-ntr-o bună zi să-ţi scape, Şi n-ai să poţi să îi mai iei vreo vamă!           Ci dacă ea s-a hotărât anume Să-şi caute-adăpost în casa ta, Slujeşte-te de ea fără măsură:           Nu dărnicia ta o va curma!           Iar de s-ar hotărî cumva să plece, Nu pentru calicia ta va sta!           Aşa că, atunci când te-am auzit procitind stihurile, mi-am ţinut gura şi n-am vrut să-ţi întorc vorba.           Ali-Nur îi spuse:           — O, Anis Al-Djalis, ştii bine că n-am precupeţit nimic faţă de prietenii mei, şi pentru ei mi-am irosit toate bunurile! încât nu cred că acuma ei ar putea să mă părăsească la nevoie!           Şi Alis Al-Djalis îi răspunse:           — Pe Allah! îţi jur că nu au să-ţi fie de nici un ajutor!           Şi Ali-Nur zise:           — Ei bine! din clipita aceasta am să mă ridic şi am să mă duc să-i caut unul câte unul, şi am să bat la uşa lor; şi fiecare dintre ei are să-mi dea cu mărinimie ceva bani; şi în felul acesta am să-mi înjghebez un temei, pe care am să-l folosesc spre a face negustorie; şi am să las pustiei petrecerile şi chiolhanurile, pentru totdeauna!           Şi chiar că se ridică numaidecât şi se duse pe uliţa din Bassra pe care locuiau prietenii săi, că toţi prietenii săi locuiau pe uliţa aceea care era cea mai frumoasă. Bătu la cea dintâi uşă, şi veni să-i deschidă o arăpoaică, şi îl întrebă:           — Cine eşti?           El îi răspunse:           — Spune-i stăpânului tău că Ali-Nur se află la uşă şi că îi trimite vorba asta: „Sluga ta Ali-Nur îţi sărută mâinile şi aşteaptă urmarea dărniciei tale!”           Şi arăpoaica se duse să-i ducă ştirea stăpânului ei, care ţipă la ea:           — Du-te repede îndărăt şi spune-i că nu sunt aici!           Şi arăpoaica se duse să-i spună lui Ali-Nur:           — O, stăpâne al meu, stăpânul meu nu este aici!           Şi Ali-Nur cugeta în sine-şi: „Iacătă un plod de căţea! se ascunde de mine! Da ceilalţi nu sunt toţi plozi de maidan!”           Şi se duse să bată la uşa altui prieten şi să ceară să i se spună aceleaşi vorbe ca şi celui dintâi; da şi cel de al doilea îi trimise acelaşi răspuns. Atunci Ali-Nur prociti stihurile acestea:           Nici n-ajunsei de-a bine-n faţa casei, Că o şi auzii sunând pustie, Şi-i şi văzui pe toţi cum fug, de frică Să nu le pun firava dărnicie La vreo-ncercare, orişicât de mică.60           Pe urmă îşi zise: „Pe Allah! trebuie să mă duc să-i cercetez pe toţi, cu nădejdea că voi găsi măcar unul care să facă singur ceea ce ticăloşii ăştia nu au făcut.” Da nu putu să găsească niciunul care să primească a-l vedea ori care să poruncească să i se dea măcar o bucată de pâine. Atunci nu putu decât să-şi procitească aceste stihuri:           Când e bogat, omul este ca pomul:           Se-adună împrejurul său tot omul, Cât timp e plin de roade-mbietoare;           Dar când tot rodul de pe ramuri moare, II lasă toţi, şi-n altă parte fug, După alt pom cu poame din belşug Aşa-s croiţi toţi fiii-acestui veac, Bolnavi de-aceeaşi boală fără leac;           Nici măcar unul nu am întâlnit Care să fi rămas nemolipsit.           După care chiar că fu nevoit să se ducă la Anis Al-Djalis să-i spună, cu fruntea tare îngrijorată:           — Pe Allah! niciunul dintre ei nu a vrut să se arate!           Ea îi răspunse:           — O, stăpâne al meu, nu ţi-am spus eu că n-au să te ajute cu nimic? Acuma te sfătuiesc să începi a vinde bucăţică cu bucăţică lucrurile şi bunurile de preţ pe care le avem în casă. Şi asta ne va îngădui să mai trăim încă o vreme.           Şi Ali-Nur făcu precum îl sfătuise Anis Al-Djalis. Ci, după o bucată de vreme, nu mai rămase în casă nimic de vândut. Atunci Anis Al-Djalis îl luă pe Ali-Nur care plângea şi îi zise:           — O, stăpâne al meu, de ce plângi? Oare eu nu sunt încă aici? Şi oare nu sunt eu tot Anis Al-Djalis, de care spui că e cea mai frumoasă dintre femeile arabe? Ia-mă, aşadar, şi du-mă la sukul de robi, şi vinde-mă! Oare ai uitat că am fost cumpărată pe zece mii de dinari de aur de către răposatul tău părinte? Aşa că nădăjduiesc că Allah te va ajuta la această vânzare şi ţi-o va face spornică, şi va mijloci să fiu vândută la un preţ încă şi mai ridicat decât întâia oară. Cât despre despărţirea noastră, ştii bine că, dacă Allah a scris că avem să ne găsim iarăşi într-o zi, avem să ne găsim iarăşi!           Ali-Nur îi răspunse:           — O, Anis Al-Djalis, niciodată n-am să mă învoiesc să mă despart de tine, fie măcar şi pe un ceas!           Ea îi răspunse:           — Nici eu nu mă învoiesc, o, stăpâne Ali-Nur al meu! Da nevoia este adeseori lege, precum spune poetul:           Nu te sfii să faci orice pe lume, când te sileşte neagra trebuinţă.           Şi nu da îndărăt de la nimic, cât nu treci peste buna-cuviinţă.           Şi nu-ţi mai bate capu-ngrijorat, cât n-ai pricină-ntemeiată bine.           Iar pricinile cu temei întreg, de judeci cum se cade, sunt puţine.           La stihurile acestea, Ali-Nur o luă pe Anis Al-Djalis în braţe, o sărută pe plete şi, cu lacrimi pe obraji, rosti aceste stihuri:           Te rog, mai stai o clipă-n prag, iubire!           Şi lasă-mă din ochii tăi acum Doar o privire, numai o privire Să-mi iau ca hrană pe amarul drum, Şi-n ucigaşa noastră despărţire, Pe inima-mi făcută praf şi scrum, Balsam să fie-n ceasul de pieire.           Ci dacă-ţi pare ruga mea prea mare, Nu-mi da nimic, şi lasă-mă pierdut, Şi-n trista-mi părăsire, şi-n uitare, Şi-n jalea neagră-n care am căzut.           Atunci Anis Al-Djalis începu să-i vorbească lui Ali-Nur cu nişte vorbe atâta de dulci, încât îl hotărî să ia calea pe care i-o arăta ea, dovedindu-i că nu avea decât numai mijlocul acesta de a ocoli, el, Ali-Nur, fiul lui Fadleddin ben-Hacan, o sărăcie necuvenită lui. Aşa că Ali-Nur ieşi cu ea şi o duse la sukul de robi, şi luă legătura cu telalul cel mai iscusit şi îi spuse:           — Trebuie să ştii, o, misitule, preţul celei pe care ai s-o pristăveşti în târg. Aşa că să nu greşeşti!           Şi misitul îi răspunse:           — O, stăpâne al meu, Ali-Nur, sunt sluga ta şi îmi cunosc îndatoririle şi cinstirile pe care ţi le datorez!           Atunci Ali-Nur intră cu Anis Al-Djalis şi cu telalul într-o odaie din han, şi ridică iaşmacul care acoperea chipul dulcei Anis Al-Djalis. La vederea ei, misitul strigă:           — Ya Allah! păi este roaba Anis Al-Djalis, pe care chiar eu i-am vândut-o răposatului vizir pe zece mii de dinari de aur, acuma-s abia doi ani!           Şi Ali-Nur răspunse:           — Da, chiar ea este!           Atunci misitul zise:           — O, stăpâne al meu, orice făptură îşi poartă soarta agăţată la gât şi nu poate să scape de ea! Da mă jur ţie că am să mă slujesc de toată priceperea mea ca s-o vând cât mai bine pe roaba ta, şi la preţul cel mai ridicat din suk!           Şi numaidecât telalul dădu fuga chiar la locul unde toţi negustorii aveau obiceiul să se întâlnească, şi aşteptă să se strângă toţi acolo, îndârdoraţi cum erau la ceasul acela, mai peste tot, să cumpere roabe de prin toate părţile şi să le înghesuie pe toate în colţul acela din târg unde se găseau şi turcoaice, şi grecoaice, şi circazience, şi abisinience, şi altele. Când văzu că toţi negustorii erau acolo şi că tot locul era plin de mulţimea de misiţi şi de cumpărători, misitul se ridică repede, se sui pe o piatră mare şi strigă:           — O, voi toţi, negustorilor, şi voi, oameni plini de bogăţii şi de bunuri, să ştiţi că nu tot ce-i rotund este nucă, nu tot ce-i lung este banană; nu tot ce-i alb este untură; nu tot ce-i roşu este vin; nu tot ce-i negricios este curmală! O, negustori vestiţi între negustorii din Bassra şi din Bagdad, iacătă că aduc astăzi dinaintea judecăţii şi preţuirii voastre un mărgăritar ales şi nepereche, care, dacă e să fim drepţi, preţuieşte mai mult decât toate bogăţiile strânse la un loc! Aşa că să spuneţi voi la sultan-mezat preţul de strigare pentru început, ca deschidere a vânzării! Da veniţi să vedeţi, mai întâi, cu ochii voştri!           Şi îi stârni pe toţi să vină s-o vadă pe Anis Al-Djalis, şi numaidecât toţi căzură la învoială să înceapă cu a deschide vânzarea la strigarea de patru mii de dinari ca preţul cel dintâi la mezat.           Atunci misitul strigă:           — La patru mii de dinari, mărgăritarul roabelor albe!           Şi numaidecât un negustor ridică preţul strigând:           — La patru mii cinci sute de dinari!           Dar taman în clipita aceea, vizirul Saui trecea călare prin sukul de robi şi îl văzu pe Ali-Nur cum sta în picioare lângă telal, şi pe telal cum striga preţul. Şi cugetă în sineşi: „Pramatia asta de Ali-Nur pesemne că a venit să-şi vândă acuma roaba cea mai de pe urmă, după ce şi-a vândut toate lucrurile din casă!” Şi numaidecât auzi că era vorba de preţul unei roabe albe, şi gândi: „Ali-Nur de bună seamă că taman îşi vinde roaba, tânăra cu pricina, întrucât socot eu că nu mai are un ban. Ah, de-ar fi adevărat, ce mi s-ar mai răcori inima!” Atunci îl strigă pe telal, care veni pe dată, cunoscându-l pe vizir, şi sărută pământul dintre mâinile lui, iar vizirul îi spuse:           — Vreau să cumpăr eu roaba pe care o strigi la mezat. Adu-mi-o degrabă, ca s-o văd!           Şi telalul, care nu avea cum să nu se supună poruncii vizirului, zori s-o aducă pe Anis Al-Djalis şi îi trase la o parte iaşmacul dinaintea vizirului. La vederea acelui chip fară de asemuire şi a tuturor nurilor puiandrei şi a boiului ei desăvârşit, vizirul rămase înmărmurit şi grăi:           — La ce preţ a ajuns?           Telalul răspunse:           — La patru mii cinci sute de dinari, la cea de a doua strigare.           Şi vizirul spuse:           — Ei bine, o iau eu la preţul acesta!           Şi, după ce grăi aşa, îi ţintui cu privirile pe toţi negustorii, care nu cutezau să mai urce preţul, şi niciunul dintre ei nu avu îndrăzneala să dea mai mult, ştiindu-se ce răzbunare are să-şi croiască vizirul asupra cutezătorului. Pe urmă vizirul adăugă:           — Da ce ai, bre, telalule, de-ai rămas înţepenit aşa? Hai odată, întrucât iau roaba pe patru mii de dinari şi îţi dau din ei cinci sute pentru osteneala ta!           Iar telalul nu ştiu ce să răspundă şi, cu capu-n jos, se duse la Ali-Nur ceva mai încolo şi îi zise:           — O, stăpâne al meu, ce nenorocire pe noi! Roaba ne scapă din mâini la un preţ de râs, pe nimic! Şi, precum poţi să bagi de seamă, tocmai vizirul cel aprig Ben-Saui, vrăjmaşul răposatului tău părinte, este cel care pesemne că a dibăcit că roaba era bunul tău, şi nu ne-a lăsat să ajungem la preţul adevărat. Vrea s-o ia la preţul de la cea de a doua strigare. Ba, dacă am fi încredinţaţi că are s-o plătească în bani peşin şi pe loc, ne-am mai mângâia oleacă şi i-am mulţumi lui Allah, măcar şi pentru puţinul de-acum! Da eu ştiu că vizirul acesta al prăpădului este cel mai rău platnic de pe lume, şi îl cunosc de multă vreme, şi îi cunosc toate tertipurile şi răutăţile. Iacătă ce trebuie să fi ticluit în răutatea lui: are să-ţi scrie un senet de datorie pe care să ţi-l plătească vreun vechil de-al lui, la care are să trimită vorbă tainic să nu-ţi plătească nimic-nimic. Şi, ori de câte ori vei vrea să te duci să-i ceri să-ţi plătească, vechilul are să-ţi spună: „Am să-ţi plătesc mâine!” Iar mâinele acela nu are să vină niciodată. Iar tu ai să fii atâta de sătul şi de scârbit de atâtea târomeli, încât până la urmă ai să ajungi cu ei la un târg şi ai să le dai hârtia iscălită de către vizir: şi pe dată vechilul are s-o înşface şi s-o rupă! şi-aşa pierzi neabătut preţul roabei tale!           La vorbele telalului, Ali-Nur fu pradă unei mânii de-abia stăpânite şi îl întrebă pe telal:           — Ce-i de făcut?           El răspunse:           — Am să-ţi dau un sfat, prin care ai să ajungi la cel mai bun capăt: eu am să mă îndrept către mijlocul sulfului, ducând-o cu mine pe Anis Al-Djalis. Tu atunci să te repezi după mine şi să smulgi roaba şi să-i zici: „Nemernico! unde te duci? păi nu ştii că e vorba numai de un jurământ pe care să mi-l împlinesc, de vreme ce m-am jurat că am să mă prefac că te vând în sukul de robi spre a te îngenunchea şi a îndrepta firea ta cea rea de acasă!” Pe urmă s-o loveşti de două, trei ori şi s-o duci! şi-atunci toată lumea, precum şi vizirul, vor crede că într-adevăr nu ai adus roaba la suk decât spre a-ţi împlini jurământul!           Iar Ali-Nur se învoi şi zise:           — Iată într-adevăr gândul cel mai bun!           Atunci telalul se depărtă, se duse în mijlocul suku-lui, luă roaba de mână, o aduse dinaintea vizirului El-Mohin ben-Saui, şi îi zise:           — Doamne, stăpânul roabei este insul de colo, la câţiva paşi mai sus de noi! Da ia uite-l că vine încoace!           Şi chiar că Ali-Nur se apropie de ceata lor, o înhăţă repezit pe Anis Al-Djalis, îi trase un ghiont şi ţipă la ea:           — Vai de tine! păi tu nu ştii că nu te-am adus la suk decât ca să-mi împlinesc jurământul? Întoarce-te numaidecât acasă şi să ai grijă de-aci înainte să nu mai fii neascultătoare, precum ai fost. Şi să nu cumva să socoţi că am trebuinţă de preţul vânzării tale închipuite! Şi, de altminteri, chiar dacă aş ajunge la ananghie, mai degrabă mi-aş vinde toate lucrurile din casă până la cel din urmă, şi praful lor, şi tot ce mai am, decât să gândesc a te vinde pe tine în suk!           La vorbele lui Ali-Nur, vizirul Ben-Saui strigă:           — Vai de capul tău, tinere smintit! Vorbeşti de parcă ţi-ar mai fi rămas vreun lucru sau ceva de cumpărat ori de vândut. Ştiu toţi că nu mai ai un chior!           Spuse, şi vru să păşească spre el şi să-l înşface. La priveliştea aceea, toţi negustorii şi toţi telalii se uitară la Ali-Nur, care le era cunoscut şi tare drag tuturor, şi ei încă îl mai ţineau minte pe părintele lui, care le fusese tuturora un ocrotitor adevărat şi bun. Atunci Ali-Nur le spuse:           — Ati auzit cu toţii vorbele neobrăzate ale acestui ins; aşa că vă iau pe toţi de mărturie!           Iar vizirul, la rându-i, le zise:           — O, negustorilor, numai din cinstire faţă de voi nu îl ucid dintr-o lovitură pe neobrăzat!           Şi negustorii toţi se uitară unul la altul pe furiş, şi îşi făcură semn din ochi ca spre a zice: „ÎI sprijinim pe Ali-Nur!” şi cu glas tare grăiră:           — Chiar că aceasta-i o daravelă care nu ne priveşte. Descurcaţi-vă amândoi cum puteţi!           Şi Ali-Nur, care de felul lui era plin de bărbăţie şi de curaj, se repezi la frâul calului vizirului, îl apucă pe vizir cu o mână şi-l smulse din şa şi-l doborî la pământ. Pe urmă îi puse un genunchi în piept şi începu să-i care la pumni în cap, în pântece şi peste tot, şi îl scuipă în ochi, şi-i spuse:           — Câine, plod de câine şi pui de lele, fie afurisit taică-tău, şi tatăl lui taică-tău, şi tatăl maică-tii, o, afurisitule, o, împuţitule!           Pe urmă îi mai altoi un pumn amarnic în falcă, şi-i rupse câţiva dinţi; şi sângele năclăi barba vizirului, care, de altminteri, căzuse chiar în mijlocul unei băltoace de noroi.           La priveliştea aceea, cei zece robi care veniseră cu vizirul îşi traseră spadele şi vrură să se repeadă la Ali-Nur să-l căsăpească şi să-l facă bucăţi. Dar mulţimea toată li se puse în cale şi le strigă:           — Ce vreţi să faceţi şi ce vă băgaţi? Stăpânul vostru e vizir, dreptu-i; da nu ştiţi că şi acesta e fiu de vizir? Şi nu vă e teamă, nesocotiţilor, că mâine aveţi să-i vedeţi cum se împacă amândoi şi-atunci voi aveţi să înduraţi toate ponoasele?           Şi robii văzură că era mai chibzuit să nu se bage. Da, cum ostenise să tot care la pumni, Ali-Nur îi dădu drumul vizirului, care izbuti să se ridice, plin tot de noroi, de sânge şi de ţărână, şi, sub ochii mulţimii, care nici gând n-avea să-l deplângă, porni către saraiul sultanului.           Cât despre Ali-Nur, apoi el o luă pe Anis Al-Djalis de mână şi, în strigătele de bucurie ale întregii mulţimi, se întoarse la el acasă.           Cât despre vizir, apoi el ajunse la saraiul sultanului Mohammad ben-Soleiman El-Zeini în starea aceea jalnică61, şi se opri la scara saraiului şi începu să se vaiete:           — O, Măria Ta! sunt un obijduit!           Şi sultanul porunci să fie adus între mâinile sale, şi se uită la el, şi văzu că era vizirul El-Mohin ben-Saui. Şi, cu mare minunare, îl întrebă:           — Da cine-a cutezat să săvârşească asupra ta asemenea faptă?           Iar vizirul începu să se tânguie şi rosti stihurile acestea:           E cu putinţă să mă-mpile veacul, Când tu eşti viu aici, şi domn deplin, În veacu-acesta-n care tu eşti leacul Care tămăduieşte orice chin?           E cu putinţă ca eu să fiu pradă În colţii unor câini ce mă sfâşie, Când tu îmi eşti şi pavăză, şi spadă, Tu, leul care-mi şade chezăşie?           E cu putinţă ca toţi însetaţii Să bea din apa-ţi vie pe-ndelete, Când eu, cel ocrotit de tine, iată, Sub cerul tău rămân să pier de sete, O, nor al meu mult binefăcător Care dai sfânta ploaie tuturor?           Pe urmă adăugă:           — O, stăpâne al meu, oare asta-i soarta tuturor slujitorilor care te preamăresc şi te slujesc cu credinţă, şi aşa îngăduieşti tu să fie săvârşite asemenea tâlhării asupra lor?           Şi sultanul îl întrebă:           — Da cine te-a făcut să înduri atare necaz?           El răspunse:           — Află, o, Măria Ta, că plecasem astăzi să dau o raită pe la sukul de robi, cu gândul de a cumpăra o roabă bucătăreasă care să se priceapă a-mi găti bucatele pe care bucătăreasa mea de acuma se îndărătniceşte să mi le ardă întruna, şi văzui acolo în suk o roabă tânără, cum n-am mai văzut una asemenea nicicând în toată viaţa mea. Şi telalul pe care l-am întrebat mi-a răspuns: „Eu mă cam socot că este roaba tânărului Ali-Nur, fiul răposatului vizir Hacan”. Or, o, doamne şi stăpâne al meu, tu poate că îţi mai aduci aminte că i-ai dat odinioară zece mii de dinari vizirului Fadleddin ben-Hacan, ca să-ţi cumpere o roabă frumoasă şi plină de haruri. Vizirul Hacan nu a zăbovit, de altminteri, s-o găsească şi s-o cumpere pe roaba poruncită; da întrucât fata era minunată, şi cum i-a plăcut de ea până peste poate, i-a dat-o peşcheş fiului său Ali-Nur. Şi Ali-Nur, la moartea părintelui său, a luat calea risipelor şi a smintelilor, până într-atât cât a fost nevoit să-şi vândă toate moşiile, toate bunurile şi până şi lucrurile din casă. Şi când a ajuns să nu mai aibă nici banul cu care să trăiască, a dus roaba la suk, ca s-o vândă, şi a dat-o în seama misitului, care a strigat-o pe dată la mezat. Şi numaidecât negustorii au început să ridice preţul, şi până acolo cât preţul roabei a ajuns la patru mii de dinari. Eu atunci am văzut roaba şi m-am hotărât s-o cumpăr pentru stăpânul meu sultanul, cel care pusese la îndemână banii dintâi. L-am chemat pe telal şi i-am spus: „Fiule, am să-ţi dau chiar eu cei patru mii de dinari!” Şi telalul mi l-a arătat pe stăpânul tinerei roabe; şi acela de cum m-a văzut, a sărit la mine ca un turbat şi mi-a strigat: „Cap bătrân al prăpădului! o, şeic păgubos şi piază-rea! mai degrabă i-aş vinde-o unui ovrei sau unui creştin, decât să ţi-o las ţie, măcar de-ar li să-mi umpli cu aur izarul care-o acoperă!” Eu atunci am răspuns: „Păi, o, tinere, nu pentru mine o vreau, ci pentru stăpânul nostru sultanul, care este milosârdnicul nostru al tuturora şi stăpânul nostru bun!” Ci, la vorbele mele, în loc să se plece, s-a întărâtat încă şi mai rău, şi s-a aruncat la frâul calului meu, şi m-a apucat de un picior şi m-a tras şi m-a doborât la pământ; pe urmă, fară a ţine seama de vârsta mea înaintată, şi fară de cinstire faţă de barba mea albă, a început să mă lovească şi să mă ocărască în toate chipurile şi, într-un sfârşit, m-a adus în starea de plâns în care mă vezi în clipita de-acum, o, sultane mult drept! Şi toate acestea nu mi s-au întâmplat decât pentru că am vroit să-i fac bucurie sultanului meu şi să-i cumpăr o roabă tânără, care este a lui de drept şi pe care o socoteam vrednică de patul lui!           Şi vizirul, cu vorbele acestea, se aruncă la picioarele sultanului şi începu să plângă şi să milogească dreptate de la sultan. Şi, văzându-l şi auzindu-i povestea, sultanul fu cuprins de o atare mânie, încât îl năpădi sudoarea de pe frunte printre ochi; se întoarse către cei care şedeau de strajă, emirii şi maimarii domniei; şi nu făcu decât un semn. Şi pe dată patruzeci de străjeri înarmaţi cu paloşe mari trase din teacă se înfăţişară între mâinile sale, încremeniţi. Şi sultanul le zise:           — Coborâţi în chiar clipita aceasta la casa fostului meu vizir El-Fadl ben-Hacan, şi prădaţi-o, şi dărâmaţi-o din temelii; pe urmă înhăţaţi-i pe ucigaşul Ali-Nur şi pe roaba lui, legaţi-le mâinile şi târâţi-i pe jos prin noroi şi aduceţi-i între mâinile mele.           Iar cei patruzeci de străjeri răspunseră că ascultă şi că se supun, şi se repeziră pe dată spre casa lui Ali-Nur.           Or, la saraiul sultanului, printre musaipi, se afla şi un musaip tinerel, pe nume Sanjar, care fusese mai întâi mameluc la răposatul vizir Ben-Hacan, şi care fusese crescut împreună cu tânărul său stăpân Ali-Nur, faţă de care se legase cu dragoste mare. Norocul vroi ca el să se nimerească acolo taman în clipita intrării vizirului Saui şi a poruncii ucigaşe dată de sultan. Şi îşi şi luă zborul pe drumuri neocolite, până la casa lui Ali-Nur, care, auzind poarta izbită cu nerăbdare, alergă să deschidă el însuşi. Şi îl cunoscu pe prietenul său, tânărul Sanjar, şi vru să-i ureze bun venit şi să-l sărute.           Şi tânărul Sanjar, fară a-i da răgaz, îi spuse:           — O, stăpâne al meu iubit, nu-i acuma ceasul de vorbe prieteneşti şi de temeneli de bun-întâlniş; întrucât ia auzi ce spune poetul:           Suflete slobod, dacă te-mpresoară Cu lanţurile ei năpăstuirea În înrobire neagră şi amară, Smulge-te-ndată şi ia-ţi zboru-aiurea, Fugi unde-o fi, şi lasă-aici să piară Şi să se sfarme-n pulbere clădirea Peste aceia care-o ridicară.           Prietene, vei găsi tu altunde, Pe-acest pământ al lui Allah, întins, O altă ţară-n care să-ţi duci viaţa Ferit de ura orişicărui ins -           Da suflet, câtu-i lumea noastră toată, Pământu-n lung şi-n lat de-ai să-l colinzi, N-ai să mai capeţi altul niciodată!           Şi Ali-Nur răspunse:           — O, prietene Sanjar, da ce ştire vii să-mi aduci?           Sanjar spuse:           — Scoală-te şi caută-ţi scăparea, şi scap-o şi pe roaba Anis Al-Djalis. Întrucât El-Mohin ben-Saui v-a întins un laţ în care, dacă aveţi să cădeţi, stă gata să vă omoare fără milă. Şi-apoi iacătă că sultanul, la asmuţirea lui, trimite asupra voastră a amândurora patruzeci de străjeri de-ai săi înarmaţi, cu paloşele trase! Aşa că socoata mea este să vă luaţi tălpăşiţa până a nu vi se întâmpla nenorocirea.           Şi, cu vorbele acestea, Sanjar îi întinse lui Ali-Nur o pungă plină cu galbeni şi îi zise:           — O, stăpâne al meu, iată patruzeci de dinari care pot să-ţi fie folositori la ceasul de-acum; şi mă rog ţie să mă ierţi că nu pot să fiu mai darnic. Da pierdem vremea! Scoală-te şi fugi!           Atunci Ali-Nur grăbi a se duce să-i dea de ştire dul-cei Anis-Al-Djalis, care pe dată se şi înveli în maramele ei; şi amândoi ieşiră din casă, pe urmă din cetate, şi ajunseră la ţărmul mării, cu sprijinul lui Allah. Şi găsiră o naie care tocmai urma să plece şi se şi gătea să-şi desfăşoare pânzele. Se repeziră şi îl văzură pe reiz stând în picioare în mijlocul corăbiei şi strigând:           — Acela care încă nu şi-a luat rămas-bun, să şi-l ia! acela care încă nu şi-a isprăvit de făcut târguielile, să şi le isprăvească! acela care a uitat acasă vreun lucru, să dea fuga să-l aducă! întrucât iacătă că pornim!           Şi toţi călătorii răspunseră:           — Nu mai avem nimica de împlinit, o, reizule! suntem gata!           Atunci reizul strigă la oamenii lui:           — Haideţi! desfăşuraţi pânzele şi strângeţi parâmele!           În clipita aceea, Ali-Nur îl întrebă pe reiz:           — Încotro plecaţi, reizule?           El răspunse:           — Către cetatea păcii, Bagdadul!           În clipita aceasta a povestirii ei, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, se opri din povestit.           Iar când fu cea de a treizeci şi patra noapte, spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când reizul i-a spus lui Ali-Nur: „Către cetatea păcii, Bagdadul!”, Ali-Nur i-a strigat:           — Aşteptaţi! mergem şi noi!           Şi, urmat de Anis Al-Djalis, a urcat pe puntea corăbiei, care pe dată şi-a umflat pânzele şi, ca o pasăre mare şi albă, şi-a luat zborul, plutind, cum spune poetul:           Priveşti uimit ca de-o vrăjitorie Corabia-n întrecere cu vântul Din goana lor spre zare, nu se ştie Cine va fi până la urmâ-nfrântul.           E-o pasăre ce din văzduh coboară Cu aripile albe-ntinse larg Şi care-apoi alunecă uşoară Pe apele care-mprejur se sparg.           Şi corabia, pe un vânt prielnic, purcese la drum, ducând cu ea toţi călătorii. Iac-aşa cu Ali-Nur şi cu Anis Al-Djalis.           Cât despre cei patruzeci de străjeri trimişi de sultan spre a-l zeberi pe Ali-Nur, apoi aceştia ajunseră la casa lui Ali-Nur, o împresurară din toate părţile, sparseră uşile, năvăliră înăuntru şi făcură peste tot cercetările cele mai amănunţite. Da nu putură să pună mâna pe nimeni. Atunci dărâmară cu mânie casa şi se întoarseră să dea seamă sultanului despre cercetările lor nerodnice. Şi sultanul le zise:           — Căutaţi-i peste tot şi scotociţi toată cetatea!           Şi, cum vizirul Ben-Saui tocmai sosea în clipita aceea, sultanul îl chemă şi, spre a-l alina, îi dărui un caftan falnic şi frumos, şi îi spuse:           — Nimeni altcineva nu are să te răzbune decât eu însumi, îţi făgăduiesc!           Iar vizirul îi poftori viaţă lungă şi tihnă întru fericire. Pe urmă sultanul le porunci pristavilor domneşti să pristăvească în toată cetatea ştirea următoare: „Dacă vreunul dintre voi, o, locuitorilor, îl întâlneşte pe Ali-Nur, fiul răposatului vizir Ben-Hacan, să-l prindă şi să-l aducă între mâinile sultanului; şi va dobândi un caftan de fală, ca răsplată, şi bani o mie de dinari! Însă dacă îl va vedea careva şi îl va ascunde, acela va îndura o pedeapsă pilduitoare!” Dar, în pofida tuturor căutărilor, nimeni nu dovedi ce se făcuse cu Ali-Nur. Iac-aşa cu sultanul şi cu străjerii lui.           Dar cât despre Ali-Nur şi Anis Al-Djalis, aceştia ajunseră în bună pace la Bagdad, iar reizul le spuse:           — Iacătă cetatea cea vestită, Bagdadul, sălaşul gingăşiei! Aceasta-i cetatea cea fericită care habar nu are de asprimile brumelor şi ale iernilor, care trăieşte la umbra trandafirilor săi, sub adierile primăverii, în mijlocul florilor, al grădinilor şi al şopotului apelor lui murmurătoare!           Şi Ali-Nur îi mulţumi reizului pentru bunătatea sa de-a lungul călătoriei, şi îi plăti cinci dinari de aur ca preţ pentru drumeţia lui şi a dulcei Anis Al-Djalis, pe urmă părăsi corabia şi, urmat de Anis Al-Djalis, intră în Bagdad.           Vru soarta ca Ali-Nur, în loc să apuce pe drumul obişnuit, să ia un altul, care îl duse în mijlocul grădinilor ce înconjoară Bagdadul. Şi se opriră la poarta unei grădini împrejmuite de un zid înalt, şi a cărei intrare era bine măturată, bine stropită şi, pe fiecare latură, cu câte o laviţă mare, cioplită; poarta, care era tare frumoasa, era închisă; şi, în partea de sus a ei, atârnau nişte lămpi tare frumoase, de toate culorile; şi, chiar lângă ea, se afla o cişmea unde curgea o apă limpede. Cât despre drumul ce ducea la poarta aceea, era aşternut între două şiruri de stâlpi pe care atârnau nişte chilimuri falnice de atlaz, toate întinse în vânt.           Atunci Ali-Nur îi spuse dulcei Al-Djalis:           — Pe Allah! tare-i frumos locul acesta!           Ea răspunse:           — Atunci, hai să ne odihnim aici un ceas, pe laviţă.           Şi şezură pe una din laviţele cele mari, după ce se spălară bine pe ochi şi pe mâini cu apa proaspătă de la cişmea. Şi şezură să se revenească pe laviţă şi să guste cu desfăt boarea care adia dulce; şi le era aşa de bine, încât nu zăboviră să adoarmă, după ce se acoperiră cu izarul.           Or, grădina la poarta căreia adormiseră se numea Grădina Desfătărilor, şi în mijlocul ei se afla un sarai care se numea Saraiul Minunilor, şi era a califului Harun Al-Raşid. Când îşi simţea pieptul apăsat, califul venea să se însenineze şi să se veselească şi să-şi uite de griji în grădina şi în saraiul de-aici. Saraiul acela întreg nu era alcătuit decât numai dintr-o sală grozav de mare, luminată de optzeci de ferestre; şi sub fiecare fereastră atârna câte un fanar plin de strălucire; iar în mijlocul sălii atârna un candelabru mare, de aur greu, strălucitor ca soarele. Sala aceea nu se deschidea decât numai atunci când venea califul; şi numai atunci se aprindeau toate lămpile, precum şi candelabrul cel mare, şi se deschideau toate ferestrele, iar califul şedea jos pe divanul cel mare aşternut cu mătase, cu urşinic şi cu zarafir, şi le poruncea atunci cântăreţelor sale să cânte, şi lăutarilor să-l farmece cu lăutele lor; da cel al cărui glas îi plăcea să-l asculte era mai ales doinitorul său cel mai drag, vestitul Ishac, ale cărui cântece şi ticluituri erau cunoscute de întreaga lume. Şi-aşa, în liniştea nopţilor şi în dulcea adiere înmiresmată de florile din grădină, califul îşi ostoia pieptul, în cetatea Bagdadului.           Or, cel pe care califul îl pusese străjer peste saraiul şi grădina aceea era un bătrânel de treabă, pe care îl chema şeicul Ibrahim, şi care ţinea o pază straşnică, de zi şi de noapte, spre a nu-i lăsa pe trecători şi pe iscodelnici şi mai cu seamă pe femei şi pe copii să intre în grădină şi să prăpădească ori să fure florile şi poamele. Or, în seara aceea, cum îşi făcea raita obişnuită de jur împrejurul grădinii, deschise poarta de la intrare şi văzu pe laviţa cea mare două făpturi adormite şi acoperite cu izarul. Şi rămase tare îmbufnat şi se minună: „Ce? ia uite doi inşi atâta de îndrăzneţi, încât să încalce poruncile aspre ale califului, care mi-a dat învoire, mie, şeicului Ibrahim, să pun să îndure fie orişice pedeapsă pe oricine care s-ar apropia de saraiul nostru! încât ia să-i fac oleacă să simtă cam cât costă să te înstăpâneşti aşa pe laviţa menită oamenilor califului!” Şi şeicul Ibrahim tăie o jordie şi se duse lângă cei care dormeau şi ridică jordia, gata să-i altoiască straşnic, când deodată cugetă: „O, Ibrahime, ce ai tu de gând să faci? Să dai în nişte oameni pe care nu îi cunoşti şi care poate că sunt nişte străini ori chiar nişte cerşetori de pe drumul lui Allah şi pe care ursita i-a îndreptat spre tine! S-ar cădea mai întâi să-i vezi la chip!” Şi şeicul Ibrahim ridică izarul care le acoperea chipul, şi pe dată se opri vrăjit de acele chipuri minunate ai căror obraji se atingeau în somn şi care păreau mai frumoşi decât florile din grădina lui. Şi gândi: „Ce era să faci? Ce era să faci tu, Ibrahime, orbule! Ţi s-ar cădea să fii tu jordeluit ca pedeapsă pentru mânia ta nedreaptă!” Pe urmă şeicul Ibrahim acoperi la loc feţele celor doi adormiţi, şi şezu jos la picioarele lor, şi începu să mângâie picioarele lui Ali-Nur, faţă de care fusese cuprins de o pornire neaşteptată. Şi Ali-Nur, la simţirea acelor mâini care îl mângâiau, nu zăbovi a se trezi, şi văzu că mângâietorul era un prea cinstit bătrân, şi fu năpădit de o ruşine mare să fie mângâiat aşa de el, şi îşi trase numaidecât picioarele şi se ridică repede în capul oaselor; şi luă mâna cinstitului şeic şi şi-o duse la buze, apoi la frunte. Atunci şeicul Ibrahim îl întrebă:           — Fiul meu, de unde veniţi voi doi?           Ali-Nur răspunse:           — O, domnia ta, suntem nişte străini!           Şi lacrimile îl podidiră la vorbele acestea. Iar şeicul Ibrahim spuse:           — O, copilul meu, nu sunt dintre aceia care uită că Prorocul (asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah!) ne povăţuieşte, în mai multe locuri din Carte62, să fim primitori faţă de străini şi să-i întâmpinăm cu prietenie şi cu inimă bună. Aşa că haideţi cu mine, copiii mei, iar eu am să vă duc să vedeţi grădina şi saraiul meu, unde voi vă veţi desfăta şi vă veţi despovăra pieptul!           Atunci Ali-Nur îl întrebă:           — O, Domnia Ta, a cui este grădina aceasta?           Iar şeicul Ibrahim, spre a nu-l sfioşi pe Ali-Nur şi ca să se şi proslăvească oleacă, îi răspunse:           — Grădina şi saraiul sunt ale mele; şi le-am dobândit ca moştenire de la ai mei!           Atunci Ali-Nur şi Anis Al-Djalis se sculară şi, cu şeicul Ibrahim înainte, intrară pe poarta grădinii.           Ali-Nur văzuse la Bassra multe grădini frumoase, da nici măcar nu visase vreodată una asemenea cu cea de aici. Poarta cea mare era alcătuită din nişte arcuituri clădite una peste alta, de cea mai aleasă încântare, şi era acoperită cu viţe de vie agăţătoare care lăsau să atârne greu ciorchinii falnici, unii roşii ca nişte pietre de rubin, alţii negri ca abanosul. Cărarea pe care porniră era adumbrită de pomi roditori ce se îndoiau sub povara poamelor coapte. Pe ramuri păsările ciripeau în limba lor cântecele cerului; privighetoarea îşi unduia trilurile; turtureaua îşi gângurea plângerea de iubire; mierla îşi fluiera fluieratul ei omenesc; biulbiuliul răspundea ca îmbătat de-o băutură tare. Acolo, din fiecare fel de pom roditor erau câte doi pomi de soiurile cele mai bune; erau caişi cu poame cu miezul dulce şi cu poame cu miezul amar; erau chiar şi caişi de Chorassan; erau pomi cu poamele de culoarea buzelor frumoase; mirobolane dulci, de te vrăjeau; smochine roşii, smochine albe şi smochine verzi, de o înfăţişare minunată. Cât despre flori, erau ca mărgăritarul şi ca mărgeanul; trandafirii erau mai frumoşi decât obrajii celor mai frumoase copile; viorelele erau la faţă ca flacăra de pucioasă aprinsă; erau şi florile cele albe ale mirtului; erau micsandre şi micşunele, levănţici şi dediţei. Toate florile lor îşi făcuseră diademe din lacrimile norilor; şi muşeţelul zâmbea din toţi dinţii lui către zarnacadea; iar zarnacadeaua se uita la trandafir cu ochii ei adânci şi negri. Chitra cea rotundă era ca o cupă fară de toartă şi fară de cioc; lămâile atârnau ca nişte gogoloaie de aur. Pământul tot era aşternut cu flori colorate cu miile; întrucât primăvara sultănea aci şi domnea peste toate tufişurile; întrucât şanţurile cu ape roditoare erau pline, şi pâraiele clipoceau, şi pasărea vorbea şi se asculta; întrucât adierea cânta ca un nai, zefirul îi răspundea, iar văzduhul răsuna de bucuria toată!           În felul acesta, Ali-Nur şi Anis Al-Djalis, cu şeicul Ibrahim, îşi făcură intrarea în Grădina Desfătărilor. Şi-atunci şeicul Ibrahim, care nu vroia să facă lucrurile pe jumătate, îi pofti să păşească în Saraiul Minunilor. Le deschise uşa şi intrară.           Ali-Nur şi Anis Al-Djalis încremeniră, cu o uluire în ochi, faţă de toată strălucirea din sala aceea nemaivăzută, şi faţă de toate lucrurile nemaipomenite câte se aflau în ea, uimitoare şi pline de vrajă. Şezură o vreme îndelungată să se minuneze de frumuseţea aceea fără de asemuire; pe urmă, ca să-şi odihnească ochii de toată strălucirea, se duseră să stea sprijiniţi în coate la o fereastră ce da spre grădină. Şi Ali-Nur, în faţa acelei grădini şi a marmurelor ei luminate de lună, începu să cugete la supărările îndurate de el, şi îi spuse dulcei Al-Djalis:           — O, Anis Al-Djalis, chiar că pentru mine locul acesta este plin de farmec. Îmi aduce aminte de atâtea lucruri! Şi face să coboare pacea în sufletul meu, şi stinge focul ce mă mistuie şi mâhnirea, tovarăşa mea!           Ast timp, şeicul Ibrahim se duse şi le aduse de mâncare, iar ei mâncară pe săturate; pe urmă se spălară pe mâini, şi iarăşi se duseră să stea sprijiniţi în coate la fereastră şi să se uite la pomii încărcaţi cu poamele lor frumoase. După un răspas de vreme, Ali-Nur se întoarse către şeicul Ibrahim şi îi zise:           — O, şeicule Ibrahim, oare nu ai să ne dai nimic de băut? întrucât de obicei se cam cere să bei ceva, după ce ai mâncat!           Atunci şeicul Ibrahim le aduse un urcior de farfuriu plin cu o apă bună şi rece. Ci Ali-Nur îi spuse:           — Păi ce ne aduci acolo? Nu aşa ceva râvneam!           El îi spuse:           — Care va să zică vrei vin?           Ali-Nur spuse:           — Păi da, de bună seamă!           Şeicul Ibrahim îi răspunse:           — Păzească-mă şi ferească-mă Allah! Sunt treisprezece ani de când m-am lăsat de o asemenea băutură pârdalnică, întrucât Prorocul (asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah!) a blestemat şi pe acela care bea vreo băutură ameţitoare, şi pe acela care o stoarce, şi pe acela care o cară ca s-o vândă!           Atunci Ali-Nur spuse:           — Îngăduieşte-mi, o, şeicule, să-ţi spun două vorbe!           El răspunse:           — Spune-le!           El spuse:           — Dacă îţi arăt mijlocul de a face ceea ce îţi cer, fără ca tu să fii nici băutor de vin, nici cel care îl stoarce şi nici cel care îl cară, ai mai fi păcătos ori blestemat, precum grăiesc Sfintele Cuvinte?           El răspunse:           — Socot că nu.           Ali-Nur urmă:           — Ia, aşadar, aceşti doi dinari şi aceste două drahme, încalecă pe măgarul acela care se află la poarta grădinii şi care ne-a adus până aici, şi du-te în suk, şi opreşte-te la uşa negustorului de băuturi dulci de trandafiri şi de flori, care totdeauna are şi vin în afundul prăvăliei lui; şi să-l opreşti pe cel dintâi trecător pe care îl vei vedea şi să-l rogi, dându-i banii, să se ducă el să cumpere băutura, pentru cei doi dinari de aur, iar cele două drahme să i le dai lui pentru osteneală. Iar el are să-ţi pună singur urcioarele cu vin pe măgar, şi întrucât măgarul va fi acela care le va căra, trecătorul va fi cel care le va cumpăra şi noi cei care le vom bea, în felul acesta tu nu vei lî vinovat cu nimic, şi nu vei fi astfel nici băutor, nici storcitor de vin, nici aducător! Şi, în felul acesta, nu vei avea a te teme cu nimic de abatere de la sfânta pravilă a Cărţii!           Iar şeicul Ibrahim, la vorbele acestea, începu să râdă în hohote şi îi spuse lui Ali-Nur:           — Pe Allah! în viaţa mea n-am întâlnit pe cineva atâta de mehenghi ca tine, ori dăruit cu atâta duh şi cu atâta farmec!           Iar Ali-Nur răspunse:           — Pe Allah! noi amândoi îţi suntem îndatoraţi, o, şeicule Ibrahim! Şi nu mai aşteptăm de la tine decât binele acesta pe care ţi-l cerem stăruitor!           Atunci şeicul Ibrahim, care până în clipita aceea nu vroise să dea în vileag faptul că în sarai se aflau toate băuturile cele ameţitoare, îi spuse lui Ali-Nur:           — O, prietene, iată cheile de la celarul şi de la zemnicul meu, care sunt pline pururea, spre a fi vrednice de emirul drept-credincioşilor, când vine pe aici să mă bucure cu cinstirea lui. Poţi să intri acolo şi să iei după poftă tot ce îţi va plăcea!           Atunci Ali-Nur intră în celar; şi ceea ce văzu acolo îl lăsă cu gura căscată: de-a lungul tuturor pereţilor, pe rafturi, rânduite frumos, şedeau înşirate oluri şi oluri, toate numai de aur greu, de argint greu şi de cleştar; şi olurile acelea erau învrâstate cu toate neamurile de nestemate. Şi Ali-Nur, până la urmă, se hotărî şi alese ceea ce vru şi se întoarse în sala cea mare; puse olurile cele scumpe jos pe chilim, şezu apoi lângă Anis Al-Djalis, turnă vinul în nişte pocale strălucite ae sticlă dungată cu aur, şi începu să bea, şi el şi Anis Al-Djalis, minunându-se întruna de toate câte se aflau în sarai. Şi îndată şeicul Ibrahim veni să le dăruiască nişte flori înmiresmate, şi se trase cuviincios deoparte, cum e datina atunci când un bărbat şade cu femeia lui. Iar ei amândoi începură iarăşi să bea, până ce vinul puse stăpânire pe ei; atunci obrajii li se îmbujorară, ochii le străluciră ca ai gazelelor, iar Anis Al-Djalis îşi desfăcu pletele. Şi şeicul Ibrahim, la priveliştea aceea, fu cuprins de o mare ciudă şi îşi zise: „Da pentru ce să stau eu aşa, deoparte, în loc să mă veselesc cu ei? Şi când oi mai putea eu vreodată să mă aflu la o asemenea sărbătoare, atâta de răsfaţătoare, ca aceea pe care mi-o dă vederea acestor doi tineri minunaţi şi frumoşi, pe care i-ai putea socoti drept două lune?”           Şi, cu asta, şeicul Ibrahim se duse şi şezu jos la ca pătul celălalt al sălii de primire.           Atunci Ali-Nur îi spuse:           — O, domnia ta, mă rog ţie pe viaţa mea să vii şi să stai cu noi!           Iar şeicul Ibrahim veni şi şezu jos lângă ei, iar Ali-Nur luă pocalul, îl umplu şi i-l întinse şeicului Ibrahim, spunându-i:           — O, şeicule, ia şi bea! şi ai să-i cunoşti toată dulceaţa! şi vei afla desfătul de pe fundul pocalului!           Dar şeicul Ibrahim răspunse:           — Ferească-mă Allah! O, tinere, da tu nu vrei să iei seama că iacătă-s în curând treisprezece ani de când nu am săvârşit asemenea păcătoşenie? Şi nu ştii că mi-am îndeplinit de două ori datoriile de hagiu la Mecca slăvită?           Şi Ali-Nur, care vroia din toate puterile să-l îmbete pe şeicul Ibrahim, văzând că nu-şi ajunge ţinta de a-l îndupleca, nu stărui mai mult; bău el însuşi pocalul plin, îl umplu la loc şi îl bău iarăşi; pe urmă, după o vreme, începu a se preface că se clatină ca un om beat şi, într-un sfârşit, se prăbuşi lat şi se prefăcu a dormi. Atunci Anis Al-Djalis întoarse o lungă privire deznădăjduită şi încurcată către Ibrahim şi îi zise:           — O, şeicule Ibrahim, ia te uită cum se poartă bărbatul meu faţă de mine!           El îi răspunse:           — Ce pacoste! da oare ce are de se poartă aşa?           Ea spuse:           — Măcar de-ar fi întâia dată! Da mereu face aşa! Se apucă să bea şi să tot bea, şi pocal după pocal, pe urmă se îmbată şi adoarme, şi mă lasă astfel singură-singurică, fără tovarăş şi fără nimeni care să-mi ţină tovărăşie şi să bea cu mine! Iar eu nu mai găsesc astfel nici un gust în băutură, de vreme ce nimeni nu împarte pocalul cu mine, şi nu mai am nici măcar poftă să cânt, de vreme ce nimeni nu mă ascultă!           Atunci şeicul Ibrahim care, sub înrâurirea acelor privii i arzătoare şi a acelui glas cântător, îşi simţea toate vinele fremătând, îi zise:           — Chiar că acesta nu este un fel prea vesel de-a bea!           Iar Anis Al-Djalis umplu atunci pocalul şi i-l întinse, uitându-se galeş la el, şi îi zise:           — Pe viaţa mea! ia, rogu-te, pocalul şi primeşte-l spre a-mi face bucurie! Şi am să-ţi rămân tare îndatorată!           Atunci şeicul Ibrahim întinse mâna, luă pocalul şi îl bău. Iar Anis Al-Djalis i-l umplu la loc, şi el îl bău; pe urmă şi a treia oară, când Anis Al-Djalis îi spuse:           — Oh, scumpe doamne al meu, numai atâta doar?           Caci el răspunse:           — Pe Allah! nu mai pot! cât am băut îmi este prea destul!           Caci ea stărui îndelung şi cu multă duioşie şi, plecându-se către el, îi spuse:           — Pe Allah! trebuie numaidecât!           Iar el luă pocalul şi îl duse la buze; caci, tot atunci, Ali-Nur izbucni în râs şi se ridică deodată în capul oaselor…           Caci în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de zi şi, cuminte, lăsă pe a doua zi urmarea povestirii.           Aşa că atunci când fu cea de a treizeci şi cincea noapte spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Ali-Nur izbucni în râs şi se ridică deodată în capul oaselor şi îi zise şeicului Ibrahim:           — Da ce faci acolo? Păi nu te-am juruit eu, chiar acuma-i un ceas, să-mi ţii tovărăşie, şi tu te-ai dat îndărăt, şi mi-ai spus: „Sunt treisprezece ani de când n-am mai săvârşit atare faptă!”           Atunci şeicului îi fu oarecum ruşine, dar se răzgândi şi se grăbi să spună:           — Pe Allah! nu am a mă învinovăţi de nimic! toată vina este a ei, care a tot stăruit cu îmbierile!           Atunci Ali-Nur începu să râdă, ca şi Anis Al-Djalis care, până la urmă, se aplecă la urechea soţului ei şi îi spuse:           — Lasă-l pe mâna mea şi nu îl mai lua peste picior! Şi-ai să vezi ce-o să mai râdem pe seama lui!           Pe urmă îşi turnă un pocal şi îl bău, îi turnă unul lui Ali-Nur, care îl bău, şi urmă tot aşa să bea mai departe şi să-i dea să bea lui Ali-Nur, fară să mai ia aminte deloc la şeicul Ibrahim. Atunci şeicul Ibrahim, care se uita nedumerit la ce fac ei, le zise până la urmă:           — Da ce fel de a-i pofti pe oameni să vină să bea cu voi este acesta? Oare-i numai aşa, ca să se uite la voi?           Iar Ali-Nur şi Anis Al-Djalis se puseră pe un râs de să leşine. Atunci se îndurară a-i îngădui să bea cu ei, şi băură aşa întruna până către miezul nopţii.           În clipita aceea, Anis Al-Djalis îi spuse şeicului Ibrahim:           — O, şeicule Ibrahim, binevoieşte a-mi îngădui să mă scol să aprind una din lumânările acelea?           El îi răspunse, beat pe jumătate:           — Da, scoală-te, şi să nu aprinzi decât una, numai una!