Forum

                                    Tenul – oglinda noastra                       Pentru a da o sansa tenului sa fie hidratat, luminos si catifelat putem sa renuntam la saloanele de frumustete  si la pierdere de vreme inutila, facandu-ne acasa la noi propriul nostru salon cosmetic.                     Pentru a curata tenul folosim un amestec facut din tarate de grau sau malai (pentru tenul gras) pe care-l aplicam in combinatie cu putin iaurt sau lapte batut. Il lasi sa actioneze 15 minute ne clatim cu apa calduta si ne tamponam cu prosoape de hartie. Pielea fiind curata putem prepara o masca dintr-o lingurita de miere, o lingurita de ulei de masline presat la rece si argila. Amestecati toate cele trei componente  pana se face o pasta. Se da pe fata evitand ochii. Dupa 20 de minute indepartati masca si aplicati o crema hidratanta.                    Pentru o curatare profunda a tenului pe care e bine s-o repetam la doua saptamani putem sa apelam la o metoda clasica folosita si de mamele noastre. Deasupra unui vas cu apa fierbinte in care punem 2-3 pliculete de ceai de musetel, acoperite cu un prosop, stam circa 10 minute pana se deschid toti porii si ne ajuta la indepartarea punctelor negre. Nu trebuie scoase toate punctele sau sa punem prea multa presiune pentru ca ne vom rani tesutul. Dupa ce terminam, dezinfectam zona si aplicam o masca cu miere pentru a calma si hrani tenul.   Aveti grija de voi !!

                                                   Inovarea într-o organizație   Motivaţii ale organizaţiei pentru a inova:   ameliorarea calităţii produselor educaţionale; creşterea cotei de piaţă/ creşterea imaginii pozitive a şcolii; cucerirea de noi pieţe/ atragerea populaţiei şcolare de calitate din alte zone ale localităţii; lărgirea gamei de produse/ activităţi; înlocuirea produselor învechite.   Caracteristici ale inovaţiei în învăţământ:   Inovaţia propune o ameliorare care poate fi măsurată (creşterea nivelului de educaţie al populaţiei, a ratei de participare şcolară, a rezultatelor, performanţelor educaţionale obţinute de elevi la diferite examene, teste naţionale sau/şi internaţionale etc.); Inovaţia trebuie să fie durabilă (descentralizarea învăţământului); Inovaţia trebuie să fie o acţiune deliberată, care să contribuie la reuşita şcolară a unui număr cât mai mare de indivizi (prelungirea duratei obligatorii de şcolarizare, care reuşeşte să menţină în sistem şi populaţia şcolară expusă riscului abandonului şcolar, programe educaţionale de incluziune în sistemul de învăţământ a persoanelor cu dizabilităţi, a celor defavorizaţi din punct de vedere socioeconomic şi familial, a adulţilor etc.). Procesul de schimbare în educaţie porneşte de la conştientizarea necesităţii schimbării şi continuă cu manifestarea dorinţei de schimbare, acumularea cunoştinţelor necesare, formarea noilor competenţe, stabilizarea sistemului şi dezvoltarea durabilă. Astfel, se modifică concepţia de conducere în învăţământ şi apar noi obiective manageriale.   Reforma managerială la nivelul sistemului de învăţământ presupune trei obiective:   democratizarea conducerii instituţiilor educaţionale; formarea managerială adecvată; acces şi reuşită şcolară.   La nivelul instituţiilor educaţionale, aplicarea unui nou management urmăreşte:   valorizarea individului, a capacităţilor sale printrun demers didactic formativ; guvernarea şcolii cu „instrumente” manageriale adecvate noii filozofii: management bazat pe obiective, pe rezultate, pe competenţe; crearea unui climat stimulativ, pozitiv, bazat pe comunicare deschisă, transparenţă în actul decizional şi încurajarea iniţiativelor.   La nivelul procesului managerial, abordarea inovatoare vizează:   aplicarea stilurilor eficiente de conducere; asigurarea calităţii educaţiei; implicarea tuturor actorilor din educaţie, dar şi a comunităţii în conducere.     După Béchard (2001), factorii declanşatori și factori inhibatori ai inovaţiei în învăţământ sunt:   1. Factori care acţionează la nivelul mediului: - schimbare în general – reeditarea conţinuturilor învăţământului universitar într-o societate aflată în proces de transformare tehnologică şi pedagogică emergentă; - actorii schimbării – organizaţii profesionale, private, publice, civile etc., care urmăresc schimbarea conţinutului învăţământului; - strategiile schimbării – strategii legislative, de cooperare, colaborare, competiţie.   2. Factori care acţionează la nivelul instituţiei: - percepţia actorilor schimbării are o dominantă negativă asupra resurselor financiare alocate învăţământului superior şi a necesităţii schimbării programelor de învăţământ; - formularea strategiilor – analiza puterii şi slăbiciunii instituţiilor de învăţământ în ceea ce priveşte identificarea soluţiilor, ocaziilor, pistelor de atingere a obiectivelor pe care şi le-au propus; - implementarea – transpunerea practică a soluţiilor, strategiilor identificate.   3. Factorii care acţionează la nivel de departament: - climatul de muncă – climat de colaborare între cadrele didactice sau de necolaborare; - rolul şefului de departament – şeful de departament poate iniţia, incita la colaborare, cooperare sau poate avea o atitudine indiferentă; - activităţile profesorilor – asumarea riscului, tehnici inovative de predare/ învăţare/ evaluare etc.   4. Factori care acţionează la nivel de clasă (profesori şi elevi/ studenţi): - atitudine favorabilă schimbării sau rezistenţă la schimbare, la nivelul colectivului didactic; - motivaţie şi satisfacţie în muncă sau dezinteres; - cultură organizaţională şcolară.   Locuri în care se produce inovaţia în învăţământ Inovaţia acţionează în învăţământ la nivelul tuturor componentelor sale: structură şi organizare, conţinutul învăţământului, mediul educaţional. Evoluţia inovaţiei, rezultatele la care se ajunge, depind şi de caracteristicile socio-economice ale societăţii şi de particularităţile sistemului de învăţământ.   Inovaţia la nivel de structură şi organizare a învăţământului Analiza procesului de inovare în învăţământ este direct legată de structura şi organizarea acestuia: învăţământ centralizat sau învăţământ descentralizat. Descentralizarea învăţământului înseamnă, în linii generale, transferul total sau parţial al unor responsabilităţi (finanţare, recrutare, salarizare personal, curriculum etc.) de la nivel central la nivel local, sau chiar la nivel de instituţie de învăţământ.   Primul efect asupra învăţământului, din perspectiva temei pe care o analizăm aici, este acela că, pentru a fi posibil un astfel de transfer, a fost necesară modificarea legislaţiei învăţământului, ceea ce în opinia unora reprezintă, în sine, un mod de inovare (Conger, 1984, idem 2003).   De asemenea, se apreciază că procesul de inovare are mai multe şanse de reuşită într-un sistem descentralizat decât într-unul centralizat şi datorită faptului că descentralizarea permite, prin transferul de responsabilităţi, implicarea directă a unei diversităţi de actori în procesul educaţional (ONG, asociaţii ale părinţilor, reprezentanţi ai mediului economic etc.), schimbarea modului de lucru, participarea directă în procesul decizional etc.   Pentru a fi posibilă inovaţia solicită un număr mare şi divers de actori, pentru că procesul de inovare presupune achiziţionarea de noi cunoştinţe, noi puncte de vedere, perspective diferite asupra aceluiaşi aspect, negociere, conciliere etc. În procesul de inovare actorii „vor fi prezenţi, după caz, în definirea problemei sau situaţiei de ameliorat, în elaborarea noilor cunoştinţe sau noilor elemente, în identificarea de strategii proprii favorizării schimbării dorite” (Bouchard et al, 1997:3 idem 2003).   În momentul în care indivizii trăiesc experienţe diferite faţă de cele cunoscute deja, când aceste experienţe sunt pozitive, spiritul de iniţiativă, creativitatea, gustul pentru reuşită se dezvoltă şi favorizează inovaţia, indiferent de domeniul de activitate. Organizarea învăţământului la distanţă, a învăţământului privat la toate nivelurile, desfăşurarea unor programe educaţionale specifice (adresate populaţiei defavorizate din punct de vedere socio-economic, minorităţilor, persoanelor cu dizabilităţi etc.) au fost posibile odată cu descentralizarea sistemelor de învăţământ.   Inovaţia la nivel de conţinut al învăţământului Inovaţiile la nivelul conţinutului învăţământului urmează celor de la nivel de structură şi organizare a sistemului, pentru că, fie şi dacă ne referim doar la prelungirea duratei obligatorii de şcolarizare, constatăm că aceasta presupune o nouă ordonare, succesiune a cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor ce trebuie transmise şi formate la elevi.   Inovaţia la nivelul conţinutului învăţământului este însă necesară şi din alte motive: pe de o parte, totalitatea cunoştinţelor, informaţiilor acumulate la nivelul societăţii este imposibil de cuprins şi transmis prin conţinutul învăţământului, oricât de mult s-ar prelungi perioada de şcolarizare, iar pe de altă parte, cunoştinţele, informaţiile au devenit nu doar foarte numeroase, ci chiar, în unele cazuri, perisabile, astfel că între momentul debutului şcolarizării şi finalizarea acesteia ceea ce şi-a însuşit individul poate să nu mai corespundă exigenţelor societăţii şi economiei. Susţinătorii inovării conţinutului învăţământului au propus o selecţie a cunoştinţelor, informaţiilor ce urmează a fi transmise elevilor, dar mai cu seamă formarea la aceştia a unor deprinderi, priceperi, abilităţi de a învăţa continuu, pe tot parcursul vieţii, pentru a evita mai ales excluderea de pe piaţa forţei de muncă.   Descentralizarea sistemului de învăţământ a permis introducerea disciplinelor opţionale, a curricumului la decizia şcolii, demers prin care oferta educaţională este adaptată nu numai nevoilor individului, ci şi comunităţii.   Preocupările privind inovarea conţinutului învăţământului s-au manifestat încă din anii ’70, odată cu dezvoltarea accelerată a ştiinţei şi tehnologiei şi introducerea TIC în învăţământ. Cinematograful educativ, presa şcolară, învăţământul programat, învăţământul asistat de un ordinator sunt doar câteva dintre aspectele pe care inovatorii sistemului de învăţământ le-au luat în consideraţie în schimbarea conţinutului învăţământului. Astăzi, influenţa internetului asupra conţinutului învăţământului reprezintă preocuparea majoră a oamenilor şcolii şi nu numai.   Tinerii petrec din ce în ce mai mult timp în faţa calculatorului şi a televizorului decât în şcoală, iar acest lucru trebuie utilizat în favoarea educării populaţiei: organizarea unor cursuri/ ore prin intermediul televiziunii, internetului, utilizarea acestuia ca metodă didactică. Inovaţia în învăţământ poate acţiona şi ca mod de rezolvare a unor probleme la care sunt expuşi tinerii de azi: dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei are atât pentru individ cât şi pentru societate în ansamblu avantaje considerabile, însă şi riscuri majore, precum izolarea indivizilor, dezvoltarea unor relaţii de comunicare artificiale. Introducerea TIC în procesul de învăţare poate atenua parţial aceste probleme. Un alt element supus inovării îl reprezintă tipul de competenţe ce urmează a fi formate la indivizi într-o societate în care frontierele în faţa circulaţiei persoanelor, lucrătorilor nu mai există. Într-o societate bazată pe cunoaştere, sistemele de învăţământ au obligaţia de a-şi proteja cetăţenii, oferindu-le pregătirea şcolară şi profesională de care au nevoie. Pentru ca inovaţiile la nivel de conţinut şi cele de la nivel de structură şi organizare a învăţământului să poată fi transpuse în practică şi să conducă la rezultate durabile este nevoie de susţinere din partea cadrelor didactice. Un aspect adesea subliniat în lucrările pe tema inovaţiei în învăţământ este acela că mai mult decât structura şi organizarea învăţământului sau conţinutul acestuia, ceea ce trebuie inovat sunt mentalităţile cadrelor didactice.   Inovaţii la nivelul mediului educaţional Mediul educaţional este format cu precădere din personalul didactic şi din elevi/ sudenţi şi este definit prin relaţiile care se stabilesc între cadrele didactice, între acestea şi elevi/ studenţi şi familiile lor etc. Pentru a ajunge la rezultate durabile, orice inovaţie are nevoie de un mediu educaţional favorabil, adică de relaţii de cooperare, colaborare, încredere şi ajutor reciproc între cei care formeazămediul educaţional. Într-un material în care abordează tema inovaţiei la nivelul învăţării limbilor moderne, Michel Boiron (1999: p. 2) afirmă că „inovaţia se construieşte pe o  aparentă contradicţie: ea pune în discuţie, deranjează, aduce schimbări, dar, în acelaşi timp, se înscrie în respectul şi voinţa instituţiei în care se produce”. Altfel spus, inovaţia este cea care aduce noutate, iar continuitatea este reprezentată de mediul, cultura organizaţională. Studiile asupra inovaţiei în învăţământ pun accent deosebit pe rolul personalului didactic în procesul de inovaţie, pe caracteristicile, comportamentele pe care trebuie să le aibă acesta împiedică formarea unei culturi şcolare favorabile inovaţiei.   Învăţământul românesc se caracterizează prin forme incipiente ale inovaţiei, dar care, printr-o intervenţie susţinută atât din interiorul sistemului cât şi din afara acestuia, are şanse să devină o constantă a sistemului.   Bibliografie: BĂLOIU, L.M., Managementul inovaţiei, Ed. Eficient, 1995. DRUKER, PETER, Inovaţia şi sistemul antreprenorial, Ed. Enciclopedică Bucureşti,1993. NEAGU GABRIELA, Inovație în învățământ, Revista Calitatea vieții, 2009. POPESCU MARIA, Managementul inovării, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2016.

                                                                                     Învățătorul nostru (fragment) de Edmondo de Amicis            De azi dimineaţă îmi place şi profesorul nostru de acum. Pe când intram în clasă, unde el se şi afla pe catedră, şcolari de-ai lui, de acum un an, trecând pe la uşa clasei noastre, se opreau puţin, ca să-l salute.     — Bună ziua, domnule profesor!     — Bună ziua, domnule Perboni! Unii chiar intrau, îi strangeau mâna şi fugeau repede. Se vede că ei îl iubesc şi că s-ar întoarce bucuroși la dânsul. El le răspundea:     — Bună ziua! Strângea mâinile ce i se întindeau, dar nu se uita la nimeni, şi rămânea serios dupa fiecare salutare; dunga de pe frunte i se adâncea şi mai tare; sta întors spre fereastră, uitându-se la acoperişul casei din faţa; în loc de a se bucura de acele saluturi, părea că se simţea mâhnit.        După aceea se uita cu băgare de seamă la fiecare din noi. Se pogorî de pe catedră şi ne dicta plimbându-se printre bănci. Văzând pe un copil roşu la faţa şi cu chipul plin de bubuliţe, încetă îndată de a mai dicta, se opri, apucă obrazul băiatului cu mâinile, îl privi adanc, îl întreba ce are şi-i pipai fruntea, ca să vadă dacă arde.       În timpul acesta, un baiat, care stătea la spatele lui, se ridică şi începu să se strâmbe la el. El se întoarse fără de veste, baiatul se opri repede şi-şi pleca uşor capul, aşteptandu-şi pedeapsa. Profesorul îi puse o mana pe cap şi îi zise numai atat:      — Să nu mai faci aşa! Apoi se sui iar pe catedra şi începu să dicteze. Când sfârşi de dictat, se uită catva timp la noi fără a vorbi şi apoi ne zise încetinel cu glasul lui cel gros, dar bland:             — Ascultaţi, copii! O să petrecem un an împreună, să ne silim în toate chipurile, ca să-l petrecem bine. Învaţaţi şi fiţi buni! Eu n-am familie! Voi sunteţi familia mea! Acum un an trăia încă biata mea mamă: a murit şi ea. Am rămas singur! Vă am numai pe voi pe lumea aceasta! Nu mai am altă dragoste, alt gând, decât al vostru! Fiţi voi copiii mei! Eu vă iubesc; iubiţi-mă şi voi pe mine! N-aş dori să mă văd silit ca să vă pedepsesc nici macar pe unul din voi. Arătaţi-mi că sunteţi băieţi de inimă. Şcoala noastră să fie o familie; voi să fiţi mângâierea şi fala mea. Nu vă cer să-mi făgăduiţi acestea prin vorbe; sunt sigur ca în inima voastră fiecare din voi a şi raspuns „da”; de aceea vă şi mulţumesc!          Tocmai atunci intră portarul, ca să sune sfârşitul orei. Ieşiră cu toţii în linişte. Băiatul care se strâmbase la spatele profesorului, se apropie de el şi îi zise cu sfială:     — Iertaţi-mă, domnule profesor! Profesorul îl sărută pe frunte şi-i răspunse:     — Du-te, fătul meu!          

 Relatia dintre Vitoria Lipan si Gheorghita de Mihail Sadoveanu din romanul Baltagul             Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai recunoscuti scriitori romani ai secolului trecut, opera sa vasta cuprinzand romane cu diverse tematici: istorica (“Fratii Jderi”, “Neamul Soimarestilor”), mitica (“Creanga de aur”) sau scrieri despre natura (“Tara de dincolo de negura”).           Publicat in anul 1930, romanul “Baltagul” este considerat de majoritatea criticilor literare o capodopera a literaturii romane, fiind un roman traditional ce recompune imaginea unei societati arhaice, pastratoare a traditiilor si credintelor aproape milenare ale poporului roman, ale carei legi nescrise sunt puse in lumina prin prezentarea destinului Vitoriei Lipan.           De altfel, de-a lungul timpului, criticii literari au remarcat profunzimea romanului, mai exact generozitatea acestuia in diversitatea interpretarilor; “Baltagul” poate beneficia de o lectura de tip mitic, de o lectura de tip realist sau de o lectura de tipul romanelor politiste.             Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.            Titlul romanului este simbolic, intrucat baltagul reprezinta in economia romanului atat arma uciderii lui Nechifor Lipan, cat si arma razbunarii acestuia. Baltagul poate fi catalogat si ca insemn al barbatiei, a maturizarii lui Gheorghita, insa poate fi si un motiv ornamental, asa cum este in Palatul din Knossos, pus in relatie cu labirintul mitic (drumul parcurs de Vitoria Lipan in cautarea sotului ei poate fi asimilat parcurgerii unui labirint).            Tema romanului este centrata pe civilizatia arhaica, bazata pe validitatea traditiilor si credintelor populare care au un rol semnificativ in orientarea vietii locuitorilor lumii respective. Totusi, criticul Nicolae Manolescu considera ca romanul ne propune nu o lume arhaica, ci o societatea de contact, aflata la interferenta arhaicului cu modernul. Vitoria calatoreste printr-o lume in care progresul tehnic se face simtit (telegraful, trenul), ocupatia de pastor a lui Nechifor este dublata de cea de negustor. Insa, lumea moderna apare in roman ca element de contrast, validata fiind doar lumea arhaica.          Vitoria Lipan, sotia pastorului si negustorului Nechifor Lipan, este personajul central al romanului, fiind surprinsa in momentele in care isi astepta sotul sa se intoarca cu oile de la munte. Constienta de faptul ca nereintoarcerea sotului ei pana la inceputul lui decembrie este atipica, Vitoria Lipan incearca sa-si mentina verticalitatea in jurul celorlalti, chiar daca viata ei interioara era puternic afectata de lipsa sotului. Semnele naturii, apelul la cele sfinte si deplasarea la vrajitoarea satului o vor face pe aceasta sa se convinga ca Nechifor nu mai este in viata. Vizionara, Vitoria isi cheama fiul, Gheorghita, acasa, respecta cu mare rigurozitate datinile crestinesti si pregateste o calatorie in cautarea lui Nechifor dupa trecerea iernii, fiind insotita chiar de catre propriul fiu . In ciuda unui traseu labirintic greu de parcurs, Vitoria reuseste sa-si mentina cumpatul si va descoperi trupul lui Nechifor intr-o rapa; dand dovada de o buna cunoastere a psihologiei oamenilor si fiind inteligenta, la praznicul dedicat sotului ei reuseste sa dovedeasca vinovatia lui Ilie Cutui si a lui Calistrat Bogza, ucigasii lui Nechifor. Asadar, Vitoria poate fi incadrata in tipologia muntencei, a sotiei devotate, fiind o gospodina si o mama desavarsita, care constientizeaza importanta valorilor traditionale ale lumii din care face parte si care accepta sa se puna in slujba dreptatii.           Gheorghita este fiul Vitoriei si a lui Nechifor Lipan. Crescut de mic in spiritul pastoral, lipsa lui Nechifor o determina pe Vitoria sa preia initiava initierii lui Gheorghita. Pentru el, calatoria labirintica in cautarea adevarului legat de moartea tatalui sau impreuna cu Vitoria constituie cel mai important proces in vederea maturizarii. Coborat in rapa unde se afla trupul lui Nechifor, Gheorghita face pasul final spre capatarea barbatiei, de acum inainte el luand locul tatalui sau in gospodarie. La nivel simbolic, baltagul comandat de mama sa, pe care il va folosi pentru imobilizarea lui Calistrat Bogza, care incerca sa se sustraga de la acuzele Vitoriei din timpul praznicului, reprezinta nu doar arma razbunarii mortii lui Nechifor, ci si un insemn al barbatiei pe care Gheorghita o capatase acum. De asemenea, Gheorgita poarta numele tatalui sau (rebotezat in timpul copilariei) si care sugereaza continuitate; de altfel, numele are si semnificatia de “purtator de biruinta”, Gheorghita ajutandu-si mama sa desluseasca misterul mortii lui Nechifor Lipan. Drept urmare, Gheorghita poate fi incadrat in tipologia flacaului care se afla in procesul de maturizare.           Relatia dintre cei doi este pusa in evidenta imediat dupa ce Gheorghita revine acasa, la cererea mamei sale. Traseul parcurs de cei doi poate fi asimilat cu cel al parcurgerii unui labirint geografic si spiritual. Respectand datinile si traditiile populare si religioase, Vitoria porneste la drum cu hotararea de a dezlega misterul mortii sotului ei, trupul acestuia fiind gasit intr-o rapa. Scena este dramatica, insa Vitoria nu-si pierde cumpatul si incearca sa indeplineasca datinile religioase, aceasta fiind prima obligatie fata de sufletul celui mort. Ramas in prapastie sa pazeasca trupul cat timp Vitoria chema ajutoare, Gheorghita face pasul cel mai important, si anume pasul maturizarii. Asadar, Gheorghita va fi cel care va prelua rolul tatalui sau in gospodarie. O alta scena plina de semnificatii este cea a parastasului, scena in care Vitoria ii demasca pe criminalii sotului ei, Calistrat Bogza si Ilie Cutui. Scena este demna unui proces de tribunal: Vitoria se transforma pe rand in martor, acuzator si judecator si ii demasca pe cei doi ucigasi fara nicio teama, dovedindu-se un fin psiholog si o femeie apriga: “Gheorghita, mi se pare ca pe baltag e scris sange si acesta-i omul care l-a lovit pe tatal tau.” Vitoria da dovada ca este un adevarat “Sherlock Holmes”, reusind o reconstituire exacta a scenei crimei si cantarindu-si foarte bine argumentele folosite in fata “auditoriului” aflat la praznic, in vreme ce Gheorghita face pasul definitiv in ceea ce priveste procesul sau de maturizare, fiind de acum inainte, alaturi de mama sa, stalpul gospodariei Lipan.          Fiind personaje carora autorul le surprinde cu mare precizie destinul, Vitoria Lipan si Gheorghita vor fi personaje ale caror caracteristici pot fi observate atat prin intermediul caracterizarii directe (realizata de autor sau de alte personaje), cat si prin caracterizarea indirecta (rezultata din fapte, atitudini, ganduri).          Asadar, Vitoria este introdusa prin intermediul unui portret realizat in maniera iconica, respectiv prin surprinderea contrastului dintre caracterul exterior, static si dinamica vietii interioare: “Vitoria, nevasta lui Nichifor Lipan, isi aducea aminte stand singura pe prispa, in lumina de toamna si torcand. Ochii ei caprii, in care parca se rasfrangea lumina castanie a parului, erau dusi departe.” Prin intermediul caracterizarii directe, Gheorghita observa ca mama sa este un bun psiholog: “Mama asta trebuie sa fie farmacatoare; cunoaste gandu omului…”. Prin intermediul limbajului, Vitoria dovedeste inca o data ca este o buna cunoscatoare a comportamentelor oamenilor din jurul ei, in ciuda faptului ca ea este o munteanca fara educatie, marturisindu-i fiului sau “Eu te cetesc pe tine, macar ca nu stiu carte.” In relatia cu Minodora, Vitoria este transanta in ceea ce priveste influentele moderne exercitate asupra fetei sale (“N-ai mai invatat randuiala ? Nu mai stii ce-i curat, ce-i sfant si ce-i bun de cand iti umbla gargauni prin cap si te chiama domnisoara !”). Astfel, nu coc si valt ii trebuie Minodorei, a carei simpatie pentru Ghita C. Topor, perceput drept promotor al modernitati, nu este vazuta sub nicio forma cu ochi buni de Vitoria.           Gheorghita, personaj care va iesi din roman maturizat, este introdus de catre autor ca fiind un “flacau sprancenat (…) intorcea un zambet frumos ca de fata si abia incepea sa-i infiereze”, sugerand ca procesul de maturizare al baiatului Vitoriei inca nu se incheiase. Prin caracterizarea indirecta, rezultata din limbaj, Gheorghita parea temator si neincrezator in succesul calatoriei pe care o va intreprinde alaturi de mama sa (“D-apoi om putea razbi, mamuca ?”). Batalia cu troianul reprezinta pentru tanar primul examen de forta (“Incepand batalia cu troianul, deodata simti in el putere si indarjire si nu se opri pana ce nu-l birui ca pe-o fiinta”). Purtarea instrumentului magic (“Gheorghita purta aninat in lat, in dosul coapsei drepte, baltagul”) sugereaza capatarea barbatiei de cel care nu cu foarte mult timp inainte era temator in ceea ce privea soarta proiectului mamei sale.           Promotoare a modelului civilizational arhaic si doritoare sa dezlege misterul mortii lui Nechifor Lipan, munteanca se pregateste si reuseste sa traverseze un adevarat labirint. Conform criticului Alexandru Paleologu, romanului lui Sadoveanu ii poate fi aplicata o lectura mitica, opera literara fiind construita pe mitul complotului uneltit impotriva lui Osiris. Calatoria Vitoriei poate fi asimilata calatoriei lui Isis in cautarea sotului ei, iar Gheorghita poate fi analizat in analogie cu Horus, rezultat in urma recuperarii a treisprezece din cele paisprezece parti ale corpului lui Osiris.

                                                               Relatia dintre doua personaje in nuvela Alexandru Lapusneanul              În literatura română, numeroşi scriitori au abordat nuvela, începând  cu secolul XIX. Prima operă aparţinând acestei specii literare este “Alexandru  Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi, care a rămas o adevărată capodoperă.             Apărută în anul 1840, în primul număr al revistei “Dacia literară”,nuvela  “Alexandru Lăpuşneanul” este romantică prin temă (prezentarea unui episod din  istoria Moldovei, cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul), prin  construcţia personajelor, prin sursele de inspiraţie utilizate.            Fiind o nuvelă, accentul este pus pe conturarea unor ersonaje  complexe. Cele două personaje care se constituie într-un cuplu în acestă nuvelă  sunt domnitorul şi soţia sa, doamna Ruxanda, personaje romantice construite pe  baza antitezei. Alexandru Lăpuşneanu evoluează liniar şi are un destin tragic;  el s-a căsătorit cu fiica lui Petru Rareş, domniţa Ruxanda, pentru a-şi  legitima pretenţiile la tron şi pentru a atrage asupra sa ceva din faima  bunicului acestuia, neuitatul Ştefan cel Mare.         Domniţei i se face un portret  remarcabil, cu amanunte biografice şi trăsături fizice; personajul feminin dă  dovadă de blândeţe, bunătate, evlavie, în antiteză cu soţul ei crud, nemilos şi  tiran.           Domnitorul intră în acţiune încă din incipit, când se evidenţiază  şi motivaţia acestuia de a-şi recăpăta tronul, pierdut prin trădarea boierilor  săi, faţă de care se arătase ataşat şi generos în prima domnie.         Personalitatea  protagonistului se dezvăluie treptat căci, după ce îşi exprimă voinţa de  neclintit, tenacitatea, fermitatea şi energia în realizarea scopului propus,  dovedeşte şi o capacitate de disimulare (evidenţiată în scena de la mitropolie,  când reuşeşte să-i convingă pe boieri că remuşcările sale sunt sincere şi să  vină la curte), o inteligenţă politică desăvârşită prin spiitul vindicativ, un  umor macabru când îi promite soţiei sale un “leac de frică”, concretizat  ulterior într-o piramidă din capete de boieri. Lăpuşneanul este şi viclean,  când îşi propune să se folosească de cei care îl înconjoară pentru a-şi atinge  obiectivul.           Doamna Ruxanda are, în structura  administrativă şi politică a  Moldovei de odinioară, statutul insignifiant pe care orice femeie îl avea în  acea epocă în societate. Rugămintea ei nu devine poruncă pentru un soţ precum  Alexandru Lăpuşneanul, dar nici nu e respinsă brutal de acesta, promisiunea de  a nu mai ucide boierii fiind făcută pentru a caştiga credibilitatea. Totuşi,  aceasta e relativ respectată, căci Doamnei supuse şi evlavioase i se promite un  “leac de frică”.                Domnitorul e dispreţuitor faţă de soţia sa cand o întreabă ce a  determinat-o să îşi “lase fusele” într-o zi oarecare şi o lasă pe aceasta să se  umilească profund:”Ruxanda căzu la picioarele lui”. Respectul, încrederea şi  admiraţia pe care ea i le poartă soţului reies din apelativele :”bunul meu  domn!”, “viteazul meu soţ, măria-ta esti prea puternic” şi din declaraţii  “Dumnezeu ştie căt te iubesc!”, la care Lăpuşneanul rămâne complet insensibil,  rostind cu aroganţă “muiere nesocotită!” şi fiind pregătit să pună mâna pe  jungherul de la brâu. De asemenea, în scena în care “leacul de frică” îi  provoacă lesinul domniţei, domnitorul este sarcastic:”Femeia tot femeie, zise  Lăpuşneanul zâmbind; în loc să se bucure, ea se sparie”.            Scena finală a nuvelei dă posibilitatea personajului feminin  să se afirme: retrasă în cetatea Hotinului să-l îngrijească pe Lăpuşneanul,  răpus de o boală teribilă, constată că soţul ei s-a hotărât să se călugărească  dacă Dumnezeu îl va salva; dar domnitorul se dovedeşte la fel de cinic şi uită  repede promisiunea facută, ameninţând cu moartea pe cei care l-au călugărit.           Doamna Ruxanda, oprită din drumul ei la ieşirea din încăperea unde se afla  soţul bolnav de către cei doi boieri fugari, Spancioc şi Stroici, este  îndemnată să-şi otrăvească soţul fiindu-i sugerat faptul că viaţa fiului ei,  proclamat deja domn, e în primejdie. Aceasta nu are forţa necesară pentru a  comite un asemenea păcat capital şi cere sprijin moral de la mitropolitul  Teofan, care îi spune că aşa “crud şi cumplit” cum “e omul acesta” ar putea  face mult rău şi de acum înainte. În cele din urmă, doamna Ruxanda îi duce apa  otrăvită domnitorului, care moare în chinuri groaznice.           Prin urmare, autorul a evidenţiat prin cele două personaje un cuplu  romantic: dacă domnitorul e dur, tiranic, crud, ipocrit, impulsiv şi  vindicativ, doamna Ruxanda este o fire angelică, suavă, delicată, sensibilă,  sinceră, evlavioasă şi supusă. Astfel, cele doua personaje sunt prezentate în  antiteză şi formează un cuplu devenit celebru în literatură.