Carti scriitori romani

AntiProVerb II – A iubi miercuri, 31.05.2006, 03:51pm (GMT)   În sufletul meu creştea o religie păgână, care se umfla trufaş şi iute, precum o maia din drojdie bună, nimicind deopotrivă cu gângănii scârboase ceea ce ar fi trebuit să fie o seară perfectă. Am sorbit adânc din sticla de vin pe care o furasem de la taică-meu şi pe care o adăugasem celor două pe care mi le dăduse chiar el. „Asta în cazul în care o să vă fie frig” îmi spusese, îndesându-mi pe furiş vinul în rucsac, să nu-l vadă mama.   Luna se oglindea în lac, întregind o privelişte care părea parcă desprinsă dintr-o carpetă care maschează imperfecţiunile unui perete de chirpici. Muntele răsufla greu, trimiţându-şi spre mine şoapte neliniştite:   — Cine eşti? De ce eşti? Dacă eşti.   Din cort auzeam respiraţia liniştită a Marei. Împletită cu palidele indiscreţii ale muntelui năştea un zvon de mare dar etern secată, o zbatere captivă în cochilia albită de soare a unui Nautilus ce-şi sticlea moartea în deşert.   Inima mea încă tresărea, cârtiţă bolnavă, neînţelegând ce fusese învălmăşeala aceea în care fata, aproape o străină, mi se dăruise înfricoşător, înveşnicindu-mă fără voia mea în carnea ei. Dacă n-aş fi fost ferm hotărât să semnez un act prin care, după moarte, să-mi donez toate organele pentru transplant, mi-aş fi smuls inima din piept şi aş fi prăjit-o încet deasupra jarului ce licărea poznaş, ca un petic de iad îmblânzit. Profilându-se fantomatic şi vânăt, un nor decupa incertitudini din Calea Lactee, lăsând în urmă chipul Ei, al celeilalte.   M-a trecut un fior de frig, sănătoasă şi aşteptată reacţie lumească la situaţia ciudată în care mă aflam. Cu un gest reflex, am ridicat un lemn contorsionat din grămada pe care o adunasem pentru foc şi am dat să-l arunc peste jăratic. Probabil că buturuga aceea mică fusese un pic udă pentru că, din foc a început să sâsâie, tulburându-mă. M-am aplecat asupra ei şi am auzit un glas şoptit:   — În sfârşşşşşit, în sfârşşşşşit… Mulţumessssssc!   Nu era prima dată când taică-meu trata prea tare vinul cu sulf şi mă îmbătam fără să-mi dau seama, aşa încât i-am răspuns plin de bun simţ:   — Să-ţi fie de bine, dar să ştii că o să te transformi în fum. Şi poate în ceva căldură pentru ciolanele mele tinere dar păcătoase, ca ale unei fosile de şef de gintă.   Buturuga a sâsâit, de parcă s-ar fi amuzat şi apoi a vrut să ştie:   — Acolo în cort… Aţi făcut ceea ce cred eu că aţi făcut?   Am dat din cap aprobator.   — Pe vremea când eram un tei tânăr, doi oameni s-au iubit la rădăcina mea. Ştiu pentru că în noaptea următoare m-a trăsnit şi n-a mai rămas din mine decât cioata pe care o vezi astăzi. Dar nu făceau aşa urât ca voi.   — Urât?!   Buturuga a tăcut o clipă stânjenită:   — Eu cred că animalele se iubesc urât. Ar trebui să fi putut simţi gingăşia parfumului teiţei de lângă mine ca să înţelegi…   Am închinat sticla înspre buturugă.   — Nu pot să torn vin pe tine, fiindcă te sting şi înţeleg că nu e tocmai ceea ce îţi doreşti. Dar beau pentru tine, buturugă mică!   — Să nu mă stingi! Aştept de o veşnicie clipa asta. Încă de pe vremea când piticul mai trăia, dar nu mai reuşea să mă convingă de înţelepciunea oamenilor.   Am încruntat întrebător din sprâncene.   — E o poveste lungă… Imediat după ce m-a trăsnit, în vizuina veche de bursuc de la rădăcina mea s-a mutat un pitic deştept. Fiindcă plângeam atât de mult de dorul teiţei încât pereţii casei lui făceau mucegaiuri urât mirositoare, într-o zi piticul mi-a vorbit despre oameni şi despre nemărginita lor înţelepciune. M-a lăsat să mă perpelesc vreo două anotimpuri şi apoi mi-a zis proverbul acela al vostru…   — Cum că ai să răstorni carul mare, am râs eu.   — Degeaba hlizeşti! Am crezut asta ani buni. Am aşteptat să treacă peste mine carul mare ca să-l răstorn. Eram chiar convins că aceasta era menirea mea în viaţă, că de aceea exist. Desluşeam o ordine divină în faptul că nu ajunsesem o buturgă mare, ca aceea a tatălui meu, pe care uneori, toamna, creşteau bureţi mari şi graşi pe care îi culegea o fetiţă bălaie, cu basma roşie. Aşteptam cu răbdare. Numai buturugile mici aveau menirea istorică de a schimba ceva, de a răsturna ditamai harabaua. Şi am tot aşteptat vreme de zeci de anotimpuri. Degeaba… Încet-încet mi-am dat seama că nici nu voi răsturna vreodată un car fiindcă ele trec pe drum. Şi, când pădurarii au tăiat o cărare timidă pe lângă mine, am început să privesc cu atenţie spre care. Dar nici măcar pe acolo nu trecea niciunul a cărui mărime să justifice o existenţă atât de importantă ca a mea. Pe urmă au apărut camioanele şi încrederea mi-a slăbit…   — Şi iar ai făcut igrasie în casa piticului?   — A nu, gnomul murise. Se intoxicase cu nişte ciuperci pe care le culesese când era beat cui. Băuse berea uitată de nişte excursionişti în pârâu.   Buturuga mică a sfârâit liniştit un timp. Se înnegrise şi la un capăt începuse să strălucească roşu. A continuat pe neaşteptate.   — Acum vreo două veri însă, am auzit doi tineri aşa ca voi vorbind despre Carul Mare.   — Care car mare?   — Cel de pe cer. Cele şase stele… Mi-am dat atunci seama că menirea mea este să răstorn acel car mare.   Am râs cu poftă.   — Oricum se răstoarnă! Pământul îşi schimbă poziţia şi…   — Şi ce? Va putea cineva dovedi vreodată că eu, buturuga mică, nu răstorn Carul Mare? Şi ce importanţă mai are de vreme ce e limpede că orice car care se răstoarnă are propria sa buturugă mică?   — Şi preţul? Poate că vei răsturna Carul Mare, dar nu vei mai exista! Buturuga mică va fi impresie, amintire!   — Ehehei, băiete, când vei apuca atâtea anotimpuri cât mine, vei fi aflat deja că în universul nostru există şi probleme care nu au rezolvare. Uneori trebuie să accepţi compromisuri surprinzătoare. Noroc, salvatorule, noroc…   Am încuviinţat şi, cu paşi şovăielnici, am adus din maşină sticla de gin pe care Mara o cărase cu noi din oraş. Am turnat-o peste buturuga mică. Flăcările albăstrui au început să joace drăceşte peste formele ei aţoase, care se topeau încet, cu demnitate.   Am urmărit stâlpul de fum ridicându-se în aerul împietrit de tăceri. Sus de tot, norul hain contura încă chipul Ei. Şi o făcea mai clar ca oricând.   — Plângi, dragule? Mi-a pus Mara o mâna uşoară pe umăr.   Fără să-mi desprind privirea albă de pe cerul înstelat, am răspuns suspinat:   — Mi-a intrat fum în ochi. Fum de la buturuga asta mică, cu care am băut un pahar de gin.   Mara a râs cristalin.   — Eşti beat de tot. Nu te-am văzut niciodată aşa… Cum ai băut cu buturuga mică? Nu înţeleg…   Am privit-o în ochi şi am strâns-o de după umeri, încălzindu-mă de parcă aş fi avut în piept un pui de soare.   — A fost o agapă prietenească: eu am dat ginul şi ea m-a învăţat cum se iubesc chipurile din stele.   — Chiar că eşti beat, a râs din nou Mara. Hai să ne culcăm!   Am pretextat că închisul cortului e treabă de bărbat pentru a mai putea privi încă o dată cerul. Fumul buturugii mici se ridica conştiincios spre stele, schimonosind şi topind chipul Ei în mii de cioburi fără nume.   — Acum chiar plângi! Te-am supărat cu ceva?   Am tras adânc în piept aerul cu miros de tei.   — Lacrimile sunt un compromis mic, iubire. Un compromis mic.

AntiProVerb III – A crede miercuri, 31.05.2006, 03:50pm (GMT)   Moş Alecu se uita la emisiunea lui preferată despre dinozauri când soneria de la intrare a scos un clinchet spart, a pagubă. Vizorul care nu mai fusese curăţat de o viaţă îi arăta vag bărbatului o tânără blondă, drăguţă.   — N-am bani să cumpăr ce ai de vânzare, a strigat Moş Alecu de după uşă.   — Dar nu vreau să vă vând nimic. Aş dori doar să vă vorbesc.   Curiozitatea bătrânului învinse teama de hoţi şi uşa se deschise, lăsând să se vadă un lanţ solid:   — Ce vrei…   Vorbele bătrânului îngheţară undeva între gingiile foanfe. Din prag îl privea o tinerică a cărei înfăţişare îl răscolea. Probabil că avea în jur de douăzeci de ani, dar corpul ei deborda de o feminitate străină de felul vulgar în care arătau multe dintre fetele cu care moşul se întâlnea pe stradă. Sânii erau potriviţi, ochii se ascundeau în spatele unor gene lungi, fruntea înaltă era contrabalansată de doi pomeţi proeminenţi iar talia fetei era un fel de trambulină de priviri. Şoldurile rotunde se arcuiau deasupra unor picioare superbe, învelite într-o pereche de ciorapi strălucitori şi abia ascunse de o fustă ceva mai lată decât dunga de la trecerea de pietoni din drumul spre Alimentară.   — Domnişoară?   Profitând de uluiala bătrânului, tânăra pătrunse în casă şi privi dezinvolt în jur.   — Exact aşa mă aşteptam să arate casa matale, Alecule.   — Stai-stai aşa! Ia zi-mi cine eşti, îl birui pe bătrân spaima de a nu fi jefuit.   — Minciunica îmi spune. Iar intenţia mea nu este în nici un caz să fur ceva de aici.   Ruşinat de propriile sale gânduri, bătrânul încercă să se scuze:   — Umblă tot felul de nenorociţi prin blocul ăsta. Da' dumneata pari de treabă. Nu eşti ţigancă. Deşi te cheamă cam ciudat…   Fata zâmbi luminos şi aprobă:   — Tata s-a dus beat la Primărie, când m-a declarat. A zis că nu a găsit nume mai gingaş decât acela al prăjituricilor la care a visat toată copilăria lui. Dar să ştii că, în felul meu, sunt ţigancă. Nu mă pot stăpâni când văd un bărbat frumos. Mi se aprind călcâiele, îmi pierd capul, ce mai!   — Ei, tinereţea, duducă, tinereţea. Şi eu când eram la vârsta matale…   Fata se grăbi spre bătrân şi îi puse o mână pe gură. Alecu simţi un parfum fin, a flori de departe, răscolindu-i măruntaiele.   — Să nu mai spui asta!   — Ce să nu spun?   — Că eşti bătrân.   — Dar sunt! Am şaizeci şi nouă de ani. Şi, chiar şi pentru vârsta asta, arăt destul de rău. Iarna trecută am avut o gripă şi…   Fără să-l asculte, fata îl trase în faţa oglinzii, ţinându-l de mână. Spre marea mirare a lui Alecu, din rama aurită îl privea un bărbat matur dar fără riduri, cu părul grizonat dar viguros şi cu un piept bombat.   — Uite cum arăţi cu adevărat!   — Cu adevărat?   — Da. Adică atunci când eşti lângă mine.   Frecându-şi barba sub care îşi simţea totuşi ridurile pe care, din cine ştie ce motive, oglinda i le ascundea, Alecu auzi sunetul telefonului şi se grăbi să răspundă.   — Alo, domnul Ionescu, sunt preşedintele ţării…   — Băi nesimţitule, dacă tu crezi că poţi să-mi faci mie o asemenea…   — Vă asigur, domnule Ionescu, că sunt şeful statului! Nu mă recunoaşteţi?   Alecu trebui să accepte că omul de la celălalt capăt al firului avea o voce care îi suna vag cunoscută.   — Vă rog să poftiţi la Cotroceni într-o zi din săptămâna asta! Aş vrea să vă consult într-o problemă…   — Ştiu şi eu, domnule preşedinte, până acum…   Minciunica strânse tare în pumnii ei mici mâinile bătrânului, dând afirmativ din cap. Alecu continuă cu jumătate de gură.   — Desigur, sunt onorat… Când spuneaţi? Desigur voi fi acolo… La revedere, domnule preşedinte.   Privind lung spre fată, Alecu întrebă încetişor:   — Ce fel de farmece îmi faci?   — Niciunul. Atâta doar că nu ai ştiut cine eşti. Şi apoi, crezi că, dată fiind inteligenţa ta, aş putea să te păcălesc?   — Hai că aici nu mai ai nici o oglindă pe care să o prosteşti. Toată viaţa mea am fost casier la o cooperativă. Dacă eram deştept…   Minciunica se aşeză lângă bătrân, pe canapea.   — Dar cum poţi spune despre tine că nu eşti intelligent? Un om care poate corela, aşa ca tine, elemente din ştiinţe atât de diverse pentru a rezolva una din cele mai mari enigme ale pământului, cum este motivul dispariţiei dinozaurilor…   — Hai că…   Bătrânul îşi înghiţi încă o dată vorbele pentru că acum lucrurile i se înşiruiau clar în minte. Răspunsul stătuse acolo în tot acest timp şi fusese nevoie de fata asta ca să-l descopere. O privi cu mai multă atenţie şi, pe măsură ce ipoteza lui devenea mai plauzibilă, se simţi cuprins de o energie fără margini.   — Aşa este, Dumnezeule, acum ştiu!   Bătrânul se ridică de pe canapea, o luă în braţe pe fată şi începu să se rotească. Ochii ei superbi aruncau scântei:   — Învârte-mă, învârte-mă!   Lăsându-se purtat de entuziasm, bătrânul o ridică pe Minciunica într-o singură mână, purtând-o foarte aproape de tavan. Râdeau amândoi, fiecare de bucuria lui. Cu un gest premeditat şi exact, bătrânul o aruncă pe fată pe canapea şi se lăsă apoi să cadă lângă ea:   — Ce puternic eşti! Să ştii că nu sunt tocmai uşoară.   — Nu ştiu ce e cu mine astăzi! Parcă aş avea cu treizeci de ani mai puţin, parcă…   Cu un gest scurt, fata îşi trase bluza peste cap şi îşi pironi apoi privirea în ochii lui Alecu. Pupilele bătrânului se sudară pe sânii fetei. Ea îi luă mâinile şi îl sili să-i strângă sfârcurile. Alecu simţi acut că şi ultimul atribut al bătrâneţii, pe care Minciunica nu îl alungase încă, avea să se spulbere.   Alecu nu-şi mai amintea decât geamătul dulce al fetei atunci când el o pătrunsese şi apoi vatra caldă a picioarelor ei, care îl cuprinseseră pe după şale, strângându-l ca într-o menghină şi silindu-l să meargă mai departe şi mai departe… Avea încă ochii închişi, încercând să păstreze cât mai mult amintirile.   Se ridică extrem de greu. Oasele îl dureau de parcă toate ar fi fost rupte. Cu un zâmbet larg se duse să verifice ceea ce bănuia deja. Avusese dreptate: banii de înmormântare dispăruseră, odată cu ceasul acela cu cadran de aur, de la Viena.   Moş Alecu auzi din nou sunetul telefonului şi se târî încet spre aparat. În drum zăbovi o clipă pentru a-şi analiza chipul. Era acelaşi boţ de riduri, dincolo de care soluţia la misterul dispariţiei dinozaurilor refuza să se mai închege.   — Alo, Alecule, ce naiba răspunzi aşa greu? Ţi-e rău?   Era Vasile de la şase, un vecin cu care mai juca uneori şah în faţa blocului şi care dorea să încingă o partidă chiar atunci.   — Nu vin, măi Vasile, nu vin fiindcă sunt supărat.   — Ai păţit ceva?   — Nu chiar. Atâta doar că mi-am dat seama că am trăit degeaba. Uite, toată viaţa mea am fost om cinstit şi am lucrat corect. M-am luat după ceea ce credeam eu că e bunul simţ…   — Şi ce-i rău în asta?   Alecu înghiţi în sec şi apoi spuse:   — Mama îmi spunea că minciuna are picioarele scurte.   — Păi aşa e, toată lumea ştie asta. E de bun simţ.   — Toată lumea se înşală! Minciuna are picioare lungi şi frumoase, ca ale fetelor alea de prezintă haine la televizor.   „Le simt încă în jurul şalelor” dori să zică Alecu, dar se răzgândi în ultimul moment.   Uimit de accesul ăsta de înţelepciune, bătrânul se îndreptă cu greu spre dormitor reluându-şi gândurile: „Dacă dinozaurii aveau sânge rece, iar un meteorit”…

AntiProVerb IV – A muri miercuri, 31.05.2006, 03:48pm (GMT)   Zarurile se rostogoliră lung, oscilând o clipă şi oprindu-se la şase-şase.   — Tu-i mama mă-sii, ce noroc ai. Na, că mi-ai dat marţ.   — Hai, ieşi cu cribitele alea că mă grăbesc. Am o petrecere la parcela 24 şi…   — La Măndica?   — Nu, au adus unul nou. Un profesor universitar… E un băiat de zahăr. Poate rămân în cripta lui la noapte. Aud că nevastă-sa e bine sănătoasă, că-i cu vreo douăzeci de ani mai tânără.   Baba Floarea scormoni în sacoşa de muşama cu flori roz şi scoase o cutie de chibrituri care avea pe o faţă poza unei fete dezbrăcate.   — Tii, ce mai blestemăţii se fac astăzi! Cum dracu' să pui aşa ceva pe cutia de cribite, hârâi scheletul, gesticulând larg din ceea ce fusese odată o mână. Şi nici măcar nu e cine ştie ce de capul ei, uite ce ţâţe are. Am avut cândva o vacă aşa…   — Te roade pizma, mormăi baba Floarea, aranjându-şi basmaua. Hai mai stai! Ce te grăbeşti aşa? Nu pleacă profesoru' nicăieri!   Scheletul se aşeză pe măsuţa de lângă mormântul unui doctor care avea la căpătâi o cruce de marmură neagră.   — Ei nu pleacă! N-a murit decât de vreo trei luni, dar merge copăcel. Ieri noapte a căzut în mormânt la Eudoxia. S-a speriat asta ceva de groază, că era cu locotenentu' şi a crezut că a picat bărbat'su… S-a stârnit o învălmăşeală de şi-a pierdut ăla trei falange…   Scheletul îşi întoarse orbitele goale spre lumina lunii…   — Cum e luna, Florico?   — Albă, Tanţo, albă.   Floarea se aşeză şi ea, pe un scaun, lângă Tanţa.   — Cine ar fi crezut că o să fim prietene vreodată? Îţi aminteşti ce ne mai duşmăneam pe vremea când eram vecine la bloc?   — Păi da! Eu încă te bănuiesc că te culcai cu bărbatu-meu. N-ar mai ajunge la loc cu răcoare. Doamne ce-l mai aştept! Nu moare el? De-acum e om bătrân, i se apropie şi lui funia de par. Auzi! Să fugă în lume de unul singur aşa, ca o fată mare. Ceara mamii lui! Eşti sigură că nu ţi-o trăgea?   — Ai murit şi tot proastă eşti. Cum să mă culc cu el? Ce? N-aş fi fugit şi eu cu el? Şi la urma urmei chiar dacă m-aş fi culcat cu Ion al tău, te-ai răzbunat cu vârf şi îndesat. Mi te-ai lăudat că l-ai muncit pe-al meu trei luni în criptă după ce a murit.   — Eram supărată, Florico. Să mori la nici şaizeci de ani… Şi cu aşa o bănuială pe suflet… M-am răzbunat şi eu cum am ştiut.   Scheletul strânse delicat mâna femeii.   — Lasă că acuş' vii şi tu. Să vezi ce chiolhanuri împingem…   — Ştiu şi eu, măi Tanţo? Viaţa mi-a dat aşa de puţine că uneori stau şi mă gândesc dacă e momentul să o închei atât de repede. E drept că îmi povesteşti de distracţii de care eu n-am avut parte, de mulţumiri pe care nu le-am cunoscut… Dar să mori?   Scheletul se ridică şi începu să se plimbe agitat în jurul criptei:   — E la fel, Florico. Numai că, fiindcă eşti ţărână, poţi face tot ceea ce ţi se interzicea odată. Poţi să ţi-o pui cu toţi bărbaţii, să mănânci cât vrei fără să-ţi pese de siluetă, să călătoreşti, să bei fără să te îmbeţi dar şi fără să te trezeşti vreodată. Poţi face orice.   — Dar nu mai vezi.   — Ei şi? Mare scofală! Oricum ştii unde e fiecare lucru, îl simţi… Nici nu-ţi închipui cum e să ştii că, acolo pe deal, în întuneric o vulpe a prins un şobolan şi acum îi roade capul. Mai încolo, în cimitirul vecin, o ceată de rockeri a pus-o de un concert. Şi mai departe, unii de-ai noştri joacă fotbal. Nu e nevoie să vezi toate astea! Le ştii. E un alt fel de vedere.   Baba Floarea se ridică a plecare.   — Ei stai, unde te duci acum?   — Acasă. Mă cam dor ciolanele.   — Pe mine nu m-au mai durut din momentul în care am murit. Vezi? Alt avantaj.   Netulburată, baba Floarea îşi băgă tablele în sacoşă, cu un zgomot care răsună ciudat în cimitirul pustiu. Scheletul îi puse cinci falange pe umărul stâng.   — Tu tot nu ţi-ai revenit din seara aia, nu-i aşa?   Femeia încuviinţă sfios din cap. Îşi amintea de noaptea în care Tanţa o trăsese în umbra unui nuc bătrân şi o pusese să asculte tânguirile unui tânăr care îşi pierduse logodnica. Cristina. Da, aşa o chema pe fata aceea care era înmormântată sub nuc şi care nu dorea cu nici un chip să se ridice din mormântul ei şi să chefuiască printre ceilalţi morţi.   — Dumnezeii mamii ei de puştoaică! Numai necazuri ne face. Nu vrea şi pace să se integreze în colectiv. Stă ca proasta în sicriul ei şi nu iese nici de-al dracului… Şi e frumoasă… E frumoasă de-i gătită! Să vezi ce şolduri are, ce oase delicate! Umblă ăştia ca turbaţi după ea. Bărbatu-tău a dat ieri grecului trei brichete şi un litru de ulei de candelă ca să se mute în cripta de lângă ea. Dar la cât e el de prost nu cred că o să ajungă să-i facă vreodată ceva.   — Are timp, bolborosi Floarea, privind lung întunericul.   Scheletul se aşeză cu un scârţâit uşor din nou pe scaun. Îşi simţea prietena amărâtă.   — Şi ieri a fost tărăboi.   Baba Floarea se întoarse repede punându-şi o mână la gură.   — Da… Mare tărăboi. Mucea ăla a venit iar şi s-a întins pe mormântul ei recitând poezii. Al tău şi cu încă vreo doi au hotărât să-l sperie niţeluş. Să alunge concurenţa, mă-nţelegi? Pe la două noaptea, mi s-au ridicat frumuşel şi au început să urle şi să bată în tabla unui felinar vechi, pe care îl furase colonelu' de la o căruţă. Nici nu zici că s-a ridicat putoarea aia mică şi i-a zburat lui Ghiţă căpăţâna de i-a căutat-o al tău până spre dimineaţă. Iar lu' Colonelu' i-a rupt amândouă femururile! A trebuit să se roage ăsta vreo trei ore de paraclisier să i le lipească! Îi ţâşneau nişte flăcări din orbite, un fel de raze lucitoare aşa… Au fugit ăştia cât i-au ţinut picioarele.   — Şi el? Băiatul? Întrebă baba Floarea fără să-şi ia mâna de la gură.   — Nici n-a clipit. Cred că nici nu a văzut bătaia. Urla doar în gura mare versuri. Ceva cu nişte sicrie de plumb. N-am înţeles…   — Multe nu-nţelegi tu, Tanţo. Poate că ai murit de prea mult timp şi nu-ţi mai aduci aminte…   — Etete, te-ai făcut filosoafă sau te-ai scrântit de tot? Ce vrei să spui?   Baba Floarea porni încet pe alee, scuturându-şi din când în când sacoşa cu tablele. Scheletul se grăbi să o ajungă.   — Ce vrei să spui?   — Că nu înţelegi de ce nu mă grăbesc să vin la voi, să închei şi cu sărăcia şi cu durerile de oase şi cu dorul ăsta de voi toţi. Voi nu ştiţi ce înseamnă să fii mort.   Scheletul râse cu poftă.   — Şi tu ştii? Ce prostii vorbeşti. Păi dacă nu ştim noi, cine să ştie?   Femeia se întoarse şi începu să vorbească însufleţit:   — Da? Ştiţi? Atunci explică-mi şi mie cum vine chestia asta cu vederea voastră! La ce vă foloseşte că ştiţi ce culoare şi unde se află fiecare frunză din lume dacă nu puteţi să o vedeţi cu adevărat? Şi mai e ceva. Îţi aminteşti ce mi-ai spus când te-am întrebat de ce crezi că o să mă dau la bărbatu-tău?   — Credeam că dacă eu am murit, o să se întoarcă acasă…   — Eşti proastă. Nici nu ştii cât te-a iubit. Cine ştie de ce a plecat. Poate că era spion.   — Pe mă-sa. Era un golan. Chipeş, da' beţiv şi golan. Şi acu' îţi spun ce ţi-am spus şi atunci: «ochii care nu se văd se uită!»   — Da? Şi atunci cum mama mă-sii explici că fata asta nu vrea defel să-l uite pe poet? Că doar nu-l vede. Îl ştie şi-i ajunge. Simte că există, că îi recită poezii… Dar nu-l vede. Şi nici el nu vă poate vedea pe voi. Şi atunci de ce stau copiii ăştia împreună şi dincolo de moarte? E ceva în neregulă cu vederea asta a voastră. Şi până nu aflu ce, eu nu vin la voi!   Scheletul se scutură şi oasele se ciocniră unele de altele scoţând un zgomot înfundat:   — Păi ei sunt excepţia, dom'le, nu înţelegi? Colonelu' spune că îl ştie personal pe filozofu' ăla de a zis primul că ochii care nu se văd se uită. Cică a fost un boier mare. Nevastă-sa a făcut amor pe cavoul lui cu căruţaşul şi de aia…   Femeia privi dezorientată spre schelet.   — Nu mă minţi?   — Bineînţeles că nu! Dar lasă prostiile astea. Hai, du-te acasă să te odihneşti, că te-aştept şi mâine. Jucăm pe o brichetă. Trei partide din cinci.   Floarea ieşi pe uşa cimitirului şi se îndreptă uşor spre blocul în care locuia. În lift, privindu-şi chipul ridat în oglinda pătată de muşte, începu să zâmbească. Ştia că Tanţa n-are dreptate. Ochii nu se uită nici dacă i-ai văzut o singură dată în viaţă. Darămite dacă ei au fost ai unui vecin chipeş plecat în lume, cu care te-ai iubit pe ascuns, pe care încă îl mai aştepţi şi cu a cărui nevastă moartă te întâlneşti noaptea în cimitir…   Femeia adormi uşor şi visă păuni. Stoluri întregi de păuni. SFĂRȘIT

Nela visa vrăbii. Se făcea că şedea culcată goală într-o curte, la soare, îi era deosebit de plăcut, razele se jucau călduţ pe trupul ei, d, deodată, tăbărâră peste ea nişte vrăbii vesele, care începură s-o ciugulească de zor. Ea. Se gâdila, încerca să se apere cu mâiniâe, râzând („duceţi-vă naibii, nebunelor!”), vrăbiile o ciuguleau însă în continuare cu tot mai mult spor, îndemnându-se una pe alta: „ciuguleşte, ciuguleşte, ciuguleşte”, iar ochişorii lor sclipeau de plăcerea ciugu-litului; apoi Nela îşi dădu seama cu groază că păsărelele nevinovate nu numai că o gâdilau insuportabil, dar rupeau din carnea ei bucăţele mici cât grăunţa de porumb, pe care nu le înghiţeau, ci le puneau alături, formând grămăjoare perfect rotunde, încercă să mişte mâna, dar atât de multe vrăbii se aşezaseră pe ea, ca pe o creangă, şi atât de violent ciripeau încât se simţi învinsă şi începu să plângă. „Doamne, se căina ea, uite că se poate muri şi de vrăbii, ce haz nebun vor face cunoscuţii d vor povesti că am murit mâncată de nişte păsărele.” Apoi, o vrabie mai îndrăzneaţă îi ciuguli ochii şi atunci nu mai suportă durerea şi umilinţa, şi se trezi. Intre timp, zvârcolindu-se, căzuse jos din pat şi, cu-toate că era conştientă de stupizenia poziţiei în care se afla, ea continuă să rărnână aşezată pe burtă, jos, pe parchet, gândindu-se ce-ar putea însemna un vis cu vrăbii. Avusese în liceu o prietenă care descifra vise şi care-i spusese odată că păsărelele mici care apar în vise aduc nenorocire, mai exact, moarte. Da, era clar că individa nu se înşela şi că semnul adus de vrăbii se va împlini. „Fir-aţi ale dracului de vrăbii, că de trei nopţi numai pe voi vă visez.”   Peste vreo cinci minute deschise anevoie ochii şi privi ceasul de „la mână. Era şase fără cinci, se simţea cumplit de obosită, o dureau oasele, carnea, ochii, degetele de la picioare şi chiar părul, dar trebuia să se scoale, n-avea încotro, trebuia să-i facă o injecţie tatălui, care era bolnav şi alături de care dormise în acelaşi pat, până d căzuse pe parchet. Aprinse veioza, intră în bucătărie şi puse seringa la fiert. In vreme ce apa clocotea, ea continua să doarmă în picioare. D flacăra aragazului începu să sfârâie din cauza apei care o stropea, se trezi şi pregăti seringa pentru injecţie, adică sparse o fiolă de morfină şi trase lichidul înăuntru, întră în dormitor şi, continuând să moţăie, dezveli trupul bolnavului pe jumătate şi înfipse acul adânc în carnea moale şi dospită de boală. Apoi aşeză seringa pe noptieră, stinse lumina şi se culcă pe pat, având grijă să lase un oarecare spaţiu între corpul ei şi al tatălui, ca să nu-1 stingherească, înainte de a adormi definitiv, întinse o mână, automat, spre mâna lui, ca să-i ia pulsul, dar, până să-şi dea seama dacă inima îi bate normal sau nu, adormi adânc.   Se trezi peste un anumit timp, auzind soneria telefonului. Spe riată, ca şi cum telefonul îi dăduse un anumit semnal de alarmă, se aplecă repede peste bolnav şi îşi lipi urechea de partea stângă a pieptului lui. Inima nu bătea. Rămase o clipă uimită, dar, pentru că telefonul continua să sune, se ridică şi se îndreptă spre aparat, cu gândul să-1 trântească de parchet. Curiozitatea o învinse şi puse receptorul la ureche, strângând fălcile şi închizând ochii, ca şi cum ar fi resimţit o durere fizică insuportabilă.   — Alo, cine este? Întrebă ea, cu voce schimbată.   — Domnişoara Nela? Se auzi în telefon un glas pâăcut de bărbat.   Nela recunoscu glasul doctorului Vulpescu şi-şi reveni.   — Da, domnule doctor, eu sunt.   — S-a întâmplat ceva?   — Nu. De ce?   — Pentru că sun de câteva zile fără întrerupere şi nu-mi răspunde nimeni.   — De obicei închid telefonul.   — Cum se simte tatăl dumneavoastră?   — Tatăl meu se simte foarte bine.   — I-aţi făcut tratamentul pe care i 1-am prescris?   — Desigur. Se simte excelent în urma lui. Excelent.   Nela se rezemă. Avea ameţeli.   — Mă bucur enorm că se simte bine. Eram îngrijorat.   — N-aveţi de ce. V-am spus că se simte foarte bine. Tocmai jucam şah. M-a făcut mat.   — Nu, serios?! Se miră doctorul, râzând.   — Pe cuvânt.   Urmă o scurtă pauză.   — A mâncat normal?   — Da. Aseară, de pildă, a mâncat o friptură şi doi mici. A băut chiar şi o bere. Vedeţi ceva rău în asta?   — O sticlă întreagă?   — Nu. Un pahar.   — Perfect. Dacă are poftă de mâncare şi de băutură este nemai pomenit. Totul e să nu exagereze.   — Desigur.   — Atunci, duduită, d să vă mai sun?   Nela se clătină din nou şi i se înroşiră urechile. Se enervase cumplit. Avea mâncărimi pe piele.   — Cum doriţi, domnule doctor. Vă stau la dispoziţie.   — Pot să-mi permit să vă invit într-o seară la un film?   — Depinde ce fel de film.   — Un film bun, desigur. American. Sau să ieşim afară din Bucu reşti, la o bucată de iarbă verde.   — Cu mare plăcere. Eventual, după aceea, dacă doriţi, pot să merg la dumneavoastră acasă sau în altă parte pentru a face tot ce doriţi cu mine. Să ştiţi că am un corp aproape perfect, ca să nu mai spun că sunt şi virgină.   Vocea de la celălalt capăt al firului tăcu. Nela aşteptă câteva clipe răspunsul. Nu se auzea decât o respiraţie uşoară.   — Imbecilule! Urlă Nela, dar nu primi nici de data aceasta un răspuns.   Aceeaşi respiraţie precipitată, de fiinţă obosită sau lovită în cap, năucită.   — Impostorule! Află că tata e mort, cretinule! D vii să-ţi iei onorariul pentru sfaturile şi ierburile tale împuţite? Am să te dau pe mâna Miliţiei, escrocule, nu-mi scapi tu! Filmul integral il puteti viziona Aici

Un dolar, doi dolari, valetul de trefla  de Chiril Tricolici DE LA O CONTRAVENŢIE LA LEGEA CIRCULAŢIEI.   Primisem de câteva zile o Carte poştală foarte drăguţ tipărită, prin care eram invitat – câtă amabilitate! – să mă prezint „imediat” la Inspectoratul de Miliţie al Municipiului Bucureşti, etajul 5, camera 603, cu certificatul de înmatriculare şi carnetul de conducere auto. Şi cum în dimineaţa aceea eram foarte bine dispus, atât de bine dispus de parcă m-ar fi decorat cu vreun ordin, m-am hotărât să dau curs preaamabilei invitaţii acolo unde niciodată nu te cheamă să te felicite sau să te laude. Eu, cel puţin, n-am auzit.   Cu aceste gânduri şi cu altele asemănătoare, o dată intrat în vasta şi ospitaliera clădire a Miliţiei de pe Calea Victoriei, în loc să apăs în lift pe butonul ce indica etajul cinci, l-am preferat pe cel din dreptul cifrei trei.   Aici lucra şi mai lucrează încă un coleg de şcoală – nu e cazul să vă spun ce fel de şcoală – şi amic, cu care întreţineam bune relaţii. Sporadice, din păcate.   Erau de vină cel puţin trei situaţii.   În primul rând, constanţa relaţiilor noastre era grevată de lipsa acută de timp a prietenului meu. Colonel, ocupă o funcţie importantă (zvonul care circulă: cu cât salariul e mai mare, cu atât ai mai puţin timp să-1 cheltui, fiind în acest caz confirmat) şi, de cele mai multe ori, când îi telefonam, la celălalt capăt al firului răsuna aproape invariabil: „Nu te supăra, sună-mă mai târziu, colega, am o discuţie”.   E greu de precizat ce semnifica acest cuvânt, pentru că mereu avea câte o discuţie. Eu însă îl pisam cu telefonul (până s-a întâmplat „în al doilea rând”), colonelul fiind un adevărat sac fără fund cu tot felul de întâmplări adunate în cei peste douăzeci de ani de miliţie.   Aşa se face că la întâlnirile noastre participa, nu o dată şi un alt coleg de şcoală, cunoscut actor bucureştean. Atât de cunoscut, încât Jean Marais ţinuse cu orice preţ să se imortalizeze cu el într-un film, drept care şi eu şi colonelul primisem – cu dedicaţie – câte o fotografie făcută la Buftea în timpul filmărilor, fotografie păstrată şi azi cu sfinţenie sub sticla băruleţului meu (există o asociaţie), numai că din ea a dispărut, după o vizită feminină, decupat cu lama, actorul francez.   În al doilea rând, amicul meu, colonelul Alexandru Banu, este un mare amator de pescuit. Şi aceasta nu numai pentru a-şi crea relaţii cu cei ce susţin că, după o săptămmă de muncă intensă, o duminică la pescuit este cât se poate de reconfortantă – te gândeşti la peştele care, uite acum, acum o să muşte momeala şi atât.   Pasiunii acesteia şi, în egală măsură, faptului că sunt un fericit posesor de autoturism le-am datorat invitaţia, lansată într-o sâmbătă, de a merge a doua zi la o baltă dintre acelea cu foarte mult peşte şi pescari mai puţini.   Am acceptat cu nedisimulată bucurie invitaţia.   Contramandând programul pe care mi-1 aranjasem pentru duminica aceea, m-am culcat mai devreme, la două noaptea am fost în picioare, la cinci dimineaţa, după treizeci şi ceva de kilometri presăraţi cu hârtoape, eram pe marginea bălţii. Dar cu toată sticla de coniac pe care o luasem pentru a întreţine verva colonelului şi spumozitatea povestirilor sale, acesta n-a scos până seara o vorbă măcar. Să nu sperie peştii.