Basme si povesti pentru copii

Blaniţă Neagră  de Emilia Plugaru         Bob şi Fil, doi ursuleţi durdulii, aleargă prin pădure şi strigă:         – Hei, prieteni! Veniţi iute şi vedeţi ce minunăţie de frăţior ne-a adus în astă seară barza! Dănn al nostru nu seamănă deloc cu ceilalţi ursuleti!         – Da, zic prietenii lui Bob şi Fil, Dănn e altfel. Are blăniţa neagră, nu brună. Iar ochişorii îi sunt ca două mărgeluţe strălucitoare. Când va creşte – vom fi şi prietenii lui! Coţofana Carra, imediat ce aude noutatea, fără să-l cunoască pe Dănn, străbate pădurea în lung şi-n lat trâmbiţând entuziasmată: "Carrr! Carrr! Carrr! În pădurea noastră s-a ivit pe lume o minunăţie de ursuleţ cu blăniţa neagră, neagră! Cu botişorul roşu, roşu! Grăbiţi-vă la casa bătrânilor urşi de lângă Poieniţa Murilor! Veţi avea o mare surpriză! O mare surpriză!"         În scurt timp în bârlogul ursului Thimoti şi a ursoaicei Merri se adună toată spuma pădurii. Vine Lupul şi Lupoaica, Mistreţul şi Mistreţoaica, Vulpoiul şi Vulpoaica, Bursucul şi Bursucioaica, Ariciul şi Aricioaica. Şi toţi îi aduc lui Dănn cadouri. Lupul îi dăruieşte un cojocel, Vulpea – o pălărie cu pană, Mistreţul – un coş plin cu alune, Bursucul – un polobocel cu unt, iar nenea Arici – o superbă cutie cu creioane colorate.         – Pentru când va creşte mare, zice Ariciul. Toţi îl laudă pe Dănn, iar ursoaica Merri e foarte fericită:         – Dănn va ajunge vestit, şopteşte ea la urechea lui Thimoti. Altfel de ce ar fi venit atâta lume bună aici? Veselia curge gârlă. Oaspeţii sunt serviţi cu faguri de miere, cu mure-n ciocolată, cu bere spumoasă şi rece. Şi nimeni nu-i observă pe cei doi fraţi, pe Bob şi Fil.         – Fil, zice Bob foarte supărat. Toate cadourile, toată atenţia doar pentru ăsta micu? Cred că nu e corect. Hai să-i luăm cadourile.         – Să i le luăm?         – Da. Îi lăsăm doar cutia cu creioane colorate. De acord?         – De acord, răspunde Fil şi cât ai clipi în coşul cu alune nu rămâne zare de alună, polobocelul cu unt sună a gol, iar Bob, îmbrăcat în cojocel de cârlan, aleargă după Fil care poartă o pălărie cu pană pe cap. Abia după miezul nopţii oaspeţii se împrăştie şi cei ai casei se pregătesc de culcare. Dar nu reuşesc. Cineva bate în uşă. E Coţofana Carra care intră în casă fără să fie poftită:         – Ştiu, zice ea, e târziu, dar am fost ocupată. Foarte ocupată. Însă nu puteam să nu trec să-l văd pe micuţul Dănn. Doamne, Merri, continuă să trăncănească Carra, ursuleţul ăsta seamănă leit cu o jucărie pe care am văzut-o în vitrina unui magazin dintr-un oraş de-al oamenilor. Poate că Dănn… chiar e o jucărie?         – Ce tot trăncăneşti, Carra? Se supără ursoaica. Nu vezi? E un ursuleţ în carne şi oase.         – Ştiu, ştiu, am glumit, se dezvinovăţeşte coţofana. Că supărăcioasă mai eşti, Merri. Asemănarea lui cu acea jucărie nu e de rău, e de bine… Adică, vreau să zic că acest pui de urs nu va avea soarta unui urs obişnuit. Şi… va fi mare prieten cu oamenii. Mare… Va deveni vestit, zău… Dar nu reuşeşte Carra să-şi termine prorocirea că micuţul Dănn se aşterne pe un plâns sfâşietor. Părinţii încearcă să-l liniştească, nimănui nu-i pasă de oaspetele nepoftit şi coţofana se vede nevoită să plece.         – Ei, Fil, ei, Bob, zice Carra la despărţire, am impresia că frăţiorul vostru are de gând să vă dea mare bătaie de cap. Sunt convinsă că părinţii de azi înainte vor avea ochi doar pentru el. Ha, ha, ha! Am glumit, adaugă Carra şi pleacă.         – Bob, Fil, strigă mama ursoaică, veniţi să vă dea mama câte un pupic şi fuga în pătucuri! Dar Dănn se aşterne pe bocet şi frăţiorii rămân fără de pupicul promis.         – Vezi? îl ghionteşte Bob pe Fil. Carra a spus adevărul. Nimeni nu ne ia în seamă. Nimeni nu ne iubeşte. Pentru toţi doar plângăciosul ăla contează. Când eram ca el, continuă Bob culcat deja în pătuc, ţin minte precis – nu scoteam un sunet. Eram foarte cuminte, foarte cuminte…         – Nu ai de unde să ştii, Bob!         – Ba ştiu… Şi nu mă contrazice! Nu-ţi permit! Sunt fratele tău mai mare.         – Bine, mormăie Fil.         – Fil, începe iar Bob, aş vrea nespus de mult să o întâlnesc pe barza care ni la adus pe Dănn.         – De ce, se miră Fil.         – Cum adică de ce? Ca să-i frâng picioruşele. Nu putea să-l lase într-o altă ogradă?         – Eşti răutăcios, Bob. Dănn e fratele nostru. De aceea şi ni la adus nouă. Trec zile şi săptămâni. Micuţul Dănn o ţine într-un plâns. Chiar dacă ursoaica Merri şi ursul Thimoti îl îngrijesc cu toată dragostea, îl hrănesc cu toate bunătăţile, ursuleţul cu blăniţa neagră se linişteşte doar dacă mama îl strânge şi îl încălzeşte la piept.         – Fil, mormăie mereu nemulţumit Bob, noi doi parcă nu am mai avea mamă. Mama noastră acum îi aparţine doar lui. Îl urăsc, Fil. Zău.         – Vorbeşti prostii, Bob.         – Vorbesc prostii? Vrei să te convingi? Atunci hai să ne îmbolnăvim.         – Ai înnebunit? Cum să ne îmbolnăvim? Mie îmi place să fiu sănătos.         – Fil, nu de-adevăratelea. Ne prefacem că suntem bolnavi. O să vezi, nimeni nu o să alerge să ne ţină în braţe. Ne vor lăsa să murim. A doua zi Bob şi Fil se zvârcolesc în pătucuri, oftează, se ţin de burtică, urlă cât îi ţine gura: "Au! Au! Mă doare! Burta! Au!"         – Asta-mi mai lipseşte, se trage de blană ursoaica Merri. Thimoti, strigă ea, vezi ce se întâmplă cu Bob şi Fil!         – Aţi umblat prin gunoaie?! Se enervează tatăl urs. V-am spus de atâtea ori – lăbuţele să fie întotdeauna curate! Tot ce puneţi în gură – să fie bine spălat! O meritaţi!         – Au! Of! Of! Au! urlă Bob şi Fil.         – Liniştiţi-vă, se îmbunează Thimoti. Îl chem pe nenea Arici. Câte o injecţie la fiecare şi aţi scăpat de durere.         – Nu-u-u-u! Sar brusc din pătucuri cei doi fraţi ursuleţi. Gata! Ne-a trecut. Nu ne mai doare nimic. Suntem sănătoşi-tun! De data asta se supără Fil:         – Cât pe ce să înhaţ o injecţie din pricina ta, Bob. Doar ştii că mor de frica injecţiilor. Nu vreau să mai fiu de acord cu tine vreodată.         – Fil, se dezvinovăţeşte Bob, nu sunt eu vinovat. Vinovat e Dănn. O să mă răzbun pe mucosul ăla. O să vezi… Şi iată că într-o zi, când bietul Dănn abia aţipise, deşteptul de Bob i se strecură în pătuc şi fără milă îşi înfipse dinţişorii în picioruşul lui. Ţipete infernale. Bârlogul e întors cu fundul în sus.         – Thimoti! Unde eşti, Thimoti?! Strigă disperată ursoaica Merri. Vino, că moare Dănn!         – Moară dacă aşa îi este dat, nu se urneşte din loc Thimoti. Eu unul m-am săturat. Plec la casa de nebuni…         – Aoleu! Nu se poate să vorbeşti astfel, Thimoti! Ai teamă de Dumnezeu! Pleacă de-l cheamă pe medicul pădurii, pe nenea Arici! Repede, Thimoti! Ce stai?! Nenea Arici Îl consultă pe Dănn. Observă doar o mică zgârietură la picioruş, în rest e sănătos tun.         – Nu are nimic, zice nenea doctor. E un adevărat urs. Pentru prima dată văd un bolnav care… nu e bolnav. Nu pricep ce o fi cu el… Cred… că e deocheat. Chemaţi-o pe Carra. Ea e mare specialistă în descântece. Thimoti imediat e trimis să o găsească pe Carra. Dar Carra nu e de găsit. Aproximativ peste o săptămână Cara le bate la uşă.         – Carra, o îmbrăţişează Mărri ca pe cea mai bună prietenă, e nevoie de ajutorul tău! Micuţul Dănn e deocheat. Descântă-l, Carra! Te rog.         – O, da! Răspunde mândră de sine coţofana. Descântecele sunt pasiunea mea. Nu vă faceţi griji! Dănn va fi sănătos cât ai zice peşte. Ei, flăcăilor, îi observă Carra pe cei doi frăţiori, nu e aşa că am avut dreptate? Dănn vă dă mare bătaie de cap? Despre asta însă vorbim mai târziu. Acum iute la izvor după apă neîncepută! Altfel descântecul nu va avea nici o putere.         – Bob, Fil, strigă tatăl Thimoti, mai sunteţi aici?!         – Vezi? Zice Fil în drum spre izvor. În loc să sforăim în pătucuri – alergăm ca nebunii cu noaptea-n cap. Ţi-a trebuit?         – Ce?         – Să-l muşti?         – Floare la ureche, răspunde Bob. Nu ştii ce-o să urmeze. Apa e adusă. Coţofana îl stropeşte pe Dănn. Apoi poartă un cuţitaş nou–nouţ pe spinarea lui făcând semnul crucii şi descântecul începe:                         Păsărică albă, cu dalbă, şopteşte Carra aşa ca să audă cu toţii,                         În cer ai zburat şi trei picături de lapte pe o piatră au picat!                         Şi piatra-n patru a crăpat!                         Aşa să crape ochii cui deoache!                         De o fi Dănni deocheat de vânt – să-i crape calul!                         De o fi deocheat de câmp – să i se usuce florile,                         De o fi deocheat de pădure – să i se usuce rădăcinile,                         De o fi deocheat de parte bărbătească – să-i crape…         – Fil, îl ghionteşte Bob pe frate–său, hai în curte!         – Nu, Bob, vreau să ascult…         – Fil, e grav… Dacă doamne fereşte noi l-am deocheat? Îţi dai seama ce se va întâmpla?         – Ce?         – Ne vor crăpa ochii.         – Aoleu!         – Fil, mi-e frică, scânceşte Bob. Ce facem?         – Ce facem, ce facem… Plecăm de acasă.         – Unde?         – În pădure. Stăm până dimineaţă. Dacă nu ni se întâmplă nimic – ne întoarcem.         – Şi dacă ni se întâmplă?         – Atunci… Nu ne mai întoarcem. Vom trăi orbi şi singuri… Nimeni nu bagă de seamă când cei doi ursuleţi dispar. Între timp Dănn, văzându-se scăpat din braţele Carrei, adoarme. Carra, încărcată cu de toate, pleacă. Merri se cuibăreşte alături de puiul ei drag, iar Thimoti… Thimoti nu are probleme cu somnul:         – Sforrr! Sforrr! Sforrr! Sforrr! Când se trezesc, e deja întuneric.         – Thimoti, îşi aminteşte mama ursoaică, pe unde o fi Bob cu Fil? E târziu. Cheamă-i acasă. Dar Bob şi Fil nu sunt de găsit. De cum se îndepărtează de casă, ursuleţii dau de o poieniţă doldora cu pomuşoare dulci. Se ghiftuiesc, uită de necazuri, se culcă şi adorm imediat. Se trezesc când soarele e spre asfinţit. În pădure se furişează noaptea.         – Fil, e speriat Bob, nu văd nimic! Am orbit! Sunt orb, Fil!         – Şi eu, Bob. Linişteşte-te. O să ne treacă. Să ne continuăm somnul. Somnul e de leac.         – Nu o să ne treacă! Acum pricepi câte ni se întâmplă de când în viaţa noastră a apărut Blăniţă Neagră? Îl urăsc, Fil!         – Nu din pricina lui Dănn ni se întâmplă, Bob. Ci fiindcă nu e bine să urăşti… Eu aşa cred…         – Uf… Nu ştiu… Poate… Şi cei doi ursuleţi se ghemuiesc unul lângă celălalt, suspină, suspină, apoi somnul îi ia în împărăţia sa. Dimineaţa, când soarele îşi plimbă razele prin cele mai îndepărtate unghere, iar păsărelele îşi varsă trilul peste pădure, Bob şi Fil deschid ochii.         – Fil, sare din culcuş Bob, te văd sau mi se pare?         – Mă vezi, Bob. Şi eu te văd.         – Asta-nseamnă că nu am orbit?         – Poate că am orbit… Numai că atunci… dormeam. Acum ne-am trezit şi suntem iar văzători…         – Ce facem, Fil?         – Ne întoarcem acasă.         – Hai să ne întoarcem. Mi-e foame şi mi-e dor de mama.         – Mie chiar şi de Blăniţă Neagră mi-e dor.         – Nu-mi vorbi de el, altfel rămân în pădure. Şi vei avea doar un singur frate – pe Dănn. Fil cu Bob se strecoară tiptil în casă, îşi trag cearşafurile peste cap şi se prefac că dorm.         – Sforrr! Sforrr! Sforrr! Îi aude mama ursoaică.         – Thimoti, îl cheamă ea pe bătrânul urs, vino să vezi… S-au întors Fil cu Bob. Nimeni nu-i ceartă. Pentru prima dată cei trei fraţi ursuleţi se joacă împreună. Blăniţă Neagră e foarte fericit, iar mama ursoaică îşi priveşte puii cu multă dragoste. Dar trec câteva zile şi micuţul Dănn iarăşi e cu ochii în lacrimi. Frăţiorii săi aleargă cu prietenii prin pădure, iar el rămâne singur-singurel în casă. Ca să-i treacă de urât îşi ia cutia cu creioane colorate de la nenea Arici şi desenează. Desenează tot ce vede în jur. Această ocupaţie îi place atât de mult, încît uită că e singur şi că nimeni nu-l iubeşte. Când o vede pe mama îşi întinde lăbuţele şi dacă se pomeneşte în braţe – se lipeşte strâns-strâns de ea, de parcă s-ar teme să nu o piardă.         – Priveşte-l, Fil, o alintătură fără de pereche. Se anină de mama ca scaiul. Mi-e scârbă, zău, se revoltă Bob. Să-l învăţăm minte, Fil. Să nu-l luăm niciodată cu noi la joacă. Promite-mi că aşa vei face!         – Nu-ţi promit, Bob. Blăniţă Neagră e fratele meu. Acum e mic, dar când va creşte…         – Atunci socoteşte că eu nu-ţi mai sunt frate. Alege pe unul din noi!         – Uf, Bob… Te aleg pe tine, oftează Fil. De la o vreme până şi ursoaica Merri se enervează pe Dănn.         – Da’ lasă-mă–n pace odată, strigă ea iritată. În loc să alergi de rând cu ceilalţi pe afară, te ţii mereu de blana mea! Ruşine!         – Bob! Fil! Îi cheamă ursoaica într-o zi pe cei doi frăţiori mai mari, veniţi încoace!         – Ne-ai strigat, mamă?         – Da. Luaţi-l pe Dănni şi plecaţi în Poieniţa cu Mure. Acolo unde creşte un arbore înalt cu o scorbură adâncă. Să nu vă întoarceţi până deseară. Aici e prea cald.         – Ne ducem, dar fără de Dăn, mormăie Bob. Ursoaica însă îl priveşte ameninţător şi Bob ştie că o labă de-a ei cântăreşte greu. Astfel, pentru prima dată Dănn se pomeneşte în Poieniţa cu Mure. În poieniţă iarba e verde, cresc o mulţime de floricele şi e foarte răcoare.         – Dănn, zice Bob, noi plecăm şi ne vom întoarce foarte târziu. Să nu te urneşti de aici! S-ar putea să te rătăceşti, şi atunci nu o mai vezi niciodată pe mama.         – Ha, ha, ha! râde răutăcios Bob. Ai înţeles, Dănn?         – Am înţeles, scânceşte Dănn. Fraţii revin în poieniţă abia spre seară. Chinuit de singurătate, flămând, obosit – Dănn e atât de bucuros când îi vede încât îi cuprinde, mai întâi pe Bob, apoi pe Fil.         – Hm, se scarpină după ureche Bob. Puştiul ăsta nu e chiar atât de nesuferit… Dănn, adaugă el, ia seama, nimeni nu trebuie să ştie nimic. Toată ziua am stat aici împreună cu tine. Ai înţeles?         – Da, răspunde Dăn şi Bob e convins, puştiul nu va sufla o vorbă. Acum însă de fiecare dată când pleacă în poieniţă, ursuleţul cu blăniţa neagră ia cu sine şi cutia cu creioane colorate. Adună foiţe de mesteacăn, se sprijină de arborele bătrân şi ziua-ntreagă desenează. I se pare că nimic nu e mai frumos pe lume decât florile ce-l înconjoară.         – Mai întâi desenează-mă pe mine, îl roagă câte-o floricică.         – Ba pe mine, iese-n faţă altă floricică.         – Nu uita nici de noi, se zbenguie pe fundul izvorului ce curge chiar la picioarele lui câţiva peştişori argintii. În poiană Dăn îşi face o mulţime de prieteni. Acum, lipsa fraţilor nu-l mai afectează. Seara se întoarce acasă cu un teanc mare de desene.         – Mâzgăleli, zice ursoaica Merri.         – Mai bine ar aduna mure, cum face Bob şi Fil, adaugă tatăl Thimoti. Şi doar coţofana Carra văzând desenele micului ursuleţ plesneşte din aripi:         – Doamne, Merri, zice ea, Dănn e un adevărat pictor! Ar trebui să-l daţi la vreo şcoală! Să nu i se piardă talentul!         – Care şcoală, Carra? Ce talent? Care pictor? Desene obişnuite.         – Merri, insistă coţofana, ai o minunăţie de pui. Eh, să am eu unul ca el… Gândeşte-te bine ce faci, Merri.         – Linişteşte-te, Carra. Nimic ieşit din comun… Aşa credeam şi eu la început… Acum nu mai cred.         – Păcat, nu se dă bătută Carra. Mare păcat… Dănn e foarte necăjit că părinţii nu-i apreciază desenele. În schimb fraţii continuă să-l invidieze.         – Fil, zice Bob, Dăni are lăbuţe să deseneze, iar noi avem lăbuţe doar ca să culegem mure? Nu e corect, Fil.         – Nu e corect, Bob. Şi de atunci, venind în Poieniţă, Bob şi Fil îl obligă pe Dănn să umple coşurile cu mure. Dar în ajutorul lui Blăniţă Neagră sar păsărelele şi coşuleţele sunt umplute foarte repede. Într-una din zile o arşiţă năprasnică se abate peste florile din Poieniţă.         – Ni-e sete, Ni-e sete, abia de şoptesc bietele floricele. Ursuleţul îşi umple guriţa cu apă şi repejor, rând pe rând, le stropeşte pe toate.         – Ne-ai salvat, îi mulţumesc florile şi îl sfătuiesc să se ascundă de arşiţă. Dănn se doseşte în scorbura adâncă. Pe fundul scorburii e un aşternut moale de muşchi, e răcoare, e plăcut şi ursuleţul adoarme. În Poieniţă dorm fluturaşii, dorm peştişorii. Când se întorc, Bob şi Fil găsesc doar coşurile pline. Dănn nu e de găsit. Îl caută, îl strigă – nu răspunde nimeni. Abia acum îşi dă seama Bob că niciodată nu l-a urât cu adevărat pe micuţul Blăniţă Neagră. Se roagă de pădure să-i redea frăţiorul. Vrea să-i spună cât de mult îl iubeşte. Dar pădurea rămâne mută. Nu vrea să-l audă… Spre dimineaţă Dănn se trezeşte. Iese din scorbură, îşi spală ochişorii şi nu se pricepe unde se află.         – Bună dimineaţa! Îl salută floricelele.         – Bună dimineaţa! Îl salută păsărelele.         – E dimineaţă? Se sperie ursuleţul. Asta-nseamnă că frăţiorii mei m-au părăsit. Nimeni nu mă iubeşte… nimeni, plânge Dănn.         – Noi te iubim, încearcă să-l consoleze floricelele.         – Şi noi! Ciripesc păsărelele.         – Şi noi! Flutură din aripioare fluturaşii.         – Şi noi te iubim, Dănn, se zbenguie pe fundul izvorului peştişorii. Deodată în Poieniţă se face linişte:         – Fugi, Dănn, îi şoptesc florile şi fluturaşii.         – Fugi! Îi strigă păsărelele.         – Salvează-te, îi fac semne peştişorii. Dănn nu pricepe nimic. Ridică privirile. În faţă e o vietate ciudată care vine spre el. Nu reuşeşte să i se ferească din cale… De îndată ce intră în curte, ţăranul strigă:         – Nic! Unde eşti?! Vino să vezi! Vine Nic, un pui de om cu mânuţele subţiri, cu faţa palidă, cu doi ochi albaştri ca două picăţele de cer.         – Ce e, tată?         – Priveşte ce ţi-am adus.         – Un ursuleţ? E atât de frumos! Are blăniţa neagră. Unde l-ai găsit?         – Într-o Poieniţă… Vom lua o mulţime de bani pe el, Nic.         – Tată! Strigă speriat copilul şi-şi încolăceşte braţele în jurul gâtului lui Blăniţă Neagră. Nu, tată! Să nu-i pricinuieşti nici un rău!         – Avem nevoie de bani, Nic…         – Nu vreau bani! Vreau ca acest ursuleţ să trăiască!         – Bine, oftează ţăranul. Linişteşte-te… Dacă reuşeşti, adaugă el, să-l înveţi să meargă pe bicicletă, să bată mingea, să sară coarda, sau altceva din care am putea câştiga bani, atunci, Nic, nu-i voi vinde pielcica. Avem nevoie de bani, Nic… Trece un timp. Prin satele şi oraşele locuite de oameni din când în când apare un ţăran şi un copilaş cu ochii albaştri care trage de zgărdiţă un ursuleţ cu blăniţa neagră. Imediat în jurul celor trei se adună lume. Şi nu pentru că ţăranul ţine în mâini un talger de argint, şi nu pentru că băiatul are ochii ca cerul, ci pentru că oamenii văd o minune – un ursuleţ ce desenează.         De îndată ce i se instalează şevaletul în faţă, ursuleţul cu blăniţa neagră aşterne cu uşurinţă pe hârtie pădurea, brazii, florile, cerul nemărginit. Totul e atât de neobişnuit, atât de frumos încât privitorii aruncă fără regrete bănuţii în talgerul ţăranului.         Astfel prorocirea Carrei se adevereşte. Ursuleţul Dănn devine vestit… Vestit… printre oameni. Dar oamenii nu se întreabă de ce Blăniţă Neagră, trăind mulţi ani alături de ei, în afară de o Poieniţă cu flori şi fluturaşi, în afară de un arbore înalt cu o scorbură adâncă, în afară de Măria Sa Codrul, nimic altceva nu mai desenează. Oare de ce?

Roman Năzdrăvan de Nicolae Filimon A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti; când să potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci şi nouă oca de fier, şi tot da cu spatele de cer; linguriţă scurtă pe gura cui n-ascultă. A fost odată trei fraţi olteni, dintre care unul era năzdrăvan. Într-o zi îşi ascuţiră coasele şi plecară pe o câmpie. După ce merseră şi iar merseră, dederă peste o livede de fân mare. Ei se opriră în loc şi o priviră; dar fratele cel mai mare zise:         – Ştiţi voi una, mă?         – Ştim, daca ne vei spune, răspunseră ceilalţi doi fraţi.        – Ai, mă, să ne-ncercăm coasele prin ăst fân verde.         – Bine zici tu, mă, răspunse cel d-al doilea frate, şi îndată începură amândoi să cosească la fân; dar n-apucară să sfârşească vorba bine şi zăriră pe zmeul Stan Ghindă barbaiop, călare p-o jumătate de iepure şchiop. Atunci lor, de frică, le căzură coasele din mână, dar Roman Năzdrăvan le zise:         – Nu vă temeţi, măre, lăsaţi pe mine, că-i viu eu de hac.         Zmeul din ce în ce s-apropia, iar când fu aproape de dânşii, învârti buzduganul de trei ori şi zise:         – Cine sunteţi voi, bre, dă mi-aţi turburat izvoarele şi mi-aţi încurcat livezile?         – Suntem nişte oameni săraci şi nemernici, măria-ta, să nu-ţi faci păcat cu noi.         – Ai, sculaţi-vă, că vă iert, zise zmeul cu şiretlic, dar fiindcă aţi început livedea, cosiţi-o toată şi diseară să veniţi acasă să vă plătesc.         Câtetrei fraţii se puseră pe cosit şi cosiră zi de vară până seara; dar când înnoptă, veni zmeul şi-i luă cu dânsul acasă, ca să le plătească. Ajungând acasă, zmeul fluieră de trei ori şi numaidecât sări buzduganul din cui şi puse o masă împărătească, cu douăsprezece feluri de bucate, pe care le otrăvise zmeul înadins, ca să omoare pe olteni, dar o pâine, o strachină cu apă, o lingură şi o ploscă cu vin nu putu sa le otrăvească.         Zmeul atunci chemă pe olteni la masă; dar Roman Năzdrăvan îi zice:         – Să trăieşti, măria-ta! noi suntem nişte oameni săraci, învăţaţi să mâncăm cum om putea şi să bem ce-om putea. Dă-ne pâinea aia de colo, strachina cu apă, lingura şi plosca şi ne va fi de ajuns.         Zmeul pricepu viclenia lui Roman Năzdrăvan şi tăcu; dar după ce se ridică masa, chemă pe vătaful de curte şi-i porunci să-i ducă într-un beci, cu gând ca să vie peste noapte, să le taie capetele.         Roman Năzdrăvan simţi şiretenia zmeului, dar se făcu că nu pricepe nimic şi, ca să înşele şi mai bine pe zmeu, luă plosca şi se duse în beci, împreună cu fraţii lui, iar după aceea scoase din traistă un fluier de prun şi începu să cânte:         Fluieraş frumuşel,         Mititel, gingăşel,         Dacă tu mă iubeşti,         Vin-acum să-mi slujeşti.         N-apucă să sfârşească cântecul şi d-odată veniră patru păsări măiestre şi puseră o masă cum se pune la domni şi la împăraţi. Roman Năzdrăvan chemă la masă pe slujnicele zmeului şi le dete de băut până se îmbătară şi adormiră; apoi le dezbrăcă de hainele lor şi se îmbrăcă el şi fraţii lui cu dânsele, iar pe slujnice le îmbrăcă cu zăbunele lor cele bărbăteşti şi se duseră să se culce. Dar abia ce începură să aţipească de somn şi zmeul veni cu paloşul să le taie capetele. Văzându-i însă îmbrăcaţi muiereşte, merse înainte şi tăie capetele slujnicelor, apoi se duse şi se culcă. Atunci, Roman Năzdrăvan sculă pe ceilalţi doi fraţi şi o apucară la sănătoasa.         Se duseră şi iar se mai duseră, cale lungă ca Dumnezeu să ne-ajungă, că cuvântul din poveste înainte mai lung şi mai frumos este. Este ce este, basmul d-aici înainte se găteşte, Dumnezeu în casă la noi soseşte. Se duseră trei zile şi trei nopţi şi dederă peste un palat mândru şi frumos şi se puseră câtetrei la poartă.         Împăratul îi văzu după geam şi trimise pe vătaful de curte să-i întrebe ce caută. Vătaful spuse împăratului cererea lor, iar el porunci să puie pe cei doi rândaşi la grajd, iar pe Roman Năzdrăvan să-l îmbrace bine şi să-l facă copil în casă.         Nu trecu mult timp şi împăratul făcu pe Roman Năzdrăvan mai mare peste toate slugile curţii împărăteşti. Fraţii lui, cum auziră aceasta, hotărâră să-l piardă.         Într-o zi, când împăratul voia să se ducă la plimbare, ei îi ieşiră înainte cu căciulile în mâni şi ziseră:         – Luminate-mpărate, să trăieşti, măria-ta, întru mulţi ani! Fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat că poate să-ţi aducă cloşca cu puii de aur a zmeului Tărtăcot, cu barba d-un cot şi cu limba de doi.         Împăratul chemă numaidecât pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:         – Fraţii tăi mi-a spus că te-ai lăudat să-mi aduci cloşca cu puii de aur a lui Tărtăcot cu barba d-un cot.         – E, e, măria-ta, cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun este Dumnezeu, o să-ţi aduc cloşca, măcar de-aş şti că-mi voi răpune viaţa.         – Să ştii, Romane, adăogă împăratul, că daca nu-mi vei aduce cloşca, unde-ţi stă picioarele o să-ţi stea capul.         N-apucă să plece împăratul, şi Roman Năzdrăvan se duse la zmeu, intră în palat şi, ajungând la odaia unde era cloşca închisă, se făcu pai de mătură şi intră înlăuntru pe gaura încuietoarei; apoi, făcându-se iarăşi om, zise cloştii:         – Fă, cloşcă, vino cu mine!         Cloşca începu să strige:         – Sari, luminate împărate, că mă ia Roman Năzdrăvan! Zmeul veni numaidecât cu paloşul în mână, dar Roman se făcu grăunte de mei şi se puse după uşă. Zmeul, văzând că nu este nimeni în casă, scoase biciul de la brâu şi trase cloştii o bătăiţă ţeapănă. Roman se făcu iar om şi zise:         – Fă, cloşcă, vii tu cu mine ori ba?         – Viu, răspunse cloşca.         Atunci Roman luă cloşca cu pui cu tot ş-o dete împăratului, zicându-i:         – Poftim, luminate-mpărate, m-am închinat cu slujba care mi-ai poruncit.         Împăratul luă cloşca şi dete lui Roman două căuşe de galbeni şi se duse, iar Roman se puse în scară şi începu să-i numere. Din întâmplare, fraţii lui tocmai atunci treceau cu hârdăul cu apă la grajd; văzând însă pe Roman numărând bani, zise unul către celălalt:         – Văzuşi, mă, ce de bani a câştigat afurisitul de Roman?         – Las’ pe mine, mă, că ţi-l voi aşeza eu pe dânsul.         A doua zi, când ieşi împăratul la plimbare, ei veniră iarăşi la scară cu căciulile în mâni şi ziseră:         – Luminate-mpărate, fratele nostru Roman s-a lăudat să-ţi aducă armăsarul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat.         Împăratul chemă pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:         – Auzi, mă, Romane, ce zic fraţii tăi, că te-ai lăudat să-mi aduci calul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat!         – Să trăieşti, măria-ta! Cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun e Dumnezeu.         După aceea încălecă calul, se duse la zmeu şi, intrând în grajd, zise armăsarului:         – Mă, armăsare, vino cu mine!         Armăsarul, cum auzi acestea, strigă:         – Sări, stăpâne, că mă ia Roman Năzdrăvan!         Zmeul, cum auzi, se scoborî în grajd cu paloşul într-o mână şi cu biciul de foc într-alta şi zise calului:         – Unde este Roman Năzdrăvan, bre? Calul se uită împrejur şi nu văzu pe nimeni, căci Roman se făcuse pai şi intrase în iesle; atunci zmeul, văzându-se înşelat, se puse cu biciul pe cal şi îi muie binişor spinările, iar după aceea se duse la treaba lui.         Roman, văzându-se iarăşi numai cu calul, îi zise:         – Mă, armăsare, vino cu mine!         – Acuma viu, stăpâne, dar înainte de a pleca, sapă la picoarele mele cele dindărăt, c-o să dai peste un butoi cu aur topit şi altul cu argint; să iei două căuşe de argint şi să mă stropeşti de la mijloc până la coadă şi să-ncalici pe mine.         Roman Năzdrăvan făcu după zisa calului; încălecă pe dânsul şi se duse. Dar ce mândreţe, Doamne! Calul se făcuse jumătate de aur cu pietre nestimate, iar jumătate, de argint şi atât de frumos, încât la soare te puteai uita, dar la dânsul, ba.         Când ajunse Roman la împărăţie, împăratul tocmai se întorcea de la plimbare; îi dede calul şi luă patru căuşe de galbeni.         Fraţii lui însă văzu toate acestea şi ziseră unul către altul:         – Bre! ce dă bani a câştigat nelegiuitul!         – Lasă, mă, răspunse unul din doi, că ţi-l pui eu bine pe dânsul!         A doua zi, când împăratul se plimba prin grădină, fraţii lui Roman Năzdrăvan îi ieşiră înainte şi-i ziseră:         – Luminate-mpărate, să-ţi lungească Dumnezeu zilele; fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat ca poate să-ţi aducă chiar pe zmeu, viu nevătămat.         – Dar asta este cu neputinţă, răspunse împăratul.         – Ştim prea bine, măria-ta, dar de, fratele nostru aşa s-a lăudat.         Împăratul chemă pe Roman şi-i zise:         – Aşa e, mă Romane, că te-ai lăudat să-mi aduci pe zmeu viu nevătămat?         – E, luminate-mpărate, cine m-a pârât la măria-ta, nu m-a pârât să mă crească, ci m-a pârât să mă piardă; dar fie, mă leg să-ţi aduc pe zmeu; numai să-mi dai un car cu şase bivoli, să-mi dai şase dulgheri, şase tâmplari şi şase fierari, şi treaba e făcută.         Împăratul porunci să-i dea tot ce va cere. Roman se sui în car şi apucă calea către zmeu. Se duse zi de vară până seara; iar când fu aproape de palatul zmeului, se făcu moş bătrân cu barba şi sprâncenele până la pământ. Zmeul, cum îl zări, se dete jos, îi ieşi în cale şi-i zise:         – Ce cauţi, moşule?         – Ce să caut, luminate-mpărate, am prins pe hoţul de Roman Năzdrăvan şi am venit la măria-ta să-mi dai ăl plop de colo, să fac un butoi ca să-l bag într-însul.         – Bucuros, moşicule!         Atunci Roman tăie plopul şi numai cât clipeşti din ochi făcu un butoi gros, legat cu cercuri de fier; dar când veni vremea să-l înfundeze, zise zmeului:         – Luminate-mpărate, ştii că Roman Năzdrăvan e mare voinic, el poate să spargă butoiul şi să scape, şi atunci ne prăpădeşte pe toţi; fă bine de intră măria-ta în butoi şi, după ce l-oi înfunda, pune-ţi toată puterea să vedem, poţi să-l spargi?         Zmeul se supuse şi intră în butoi, iar dulgherii, tâmplarii şi fierarii înfundară butoiul şi, după ce îl legară cu lanţuri groase de fier, înjugară bivolii şi plecară; iar pe la apusul soarelui ajunseră la împărăţie şi deteră pe zmeu în mâna împăratului, viu nevătămat.         Împăratul porunci să desfunde butoiul, să vază daca se află zmeul într-însul; iar zmeul răspunse din butoi:         – Luminate-mpărate, daca vrei să trăieşti, zi oamenilor tăi să nu mă scoată din butoi, că de voi scăpa, nu se alege praf de tine şi de palatul tău.         Atunci împăratul porunci să aducă lemne şi, făcând focul, arse pe zmeu trei zile şi trei nopţi; iar Roman luă oasele zmeului şi le dete împăratului, carele, de bucurie, făcu pe Roman boier din doisprezece şi-i dete pe fie-sa de soţie. Roman căzu la pământ şi sărută poala împăratului, iar după aceea zise:         – Ştii una, luminate-mpărate; fraţii mei s-au lăudat că poţi să-i legi pe vârful unei şire de paie aprinsă şi că ei nu vor arde.         Împăratul porunci să-i lege şi, dându-le foc, arseră de se făcură cenuşă. Iar Roman trăi şi împărăţi şi împărăţeşte şi până în ziua de astăzi. Încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

Marele Pictor  de Emilia Plugaru          Vara, bună prietenă cu Toamna, gospodăreşte pe ici pe colo, chiar dacă vremea ei a plecat. Totuşi într-o bună zi Toamna îşi intră în drepturi. Odată cu ea vin şi ploile reci şi mărunte. Nu e frunză sau firicel de iarbă să nu tremure în faţa ploiţei ciobăneşti. Soarelui i se face milă de sărmanele frunze. Îşi trimite razele să le încălzească şi nu observă că din zi în zi el însuşi se împuţinează, se face mic, tot mai mic. Nu e de glumă, să încălzeşti luni în şir e lucru greu, a obosit bietul soare. Are nevoie de odihnă. Adoarme, moţăie, se trezeşte, mereu e somnoros, îşi zice că odihna e lucru minunat, dar cum să laşi vietăţile fără pic de căldură? Somnul însă îl ia pe neprins de veste. Doarme câteva zile, se trezeşte, priveşte şi nu-i vine să creadă. Pământul e inundat de lumină. Atât de mult aur soarele nu a mai văzut. Ce o fi? se întreabă. Apoi se dumereşte. Câteva raze nu s-au întors. Au rămas să vopsească, să coloreze, să lumineze copacii, fructele, dealurile şi vâlcelele.         – Tabloul pământului e minunat, îşi zice el şi e mândru, e foarte mândru. Cât timp razele rămase în frunze luminează, poate să lenevească un pic. Doar că… Pe ici pe colo ar mai fi de îndreptat câte ceva. Uite pe deluţul cela e bine să adauge un pic de roşu, pe celălalt un pic de portocaliu, poamei i-ar sta de minune în violet, iar merele… mărul e frumos dacă jumătate e galben, jumătate e roşu.         Şi Măria-sa Soarele îşi meştereşte rapid o pensulă, apoi fără să stea pe gânduri se implică în crearea unei capodopere de care cu toţii ne bucurăm în fiecare an.         Şi doar gospodina Toamnă nu-şi găseşte loc de atâtea trebi. Aleargă, strânge, adună, pune în hambare, nu vede lumea în jur! Abia după ce răsună muzica, însemnând că vinul în poloboace e fiert iar nunţile şi cumătriile-s în toi, îşi scoate şorţul, urcă pe un nouraş şi priveşte cu mândrie la gospodăria ei.         – Au! strigă brusc harnica Toamnă. Câtă frumuseţe, câtă culoare! Vezi? îi zice ea nouraşului, nu e pe lume o pictoriţă mai mare ca mine. Îţi place?         – Îmi place, bineînţeles, cum să nu-mi placă, răspunde nouraşul, numai că…         aceasta nu e opera dumitale, e a marelui Soare! El e marele Pictor!         – Ba eu sunt marea Pictoriţă! se înfurie Toamna. Ca să te conving voi crea imediat un nou tablou!         Cu un burete făcut din nori fioroşi, cenuşii, şterge rapid tot aurul. Pe ici, pe colo lasă pete de galben murdar şi fiindcă pentru ea culoarea gri e cea mai preferată, pământul acum e colorat în gri.         – Hm… exclamă Toamna mândră de sine, nu am ce zice… Sunt talentată. Nici nu se compară cu ce era înainte… Hei!         Îl strigă pe nouraş, dar acesta nu mai e căci brusc Soarele se trezeşte, alungă norii, priveşte spre pământ şi vai! Nu are cuvinte.         – E trebuşoara Toamnei, nu poate Soarele de necaz. E imposibil să refacă ceva… La primăvară, la primăvară le va drege pe toate… Acum o va chema pe bătrâna Iarnă care va îmbrăca Pământul într-o mantie albă şi strălucitoare.         În scurt timp culoarea gri e acoperită, Toamna, agitată, nu pricepe ce se întâmplă, dar Iarna nu-i dă răgaz. Îşi continuă nestingherită munca.         – A venit Iarna! A venit Iarna! strigă mulţime de copilaşi.         Săniuţele sunt scoase din case şi duse la derdeluş. Bucurie, voie bună, râsete şi veselie! Şi doar sărmana Toamnă nu pricepe ce se întâmplă.         – Încă e toamnă, porneşte să le zică tuturor, însă nimeni nu-i dă atenţie aşa că într-un târziu se dă bătută şi pleacă. La anul neapărat va încerca din nou să-l convingă pe nouraş că nu Soarele, ci ea e marele Pictor!

Cheleş împărat   A FOST ODATĂ un moş şi o babă; moşul mai fusese însurat încă o dată şi de la nevasta cea dintâi, care murise, îi rămăsese un băieţaş frumos ca un luceafăr. Baba îmbătrânise fată mare şi ar fi împletit cosiţă albă dacă n-ar fi luat-o unchiaşul de nevastă. Cu bărbatul, baba trăia cum trăia, deşi era rea ca o viespe, dar băiatul o ducea rău cu ea; el, mititelul, era blajin ca un miel, cuminte şi ascultător, dar baba, care căta nod în papură, îi găsea cine ştie ce vină şi-l bătea săracul de-l zvânta cât ţinea ziulica de mare. Dintr-astă pricină se cam ciondănea cu unchiaşul, dar ea nu era din acele femei care înţeleg de cuvânt, ci o ţinea întruna cu gâlceava. într-o zi, vipera asta de babă puse piciorul în prag şi-i strigă unchiaşului:   — Dacă n-oi da din casă pe fiu-tău, să ştii că pâine şi sare nu mai mănânci cu mine. — Dar unde vrei să-l dau? întrebă unchiaşul. Că de muncit nu e bun, fiindcă e prea mic. Unchiaşul era un bun părinte, dar îşi iubea şi nevasta, căci baba era vicleană nevoie mare şi, când îi făcea cu coada ochiului, intra de trei palme în pământ şi nu mai era în stare să-i zică nici măcar pis când îi poruncea ea; da şi ce n-a-vea, şi-i împlinea orbeşte toate poftele. Astfel găsindu-l într-o zi în toane bune, îl făcu să-i tăgăduiască cu jurământ că va face de petrecanie băiatului. Ea însă nu era femeie d-alea care se mulţumeşte numai cu făgăduiala şi pe urmă se culcă pe pernă fără grijă; dimpotrivă, ea era de părere că e bine să baţi fierul cât e cald; aşadar numaidecât aruncă într-o treanţă de basma câteva schimburi pentru băiat, îi puse un codru de mămăligă şi o bucăţică de brânză în cârpă, înjugă singură boii la carul omului său şi apoi se duse în tindă ca să gătească ceva de mâncare, păstrând pentru seară bobocul de gâscă ce tăiase şi plăcinta ce frământase de cu seară, căci se întâmplase să cază într-acea zi un lăsat de sec.   Unchiaşul, de voie, de nevoie, aruncă gheba1 în car, puse pe băiat pe ghebă şi după aceea apucă de funie pe Murgan şi pe Vioranu, cei doi boi ai lui; apoi ieşi din ogradă, părăsi satul şi se îndrumă spre o pădure mare ce se vedea în depărtare, drept în marginea altui sat. Băiatul se înveselea mititelul că merge cu tata la târg, neştiind ce i se pregăteşte, şi se juca presărând cu mâna din târâtele şi cenuşa cu care-şi umpluse sânul înainte d-a părăsi casa părintească. Astă cenuşă şi aste tărâţe le luase d-acasă nu fiindcă inima îi spunea c-o să dea de niscaiva nevoi, ci pentru că mai fusese el altă dată la târg, şi i se urase grozav în car fără de nicio jucărie pe drumul cel mare ce ducea la oraş. Astă jucărie însă îi prinse bine. Unchiaşul îl duse până ce-l scoase din pădure şi ajungând el în dreptul unui puţ, din marginea altui sat, îl dete jos din car şi-i zise: — Aşteaptă-mă o ţâră aici că eu mă duc până în sat să-mi văd o rudă şi într-o clipă mă întorc ca să mergem la târg. 1 Ghebă – manta ţărănească lungă (n. Red).   Băiatul se dete jos, se puse pe marginea jgheabului puţului în care se adăpau vitele şi începu să se joace cu pietricelele, dar aşteptă mult şi bine până în scăpătatul soarelui, căci ochi cu tată-său nu mai dădu. Vicleanul bătrân se prefăcuse c-a intrat în sat, dar o cotise la dreapta, o luase razna peste câmpuri, intrase iarăşi în pădure şi în sfârşit se întorsese binişor acasă, nădăjduind că pe băiat îl va găsi un creştin de om al lui Dumnezeu şi i se va face milă de el să nu-l lase să piară de foame sau să fie sfâşiat de fiare sălbatice. Viind aşadar şi văzându-l că se întoarce acasă singur, şireata de babă îi sări în cârcă, îl pupă şi începu să-l mângâie şi să-l giugiulească. După aceea trecu în tindă şi se puse să gătească fel de fel de bucate, ridicând casa în sus cu cântecele sale. Băiatul, văzând că se înnoptează şi alde taica nu mai pică, începu să plângă şi să strige din toate puterile pe tatăl său, dar nimeni nu-i răspunse decât numai foşnetul pădurii. Văzând şi văzând că vremea trecea şi întunericul se îndesa, băiatul îşi şterse lacrimile cu dosul mâinii şi începu să se uite în toate părţile ca să ghicească pe unde a venit. Tocmai atunci văzu pe drumul cel mare un câine venind spre el cu botul în jos, lingând pământul, şi-şi aduse aminte de cenuşa şi târâtele ce le vărsase după sine cât ţinuse calea d-acasă până la puţul lângă care fusese părăsit şi se uită pe pământ ca să vază dacă se mai cunoaşte. Târâtele fuseseră linse de câinele ce încă mânca, dar cenuşa se vedea risipită pe pământ d-a lungul drumului. Băiatul numaidecât se luă după ea şi merse, merse până ce ajunse la marginea satului său. D-aci încolo cunoştea drumul spre casă şi cât te ştergi la ochi fu în ogradă, cu ochii lipiţi de geamurile ferestrei casei părinteşti. Tată-său şi mă-sa vitregă mâncaseră până ce se îmbuibaseră şi acum stau tolăniţi pe lângă masă cu burţile pline şi se uitau cu părere de rău spre friptura şi plăcinta care stau în blid, mai neîncepute. — Ah, zise unchiaşul suspinând, dac-arveni acuşica Niţu meu, cum ar mai da vânt de primăvară prin astă friptură şi plăcintă pe care noi n-o mai putem mânca! — El de ce nu vine? răspunse baba căscând. — L-ai primi tu?   — De ce nu? Nu mă Împotrivesc, ca să-mi cureţe vasele de coji de plăcintă şi talerele de oase de friptură. — Eu sunt aici, tăicuţă, zise Niţu intrând în casă. Tată-său îl sărută cu drag şi baba îl lăsă să mănânce până se satură, fără să-i zică nimic. Dragostea babei pentru bietul băiat nu ţinu multă vreme; curând i se urî cotoroanţei cu copilul său cel vitreg şi începu iarăşi să facă unchiaşului zile fripte ca să o descotorosească de dânsul. Se luptă îmbroboditul cât se luptă pentru a-şi păstra feciorul în vatră, dar într-o zi, iarăşi de lăsatul secului, după ce-i cârâi pe cap scorpia de muiere de cu zor până la nămiezi, îşi luă lumea în cap cu copil cu tot şi se duse cu el până ce se însera şi trecu trei sate şi trei păduri; ajungând în dreptul unui puţ, iarâldetejosdin carşi iar îl părăsi momindu-l că se întoarce. Cum scăpă moşneagul de băiat, îndemnă cu nuiaua boii la drum până ce ajunse acasă cu noaptea în cap. Baba îl aştepta cu masa pusă şi cu blidurile pline cu fel de fel de bucate şi, cum îl văzu singur, începu să-l dezmierde şi să se gudure pe lângă el ca o pisicuţă când vrea să te zgârie mai rău.     Bucuria babei nu ţinu mult, căci pe la sfârşitul mesei, când se tolăneau prin pat îmbuibaţi până la gât şi se uitau cu jind spre blidurile pline cu bucate, uşa se deschise şi iarăşi intră înăuntru Niţu, care şi de astă dată îşi umpluse sânul cu cenuşă şi tărâţe. Baba, de milă, de silă, fu nevoită să-şi înghită necazul până a doua zi, când începu iarăşi să tocane pe nătărăul de bărbat ca s-o scape de pacostea ticălosului de băiat.     Unchiaşul nu mai făcu nazuri ca până acum, nădăjduind că fiul său se va întoarce ca şi mai înainte; de asemenea şi băiatul nu prea se sinchisi aşa tare crezând că e în toate zilele Paşte, dar de astă dată baba nu mai fu adormită ca până aci, şi cu dibăcie află de la băiat cum făcea de cunoştea drumul la întoarcere şi ascunsese de cu vreme orice urmă de cenuşă pe vatră. Băiatul, până să puie unchiaşul boii la car, alergă la sacul cu tărâţe şi îşi umplu sânul, asemenea şi la vatră, dar găsi vatra măturată. Neavând încotro, se mulţumi numai cu tărâţe şi plecă la drum cu tată-său, gândindu-se cum să se întoarcă mai curând. Unchiaşul, ca să scape de cloanţa babei, merse cât ţinu ziulica de mare şi nu se opri decât tocmai seara după ce trecu de nouă păduri şi nouă sate. Ajungând în dreptul unui puţ, lăsă iarăşi copilul la marginea lui şi se întoarse spre casă. Cum plecă tată-său, băiatul se luă după urmele lui, merse o bucăţică bunicică până ce pierdu carul din ochi, dar după ce nu mai putu să se ţie după el, căci unchiaşul mâna vârtos, se aplecă spre pământ ca să vază urma muşuroaielor de tărâţe, dar nu mai găsi nimic, căci vitele şi câinii linseseră târâtele şi cenuşă nu mai era ca să rămâie nelinsă.   Atunci bietul băiat se văzu străin cuc în mijlocul unei păduri dese şi începu să plângă cu foc după căsuţa părintească. Sărmanul n-avea decât nouă anişori, dar era numai inimă în el; văzându-se părăsit în voia fiarelor sălbatice şi departe de orice locuinţă omenească, el plânse cât plânse, dar, văzând că cu plânsul n-o scoate la cale, se luă după urmele roatelor carului şi iarăşi merse o bucată de drum până ce ajunse într-o răspântie în care se încrucişau mai multe drumuri. Ajuns acolo, bietul băiat nu mai ştiu încotro să apuce, căci văzu mai multe urme de car încrucişându-se şi amestecându-se. Care era urma carului tatălui său? Care era drumul pe care a venit? Nu putu să-şi dea seama, căci se înnoptase de tot şi potecile şi urmele semănau unele cu altele.   Neştiind încotro să apuce, se culcă pe iarba verde de la rădăcina unui copac şi adormi nebăut şi nemâncat, plângând întruna şi chemând fără de curmare pe câinele de tată-său care îl părăsise fără îndurare. Spre norocul lui, fiarele sălbatice fură mai omenoase decât cel care l-a născut şi-l lăsară să doarmă în pace şi nesupărat toată nopticica. A doua zi, cum se făcu ziuă, căută prin pădure un păr sălbatic, căci i se făcuse foame, săracul, şi după ce-şi păcăli puţintel foamea şi-şi astâmpără setea cu apă strânsă într-o groapă din pădure, apucă într-o doară pe una dintre poteci şi merse, merse până se înfundă într-un desiş stufos şi mărăcinos. Văzând că a greşit drumul, se întoarse ca să dea de răspântia de unde plecase, dar nu mai putu să dea de ea, căci se văzu, după ce îşi rupsese hainele şi îşi zgariase picioarele prin mărăcini, afundat într-alt desiş de pădure, la fel de nepătruns.   Văzând şi văzând că nici înainte, nici înapoi nu e drumul care duce afară din pădure, apucă la dreapta, dar nu fu mai norocos, după aceea coti la stânga, dar cum o apucă tot nu dădu decât de stufişuri, de mărăcini şi de poteci nebătătorite. Merse astfel într-o doară până ce înnopta din nou şi până ce puterile îl părăsiră şi osteneala îl aruncă la pământ zdrobit de osteneală şi istovit de foame. A doua zi când se sculă de dimineaţă, se deşteptă într-un behăit zgomotos şi, când deschise ochii, se văzu înconjurat de vreo şase capre roşii şi frumoase. Văzând acele capre crezu că a apucat pe Dumnezeu de picioare; credea c-a dat de fiinţe omeneşti care să-i dea de mâncare şi să-l ducă la tatăl său, şi numaidecât se sculă copăcel în picioare şi începu să-şi rotească ochii împrejur ca să vază unde stau la pândă ciobanii caprelor; dar se întrista foarte văzând şi încredin-ţându-se că acele dobitoace n-aveau niciun păzitor.   Caprele asemenea se uitau la el cu mirare ca şi cum n-ar fi văzut om în viaţă, dar nu erau deloc sălbatice; dimpotrivă, erau mai îndrăzneţe decât celelalte dobitoace, se apropiau de el, îl lingeau pe mâini şi una îşi apropie ţâţele de gura lui, ca şi cum l-arfi îndemnat s-o sugă. Bietul băiat, fometos şi setos cum era el, nu lăsă să fie rugat de două ori, şi numaidecât îngenunche pe iarba verde, vârî capul sub burta caprei şi începu să sugă cu poftă ca un tânăr iezişor. După ce-şi văzu burta plină, se trânti pe iarbă sub umbra unui copac, şi trase un puişor de somn zdravăn, pe când caprele păşteau pe lângă el. Deşteptându-se de după nămiezi, se puse de supse la altă capră şi când, pe sub seară, caprele o luară încet pe potecă, el se luă după dânsele nădăjduind să-l ducă la vreun luminiş. Ele, dimpotrivă, îl duseră într-un desiş de pădure şi mai întunecos şi acolo începură să se adape de zor într-un izvor limpede ce ţâşnea din rădăcina unui copac. Băiatul făcu la fel ca ele şi, după ce-şi potoliră cu toţii setea, plecară înapoi şi merseră, merseră, trecură pe lângă un eleşteu mare şi lat, înconjurat de pădure şi nu conteniră din umblat decât după ce se văzură la poarta unui palat mare şi frumos, clădit în mijlocul acelei păduri. Caprele intrară numaidecât în curtea palatului ca la ele acasă, dar el rămase deocamdată la poartă şi se uită sfiicios să vază ce era înăuntrul curţii acelui palat măreţ. Lucru de mirare însă, curtea era înconjurată de case mari şi mici, dar pui de om nu se vedea pe nicăieri şi printre lespezile de piatră aşternute prin curte crescuseră buruienile şi iarba cât omul. Văzând astă pustietate, Niţu rămase uimit şi fu cuprins de un fel de teamă care-i furnică tot trupul şi-i îngheţă sângele până la oase.   Văzându-se astfel singur în mijlocul unei păduri întunecoase, bietul băiat începu să plângă cu foc şi să alerge fuga după caprele ce se apropiaseră de intrarea palatului şi erau gata să intre înăuntru, ca după singurele fiinţe ce puteau să-i ţie de urât într-astă pustie singurătate; ajungân-du-le tocmai când săreau scăricica din dreptul uşii palatului, intră înăuntru deodată cu ele şi se luă după dânsele, urmărindu-le pas cu pas oriîncotro se duceau. După ce caprele intrară într-o sală mare şi largă, cea din fruntea lor dete cu capul într-o uşă şi după ce o dădu de perete, intră într-o cămară întunecoasă, urmată fiind de celelalte capre. După ele intră şi Niţu, cea din urmă capră trase cu coarnele uşa şi o închise. Asemenea făcu şi cu a doua şi cu a treia şi cu a noua uşă. Când intră în cea de-a noua cămară, băiatul văzu culcat pe un divan mărunt un moşneag cu părul şi barba colilie şi fără ochi; cum intrară caprele, el zise cu un glas destul de răsunător pentru un bătrân: — Bine aţi venit, fetiţele moşului, cu ugerele pline de lapte! Caprele începură să behăie cu veselie şi el să tremure şi să strige: — Grăbiţi-vă, puicuţelor, veniţi mai iute că moare unchiaşul de sete. Caprele se supuseră şi moşneagul le supse pe toate până ce nu mai rămase strop de lapte în ugerele lor; pe urmă văzând că încă nu se săturase şi că în ţâţe nu mai găsea nici strop de lapte, strigă cuprins de necaz: — Dar asta pe voi, diavoliţelor? Pe unde mi-aţi colindat şi cine v-a supt laptele din uger de nu mai găsesc eu porţia obişnuită? Caprele începură să behăie cu întristare şi să se uite spre băiat care se făcuse mic pe pământ într-unul din colţurile cămării, cel mai depărtat de divanul unchiaşului, şi începuse să tremure auzind pe moşneag că a descoperit mica sa hoţie. Deşi prânzul bătrânului nu fusese îndestulător ca altădată, tot fu în stare să-i potolească foamea şi să-i liniştească sângele. Caprele, după ce-l hrăniră cu tot ce avură, se făcură roată împrejurul divanului său şi se culcară cu capetele întinse pe marginea lui şi unchiaşul începu să le mângâie pe cap glumind voios cu ele. Deodată sări în sus ca şi cum l-ar fi înţepat un ghimpe şi, plimbându-şi nasul prin văzduh, începu să strige: — Aci miroase a carne de om! Cine a în drăznit să intre în palaturile mele? Băiatul, auzind acest glas detunător, o sfecli şi oprindu-şi chiar răsuflarea, nu zise nici pis din locul unde sta pitulat. — Om al lui Dumnezeu, zise după aceea moşneagul cu o voce domoală şi mângâioasă, oricine ai fi: copil, flăcău, fată, bărbat, femeie sau bătrân, aibi milă de un biet unchiaş orb şi ne putincios şi apropie-te de mine fără teamă şi dă-mi mână de ajutor!   Auzind acest glas rugător, băiatul bun la inimă şi încrezător se apropie de unchiaş şi-i spuse cu nevinovăţie cine era şi tot ce-l tăia capul să-i spuie la vârsta sa atât de fragedă. — Fiule, răspunse moşul auzind spusele băiatului, de acum încolo să fii copilul meu, să-mi paşti căpriţele, să le mulgi seara, că tu vezi ce să faci şi nu eşti buştean ca mine, să fierbi laptele şi să împărţi această puţină hrană cu mine, căci Dumnezeu nu te va lăsa. Copilul acceptă bucuros şi din ziua aceea rămase în casa unchiaşului şi făcu tot ce i-a zis el. Niţu rămase în palatul unchiaşului şi petrecu acolo mulţi ani până ce, dintr-un biet mucos de copilaş, se făcu un flăcăiandru mândru şi voinic. El, cât ţinea ziua de mare, pleca dis-de-dimineaţă cu caprele la păşune, răzbătea cu dânsele întinsele păduri ce înconjurau palatul, ocolea întruna eleşteul şi după scăpătatul soarelui se întorcea cu ele acasă, le mulgea şi apoi pregătea cina pentru el şi bătrân.   În cei dintâi ani o duse cam rău, căci ospăţul lor n-avea alte bucate decât numai lapte dulce de capră, uneori fiert şi de mai multe ori crud. După ce însă mai crescu băiatul şi începuse să-i prinză mâna la mai multe lucruri, nevoia îl învăţă să facă brânză, jintiţă, unt, lapte bătut şi alte mâncări de lapte, căci unelte se găseau din destul în palatul cel pustiu. în vreme de iarnă, când viscolea afară, el nu ducea vitele la păşune, ci le hrănea cu fân cosit de dânsul de cu vară; într-acele zile, ca să nu i se urască, el colinda prin toate cămările palatului, de la pivniţă până la pod, scotocea prin toate ungherele şi se uita pretutindeni, doar-doar o găsi vreo altă fiinţă vie într-acel palat pustiu; dar multă vreme îi fu căutarea de surda. Găsi prin cămări lucruri minunate, lucruri scumpe, giuvaericale şi pietre scumpe, haine de mare preţ şi, dac-ar fi ştiut cum să iasă din acel haos de pădure, ar fi putut să le ia pe toate fără nicio oprelişte, căci unchiaşul n-aude, n-a vede, nu făcea altceva, cât ţinea ziulica de mare, decât să mănânce, să bea şi să doarmă. într-una din zile, găsi într-o cămară, din cele de jos, mai mulţi saci cu seminţe: grâu, orz, ovăz, mei şi porumb, şi cum dete în primăvară, se puse de sapă o câmpie destul de mare, care se întindea între palat şi heleşteu, cu o cazma pe care-o găsise amestecată cu alte unelte de plugărit, şi semăna din toate acele seminţe, unele mai multe şi altele mai puţine, astfel că la toamnă se văzu cu grâu, porumb, orz şi altele din îndestulare. Grâul şi porumbul îl macină într-o râşniţă veche ce găsi p-acolo şi făcu din el făină şi mălai pentru pâine şi mămăligă; orzul, meiul şi ovăzul îl dete caprelor în vreme de iarnă, cu măsură, ca să-l mănânce şi în felul acesta se hrăni şi el mai bine, precum şi unchiaşul şi vitişoarele.   Astă hrană priincioasă făcu pe capre să dea lapte mai mult şi mai gras. Unchiaşul, care de la venirea băiatului trăia mai bine şi mai cu îmbelşugare, începu să-i arate iubire şi multă încredere; îi dădu pe mână cheile de la toate cămările şi de la toate tainiţele ale căror uşi le găsise el încuiate când colindase prin toate cămările; asemeni, îi dădu voie să se folosească de toate bunătăţile şi de toate scumpeturile ca de lucrurile sale. Niţu luă cheile şi se plimbă prin toate cămările; văzu fel de fel de lucruri minunate şi înspăimântătoare, scumpeturi de mare preţ şi unelte de chinuri îngrozitoare: tronuri de aur bătut cu pietre scumpe, mari cât pumnul, şi paturi de fier pardosite cu vârfuri de cuie de oţel ascuţite; coroane împărăteşti semănate cu nestemate, care-ţi luau ochii şi arcane de oţel, care strângeau tâmplele şi înfigeau colţii cu care erau căptuşite până ce intrau adânc în carnea chinuitului. Pe lângă aceasta găsi covoare de mare preţ, împletite cu mărgăritare, stofe de sârmă de aur şi de argint, cusute cu rubine şi smaralde, armuri de argint, aur şi oţel sclipitoare ca soarele, coifuri, săbii şi lănci înspăimântătoare, cingători scumpe şi trăsuri împărăteşti cu totul şi cu totul de aur, pentru şase şi opt telegari, dar nu putu să se folosească de voia ce-i dăduse unchiaşul ca să ia orice va vrea şi să plece; degeaba încercase el de mai multe ori ca să iasă la luminiş din acea pădure deasă şi întunecoasă chiar cu mâinile în sân, căci nu fusese chip; oriîncotro o apuca şi oricât umbla, toate potecile nu-l duceau altundeva decât la palatul cel părăsit.   Luându-şi orice nădejde de la fugă, el se puse din toată inima ca să facă şederea într-acea pustietate cât se poate de îngăduitoare, şi ca să-i mai treacă de urât învăţă să cânte dintr-un fluier ce găsi pe o fereastră; şi când păştea caprele începu a dezmierda văzduhul cu viersurile cele mai dulci şi mai fermecătoare. Când nu păştea caprele şi n-avea prilej ca să cânte, căci în preajma palatului nu cânta de teamă să nu deştepte pe bătrân când dormea, atunci se plimba prin cămările palatului, al căror număr nu mai avea sfârşit. Umblând într-o zi de colo până colo, ajunse într-un târziu în dreptul unei uşi plină de pânze de păianjeni şi căptuşită cu şine de fier şi i se păru că aude oarecare zgomot înăuntru. Voind să se încredinţeze de adevăr, se cercă s-o deschidă, darân deşert încercă el toate cheile ce purta la cingătoare ca s-o descuie, căci niciuna nu se potrivea. Cu cât se încredinţa mai mult că nu era chip d-a intra înăuntru, cu atât i se părea că aude mai desluşit zgomot dincolo de uşă şi cu atât dorea ca să afle ce era acolo!   Văzând că nu poate deschide cu niciun chip, Niţu coborî de acolo şi, intrând în cămara unchiaşului, îi zise: — Tată, nu mi-ai dat cheile de la toate uşile. — Nu, fiul meu, am oprit numai una, răspunse unchiaşul. — Pentru ce, tătucă? — Pentru că am vrut să te scap de o mare primejdie, fătul meu. Într-acea cămară se află un cal sălbatic, care cum simte pe lângă el fiinţă omenească, dă din picioare, sare în sus şi muşcă până ce-i face de petrecanie. Numai unul Dumnezeu ştie cu câtă osteneală am putut izbuti d-a-l închide într-acea închisoare! P-atunci eram tânăr şi voinic şi-i astâmpăram nebuniile dându-i o lovitură ţeapănă peste cap cu frâul ce este atârnat deasupra ieslei sale, dar acum, cum sunt orb şi neputincios, îmi va fi peste putinţă d-a-l mai închide la loc, întâmplându-se să scape.   Niţu băgă la cap ceea ce auzise, dar astă spaimă nu-l opri d-a mai trece pe la uşa calului, ci dimpotrivă îl trăgea aţa în toate zilele tot spre dânsa, căci curiozitatea e boala care macină pe om mai mult ca orice. Cu vorbe meşteşugite el află de la unchiaş unde ţinea acea cheie şi într-o noapte, pe când moşneagul sforăia de se cutremura casa, se furişă binişor în cămara lui, se apropie de patul său în vârful picioarelor şi vârând binişor mâna sub căpătâi, îi luă cheia fără să simtă. A doua zi de dimineaţă, dete fuga spre uşa închisorii calului, o deschise cu oarecare greutate, căci atât cheia cât şi broasca erau ruginite şi rămase în loc încremenit după ce dete uşa de perete. în mijlocul unei cămări boltite şi pardosite cu lespezi de piatră, se afla o mârţoagă de cal slabă, pipernicită, cu picioarele ca fusele şi cu ochii duşi în fundul capului, legat cu nişte lanţuri groase de fier de un drug de fier ce ţinea ieslea şi de picioare legat cu alte lanţuri asemenea groase. Ieslea dinaintea lui era roasă cu desăvârşire şi el, trântit la pământ, lingea cu o limbă uscată faramiturile de lemn ce scăpaseră din gura sa pe când rosese ieslea.   Acest cal, la cea dintâi vedere, părea că era pe ducă, să-l sufli să cază; îndată însă ce băiatul sări pragul şi făcu un pas în cămara sa, deodată gloaba începu să sufle din nări, să necheze cu putere şi să se smucească în toate părţile cu aşa putere, încât rupse, ca nişte legături de aţă subţire, groasele lanţuri cu care era legat. Scăpându-se de lanţuri, închipuita gloabă sări drept în picioare, zbârli coada şi coama, începu să râcâie cu picioarele de dinapoi, aruncând izbituri puternice spre noul venit şi să caşte gura şi să arate la iveală nişte dinţi lungi şi ascuţiţi. Altul în locul lui Niţu s-ar fi speriat şi ar fi fugit de groaza copitelor calului care făcuse din piatră cremene şi din copite amnar, de scăpărau scânteile împrejurul lui cum scapără fierul roşu în vatra de piatră a fierarului. Văzând toate acestea, Niţu nu-şi pierdu cumpătul deloc, ci se trase după uşă, lăsă calul să se ostenească în voie, izbind cu picioarele stejarul căptuşit cu fier al uşii şi, după ce-l văzu tot numai apă, ieşi de după uşă, întinse mâna spre iesle, luă căpăstrul ce era atârnat în cui şi când vru să se repează calul spre el cu gura căscată şi cu dinţii gata să-l muşte, el îi dete cu căpăstrul în cap o lovitură ţeapănă încât calul căzu grămadă jos cu limba scoasă.   Cum îl văzu doborât, Niţu îl apucă vârtos de coamă, îi puse căpăstrul în gură şi, până să se dezmeticească bine, îl arse cu biciul, ce fusese atârnat de perete lângă căpăstru, de vreo trei ori, cam pe sub burtă şi îl puse pe picioare. Calul se smuci, sări în sus, necheză şi se zbuciumă puternic, dar nu scăpă din mâna băiatului care-l ţinea de frâu şi de coamă cu mâinile, întocmai ca nişte cleşti de fier. Văzând calul că şi-a dat de stăpân, se domoli, se lăsă a fi scos din închisoare şi băiatul încalecă fără de şa şi fără de scară, însă după ce ieşi afară, când simţi că băiatul s-a aşezat bine pe spatele său, calul începu iarăşi să sară cu picioarele dinainte şi dinapoi ca să-l arunce jos; dar de surda fură toate opintirile lui, căci Niţu stătu neclintit pe spinarea lui, ca şi cum ar fi fost crescut d-acolo.   Văzând şi văzând că n-o scoate la cale cu el ca să-l răstoarne, se năpusti deodată cu iuţeala fulgerului drept înainte, alergă cu el prin pădurea întreagă şi, simţind că nici cu asta n-o scoate la cale cu acest ticălos de pui de om, cum se văzu într-un luminiş, desfăşură vreo patru perechi de aripi nevăzute pân-atunci şi îşi luă zborul spre slava cerului.   În deşert se amestecă el cu norii, zbură până la vântul turbat şi despică văzduhul în cruciş şi curmeziş, căci nu fu cu putinţă ca băiatul să-şi piardă cumpătul şi să se ameţească spre a fi aruncat la pământ. Văzând că n-o scoate nici cu asta la cale, calul se scoborî ca o săgeată drept în curtea palatului şi îndată ce coborî băiatul de pe spinarea lui, lăsă capul în jos ca un miel şi îi zise, cu smerenie în glas: — Mă închin ţie, stăpâne, stăpân să-mi fii până la moarte, căci mi-am găsit omul care să scape acest palat împreună cu oraşul său de nenorocirea ce l-a izbit de atâta amar de ani!   Într-acea zi, Niţu nu întrebă pe cal ce înţeles aveau acele vorbe, nici se făcu că Ie-a băgat de seamă, ci se mulţumi numai ca să-l bage în palat şi să-i dea grăunţe, fân şi apă de ajuns, nutreţuri de care, după spusa lui, nu dăduse cu dinţii de o mulţime de ani. După ce-l hrăni bine, îl închise într-un grajd obişnuit, iar nu în închisoarea lui de mai înainte şi pe urmă intră în camera unchiaşului. — Unde ai fost, fătul meu? întrebă moş neagul auzind uşa scârţâind. — Am dereticat prin curte, răspunse Niţu.   — Im! Dar ce miroase p-aci a cal? strigă bătrânul plimbându-şi nasul de colo până colo. — Eu miros, tată, răspunse băiatul; am deschis grajdul de jos, căci nădăjduiesc, vrând Dumnezeu, să prăsim şi o pereche de cai. — Să nu te fi împins păcatul să umbli pe la cal, că suntem prăpădiţi! strigă unchiaşul înspăimântat. — Ce stai de vorbeşti? răspunse băiatul furişând binişor cheia închisorii calului sub căpătâiul de unde o luase. Mai eram eu cu viaţă dacă făceam o asemenea nebunie? Unchiaşul pipăi sub pernă şi, găsind cheia la loc, se culcă liniştit şi zise: — Bine, {ine minte vorba mea, să nu faci una ca asta, să dai drumul calului, căci atâta ţi-e! Niţu n-avea cu cine să schimbe o vorbă cât ţinea ziulica de mare, căci moşul nu era unchiaş din cei sfătoşi; de aceea, ca să-i treacă de urât, îşi vărsa focul numai cu cântecul, zicând din fluier doine şi hori de îngheţa puţul; însă, din ziua în care scosese calul din închisoare, avea cu cine să stea de vorbă, după păscutul vitelor, ca să-şi mai uite din ale pustii de necazuri. în cele dintâi zile, calul nu prea fu în stare să stea la taifas, căci era slab şi jigărit, dar după ce băiatul îl hrăni de patru ori pe zi cu orz pisat şi-l ţesălă întruna, dimineaţa şi seara, prinse calul nostru limbă şi spuse mântuitorului său multe şi de toate. îngrijirea băiatului şi mila ce îi arătă el îl făcu să prindă pentru dânsul o aşa mare dragoste, încât într-o zi, pe când dânsul păştea prin curte şi băiatul sta într-o rână pe iarba verde sub un copac, el veni să pască pe lângă dânsul şi-i zise: — Făt-Frumos, unde crezi că te afli tu acum? — Unde să mă aflu? răspunse băiatul. În palatul unchiaşului. — Cine crezi tu că este acest unchiaş? Şi ce fel de fiinţă e? — Ce să fie? Un om ca toţi oamenii, pe care păcatele l-au adus într-astă pustietate, orb şi slăbănog cum e. — Te înşeli, fătul meu, acest unchiaş nu e om, ci e zmeu, unul din cei mai răi zmei ce a lăsat Dumnezeu pe pământ şi în văzduh.   Auzind băiatul că din mica lui copilărie a trăit atâţia ani la un loc cu un asemenea zmeu cumplit, se cutremură şi i se zbârli părul pe el, dar după ce-şi aduse aminte în ce hal se afla acum acea groaznică dihanie, se mai linişti şi-i fu oarecum milă de acel nenorocit care din atâta mărire a fost pedepsit de Dumnezeu pentru faptele sale ca să trăiască în lume orb buştean, la mila altora. — Ăst zmeu a avut un frate şi şase surori, spuse calul, el însă moşteni pe tatăl său, deşi dânsul iubea pe celălalt frate fiind blajin ca el, căci aşa cerea dreptul la moştenire ca unul ce era cel mai mare. Fratele cel mic nu se supără şi nici jindui mărirea mai-marelui său, căci lui nu-i plăceau puterea şi slava, ci îşi petrecea vremea vânând şi încurând caii, dar se certa întruna cu acel frate răutăcios pentru asupririle şi strâm-bătăţile ce făcea norodului şi vecinilor săi şi-l îndemna mereu ca să fie bun şi milos ca părintele lor, ca să fie şi el iubit ca dânsul. Aste poveţe înţelepte nu numai că nu fură ascultate de duşmănosul frate, dar îl făcură să urască şi să prigonească pe acela ce-l povăţuia numai fiindcă-i vrea binele şi să-i caute pricină să-l piardă. Fratele cel mai mic nu se speria, ci da doar întruna cu poveţele, îndrepta fără preget toate relele ce făcea frăţâne-său norodului şi cu chipul acesta dobândea pentru sine dragostea celor mici şi iubirea celor mari. Între vecinii ce-i avea el, se afla şi o zână frumoasă ca lumina soarelui; zmeul cel mai mare mai întâi o iubi şi o ceru de nevastă; auzind însă, chiar din gura ei, că ea era mai bucuroasă să-şi facă seama singură sau să împletească cosiţă albă decât să-l ia pe el de bărbat, se înfurie asupră-i aşa de tare încât hotărî s-o piarză şi pe ea cum hotărâse să se descotorosească şi de fratele său. A pierd pe fratele său era mai lesne, căci acesta era bun şi încrezător şi dormea sub un acoperământ cu el, dar a pierde pe zâna care era o câinoasă de femeie, a zis dracul şi-a făcut-o, nu era lucru lesne; îi purta însă sâmbetele şi pândea vreme cu prilej ca s-o prinză în largul lui şi la strâmtul ei. O duşmănea cât o duşmănea, atunci când ştia numai că dânsa nu-l vrea pe el de bărbat fiindcă nu-i plăcea, dar după ce află că ea era în dragoste cu fratele său şi că-şi au întâlnirea în toate zilele printr-ale stufuri de pădure, mânia lui se schimbă în înverşunare. Văzând că nu poate s-o prinză singură pe undeva, căci fratele lui se ţinea ca umbra în urma paşilor ei, se hotărî să-i cate gâlceava din pricina unei pietre de hotar şi să pornească război împotriva ei. Auzind fratele său asta, îi zise: „Frate, nu te război cu vecinii, căci cearta între vecini nu e bună pentru că întotdeauna are nevoie om de om”. „Nu voi să ştiu, nu voi să aud nimic, răspunse zmeul îndârjit; mi-a călcat moşia, voi s-o iau înapoi şi să pedepsesc pe îndrăzneaţă care-şi râde de puterea mea." „Moşia care zici că e călcată, zise una dintre surorile sale, este a noastră; noi n-avem pretenţie; lasă norodul în pace, frate, şi nu vărsa de surda sânge nevinovat." „A! Şi voi o iubiţi?" strigă zmeul spumegând de mânie. „Da", răspunseră cele şase surori. „Atunci toţi şi toate aveţi să înduraţi straşnica mea pedeapsă." Zicând aceste cuvinte, puse mâna pe buzduganul său împărătesc, ameninţă spre ei de trei ori, izbi văzduhul cu dânsul spre miazănoapte, spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus, bombănind din gură blestemele cele mai înspăimântătoare şi apoi puse peste nişte cărbuni nişte buruieni care făcură un fum gros şi, când se risipi fumul, surorile zmeului erau schimbate în capre roşii şi fratele său în cal. Niţu, auzind astă destăinuire, strigă cuprins de mirare; — Cele şase capre cu al căror lapte se hrăneşte zmeul sunt surorile lui? — Da, lor Ie-a fost milă de dânsul când l-a izbit nenorocirea şi nu şi-au pus mintea cu el. — Dar tu cine eşti?   — Eu sunt nenorocitul său de frate; văzând că dacă mi-a luat chipul de om n-a putut să-mi ia şi graiul cum îl luase surorilor mele, a avut neomenia d-a mă închide legat şi ferecat, cum m-ai găsit, într-acea temniţă boltită şi d-a mă lăsa să trăiesc nebăut şi nemâncat o sută şi mai bine de ani, unde de mult aş fi crăpat dacă nu eram zmeu cu o sută de suflete; Dumnezeu însă l-a pedepsit şi pe el mai amarnic ca pe noi. După ce s-a scăpat de gura noastră, el s-a pornit cu război împotriva zânei, dar şi-a găsit beleaua. Zâna era de două ori mai puternică decât el în oştire şi în meşteşugul vrăjitoriei, astfel că de la întâia lovitură i-a dovedit ostile sale şi a pus mâna pe el. Văzându-l în spinarea sa, zâna, în loc de a-l robi sau de a-l da morţii, l-a lăsat cu viaţă, mulţumindu-se doar a-i scoate ochii şi a-l osândi să se chinuiască până la sfârşitul veacului în orbire şi singurătate. Oraşul vecin cu palatul l-a schimbat, prin farmecele sale, într-acea baltă mare ce vezi colo, palatul l-a pustiit precum vezi şi a lăsat cu viaţă numai pe surorile noastre, caprele, ca să-i momească foamea cu lăptişorul lor, şi pe mine. Noroc pe el că ai venit dumneata, te-ai lipit pe lângă dânsul şi i-ai îndulcit mult viaţa; acum însă cred că i-a sosit ceasul.   — Frate, frate, strigă Niţu, nu-ţi face păcat cu el; iartă-l, că e destul de amărât! — Nu-l dau pierzării, răspunse calul, deşi ar fi fost vrednic de toată asprimea mâniei mele, dar am să-i fac şi eu acum una ca să nu-i mai dea inima brânci la rele. — Aş! Tot de rele îi arde lui acum!… — Ei, măre! Se vede că eşti nepriceput; ia să capete el iarăşi ochii şi oi vedea dumneata cum îşi aleargă el iarăşi calul şi cum începe iarăşi să taie şi să spânzure. — Eu nu crez, frate; dimpotrivă, eu crez că dacă te-ar vedea acum scăpat d-atâtea nevoi, i s-ar face milă de tine şi te-ar face iarăşi om cum ai fost. — Nu trage asemenea nădejde, fătul meu, răspunse calul clătinând din cap. Tu nu ştii cât e de spurcat la inimă; dac-ar ajunge iarăşi în starea în care a fost, mă prind că, drept mulţumire pentru tot ce i-ai făcut, s-ar repezi să te sfâşie pe tine, binefăcătorul său. Cât despre mine… adu-ţi aminte cu ce stăruinţă te-a îndemnat să nu încerci să umbli la închisoarea mea. Niţu prinsese atât de multă milă de bătrânul zmeu, cu care trăise atâta vreme, încât, cu toate spaimele calului, tot se hotărî d-a face ce o face ca să-i vie într-ajutor.   Ştiind bine că fratele său calul o să se împotrivească foarte mult la hotărârea sa, nu-i spuse verde ce avea de gând să facă, ci-l întrebă pe departe în ce parte de loc ar fi moşia zânei, ce fel de fiinţă era ea şi ce-i plăcea mai mult ei. După ce află tot ce-i trebui, băieţandrul nostru, într-o zi, cam după nămiezi, o porni spre partea moşiilor zânei şi, intrând în cuprinsurile ei, se abătu din cale şi, aşezându-se pe un buştean sub un copac stufos, începu să zică din fluier o doină aşa de duioasă, încât chiar păsările statură din cântec să-l asculte, fermecate de asemenea viers frumos. Pe când cânta mai cu foc şi pe când chiar vitele ce păşteau prin pădure lăsaseră păscutul şi se făcuseră roată în jurul lui ascultându-l, deodată se făcu un zgomot mare ca şi cum s-ar fi iscat o furtună mare şi se ivi în capul unei cărări o fetişcană frumoasă ca un luceafăr şi mândră ca o împărăteasă. El se făcu că n-o vede şi-şi urmă cântecul uitându-se însă la ea cu coada ochiului şi măsurând-o de sus până jos. Ea, văzându-l, se opri în loc, se aşeză binişor p-alt buştean, fără să facă cel mai mic zgomot şi se puse d-asculta cu poftă acel cântec fermecător.   După ce sfârşi doina cea duioasă, Niţu începu o horă, ştii d-acelea care face să salte în sus lemnele şi pietrele. Zâna, cum o auzi, nu se putu opri d-a sări în sus voioasă; caprele împreună cu oile se puseră şi ele să danseze pe pajiştea cea verde, întocmai ca oamenii şi chiar neînsufleţitele începură să salte ca şi cum ar fi vrut să joace. Atunci cântăreţul se sculă şi el de pe buştean şi fără să înceteze din cântec o luă pe drumul pe care venise şi merse fără să se uite înapoi până ce intră în cuprinsurile zmeului, urmat fiind de zână şi de vitele sale care jucau întruna. Trecând dincolo de hotar, zâna se opri în loc şi strigă din băierile inimii: — Ah, câine de Făt-Frumos, de ce nu mai stătuşi o clipă? Căci cântecul tău mi-a rănit inima. Niţu nu răspunse nimic, ci-şi băgă fluierul în sân şi p-aci ţi-e drumul, dând fuga spre palat. Ajungând acolo nu spuse nimic calului, ci se duse de îmbucă ceva, îngriji şi de zmeu şi apoi se culcă. A doua zi dimineaţă plecă cu caprele tot spre partea moşiei zânei, îi trecu hotarul fără cea mai mică sfială şi aşezându-se pe acelaşi buştean ca şi în ziua trecută, începu să cânte cu îndoit foc.   Zâna, auzind iarăşi cântecul, veni fuga de se aşeză pe celălalt buştean şi începu să asculte; dar, pe la mijlocul cântecului, Niţu se opri din cântat, ascunse iute fluierul în sân şi calcă cu piciorul pe o trestie ce zăcea pe pământ. — Ah! Ce făcuşi? strigă zâna sărind în sus plină de ciudă şi apropiindu-se de dânsul. — Spărsei fluierul că nu mai cânta bine, răspunse băiatul. — Vai de mine, ce păcat! Ce frumos cântai cu el! Şi nu mai poţi face altul? — Ba aş face dacă aş avea inimă de corn. — D-aia te vaiţi? Corni sunt destui prin pădurea mea. — O fi, dar n-are cine să-mi ajute ca să spintec cornul ca să îi scot inima. — Îţi ajut eu. — Dumneata, dar o să poţi? — O! O! D-asta nu purta grijă. — Bine, dacă e aşa, să cercăm. După ce roti el ochii împrejur, zări într-un stufiş de copaci un corn înalt şi groscior; şi cât te ştergi la un ochi îl doborî la pământ cu barda ce-o avea la brâu, după aceea dezlipi tulpina de crăci şi apoi începu să spintece tulpina de la un capăt până la celălalt.   — Dar ce faci? întrebă zâna mirându-se de lucrul său. — Spintec tulpina până la jumătate şi apoi îl sparg astfel ca să rămâie inima copacului întreagă întreguliţă. Acolo să-ţi văz puterea dumitale cea lăudată. După ce spintecă buşteanul de la un capăt la celălalt, Niţu făcu trei pene ţepene şi începu să le bată în spintecătură: — Acum pune mâinile şi trage vârtos! zise el, trăgând şi el dintr-o parte. Zâna băgă mânuşiţele sale ca zahărul în despicătură şi începu şi ea să tragă; dar deodată băiatul scoase iute p-ale sale, izbi cu barda în pana cea mai adânc vârâtă de sări cât colo şi zâna scoase un ţipăt groaznic de durere simţin-du-şi mâinile apucate în buştean. Atunci Niţu se întoarse spre dânsa râzând fără să-i pese de ţipetele şi zvârcolirile ei de durere şi îi zise: — Ei, zânişoară, ia să-ţi văz puterea cea lăudată: cearcă-te de-ţi scoate mâinile din buştean ca să te văd şi eu că eşti voinică. — Ah, duşmane ce eşti, m-ai mâncat friptă, strigă biata fată plângând de durere. Scapă-mă şi te fac mai bogat ca un împărat.   — Nu te scap decât atunci când îmi vei da ochii zmeului. — Ochii zmeului? strigă ea uitându-se la el lung. Se vede, sărace, că nu ştii ce ceri! Poate că ţi s-a urât cu viaţa. — Ce-ţi pasă? Dacă îţi place să scapi, dă-mi-i! — Dă-mi drumul şi ţi-i dau. — Degrabă ţi-o fi? Spune-mi unde sunt, că am eu picioruşe ca să mă duc să-i iau. — Du-te dacă e aşa şi sapă la rădăcina stejarului din răscrucea drumului pe unde ai venit şi vei găsi o cutiuţă de argint în care sunt ascunşi ochii ce cauţi. Niţu se duse ca vântul, dar într-o clipă se întoarse şi-i zise: — M-ai minţit, leliţă, şi cu o izbitură de bardă făcu să sară în sus a doua pană şi pe zână să scoată un ţipăt şi mai sfâşietor. — Ah, strigă ea plângând, aibi milă de tine-reţele mele şi dă-mi drumul, că ţie nu ţi-am făcut niciun rău. — Lasă, că nici ţie nu ţi-a fost milă de bietul zmeu! — Ah, sărmane, nu ştii de cine ţi-e milă ţie; acel zmeu este o fiară spurcată care, cum te va vedea, va sări la tine ca să te mănânce.     — Fie, eu voi să-l fac să vadă. — Dacă vrei cu orice preţ, du-te la palatul lui, sapă la da din urmă treaptă a scării şi sub lespedea de marmură vei găsi cutia cu ochii. Niţu se duse, dar peste un ceas se întoarse gâfâind şi aruncă în sus şi cea din urmă pană, care făcu pe zână să scoată ţipete şi mai groaznice şi îi zise: — M-ai minţit şi de astă dată; dacă mă vei minţi şi a treia oară să ştii că am să te omor. — Acum nu te mai mint, răspunse zâna plângând, însă fiindcă mi-e milă de tineretele tale îţi zic încă o dată, bagă de seamă la ceea ce faci şi gândeşte-te. — M-am gândit, m-am răzgândit, strigă el, grăbeşte-te de spune, că de nu, unde-ţi stau picioarele îţi va sta şi capul. — Ascultă, dragul meu, zise zâna oftând, văz bine că aţa te trage spre pieire, dar fiindcă-ţi voi binele cu tot dinadinsul, căci ar fi păcat să moară un flăcăiandru mândru ca tine pentru o căzătură de unchiaş, ascultă ce-ţi spui şi bagă-le bine în cap. Cum va căpăta zmeul iarăşi vederile, se va năpusti spre tine ca să te mănânce; tu atunci spune-i că zâna e în urma paşilor tăi şi vine ca să-l răpuie; el se va speria şi va cere ca să-l ascunzi. Ridică atunci talpa casei, că eşti destul de puternic, vâră-l în ascunzătoarea de sub ea şi lasă-l acolo că de scăpat nu mai scapă. — Bine, aşa voi face, dar spune-mi întâi unde sunt ochii? — Ochii sunt sub a treia talpă despre soare răsare de la puţul ce se află în faţa palatului meu. Du-te, scormoneşte puţin în nisip şi o să găseşti cutia; scoate apă din puţ, umple cutia cu apă şi, când ajungi la zmeu, spală locul din care s-au scos ochii cu apă din cutie, apoi aşază ochii la loc şi iarăşi spală-i cu apa ce a mai rămas. Băiatul plecă şi, găsind ochii, se duse la zmeu şi făcu aşa cum l-a învăţat ea, dar uită d-a se întoarce la ea ca să-i dea drumul. — Tată, tată, zise el intrând în cămara zmeului, ce ai face tu când ai recăpăta ochii? — Ochii mei, răspunse zmeul dând din cap, nu se recapătă aşa lesne, căci sunt nişte mâini din care nimeni nu poate să-i smulgă. — Dar dacă i-ar smulge cineva? — Asta nu e cu putinţă. — Dar dacă arfi, dacă i-aş smulge eu ce mi-ai face?   — Ah, fiul meu, să nu încerci o asemenea nebunie, căci te-ai pierde desigur şi împreună cu tine sunt şi eu pierdut. — Dar dacă nu m-oi pierde şi ţi-aş aduce ochii teafăr şi nevătămat şi dacă ţi i-aş pune la loc ce mi-ai face? — Te-aş mânca de bucurie. — M-ai mânca! strigă Niţu înfiorându-se, aducându-şi aminte de ce i-a zis calul şi zâna. — Adică te-aş face într-adevăr fiul meu, ţi-aş da bogăţii împărăteşti, te-aş sui pe tronul strămoşilor mei. — Atunci stai şi nu te mişca, tată, ca să-ţi aşez ochii la loc, căci sunt în mâinile mele. Auzind aceste cuvinte din gura băiatului, zmeul scoase un ţipăt groaznic şi căzu ca mort pe scânduri cu faţa în sus. Niţu numaidecât scoase ochii din cutie, spălă faţa zmeului cu apă dintr-însa, aşeză ochii la loc, iar îi spălă cu apă şi apoi trase pleoapele la loc şi zmeul căzu într-un fel de amorţeală în care rămase adâncit mai bine de un ceas. Când se deşteptă zmeul şi deschise ochii scoase un ţipăt de bucurie, începu să-i mişte de colo până colo şi să se uite în toate părţile cu mirare. După aceea se sculă în sus şi văzând băiatul în casă îi zise răstit: — Cine eşti tu şi ce cauţi în palatul meu? — Ce fel, tată, răspunse Niţu mirat., nu mă recunoşti? — A? Tu! Tu eşti, băiete? Dar ştii tu că eşti frumuşel şi grăsuliu! Zău că-mi vine să te hăpăiesc. Auzind aceste cuvinte băiatul, şi văzând că zmeul deschide o gură cât toate zilele, îngheţă ca şi cum ar fi intrat de şapte palme în pământ, dar nu-şi pierdu cumpătul, ci răspunse îndată: — Se poate, tată, căci bună hrană am găsit la casa ta, dar vorbeşte mai încet să nu te auză zâna. — Care zână? întrebă zmeul înfiorându-se. — Zâna de la care am furat ochii şi care mă urmăreşte cu foc şi urgie. — Şi nu mi-o spui! strigă zmeul dând din colţ în colţ. Ah, m-ai mâncat fript! Cine dracu te-a pus s-o scorneşti cu aceşti ochi care are să-mi răpuie viaţa? Căci cum am trăit atâta vreme fără de ei, trăiam eu şi d-acum încolo. — De unde am ştiut eu că dumneata, coşcogeamite zmeul, ţi-este frică de-un cap de muiere? — Tu nu ştii ce muiere afurisită este aceea; să nu pierdem vremea în zadar; degrabă ascunde-mă, vâră-mă în gaură de şarpe, ca să nu dea zâna peste mine. — Unde să te ascund? — Ştiu şi eu! Nu mai mă taie capul la nimic, mi-am pierdut cumpătul. — Să te ascund în închisoarea calului? — O, nu, ferească Dumenezeu! Aş scăpa din-tr-o gheară ca să caz în alta. Numai în tainiţa de sub talpa casei aş putea găsi scăpare, dar n-are cine să mă bage acolo. — Te bag eu, tată. — Tu! Poţi tu, fătul meu, să ridici talpa de care e sprijinită casa întreagă? — Să fac o cercare, dacă vrei. — Să te văz cât îţi poate pielea. Băiatul ieşi afară urmat de zmeul care tremura ca varga şi se uita în toate părţile, apucă talpa casei cu mâinile sale puternice, o ridică puţin în sus, talpa trosni şi casa se clătină niţel, dar băiatul nu slăbi deloc talpa, ci numaidecât se opinti ţeapăn, puse umărul şi talpa se ridică atât cât să se poată strecura un om sub ea. Zmeul, care dârdâia, aştepta; cum văzu deschizătura, se strecură pe sub tălpoi, sări iute în tainiţă şi până să lase băiatul talpa la loc zise:     — Zâna are să mă caute nouă zile încheiate; tu, ca să mă hrăneşti, ia un jghebuleţ cu o ţeava la capăt, vâră-l pe sub talpă până la gura mea şi toarnă-mi lapte călduţ prin el. — Bine, aşa voi face, tată, zise băiatul lăsând talpa la loc. După ce se descotorosi de zmeu, Niţu alergă la cal şi-i spuse tot ce a făcut şi tot ce era să pată. — Bine că ai scăpat numai cu atât, răspunse calul; aşa păţeşte cine nu se astâmpără; pe dracul l-ai cătat, pe dracul l-ai găsit. — Nu e mai bine acum c-am scăpat de zmeu? întrebă băiatul. — Bine, dar nu prea, căci zmeul nu e mort şi dracul care n-are de lucru poate să-l facă să scape. Până nu l-om vedea mort umflat, să nu ne culcăm fără de grijă. — Dar cum să facem ca să omoram pe zmeu? — Lasă-l pe mâna mea, zise calul, că am eu ac de cojocul lui. — Bine, atunci ţi-l dau pe mână. — Deocamdată să-l mai lăsăm, căci cum e de îndârjit, poate să se umfle o dată şi să răstoarne casa; mai cuminte e să aşteptăm ca să-i facem de petrecanie tocmai a noua zi.     Niţu se ţinu aşadar de făgăduiala ce dăduse zmeului, făcu un jgheab care mergea până la gura lui, îi turna pe el lapte călduţ dimineaţa şi seara, dar din ce în ce-i da mai câte puţin. Deocamdată zmeul nu băgă de seamă şi nu se plânse, fiind mulţumit, de frica zânei care-l făcea să tresară şi să îngheţe la auzul celui mai uşurel zgomot; dar de la a şasea zi el începu să ceară mâncare mai multă, că a slăbit, însă băiatul îi răspunse că zâna, înfuriată de renghiul ce i s-a jucat, a pus mâna pe toate caprele şi numai două dintre ele au putut să scape ca să nu-l lase să moară de foame. într-acea zi zmeul vorbi cu glas ţeapăn, dând să se înţeleagă că era încă voinic, dar a doua şi a treia zi începu să miorlăie întocmai ca o pisică moartă de foame. — Acum este vremea, zise calul. A doua zi, când se duse Niţu să-i ducă de mâncare, zmeul îi zise: — Copilule, fă ce-oi face de-mi dă mâncare mai multă şi laptele ceva mai călduţ ca să prinz putere, căci a sosit vremea ca să scap din închisoare şi aş voi ca să-ţi dau şi eu puţin ajutor puind spinarea spre a ridica astă namilă de bârnă.     — Aşa voi face, tată, fii fără grijă, răspunse băiatul intrând în casă. Aşa şi făcu Niţu; peste un ceas veni cu un cazan plin cu lapte în clocote şi începu să-l toarne pe jgheab. Zmeul, flămând cum era, sta cu gura căscată şi înghiţi acel lapte clocotit fără să poată să se dea înapoi, căci nu avea loc de strâmtoare nici să strige sau să închidă gura, că laptele curgea întruna şi îl oprea să strige. Durerile ce simţi fură atât de cumplite, încât îl făcură să scoată nişte ţipete răguşite şi să se zbuciume şi cu el se clătină casa întreagă. După ce sfârşi laptele el abia putu să strige. — Apă! — Ce, te-ai fript? întrebă băiatul. — Apă, apă, repetă zmeul urlând. — Acuşica, acuşica; alerg spre casă ca să-ţi aduc, răspunse băiatul. După câteva minute, Niţu se întoarse cu un ceaun în mână şi turnă pe jgheab ceva alb şi strălucitor ca argintul. Era plumb topit. Zmeul înghiţi cu nesaţ astă băutură ucigătoare şi numaidecât casa se cutremură cu putere, încât căzu un colţ împreună cu o parte din învelitoare; după aceea se auzi un trosnet îngrozitor şi o plesnitură şi mai îngrozitoare. Palatul căzu grămadă peste locul în care zăcea zmeul şi şiroaie de sânge negru începură să se prelingă pe sub talpa casei. — A crăpat necuratul! strigă calul. Acum nu mai avem de ce mai sta aici; haidem să ne luăm lumea în cap. — Haidem, răspunse Niţu. Palatul zmeului căzuse, dar nu tot; cămările în care erau închise comorile şi bogăţiile zmeului rămaseră nevătămate şi se dărâmară numai ocniţele cele goale în care îşi mâncase bietul Niţu amarul în cei mai frumoşi ani, adică aceia ai tinereţii, îngrijind şi hrănind ca p-un pui orb pe zmeul cel trufaş. După astă întâmplare, Niţu alergă spre cămările cele zdravene, îşi umplu sânul cu pietre preţioase, îşi făcu o boccea groasă din cele mai frumoase haine şi încalecă pe cal. Fratele zmeului, în loc d-a merge ca toţi caii pe drumul cel mare ce şerpuia pe sub copacii pădurii, îşi făcu vânt spre slava cerului şi zbură spre soare-răsare, şi merse, merse prin ăl nemăsurat văzduh cât ţinu ziulica de mare fără să se oprească undeva ca să-şi momească foamea. Tocmai după scăpătatul soarelui începu să se coboare spre pământ şi, când se coborî, se văzu la poarta unui oraş mare şi mândru, în mijlocul căruia strălucea în sfinţitul soarelui turlele de argint ale unui palat împărătesc. Intrând în oraş, calul îi zise: — Stăpâne, te-am adus aici ca să te căpătuiesc. — Ce fel, prietene? întrebă Niţu. Din starea ce a rămas de la zmeu eu nu am nicio parte? — Ba da, toată e a ta, dar omului nu-i trebuie numai stare ca să fie pe deplin căpătuit, ci şi o nevastă mândră şi cuminte, căci nevasta bună e comoară în casa omului, pe când cea rea, de-ar aduce bărbatul cu carul, şi ea ar risipi prin urechile acului, tot s-ar alege de casă praful şi pulberea. — Şi aici se află ursita mea? — Da, într-acele palaturi strălucitoare. Vezi aceşti voinici mândri şi strălucitori care îşi aleargă caii în toate părţile? Toţi sunt feciori de împăraţi şi viteji de care s-a dus pomina în toată lumea. Ei s-au adunat aci, căci împăratul acestor locuri a făgăduit că viteazul care va birui în alergarea cailor, în jocul inelelor şi va prinde mărul de aur pe care-l va arunca fata lui de la fereastră de sus, va lua de soţie pe fiică-sa, care e o minune în frumuseţe şi înţelepciune.     — Şi tocmai pe mine m-ai găsit ca să mă lupt cu atâţia fii de împăraţi şi de viteji şi să capăt mărul de aur? — Da, şi ca să-i întreci pe toţi, am să te fac să fii iubit de împărătiţa nu numai pentru hainele şi bogăţiile tale, ci pentru tine singur. Am să te fac urât şi sărăcăcios şi cu toate astea să moară fata împăratului după tine. — Astea sunt basme. — Oi trăi şi oi vedea. Intrând în mijlocul oraşului nu mai puteai să umbli pe străzi de mulţimea de bogătaşi ce mişuna de colo până colo, îmboldindu-se. Oraşul părea că se află în ajunul unei sărbători şi mai c-aşa era, căci a doua zi era să aibă loc, în marginea oraşului, acea alergare de cai la care avea să ia parte cei mai frumoşi feciori de domni şi de împăraţi, care veniseră din toate părţile spre a fi încoronaţi de împăratul acestor locuri şi de fiica sa. Pe străzi, din zori de ziuă, nu mai era cu putinţă să umble cineva de înghesuială, căci la astă privelişte frumoasă se adunase toată lumea dimprejur şi veniseră mulţi din părinţii tinerilor să fie de faţă la izbânda lor. Niţu, călare pe calul său, intră într-un han, nebăgat în seamă, îmbucă ceva, dete calului grăunţe din destul şi apoi se culcă. A doua zi se sculă dis-de-dimineaţă, apucă şi el ca toată lumea calea spre câmpia din marginea oraşului şi merse până la locul de alergare. Ajungând acolo el nu se aşeză ca toată lumea în rândul privitorilor, pe marginea locului însemnat pentru alergarea cailor, ci intră chiar în locul hotărât pentru alergători. Văzându-l că se aşază şi el într-atâţi mândri voinici cu haine strălucitoare şi cu cai de mare preţ, el care purta nişte haine care nu băteau deloc la ochi, care încăleca o răpciugă de cal, slabă şi spetită, şi care când îşi dete coiful jos din cap lăsă să se vază o ţeastă de cap fără fir de păr pe dânsul, toată lumea începu să-l huiduiască şi să strige, care mai de care: — Lată-l pe Cheleş împărat! Nobilii alergători se supărară văzându-se alături cu asemenea om sărman, dar nu putură să-l depărteze că aşa era porunca împărătească: să ia parte la întrecere toţi care s-or bizui că pot să biruiască. Cheleş împărat, căci de acum încolo aşa-l vom numi, nu se supără văzând pe toţi tinerii cei strălucitori că-i întorc spatele, ci se aşeză la urmă de tot şi, când porniră caii, el nu se repezi în goana cea mare cum făcuseră ceilalţi, ci porni în trapul cel mic, astfel că într-o clipă se văzu rămas mult în urmă. — Lată, Cheleş împărat e gata de-a lua coroana din mâna împărătiţei! Cheleş împărat a întrecut în neputinţă pe cei mai nevoiaşi! Bravo, Cheleş împărat! strigă mulţimea bătând din palme şi luându-l în bătaie de joc.   Ei râseră şi făcură chef, dar nu multă vreme, căci gloaba se schimbă în armăsar în văzul tuturor, sângele i se aprinse, ochii i se înflăcărară, din nări începu să-i iasă scântei de foc, picioarele începură să se arunce înainte cu repeziciune ca şi cum ar fi zburat şi din cel din urmă se văzu trecând pe lângă toţi biruitorii săi şi ajungând la ţintă cel dintâi. Ăst sfârşit neprevăzut uimi pe toată lumea şi când văzu pe neaşteptatul biruitor întorcându-se la tronul împărătesc încoronat de însuşi mâna împărătiţei, din toate piepturile izbucni strigătul: — Trăiască Cheleş împărat! Tuturor le era silă să se uite spre acest tânăr cu capul chel, tuturor le era urât, căci îi sta rău de pomină, dar împăratului i se păru şi mai urât; numai fetei sale nu-i păru aşa de pocit; dimpotrivă, când mâna sa atinse capul lui ca să-i puie coroana pe frunte, mâna începu să-i tremure şi simţi ca un fior rece că-i trece prin trup. Lumea îl petrecu apoi în alai până la locuinţa sa, unii minunându-se de biruinţa lui şi cei mai mulţi luându-l în bătaie de joc, apoi după ce mai strigară şi mai râseră câtva, se împrăştiară. Rămâind singur, Niţu începu să plângă de necaz şi să arunce cât colo băşica de bou ce avea în cap, dar calul îl opri şi-l mângâie zicându-i: — Nu te întrista, căci numai cu chipul acesta ai putut să atragi spre tine privirea împărătiţei! Ce-ţi pasă de toată lumea dacă ea a tresărit când te-a atins? Mergi înainte cu curaj şi cu nădejde, căci vei birui! A doua zi avu loc lupta cu inelele, chiar în curtea palatului împărătesc; tinerii feciori de împăraţi se întrecură care mai de care să capete coroana biruinţei; lumea iarăşi râse de Cheleş împărat, dar şi de astă dată tot el rămase biruitor şi luă coroana din mâna împărătiţei care, când se atinse de el, tremură şi mai tare şi se îngălbeni puţin.   Pân-aci împăratul râse de Cheleş împărat, şi luă în glumă îndrăzneala lui de-a se lupta cu atâţia feciori de împăraţi ca să capete pe fiica sa de nevastă, dar după ce văzu şi văzu că el pân-aci a bătut pe toţi potrivnicii lui, începu să se teamă că poate să biruiască şi a treia oară şi atunci legea îl îndatora să-l facă ginere dacă fiică-sa nu se va împotrivi. Deşi nu-i dădu deloc prin cap că fiică-sa va primi bucuros ca să aibă de bărbat o aşa schi-lodenie de om, totuşi trimise un om credincios al lui ca să se ducă la hanul unde se afla flăcăul cel biruitor, ca să-i dea oricâţi bani va cere, numai să plece şi să nu ia parte la lupta cu mărul de aur; dar trimisul său se întoarse înapoi fără de ispravă, spuindu-i că Cheleş, cu toată sărăcia lui, n-a vrut să primească oricâţi bani i-ar da.   A treia zi fu şi cea din urmă luptă; feciori de împăraţi se adunară în curtea palatului cu mult mai înainte de ceasul hotărât pentru luptă, înveşmântaţi în hainele cele mai strălucitoare şi începură să-şi joace caii pe sub ferestrele împărătiţei, până să sosească ceasul de luptă; lumea, asemenea, începu să se adune şi să caşte gura spre aşa mandreţe de privelişte şi chiar cei de la curtea împărătească se iviră în balconul de unde împărătiţa avea să arunce mărul; nicăieri nu se vedea Cheleş şi toată lumea se întreba ce s-a făcut frumosul luptător?     Ceasul hotărât de luptă nu sosise, cu toate acestea împărătiţa se ivi în balcon şi dete semnul de începere. Tinerii se făcură roată sub balcon, împărătiţa aruncă mărul în jos, toţi se repeziră în goana cailor şi cu săbiile scoase ca să prinză mărul în zbor crestându-l cu ascuţişul săbiei, dar niciunul nu-l nimeri şi mărul căzu în praf. Slujitorii împărăteşti luară mărul de jos şi-l duseră iarăşi sus; împărătiţa îl aruncă a doua oară, dar şi de astă dată mărul nu fu norocit. Când fu dus spre a fi aruncat pentru a treia oară, se auzi un zgomot mare în mulţime şi din toate gurile ieşi cuvântul: — Cheleş împărat! într-adevăr băiatul venea într-o fugă şi se vârî în mulţimea de luptători tocmai în minutul în care împărătiţa arunca mărul pentru a treia oară. De astă dată mărul nu căzu pe jos, ci rămase spânzurat în văzduh aninat de sabia lui Cheleş, care-l spintecase mai până la mijloc. Văzând această minune, toată lumea începu să bată din palme şi să strige: — Să trăiască Cheleş împărat, ginerele împă ratului nostru! Feciorii de împăraţi şi împăratul plesneau de necaz şi se uitau spre împărătiţa ca să o auză zicând că nu vrea să ia de bărbat asemenea pocitanie; dar pe neaşteptate împărătiţa se dete jos din balcon şi, coborând în curte, zise tatălui său: — Tată, primesc de bărbat pe acela ce mi-a hotărât Dumnezeu şi vrednicia sa. — Ce fel, fata mea, strigă împăratul spumegând de mânie, primeşti tu să fii soţia acestei pocitanii de om? — Da, tată. — Gândeşte-te, fata mea, la pasul ce faci. — M-am gândit, tată. — Dacă e aşa, fie precum vrei; du-te cu el unde-ţi place, dar să ştii că fata mea nu mai eşti. Te dezmoştenesc şi te părăsesc măcar de te-aş vedea murind de foame. — Bine, tată, aşa să fie, dacă astfel ţi-este voia, răspunse fata apucând mâna bărbatului său şi ieşind apoi cu fruntea sus din curtea palatului părintesc.   De a doua zi curtea împărătească începu să se golească de mândrii feciori de împăraţi şi în trei zile nu mai rămase picior de om străin. Niţu se cunună cu fata împăratului, într-o bisericuţă mică, fără de niciun zgomot şi împăratul se închise în palaturile sale şi îşi puse cenuşă pe cap ca şi cum i-ar fi pierit un neam de aproape de necazul ce-i pricinuise fiica sa c-a prins bucuros să se mărite cu un mojic. Tânăra pereche stătu câtăva vreme cum putu şi unde putu, dar pe urmă se aşeză într-un bordei ce-şi clădi pe un maidan din vecinătatea palatului şi începu să-şi câştige pâinea cu munca mâinilor sale. Împărătiţa uită că era fată de împărat şi de dragostea bărbatului său, cât era ziulica de mare, nu mai sta la un loc: făcea pâine, gătea bucate, cosea haine, mătura, deretica, în sfârşit era cu desăvârşire o femeie harnică şi ţinea casa sa dichisită ca o oglindă. Ce nu face dragostea? Bordeiul lor era drept în faţa porţii celei mari a palatului. Împăratul, aflând că fiică-sa sta în-tr-însul, voi s-o mute într-alt loc şi să-i dea o casă mai bună, unde s-o îngrijească mai bine, nevoind să dea ochi cu sărăcia sa când va ieşi la plimbare; dar nu fu chip ca s-o înduplece. Fu dar silit să lase în părăsire poarta cea mare şi să iasă pe poarta din dos.   În sfârşit sosi şi iama, o iarnă grea şi friguroasă; cât ţinu vara, băiatul trăi cum trăi, târâş-grăpiş, dar când veni alba în sat şi nu mai fu chip de muncă, sărăcia începu să-şi arate colţii şi prin casă să nu se găsească de nici unele. El se arătă foarte deznădăjduit, dar împărătiţa, în loc de-a face ca el, începu să-l încurajeze şi să-i zică: bun e Dumnezeu. într-o zi, când frigul era mai simţitor ca oricând şi în bătătură n-avea nici băţ de lemn, împărătiţa se îmbrăcă cu ce găsi mai gros prin casă şi se duse la curte ca să roage pe tatăl său să-şi facă milă s-o ajute dacă nu ca pe fiica sa, cel puţin ca pe cel din urmă argat al său; dar împăratul îi trimise vorbă că n-are fată, fiica sa fiind de mult moartă, şi dete poruncă să dea afară în brânci pe cerşetoare.   Vătaful de curte văzând asemenea neomenoasă purtare din partea câinosului de tată şi văzând pe fosta sa stăpână ieşind din casa tatălui său cu lacrimile pe obraz cât pumnul, i se făcu milă de dânsa, umplu o căruţă cu lemne, altă căruţă cu merinde şi le duse pe bătătura bordeiului şi le lăsă acolo fără să spuie de unde erau. Ăst ajutor şi altele, aduse mai apoi asemenea pe furiş, scăpară pe bieţii tineri de lipsă şi-i făcură să treacă iarna cu bine. Cum dete în primăvară, un vecin puternic se ridică cu război împotriva tatălui împărătiţei şi năvăli în cuprinsurile sale. Împăratul umblă de colo până colo ca să-şi strângă ostile şi să capete ajutoare, dar ostile sale erau prea puţine şi din împăraţii care-i juraseră de atâtea ori prieteşug şi benchetuiseră cu el la masă, nu vru niciunul să-i dea un om măcar. Neavând fecior ca să-l pună în fruntea oştilor sale şi niciun boier din cei pricepuţi într-ale războiului, împăratul trimise pe la toţi feciorii de împăraţi care fuseseră în vară la curtea sa spre a se lua la întrecere şi-i rugă pe fiecare ca să se pună în capul oştilor sale; dar nici de astă dată n-avu noroc. Tocmai când se crezu mai părăsit şi mai urgisit de toată lumea, auzi că un oştean necunoscut, îmbrăcat de sus până jos într-o za groasă de argint şi cu obrăzarul coifului lăsat în jos, ceru voie împăratului ca să se pună în fruntea oştilor sale, fără însă să spună cine era.   Împăratul, aflând că duşmanul se apropia întruna şi era mai gata să-i înconjoare oraşul, îi dădu voie şi necunoscutul plecă cu ostile chiarân acea zi şi a doua zi de dimineaţă se izbi cu duşmanul. Izbitura fu neaşteptată: duşmanul, deprins de-a înainta fără să întâmpine împotrivire, fu apucat fără de veste, dar totuşi se război vârtos ştiindu-se tare în număr şi în bărbăţie. Deşi în cele dintâi minute vrăjmaşii fură foarte tulburaţi şi zăpăciţi de nu ştiau ce fac, în cele din urmă îşi veniră în fire şi mai ar fi dovedit ostile împăratului dacă n-ar fi avut în fruntea lor pe necunoscutul oştean. Acesta intră cu sabia în mână în mijlocul duşmanilor, culcă la pământ ca secerătorul spicele toată fiinţa vie ce întâlnea în cale şi împrăştie ca pleava orice împotrivire întâmpina. Văzând că nimeni nu putea să se măsoare cu dânsul şi orice împotrivire rămânea fără de folos, căci izbiturile cele mai cumplite nu puteau nici măcar să-l cresteze, luptătorii începură să fugă cu sutele îndată ce-l vedeau ivindu-se şi-l lăsară să zboare în voie cu groaznicul său cal peste stârvurile celor căzuţi de la un capăt la celălalt al câmpului de bătălie.   Pilda harnicului căpitan făcu pe ostaşii împăratului să se ruşineze şi să se pună şi ei pe lucru cu bărbăţie, astfel că până la asfinţitul soarelui izbutiră să dovedească cu totul pe duşmani şi să robească chiar pe împăratul lor. A doua zi de dimineaţă, biruitorii intrară în oraş încărcaţi de prăzi şi înaintea lor îşi juca calul groaznicul străin. împăratul, urmat de tot norodul, ieşi întru întâmpinarea lor până la poarta cetăţii şi dându-se jos din trăsura împărătească, se repezi să cuprindă în braţe pe mântuitorul său. Atunci el îşi scoase coiful din cap şi, văzându-l, toţi strigară: — E Cheleş împărat! Văzând o asemenea purtare de la acela pe care l-a lăsat să moară de foame în puterea iernii, împăratul fu cuprins de înduioşare şi de mustrare de cuget, uită cine era şi înaintea cui era şi căzu în genunchi, în praf, podidindu-l plânsul. Niţu sări iute de pe cal şi luând pe bătrân în braţe îl sui repede în trăsură, încalecă şi el şi intrară în oraş urmaţi de ostăşime şi norod.   În oraş, casele toate erau împodobite cu steaguri şi covoare, lumea era grămadă pe dinaintea prăvăliilor, la ferestre şi chiar pe case stau grămadă fel de fel de oameni şi toţi cum îl vedeau strigau: — Ce frumos tânăr! Păcat că e chel! Ajungând în dreptul palatului, ieşi din bordeiul sărăcăcios împărătiţa îmbrăcată în nişte haine numai aur şi pietre scumpe şi, încălecând şi ea pe un cal alb ca zăpada, se aşeză în rând cu bărbatul său şi intră în curtea palatului.     Acolo era Îmbulzeală şi mai mare, boierii şi bogătaşii împărăţiei, care se ascunseseră când ţara era în primejdie, ieşiră ca ciupercile la iveală îndată ce trecu primejdia şi alergară înghesuindu-se ca să ia parte la praznicul şi petrecerile biruinţei. Acolo se aflau mai toţi aceia ce râseseră de bietul băiat chel.   Niţu, văzându-i că dau năvală cu aşa mare sârguinţă, se uită lung la ei şi până să nu desca-lece puse mâna la cap, apucă băşica şi după aceea o trase cu putere şi frumosul său păr căzu inele pe latul său spate şi făcu pe toţi privitorii să scoată un ţipăt de mirare şi pe nevastă-sa, care nu era mai puţin mirată, să-l sărute cu poftă de faţă cu toată lumea. împăratul, de bucurie, sărbători din nou cununia fiicei sale cu mântuitorul tronului său, îl puse însuşi pe tronul strămoşilor săi şi-l înfăţişă la toată lumea ca pe urmaşul şi moştenitorul său. Banchetul şi veselia ţinură o săptămână încheiată. După ce se sfârşiră petrecerile şi veseliile, Niţu se duse la împăratul şi-i zise: — Tată, m-ai crezut că sunt sărac, află că sunt poate mai bogat ca măria-ta; m-ai crezut că sunt un nemernic de pe drum, află că am şi eu o împărăţie mult mai mare ca a înălţimii tale. Ai crezut iarăşi că sunt o pocitanie de om, vezi că şi la chip sunt om ca toţi oamenii. M-am prefăcut sărman, sărac şi urât ca să-mi găsesc o nevastă care să mă iubească numai pentru mine şi Dumnezeu m-a învrednicit ca să dau peste comoara ce visam, adică peste nevastă după inima mea; acum dă-mi voie ca să mă duc să-mi aduc şi eu bogăţiile şi să-mi văd părinţii. împăratul, auzindu-l vorbind astfel, rămase încremenit şi-i dădu voie numaidecât. A doua zi, Niţu plecă împreună cu nevasta sa. Calul plecase mai dinainte; el se dusese de dăduse drumul zânei din trunchiul copacului care-i ţinea mâinile strânse în crăpătura lui şi, prin ajutorul ei, el se schimbă iarăşi în om cum îl lăsase Dumnezeu; tot cu ajutorul ei scoase oraşul din baltă unde îl cufundase vrăjile sale, învie toţi oamenii din oraş şi apoi puse o mulţime de lucrători ca să clădească din nou palatul zmeului şi să-l facă mai mândru şi mai mare de cum fusese întâi.   După ce-l isprăvi şi îl împodobi cu toate scumpeturile numai în câteva zile, trimise trăsura cea frumoasă care era numai aur, pietre scumpe şi mătase albă, trasă de şase cai albi ca laptele, ca să aducă pe stăpânul acelor locuri, adică pe fratele său de cruce, şi el puse a rândui de cele trebuincioase pentru a se cununa şi dânsul cu zâna cea frumoasă. Niţu sosi într-o zi cam pe la nămiezi şi, cum ajunse, plimbă pe tânăra împărăteasă prin toate locurile pe unde îşi petrecuse el anii copilăriei, prin casele cele mândre care erau unele mai gătite decât altele, prin pădurea cea mare şi stufoasă şi chiar prin marginea lacului, unde rămase şi el încremenit când văzu în locu-i un mândru oraş plin de lume. Când vru s-o ducă să vază şi caprele, află că şi ele se schimbaseră la înfăţişare şi se făcuseră nişte domniţe care de care mai frumoase. Peste trei zile se cunună fratele zmeului care purtase atâta amar de ani chipul de cal, cu zâna cea frumoasă şi se aşeză în cuprinsurile ei fără ca să primească o palmă de pământ din moştenirea fratelui său, pe care o lăsă întreagă aceluia ce o căpătase prin vrednicia sa. Fetele fură şi ele măritate cu boierii cei mai de frunte ai oraşului şi după ce se alcătuiră bine toate şi lăsă pe toţi cu bine, Niţu îşi luă nevasta şi suindu-se într-o căruţă, mai puţin bătătoare la ochi, plecă spre satul său.     Unchiaşul, după plecarea băiatului său, nu scăpă de cloanţa babei; ea, cum se văzu scăpată de dânsul, stărui şi izbuti să-i aducă în casă în locul său un nepricopsit de nepot, pe care gurile rele îl făceau că era chiar copilul său. Acest bezmetic, care nu-şi găsise bine capul pe nicăieri, amărî foarte mult viaţa bietului unchiaş, căci se puse să risipească averea lui şi izbuti să-i înghită cu nesaţ şi caprele şi vacile şi bivoliţele, până şi boulenii de la jug şi să-l facă din fruntaş să ajungă în sapă de lemn. După ce-i văzu lefteri de tot, vagabondul îşi luase lumea în cap şi plecase pe aci încolo, ceea ce făcu pe babă să crape de ciudă şi unchiaşul, după ce rămase văduv, să înghită cu multă nevoie amarul singurătăţii. Atunci îşi aduse el aminte de copilaşul lui şi-l cuprinse un dor cumplit, care-l puse pe foc să-l găsească din pământ, din iarbă verde. De multe ori se cercase el să-l caute, de multe ori bătătorise el în cruciş şi în curmeziş pădurea în care îl năpustise, dar degeaba. Tocmai când pierduse cu totul nădejdea, tocmai când lacrimile îi întunecaseră ochii, tocmai când mila vecinilor nu mai vrea ca să îi dea mână de ajutor, se pomeneşte că se opreşte o căruţă mândră la poarta bordeiului său şi din ea se coborâră doi tineri frumoşi ca nişte sori.   Aceşti necunoscuţi, cum intrară în sărmana lui colibă, se agăţară de gâtul lui şi începură să-l sărute şi să-l mângâie fără să se îngreţoşeze de hainele lui cele rupte şi murdare. Unchiaşul deocamdată se miră, dar aflând că acel tânăr mândru era fiul cel gonit, pentru care vânturase toată ţara fără să-i dea de urmă, îl podidiră lacrimile şi plânse multă vreme. După ce se potoliră lacrimile, Niţu voi să ia cu sine pe tatăl său, dar el se împotrivi foarte zicând că vrea să moară în pace în satul în care s-a născut şi şi-a îngropat nevestele. Văzând că nu poate să-l înduplece, Niţu îi dete bani ca să-şi facă din nou o casă potrivită cu dânsul, îi umplu bătătura cu vite şi îi umflă punga bine ca să nu mai ducă lipsă în viaţă şi pe urmă îşi luă rămas bun de la tatăl său şi se întoarse în împărăţia socrului său pe care o împreună cu a zmeului. Şi trăiră şi el şi soţia sa până la adânci bătrâneţi, împărăţind înţelepţeşte şi lăsând pilde frumoase copiilor săi.