Basme si povesti pentru copii

Marele Pictor  de Emilia Plugaru          Vara, bună prietenă cu Toamna, gospodăreşte pe ici pe colo, chiar dacă vremea ei a plecat. Totuşi într-o bună zi Toamna îşi intră în drepturi. Odată cu ea vin şi ploile reci şi mărunte. Nu e frunză sau firicel de iarbă să nu tremure în faţa ploiţei ciobăneşti. Soarelui i se face milă de sărmanele frunze. Îşi trimite razele să le încălzească şi nu observă că din zi în zi el însuşi se împuţinează, se face mic, tot mai mic. Nu e de glumă, să încălzeşti luni în şir e lucru greu, a obosit bietul soare. Are nevoie de odihnă. Adoarme, moţăie, se trezeşte, mereu e somnoros, îşi zice că odihna e lucru minunat, dar cum să laşi vietăţile fără pic de căldură? Somnul însă îl ia pe neprins de veste. Doarme câteva zile, se trezeşte, priveşte şi nu-i vine să creadă. Pământul e inundat de lumină. Atât de mult aur soarele nu a mai văzut. Ce o fi? se întreabă. Apoi se dumereşte. Câteva raze nu s-au întors. Au rămas să vopsească, să coloreze, să lumineze copacii, fructele, dealurile şi vâlcelele.         – Tabloul pământului e minunat, îşi zice el şi e mândru, e foarte mândru. Cât timp razele rămase în frunze luminează, poate să lenevească un pic. Doar că… Pe ici pe colo ar mai fi de îndreptat câte ceva. Uite pe deluţul cela e bine să adauge un pic de roşu, pe celălalt un pic de portocaliu, poamei i-ar sta de minune în violet, iar merele… mărul e frumos dacă jumătate e galben, jumătate e roşu.         Şi Măria-sa Soarele îşi meştereşte rapid o pensulă, apoi fără să stea pe gânduri se implică în crearea unei capodopere de care cu toţii ne bucurăm în fiecare an.         Şi doar gospodina Toamnă nu-şi găseşte loc de atâtea trebi. Aleargă, strânge, adună, pune în hambare, nu vede lumea în jur! Abia după ce răsună muzica, însemnând că vinul în poloboace e fiert iar nunţile şi cumătriile-s în toi, îşi scoate şorţul, urcă pe un nouraş şi priveşte cu mândrie la gospodăria ei.         – Au! strigă brusc harnica Toamnă. Câtă frumuseţe, câtă culoare! Vezi? îi zice ea nouraşului, nu e pe lume o pictoriţă mai mare ca mine. Îţi place?         – Îmi place, bineînţeles, cum să nu-mi placă, răspunde nouraşul, numai că…         aceasta nu e opera dumitale, e a marelui Soare! El e marele Pictor!         – Ba eu sunt marea Pictoriţă! se înfurie Toamna. Ca să te conving voi crea imediat un nou tablou!         Cu un burete făcut din nori fioroşi, cenuşii, şterge rapid tot aurul. Pe ici, pe colo lasă pete de galben murdar şi fiindcă pentru ea culoarea gri e cea mai preferată, pământul acum e colorat în gri.         – Hm… exclamă Toamna mândră de sine, nu am ce zice… Sunt talentată. Nici nu se compară cu ce era înainte… Hei!         Îl strigă pe nouraş, dar acesta nu mai e căci brusc Soarele se trezeşte, alungă norii, priveşte spre pământ şi vai! Nu are cuvinte.         – E trebuşoara Toamnei, nu poate Soarele de necaz. E imposibil să refacă ceva… La primăvară, la primăvară le va drege pe toate… Acum o va chema pe bătrâna Iarnă care va îmbrăca Pământul într-o mantie albă şi strălucitoare.         În scurt timp culoarea gri e acoperită, Toamna, agitată, nu pricepe ce se întâmplă, dar Iarna nu-i dă răgaz. Îşi continuă nestingherită munca.         – A venit Iarna! A venit Iarna! strigă mulţime de copilaşi.         Săniuţele sunt scoase din case şi duse la derdeluş. Bucurie, voie bună, râsete şi veselie! Şi doar sărmana Toamnă nu pricepe ce se întâmplă.         – Încă e toamnă, porneşte să le zică tuturor, însă nimeni nu-i dă atenţie aşa că într-un târziu se dă bătută şi pleacă. La anul neapărat va încerca din nou să-l convingă pe nouraş că nu Soarele, ci ea e marele Pictor!

Blaniţă Neagră  de Emilia Plugaru         Bob şi Fil, doi ursuleţi durdulii, aleargă prin pădure şi strigă:         – Hei, prieteni! Veniţi iute şi vedeţi ce minunăţie de frăţior ne-a adus în astă seară barza! Dănn al nostru nu seamănă deloc cu ceilalţi ursuleti!         – Da, zic prietenii lui Bob şi Fil, Dănn e altfel. Are blăniţa neagră, nu brună. Iar ochişorii îi sunt ca două mărgeluţe strălucitoare. Când va creşte – vom fi şi prietenii lui! Coţofana Carra, imediat ce aude noutatea, fără să-l cunoască pe Dănn, străbate pădurea în lung şi-n lat trâmbiţând entuziasmată: "Carrr! Carrr! Carrr! În pădurea noastră s-a ivit pe lume o minunăţie de ursuleţ cu blăniţa neagră, neagră! Cu botişorul roşu, roşu! Grăbiţi-vă la casa bătrânilor urşi de lângă Poieniţa Murilor! Veţi avea o mare surpriză! O mare surpriză!"         În scurt timp în bârlogul ursului Thimoti şi a ursoaicei Merri se adună toată spuma pădurii. Vine Lupul şi Lupoaica, Mistreţul şi Mistreţoaica, Vulpoiul şi Vulpoaica, Bursucul şi Bursucioaica, Ariciul şi Aricioaica. Şi toţi îi aduc lui Dănn cadouri. Lupul îi dăruieşte un cojocel, Vulpea – o pălărie cu pană, Mistreţul – un coş plin cu alune, Bursucul – un polobocel cu unt, iar nenea Arici – o superbă cutie cu creioane colorate.         – Pentru când va creşte mare, zice Ariciul. Toţi îl laudă pe Dănn, iar ursoaica Merri e foarte fericită:         – Dănn va ajunge vestit, şopteşte ea la urechea lui Thimoti. Altfel de ce ar fi venit atâta lume bună aici? Veselia curge gârlă. Oaspeţii sunt serviţi cu faguri de miere, cu mure-n ciocolată, cu bere spumoasă şi rece. Şi nimeni nu-i observă pe cei doi fraţi, pe Bob şi Fil.         – Fil, zice Bob foarte supărat. Toate cadourile, toată atenţia doar pentru ăsta micu? Cred că nu e corect. Hai să-i luăm cadourile.         – Să i le luăm?         – Da. Îi lăsăm doar cutia cu creioane colorate. De acord?         – De acord, răspunde Fil şi cât ai clipi în coşul cu alune nu rămâne zare de alună, polobocelul cu unt sună a gol, iar Bob, îmbrăcat în cojocel de cârlan, aleargă după Fil care poartă o pălărie cu pană pe cap. Abia după miezul nopţii oaspeţii se împrăştie şi cei ai casei se pregătesc de culcare. Dar nu reuşesc. Cineva bate în uşă. E Coţofana Carra care intră în casă fără să fie poftită:         – Ştiu, zice ea, e târziu, dar am fost ocupată. Foarte ocupată. Însă nu puteam să nu trec să-l văd pe micuţul Dănn. Doamne, Merri, continuă să trăncănească Carra, ursuleţul ăsta seamănă leit cu o jucărie pe care am văzut-o în vitrina unui magazin dintr-un oraş de-al oamenilor. Poate că Dănn… chiar e o jucărie?         – Ce tot trăncăneşti, Carra? Se supără ursoaica. Nu vezi? E un ursuleţ în carne şi oase.         – Ştiu, ştiu, am glumit, se dezvinovăţeşte coţofana. Că supărăcioasă mai eşti, Merri. Asemănarea lui cu acea jucărie nu e de rău, e de bine… Adică, vreau să zic că acest pui de urs nu va avea soarta unui urs obişnuit. Şi… va fi mare prieten cu oamenii. Mare… Va deveni vestit, zău… Dar nu reuşeşte Carra să-şi termine prorocirea că micuţul Dănn se aşterne pe un plâns sfâşietor. Părinţii încearcă să-l liniştească, nimănui nu-i pasă de oaspetele nepoftit şi coţofana se vede nevoită să plece.         – Ei, Fil, ei, Bob, zice Carra la despărţire, am impresia că frăţiorul vostru are de gând să vă dea mare bătaie de cap. Sunt convinsă că părinţii de azi înainte vor avea ochi doar pentru el. Ha, ha, ha! Am glumit, adaugă Carra şi pleacă.         – Bob, Fil, strigă mama ursoaică, veniţi să vă dea mama câte un pupic şi fuga în pătucuri! Dar Dănn se aşterne pe bocet şi frăţiorii rămân fără de pupicul promis.         – Vezi? îl ghionteşte Bob pe Fil. Carra a spus adevărul. Nimeni nu ne ia în seamă. Nimeni nu ne iubeşte. Pentru toţi doar plângăciosul ăla contează. Când eram ca el, continuă Bob culcat deja în pătuc, ţin minte precis – nu scoteam un sunet. Eram foarte cuminte, foarte cuminte…         – Nu ai de unde să ştii, Bob!         – Ba ştiu… Şi nu mă contrazice! Nu-ţi permit! Sunt fratele tău mai mare.         – Bine, mormăie Fil.         – Fil, începe iar Bob, aş vrea nespus de mult să o întâlnesc pe barza care ni la adus pe Dănn.         – De ce, se miră Fil.         – Cum adică de ce? Ca să-i frâng picioruşele. Nu putea să-l lase într-o altă ogradă?         – Eşti răutăcios, Bob. Dănn e fratele nostru. De aceea şi ni la adus nouă. Trec zile şi săptămâni. Micuţul Dănn o ţine într-un plâns. Chiar dacă ursoaica Merri şi ursul Thimoti îl îngrijesc cu toată dragostea, îl hrănesc cu toate bunătăţile, ursuleţul cu blăniţa neagră se linişteşte doar dacă mama îl strânge şi îl încălzeşte la piept.         – Fil, mormăie mereu nemulţumit Bob, noi doi parcă nu am mai avea mamă. Mama noastră acum îi aparţine doar lui. Îl urăsc, Fil. Zău.         – Vorbeşti prostii, Bob.         – Vorbesc prostii? Vrei să te convingi? Atunci hai să ne îmbolnăvim.         – Ai înnebunit? Cum să ne îmbolnăvim? Mie îmi place să fiu sănătos.         – Fil, nu de-adevăratelea. Ne prefacem că suntem bolnavi. O să vezi, nimeni nu o să alerge să ne ţină în braţe. Ne vor lăsa să murim. A doua zi Bob şi Fil se zvârcolesc în pătucuri, oftează, se ţin de burtică, urlă cât îi ţine gura: "Au! Au! Mă doare! Burta! Au!"         – Asta-mi mai lipseşte, se trage de blană ursoaica Merri. Thimoti, strigă ea, vezi ce se întâmplă cu Bob şi Fil!         – Aţi umblat prin gunoaie?! Se enervează tatăl urs. V-am spus de atâtea ori – lăbuţele să fie întotdeauna curate! Tot ce puneţi în gură – să fie bine spălat! O meritaţi!         – Au! Of! Of! Au! urlă Bob şi Fil.         – Liniştiţi-vă, se îmbunează Thimoti. Îl chem pe nenea Arici. Câte o injecţie la fiecare şi aţi scăpat de durere.         – Nu-u-u-u! Sar brusc din pătucuri cei doi fraţi ursuleţi. Gata! Ne-a trecut. Nu ne mai doare nimic. Suntem sănătoşi-tun! De data asta se supără Fil:         – Cât pe ce să înhaţ o injecţie din pricina ta, Bob. Doar ştii că mor de frica injecţiilor. Nu vreau să mai fiu de acord cu tine vreodată.         – Fil, se dezvinovăţeşte Bob, nu sunt eu vinovat. Vinovat e Dănn. O să mă răzbun pe mucosul ăla. O să vezi… Şi iată că într-o zi, când bietul Dănn abia aţipise, deşteptul de Bob i se strecură în pătuc şi fără milă îşi înfipse dinţişorii în picioruşul lui. Ţipete infernale. Bârlogul e întors cu fundul în sus.         – Thimoti! Unde eşti, Thimoti?! Strigă disperată ursoaica Merri. Vino, că moare Dănn!         – Moară dacă aşa îi este dat, nu se urneşte din loc Thimoti. Eu unul m-am săturat. Plec la casa de nebuni…         – Aoleu! Nu se poate să vorbeşti astfel, Thimoti! Ai teamă de Dumnezeu! Pleacă de-l cheamă pe medicul pădurii, pe nenea Arici! Repede, Thimoti! Ce stai?! Nenea Arici Îl consultă pe Dănn. Observă doar o mică zgârietură la picioruş, în rest e sănătos tun.         – Nu are nimic, zice nenea doctor. E un adevărat urs. Pentru prima dată văd un bolnav care… nu e bolnav. Nu pricep ce o fi cu el… Cred… că e deocheat. Chemaţi-o pe Carra. Ea e mare specialistă în descântece. Thimoti imediat e trimis să o găsească pe Carra. Dar Carra nu e de găsit. Aproximativ peste o săptămână Cara le bate la uşă.         – Carra, o îmbrăţişează Mărri ca pe cea mai bună prietenă, e nevoie de ajutorul tău! Micuţul Dănn e deocheat. Descântă-l, Carra! Te rog.         – O, da! Răspunde mândră de sine coţofana. Descântecele sunt pasiunea mea. Nu vă faceţi griji! Dănn va fi sănătos cât ai zice peşte. Ei, flăcăilor, îi observă Carra pe cei doi frăţiori, nu e aşa că am avut dreptate? Dănn vă dă mare bătaie de cap? Despre asta însă vorbim mai târziu. Acum iute la izvor după apă neîncepută! Altfel descântecul nu va avea nici o putere.         – Bob, Fil, strigă tatăl Thimoti, mai sunteţi aici?!         – Vezi? Zice Fil în drum spre izvor. În loc să sforăim în pătucuri – alergăm ca nebunii cu noaptea-n cap. Ţi-a trebuit?         – Ce?         – Să-l muşti?         – Floare la ureche, răspunde Bob. Nu ştii ce-o să urmeze. Apa e adusă. Coţofana îl stropeşte pe Dănn. Apoi poartă un cuţitaş nou–nouţ pe spinarea lui făcând semnul crucii şi descântecul începe:                         Păsărică albă, cu dalbă, şopteşte Carra aşa ca să audă cu toţii,                         În cer ai zburat şi trei picături de lapte pe o piatră au picat!                         Şi piatra-n patru a crăpat!                         Aşa să crape ochii cui deoache!                         De o fi Dănni deocheat de vânt – să-i crape calul!                         De o fi deocheat de câmp – să i se usuce florile,                         De o fi deocheat de pădure – să i se usuce rădăcinile,                         De o fi deocheat de parte bărbătească – să-i crape…         – Fil, îl ghionteşte Bob pe frate–său, hai în curte!         – Nu, Bob, vreau să ascult…         – Fil, e grav… Dacă doamne fereşte noi l-am deocheat? Îţi dai seama ce se va întâmpla?         – Ce?         – Ne vor crăpa ochii.         – Aoleu!         – Fil, mi-e frică, scânceşte Bob. Ce facem?         – Ce facem, ce facem… Plecăm de acasă.         – Unde?         – În pădure. Stăm până dimineaţă. Dacă nu ni se întâmplă nimic – ne întoarcem.         – Şi dacă ni se întâmplă?         – Atunci… Nu ne mai întoarcem. Vom trăi orbi şi singuri… Nimeni nu bagă de seamă când cei doi ursuleţi dispar. Între timp Dănn, văzându-se scăpat din braţele Carrei, adoarme. Carra, încărcată cu de toate, pleacă. Merri se cuibăreşte alături de puiul ei drag, iar Thimoti… Thimoti nu are probleme cu somnul:         – Sforrr! Sforrr! Sforrr! Sforrr! Când se trezesc, e deja întuneric.         – Thimoti, îşi aminteşte mama ursoaică, pe unde o fi Bob cu Fil? E târziu. Cheamă-i acasă. Dar Bob şi Fil nu sunt de găsit. De cum se îndepărtează de casă, ursuleţii dau de o poieniţă doldora cu pomuşoare dulci. Se ghiftuiesc, uită de necazuri, se culcă şi adorm imediat. Se trezesc când soarele e spre asfinţit. În pădure se furişează noaptea.         – Fil, e speriat Bob, nu văd nimic! Am orbit! Sunt orb, Fil!         – Şi eu, Bob. Linişteşte-te. O să ne treacă. Să ne continuăm somnul. Somnul e de leac.         – Nu o să ne treacă! Acum pricepi câte ni se întâmplă de când în viaţa noastră a apărut Blăniţă Neagră? Îl urăsc, Fil!         – Nu din pricina lui Dănn ni se întâmplă, Bob. Ci fiindcă nu e bine să urăşti… Eu aşa cred…         – Uf… Nu ştiu… Poate… Şi cei doi ursuleţi se ghemuiesc unul lângă celălalt, suspină, suspină, apoi somnul îi ia în împărăţia sa. Dimineaţa, când soarele îşi plimbă razele prin cele mai îndepărtate unghere, iar păsărelele îşi varsă trilul peste pădure, Bob şi Fil deschid ochii.         – Fil, sare din culcuş Bob, te văd sau mi se pare?         – Mă vezi, Bob. Şi eu te văd.         – Asta-nseamnă că nu am orbit?         – Poate că am orbit… Numai că atunci… dormeam. Acum ne-am trezit şi suntem iar văzători…         – Ce facem, Fil?         – Ne întoarcem acasă.         – Hai să ne întoarcem. Mi-e foame şi mi-e dor de mama.         – Mie chiar şi de Blăniţă Neagră mi-e dor.         – Nu-mi vorbi de el, altfel rămân în pădure. Şi vei avea doar un singur frate – pe Dănn. Fil cu Bob se strecoară tiptil în casă, îşi trag cearşafurile peste cap şi se prefac că dorm.         – Sforrr! Sforrr! Sforrr! Îi aude mama ursoaică.         – Thimoti, îl cheamă ea pe bătrânul urs, vino să vezi… S-au întors Fil cu Bob. Nimeni nu-i ceartă. Pentru prima dată cei trei fraţi ursuleţi se joacă împreună. Blăniţă Neagră e foarte fericit, iar mama ursoaică îşi priveşte puii cu multă dragoste. Dar trec câteva zile şi micuţul Dănn iarăşi e cu ochii în lacrimi. Frăţiorii săi aleargă cu prietenii prin pădure, iar el rămâne singur-singurel în casă. Ca să-i treacă de urât îşi ia cutia cu creioane colorate de la nenea Arici şi desenează. Desenează tot ce vede în jur. Această ocupaţie îi place atât de mult, încît uită că e singur şi că nimeni nu-l iubeşte. Când o vede pe mama îşi întinde lăbuţele şi dacă se pomeneşte în braţe – se lipeşte strâns-strâns de ea, de parcă s-ar teme să nu o piardă.         – Priveşte-l, Fil, o alintătură fără de pereche. Se anină de mama ca scaiul. Mi-e scârbă, zău, se revoltă Bob. Să-l învăţăm minte, Fil. Să nu-l luăm niciodată cu noi la joacă. Promite-mi că aşa vei face!         – Nu-ţi promit, Bob. Blăniţă Neagră e fratele meu. Acum e mic, dar când va creşte…         – Atunci socoteşte că eu nu-ţi mai sunt frate. Alege pe unul din noi!         – Uf, Bob… Te aleg pe tine, oftează Fil. De la o vreme până şi ursoaica Merri se enervează pe Dănn.         – Da’ lasă-mă–n pace odată, strigă ea iritată. În loc să alergi de rând cu ceilalţi pe afară, te ţii mereu de blana mea! Ruşine!         – Bob! Fil! Îi cheamă ursoaica într-o zi pe cei doi frăţiori mai mari, veniţi încoace!         – Ne-ai strigat, mamă?         – Da. Luaţi-l pe Dănni şi plecaţi în Poieniţa cu Mure. Acolo unde creşte un arbore înalt cu o scorbură adâncă. Să nu vă întoarceţi până deseară. Aici e prea cald.         – Ne ducem, dar fără de Dăn, mormăie Bob. Ursoaica însă îl priveşte ameninţător şi Bob ştie că o labă de-a ei cântăreşte greu. Astfel, pentru prima dată Dănn se pomeneşte în Poieniţa cu Mure. În poieniţă iarba e verde, cresc o mulţime de floricele şi e foarte răcoare.         – Dănn, zice Bob, noi plecăm şi ne vom întoarce foarte târziu. Să nu te urneşti de aici! S-ar putea să te rătăceşti, şi atunci nu o mai vezi niciodată pe mama.         – Ha, ha, ha! râde răutăcios Bob. Ai înţeles, Dănn?         – Am înţeles, scânceşte Dănn. Fraţii revin în poieniţă abia spre seară. Chinuit de singurătate, flămând, obosit – Dănn e atât de bucuros când îi vede încât îi cuprinde, mai întâi pe Bob, apoi pe Fil.         – Hm, se scarpină după ureche Bob. Puştiul ăsta nu e chiar atât de nesuferit… Dănn, adaugă el, ia seama, nimeni nu trebuie să ştie nimic. Toată ziua am stat aici împreună cu tine. Ai înţeles?         – Da, răspunde Dăn şi Bob e convins, puştiul nu va sufla o vorbă. Acum însă de fiecare dată când pleacă în poieniţă, ursuleţul cu blăniţa neagră ia cu sine şi cutia cu creioane colorate. Adună foiţe de mesteacăn, se sprijină de arborele bătrân şi ziua-ntreagă desenează. I se pare că nimic nu e mai frumos pe lume decât florile ce-l înconjoară.         – Mai întâi desenează-mă pe mine, îl roagă câte-o floricică.         – Ba pe mine, iese-n faţă altă floricică.         – Nu uita nici de noi, se zbenguie pe fundul izvorului ce curge chiar la picioarele lui câţiva peştişori argintii. În poiană Dăn îşi face o mulţime de prieteni. Acum, lipsa fraţilor nu-l mai afectează. Seara se întoarce acasă cu un teanc mare de desene.         – Mâzgăleli, zice ursoaica Merri.         – Mai bine ar aduna mure, cum face Bob şi Fil, adaugă tatăl Thimoti. Şi doar coţofana Carra văzând desenele micului ursuleţ plesneşte din aripi:         – Doamne, Merri, zice ea, Dănn e un adevărat pictor! Ar trebui să-l daţi la vreo şcoală! Să nu i se piardă talentul!         – Care şcoală, Carra? Ce talent? Care pictor? Desene obişnuite.         – Merri, insistă coţofana, ai o minunăţie de pui. Eh, să am eu unul ca el… Gândeşte-te bine ce faci, Merri.         – Linişteşte-te, Carra. Nimic ieşit din comun… Aşa credeam şi eu la început… Acum nu mai cred.         – Păcat, nu se dă bătută Carra. Mare păcat… Dănn e foarte necăjit că părinţii nu-i apreciază desenele. În schimb fraţii continuă să-l invidieze.         – Fil, zice Bob, Dăni are lăbuţe să deseneze, iar noi avem lăbuţe doar ca să culegem mure? Nu e corect, Fil.         – Nu e corect, Bob. Şi de atunci, venind în Poieniţă, Bob şi Fil îl obligă pe Dănn să umple coşurile cu mure. Dar în ajutorul lui Blăniţă Neagră sar păsărelele şi coşuleţele sunt umplute foarte repede. Într-una din zile o arşiţă năprasnică se abate peste florile din Poieniţă.         – Ni-e sete, Ni-e sete, abia de şoptesc bietele floricele. Ursuleţul îşi umple guriţa cu apă şi repejor, rând pe rând, le stropeşte pe toate.         – Ne-ai salvat, îi mulţumesc florile şi îl sfătuiesc să se ascundă de arşiţă. Dănn se doseşte în scorbura adâncă. Pe fundul scorburii e un aşternut moale de muşchi, e răcoare, e plăcut şi ursuleţul adoarme. În Poieniţă dorm fluturaşii, dorm peştişorii. Când se întorc, Bob şi Fil găsesc doar coşurile pline. Dănn nu e de găsit. Îl caută, îl strigă – nu răspunde nimeni. Abia acum îşi dă seama Bob că niciodată nu l-a urât cu adevărat pe micuţul Blăniţă Neagră. Se roagă de pădure să-i redea frăţiorul. Vrea să-i spună cât de mult îl iubeşte. Dar pădurea rămâne mută. Nu vrea să-l audă… Spre dimineaţă Dănn se trezeşte. Iese din scorbură, îşi spală ochişorii şi nu se pricepe unde se află.         – Bună dimineaţa! Îl salută floricelele.         – Bună dimineaţa! Îl salută păsărelele.         – E dimineaţă? Se sperie ursuleţul. Asta-nseamnă că frăţiorii mei m-au părăsit. Nimeni nu mă iubeşte… nimeni, plânge Dănn.         – Noi te iubim, încearcă să-l consoleze floricelele.         – Şi noi! Ciripesc păsărelele.         – Şi noi! Flutură din aripioare fluturaşii.         – Şi noi te iubim, Dănn, se zbenguie pe fundul izvorului peştişorii. Deodată în Poieniţă se face linişte:         – Fugi, Dănn, îi şoptesc florile şi fluturaşii.         – Fugi! Îi strigă păsărelele.         – Salvează-te, îi fac semne peştişorii. Dănn nu pricepe nimic. Ridică privirile. În faţă e o vietate ciudată care vine spre el. Nu reuşeşte să i se ferească din cale… De îndată ce intră în curte, ţăranul strigă:         – Nic! Unde eşti?! Vino să vezi! Vine Nic, un pui de om cu mânuţele subţiri, cu faţa palidă, cu doi ochi albaştri ca două picăţele de cer.         – Ce e, tată?         – Priveşte ce ţi-am adus.         – Un ursuleţ? E atât de frumos! Are blăniţa neagră. Unde l-ai găsit?         – Într-o Poieniţă… Vom lua o mulţime de bani pe el, Nic.         – Tată! Strigă speriat copilul şi-şi încolăceşte braţele în jurul gâtului lui Blăniţă Neagră. Nu, tată! Să nu-i pricinuieşti nici un rău!         – Avem nevoie de bani, Nic…         – Nu vreau bani! Vreau ca acest ursuleţ să trăiască!         – Bine, oftează ţăranul. Linişteşte-te… Dacă reuşeşti, adaugă el, să-l înveţi să meargă pe bicicletă, să bată mingea, să sară coarda, sau altceva din care am putea câştiga bani, atunci, Nic, nu-i voi vinde pielcica. Avem nevoie de bani, Nic… Trece un timp. Prin satele şi oraşele locuite de oameni din când în când apare un ţăran şi un copilaş cu ochii albaştri care trage de zgărdiţă un ursuleţ cu blăniţa neagră. Imediat în jurul celor trei se adună lume. Şi nu pentru că ţăranul ţine în mâini un talger de argint, şi nu pentru că băiatul are ochii ca cerul, ci pentru că oamenii văd o minune – un ursuleţ ce desenează.         De îndată ce i se instalează şevaletul în faţă, ursuleţul cu blăniţa neagră aşterne cu uşurinţă pe hârtie pădurea, brazii, florile, cerul nemărginit. Totul e atât de neobişnuit, atât de frumos încât privitorii aruncă fără regrete bănuţii în talgerul ţăranului.         Astfel prorocirea Carrei se adevereşte. Ursuleţul Dănn devine vestit… Vestit… printre oameni. Dar oamenii nu se întreabă de ce Blăniţă Neagră, trăind mulţi ani alături de ei, în afară de o Poieniţă cu flori şi fluturaşi, în afară de un arbore înalt cu o scorbură adâncă, în afară de Măria Sa Codrul, nimic altceva nu mai desenează. Oare de ce?

Roman Năzdrăvan de Nicolae Filimon A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti; când să potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci şi nouă oca de fier, şi tot da cu spatele de cer; linguriţă scurtă pe gura cui n-ascultă. A fost odată trei fraţi olteni, dintre care unul era năzdrăvan. Într-o zi îşi ascuţiră coasele şi plecară pe o câmpie. După ce merseră şi iar merseră, dederă peste o livede de fân mare. Ei se opriră în loc şi o priviră; dar fratele cel mai mare zise:         – Ştiţi voi una, mă?         – Ştim, daca ne vei spune, răspunseră ceilalţi doi fraţi.        – Ai, mă, să ne-ncercăm coasele prin ăst fân verde.         – Bine zici tu, mă, răspunse cel d-al doilea frate, şi îndată începură amândoi să cosească la fân; dar n-apucară să sfârşească vorba bine şi zăriră pe zmeul Stan Ghindă barbaiop, călare p-o jumătate de iepure şchiop. Atunci lor, de frică, le căzură coasele din mână, dar Roman Năzdrăvan le zise:         – Nu vă temeţi, măre, lăsaţi pe mine, că-i viu eu de hac.         Zmeul din ce în ce s-apropia, iar când fu aproape de dânşii, învârti buzduganul de trei ori şi zise:         – Cine sunteţi voi, bre, dă mi-aţi turburat izvoarele şi mi-aţi încurcat livezile?         – Suntem nişte oameni săraci şi nemernici, măria-ta, să nu-ţi faci păcat cu noi.         – Ai, sculaţi-vă, că vă iert, zise zmeul cu şiretlic, dar fiindcă aţi început livedea, cosiţi-o toată şi diseară să veniţi acasă să vă plătesc.         Câtetrei fraţii se puseră pe cosit şi cosiră zi de vară până seara; dar când înnoptă, veni zmeul şi-i luă cu dânsul acasă, ca să le plătească. Ajungând acasă, zmeul fluieră de trei ori şi numaidecât sări buzduganul din cui şi puse o masă împărătească, cu douăsprezece feluri de bucate, pe care le otrăvise zmeul înadins, ca să omoare pe olteni, dar o pâine, o strachină cu apă, o lingură şi o ploscă cu vin nu putu sa le otrăvească.         Zmeul atunci chemă pe olteni la masă; dar Roman Năzdrăvan îi zice:         – Să trăieşti, măria-ta! noi suntem nişte oameni săraci, învăţaţi să mâncăm cum om putea şi să bem ce-om putea. Dă-ne pâinea aia de colo, strachina cu apă, lingura şi plosca şi ne va fi de ajuns.         Zmeul pricepu viclenia lui Roman Năzdrăvan şi tăcu; dar după ce se ridică masa, chemă pe vătaful de curte şi-i porunci să-i ducă într-un beci, cu gând ca să vie peste noapte, să le taie capetele.         Roman Năzdrăvan simţi şiretenia zmeului, dar se făcu că nu pricepe nimic şi, ca să înşele şi mai bine pe zmeu, luă plosca şi se duse în beci, împreună cu fraţii lui, iar după aceea scoase din traistă un fluier de prun şi începu să cânte:         Fluieraş frumuşel,         Mititel, gingăşel,         Dacă tu mă iubeşti,         Vin-acum să-mi slujeşti.         N-apucă să sfârşească cântecul şi d-odată veniră patru păsări măiestre şi puseră o masă cum se pune la domni şi la împăraţi. Roman Năzdrăvan chemă la masă pe slujnicele zmeului şi le dete de băut până se îmbătară şi adormiră; apoi le dezbrăcă de hainele lor şi se îmbrăcă el şi fraţii lui cu dânsele, iar pe slujnice le îmbrăcă cu zăbunele lor cele bărbăteşti şi se duseră să se culce. Dar abia ce începură să aţipească de somn şi zmeul veni cu paloşul să le taie capetele. Văzându-i însă îmbrăcaţi muiereşte, merse înainte şi tăie capetele slujnicelor, apoi se duse şi se culcă. Atunci, Roman Năzdrăvan sculă pe ceilalţi doi fraţi şi o apucară la sănătoasa.         Se duseră şi iar se mai duseră, cale lungă ca Dumnezeu să ne-ajungă, că cuvântul din poveste înainte mai lung şi mai frumos este. Este ce este, basmul d-aici înainte se găteşte, Dumnezeu în casă la noi soseşte. Se duseră trei zile şi trei nopţi şi dederă peste un palat mândru şi frumos şi se puseră câtetrei la poartă.         Împăratul îi văzu după geam şi trimise pe vătaful de curte să-i întrebe ce caută. Vătaful spuse împăratului cererea lor, iar el porunci să puie pe cei doi rândaşi la grajd, iar pe Roman Năzdrăvan să-l îmbrace bine şi să-l facă copil în casă.         Nu trecu mult timp şi împăratul făcu pe Roman Năzdrăvan mai mare peste toate slugile curţii împărăteşti. Fraţii lui, cum auziră aceasta, hotărâră să-l piardă.         Într-o zi, când împăratul voia să se ducă la plimbare, ei îi ieşiră înainte cu căciulile în mâni şi ziseră:         – Luminate-mpărate, să trăieşti, măria-ta, întru mulţi ani! Fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat că poate să-ţi aducă cloşca cu puii de aur a zmeului Tărtăcot, cu barba d-un cot şi cu limba de doi.         Împăratul chemă numaidecât pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:         – Fraţii tăi mi-a spus că te-ai lăudat să-mi aduci cloşca cu puii de aur a lui Tărtăcot cu barba d-un cot.         – E, e, măria-ta, cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun este Dumnezeu, o să-ţi aduc cloşca, măcar de-aş şti că-mi voi răpune viaţa.         – Să ştii, Romane, adăogă împăratul, că daca nu-mi vei aduce cloşca, unde-ţi stă picioarele o să-ţi stea capul.         N-apucă să plece împăratul, şi Roman Năzdrăvan se duse la zmeu, intră în palat şi, ajungând la odaia unde era cloşca închisă, se făcu pai de mătură şi intră înlăuntru pe gaura încuietoarei; apoi, făcându-se iarăşi om, zise cloştii:         – Fă, cloşcă, vino cu mine!         Cloşca începu să strige:         – Sari, luminate împărate, că mă ia Roman Năzdrăvan! Zmeul veni numaidecât cu paloşul în mână, dar Roman se făcu grăunte de mei şi se puse după uşă. Zmeul, văzând că nu este nimeni în casă, scoase biciul de la brâu şi trase cloştii o bătăiţă ţeapănă. Roman se făcu iar om şi zise:         – Fă, cloşcă, vii tu cu mine ori ba?         – Viu, răspunse cloşca.         Atunci Roman luă cloşca cu pui cu tot ş-o dete împăratului, zicându-i:         – Poftim, luminate-mpărate, m-am închinat cu slujba care mi-ai poruncit.         Împăratul luă cloşca şi dete lui Roman două căuşe de galbeni şi se duse, iar Roman se puse în scară şi începu să-i numere. Din întâmplare, fraţii lui tocmai atunci treceau cu hârdăul cu apă la grajd; văzând însă pe Roman numărând bani, zise unul către celălalt:         – Văzuşi, mă, ce de bani a câştigat afurisitul de Roman?         – Las’ pe mine, mă, că ţi-l voi aşeza eu pe dânsul.         A doua zi, când ieşi împăratul la plimbare, ei veniră iarăşi la scară cu căciulile în mâni şi ziseră:         – Luminate-mpărate, fratele nostru Roman s-a lăudat să-ţi aducă armăsarul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat.         Împăratul chemă pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:         – Auzi, mă, Romane, ce zic fraţii tăi, că te-ai lăudat să-mi aduci calul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat!         – Să trăieşti, măria-ta! Cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun e Dumnezeu.         După aceea încălecă calul, se duse la zmeu şi, intrând în grajd, zise armăsarului:         – Mă, armăsare, vino cu mine!         Armăsarul, cum auzi acestea, strigă:         – Sări, stăpâne, că mă ia Roman Năzdrăvan!         Zmeul, cum auzi, se scoborî în grajd cu paloşul într-o mână şi cu biciul de foc într-alta şi zise calului:         – Unde este Roman Năzdrăvan, bre? Calul se uită împrejur şi nu văzu pe nimeni, căci Roman se făcuse pai şi intrase în iesle; atunci zmeul, văzându-se înşelat, se puse cu biciul pe cal şi îi muie binişor spinările, iar după aceea se duse la treaba lui.         Roman, văzându-se iarăşi numai cu calul, îi zise:         – Mă, armăsare, vino cu mine!         – Acuma viu, stăpâne, dar înainte de a pleca, sapă la picoarele mele cele dindărăt, c-o să dai peste un butoi cu aur topit şi altul cu argint; să iei două căuşe de argint şi să mă stropeşti de la mijloc până la coadă şi să-ncalici pe mine.         Roman Năzdrăvan făcu după zisa calului; încălecă pe dânsul şi se duse. Dar ce mândreţe, Doamne! Calul se făcuse jumătate de aur cu pietre nestimate, iar jumătate, de argint şi atât de frumos, încât la soare te puteai uita, dar la dânsul, ba.         Când ajunse Roman la împărăţie, împăratul tocmai se întorcea de la plimbare; îi dede calul şi luă patru căuşe de galbeni.         Fraţii lui însă văzu toate acestea şi ziseră unul către altul:         – Bre! ce dă bani a câştigat nelegiuitul!         – Lasă, mă, răspunse unul din doi, că ţi-l pui eu bine pe dânsul!         A doua zi, când împăratul se plimba prin grădină, fraţii lui Roman Năzdrăvan îi ieşiră înainte şi-i ziseră:         – Luminate-mpărate, să-ţi lungească Dumnezeu zilele; fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat ca poate să-ţi aducă chiar pe zmeu, viu nevătămat.         – Dar asta este cu neputinţă, răspunse împăratul.         – Ştim prea bine, măria-ta, dar de, fratele nostru aşa s-a lăudat.         Împăratul chemă pe Roman şi-i zise:         – Aşa e, mă Romane, că te-ai lăudat să-mi aduci pe zmeu viu nevătămat?         – E, luminate-mpărate, cine m-a pârât la măria-ta, nu m-a pârât să mă crească, ci m-a pârât să mă piardă; dar fie, mă leg să-ţi aduc pe zmeu; numai să-mi dai un car cu şase bivoli, să-mi dai şase dulgheri, şase tâmplari şi şase fierari, şi treaba e făcută.         Împăratul porunci să-i dea tot ce va cere. Roman se sui în car şi apucă calea către zmeu. Se duse zi de vară până seara; iar când fu aproape de palatul zmeului, se făcu moş bătrân cu barba şi sprâncenele până la pământ. Zmeul, cum îl zări, se dete jos, îi ieşi în cale şi-i zise:         – Ce cauţi, moşule?         – Ce să caut, luminate-mpărate, am prins pe hoţul de Roman Năzdrăvan şi am venit la măria-ta să-mi dai ăl plop de colo, să fac un butoi ca să-l bag într-însul.         – Bucuros, moşicule!         Atunci Roman tăie plopul şi numai cât clipeşti din ochi făcu un butoi gros, legat cu cercuri de fier; dar când veni vremea să-l înfundeze, zise zmeului:         – Luminate-mpărate, ştii că Roman Năzdrăvan e mare voinic, el poate să spargă butoiul şi să scape, şi atunci ne prăpădeşte pe toţi; fă bine de intră măria-ta în butoi şi, după ce l-oi înfunda, pune-ţi toată puterea să vedem, poţi să-l spargi?         Zmeul se supuse şi intră în butoi, iar dulgherii, tâmplarii şi fierarii înfundară butoiul şi, după ce îl legară cu lanţuri groase de fier, înjugară bivolii şi plecară; iar pe la apusul soarelui ajunseră la împărăţie şi deteră pe zmeu în mâna împăratului, viu nevătămat.         Împăratul porunci să desfunde butoiul, să vază daca se află zmeul într-însul; iar zmeul răspunse din butoi:         – Luminate-mpărate, daca vrei să trăieşti, zi oamenilor tăi să nu mă scoată din butoi, că de voi scăpa, nu se alege praf de tine şi de palatul tău.         Atunci împăratul porunci să aducă lemne şi, făcând focul, arse pe zmeu trei zile şi trei nopţi; iar Roman luă oasele zmeului şi le dete împăratului, carele, de bucurie, făcu pe Roman boier din doisprezece şi-i dete pe fie-sa de soţie. Roman căzu la pământ şi sărută poala împăratului, iar după aceea zise:         – Ştii una, luminate-mpărate; fraţii mei s-au lăudat că poţi să-i legi pe vârful unei şire de paie aprinsă şi că ei nu vor arde.         Împăratul porunci să-i lege şi, dându-le foc, arseră de se făcură cenuşă. Iar Roman trăi şi împărăţi şi împărăţeşte şi până în ziua de astăzi. Încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

zăpada mieilor ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬   De cu seară Omul de zăpadă se pregăti să-şi ia rămas bun de la copii. Se jucaseră împreună toată iarna, dar cîteva zile de moină şi o boare primăvăratică îi vesteau că a sosit timpul să-şi facă bagajele. De fapt, aproape că nu mai avea ce împacheta: doi-trei nasturi de cărbune, o rămăşiţă de măturoi şi morcovul ce îi slujise drept nas. Pălăria — o oală smălţuită — avea de gînd să o păstreze pe creştet. Spre dimineaţă însă se trezi leoarcă de sudoare. Bătea un vînticel dinspre miazăzi, iar Omul de zăpadă simţea că se topeşte de căldură şi că, dacă mai întîrzie măcar un ceas, odată cu primele raze de soare se va prăpădi cu totul. Aşa încît, fără să mai stea pe gînduri, apucă unul din tăciunii ce-i încheiau vesta şi scrise pe primul gard, întocmai cum văzuse că fac şi unii copii: «Prieteni, mă găsiţi la Polul Nord. Adio.» Făcu apoi o săgeată, arătînd nordul, şi porni agăţîndu-se de pulpana unui nor. La pol erau zăpezi albe, nesfîrşite sloiuri albe de gheaţă, şi, bineînţeles, urşi albi. Dar nu erau copii... Nici unul. Şi Omului de zăpadă i se făcu dor de ei. Aşa se face că ori de cîte ori vedea un nor venind din miazăzi, îl întreba: — Ce fac copiii de pe strada mea? Ce veşti mi-aduci de la ei? Într-una din zile un nor îi răspunse: — I-am văzut chiar ieri. Zburdau într-o grădiniţă printre straturile de flori. — Flori? Ce sînt acelea? N-am văzut niciodată, spuse nedumerit Omul de zăpadă. — Nişte bulgăraşi de zăpadă, roşii, galbeni, trandafirii... — Şi copiii se bat cu bulgări coloraţi? — Defel. Nici nu-i ating. — Atunci? întrebă uimit Omul de zăpadă, care văzuse atîtea bătălii cu bulgări necoloraţi. — Se plimbă prin parcul în care a răsărit iarba. — Ce e aceea iarbă? — E ca un covor de zăpadă verde şi moale. — Înţeleg: fac din ea oameni de zăpadă verde. Interesant. — Nu-i aşa cum îţi închipui. Copiii nici nu ating iarba. Omul de zăpadă rămînea tot mai nedumerit. Ştia că cea mai mare plăcere a copiilor este să zburde prin zăpadă. Şi acum să nu se atingă de ea, măcar că era o zăpadă moale şi colorată? — Şi ce mai fac copiii? — Se joacă în nisip. — Ce e nisipul? — O pulbere caldă ca o zăpadă de aur. — Aha, înţeleg. Îşi pun zăpada aceea aurie şi călduţă după gulerul paltoanelor, nu-i aşa? — Nu, copiii nu mai poartă paltoane. — Cum aşa? Acum cînd au atîta zăpadă de jur-împrejur: roşie, galbenă, trandafirie, verde, aurie, ca o ninsoare dintr-un curcubeu?... Dar norul nu-l mai auzea. Fumega din ce în ce mai depărtat... Omul de zăpadă nu pricepu nimic, şi pentru a lămuri totul hotărî să plece cu prima ocazie înapoi. Ardea de nerăbdare să vadă şi el zăpe­zile acelea colorate şi mai ales pe copiii care nu se băteau cu asemenea zăpezi... «Aşa ceva merită să fie văzut), îşi zicea întruna. Aşteptă un vînt mai zdravăn şi, cînd acesta trecu şuierînd pe lîngă sloiul lui de gheaţă, Omul de zăpadă i se urcă în spinare. Ajuns la locurile ştiute, îşi dădu seama că norul nu minţise. De sus, oraşul părea troienit de zăpezi ciudate, verzi, galbene, roşii, mai strălucitoare decît toate zăpezile. Copiii alergau de ici-colo, dar nu se atingeau de ele... Erau atît de gingaşe! — Foarte bine fac, se bucură Omul de zăpadă. Dacă li-e dor de o bătaie cu bulgări de zăpadă, iată, scutur veşmîntul meu şi-l aştern la picioarele lor, uşor ca o blăniţă albă de miel. Rugă vîntul să-l ajute, şi dintr-o dată în tot oraşul răsună bucuria. — Zăpada mieilor! Zăpada mieilor! Copiii alergau să prindă ultimii fulgi de zăpadă din acel an. Şi nici unul dintre ei nu bănuia că era ultima joacă din anul acela pe care le-o dăruia Omul lor de zăpadă. Cînd peste vreo oră zăpada se topi, pe gardul de lîngă grădiniţă, din toate cuvintele scrise de Omul de zăpadă, la plecare, mai rămăsese doar ultimul cuvînt: ...«adio»...   puiul de girafă ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬   De cum se născuse, în luminişul din marginea junglei, puiul de girafă îşi roti privirea de jur-împrejur. De după tufişul unde se afla, nu se vedea mare lucru, dar se auzeau nişte paşi greoi şi foşnet de frunziş, aşa încît îşi lungi puţintel gîtul. Cam cu un metru. Oho, acum era altceva, acum vedea totul pînă la marginea luminişului. De acolo venea zgomotul. Era un elefant. — Ce faci acolo? întrebă puiul de girafă. — Fac un drum. Un drum nou. — Ce bine, se bucură puiul de girafă, te ajut şi eu, adăugă el, dar ele­fantul îşi văzu de treburi ca şi cum nu l-ar fi auzit. Mult mai tîrziu, după ce dobori vreo trei copaci şi îi rupse cu trompa ca pe nişte beţe de chibrite, îşi şterse năduşeala de pe frunte şi răspunse gîfîind: — Asta e o treabă prea grea pentru tine. Tu n-ai să faci drumuri nicio­dată. Şi plecă. Rămas singur, puiul de girafă se întristă oleacă, dar, nu peste mult, un alt zgomot îi atrase atenţia. Venea de dincolo de ierburile înalte ce înconjurau luminişul. îşi lungi gîtul încă cu un metru şi atunci dădu cu ochii de hipopotam. — Ei,ce faci acolo dumneata?   — Un bazin, răspunse hipopotamul. Un bazin cu apă dulce. Cine vrea înoată, cine e însetat bea apă, cine are chef se joacă cu corăbioare, ţine loc şi de oglindă. — Te ajut şi eu, se avîntă puiul de girafă, dar hipopotamul se cufundase în apă şi abia într-un tîrziu cînd ieşi la suprafaţă, înecat în mocirlă, bolborosi: — Asta nu e pentru tine... E greu, mult prea greu. Descumpănit şi jignit, puiul de girafă îşi lungi atunci şi mai mult gîtul. Acum gîtul parcă îi semăna cu un burlan, iar el vedea totul peste pădu­rice, departe, pînă acolo unde, ca un zid, se înălţa pădurea cea mare. Vorbi cu o zebră care pretindea că lucrează pijamale, apoi cu rinocerul care, cu cornul său, ara, brazdă după brazdă. Zări şi o gazelă ce îi spuse din goană că ea duce poşta, şi iată se făcea seară şi nimeni nu avea timp pentru puiul de girafă, şi nimeni nu avea nevoie de ajutorul lui. Nici antilopele, nici maimuţele, nici măcar furnicile. Şi puiul era trist, din ce în ce mai trist. Avea acum un gît lung şi sub­ţire, cu corniţele ca o antenă de televizor, şi îşi rotea umilit privirea în toate părţile. Atunci zări pe tigru. Se furişa în salturi, prin iarbă, dinspre pădure, se pitea şi se tîra pe brînci şi în ochii lui se citeau limpede gîndurile rele. Puiul de girafă fu atît de înfricoşat încît nici nu-l mai întrebă ce face şi dacă îl poate ajuta, ci începu să ţipe: — Fugiţi! Ascundeţi-vă repede, vine tigrul! Într-o clipită, toate animalele mici se ascunseră. Numai elefantul,   hipopotamul şi rinocerul, care nu se tem de tigru, veniră în jurul puiului de girafă ce tremura din toate mădularele şi încercară să-l sărute pe frunte. Dar nu izbutiră şi îi spuseră: — Vezi? Tu aşa o să ne ajuţi de acum încolo. Noi muncim fiecare în felul nostru, iar tu să fii paznicul poeniţei... Bine? Cînd vezi pe tigru, pe leu sau şarpele boa, să strigi: «Fugiţi!» Bine? — Da, vru să zică puiul de girafă, dar de atîta bucurie că îşi găsise rostul, cuvîntul i se rătăci în gîtul său lung şi, pînă să-i vină pe limbă, se prefăcu în — mulţumesc. — Rămîi aici şi ne vei fi de ajutor. De acord? — Vă mulţumesc, vru să spună puiul de girafă, dar din nou cuvintele se pierdură de-a lungul gîtului care acum avea vreo patru metri şi se auzi de-abia şoptit, catifelat şi sfios un singur cuvînt: — Da.   risipitorul ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬     Vă voi pune tuturor cîteva întrebări. Recunosc, sînt întrebări atît de uşoare încît parcă mi-e şi ruşine să le numesc întrebări. Ştiu dinainte, răspunsul e unul singur, şi mai ştiu că mi-l spune pe nerăsuflate chiar şi cel mai mic copil din grupa mică. Şi totuşi, vă rog să le ascultaţi, pen­tru că mi s-a întîmplat să aud, oricît ar fi de necrezut, şi alte răspunsuri. Pe cuvînt de onoare. Dar iată prima întrebare: — Ce se poate spune unui copil — în cazul de faţă lui Tase — care, de cîte ori are treabă la spălător, lasă robinetul deschis şi apa curge în neştire... Ei, ce se poate spune? — Un singur lucru. Bravo, Tase! Nimic nu e mai minunat decît apa. Dă-i drumul, las-o să curgă toată ziua, nici nu ştii ce plăcere îmi faci. — Şi cine a dat acest răspuns trăsnit? mă veţi întreba. — Cum cine? O raţă. Pe cuvînt de onoare. — O raţă într-o grădiniţă? — Exact. Dar să vă pun a doua întrebare. Ce se poate spune unui copil — tot lui Tase — care la fiecare gustare îşi lasă bucăţi din pîinea cu unt şi marmeladă pe unde apucă? Ascult răspunsul! — Păi, e unul singur şi anume: Minunat, Tase! Ce băiat generos eşti tu! Aşa să faci mereu, şi o să-ţi fiu recunoscător.   — Nu se poate, parcă v-aud. Cine să dea acest răspuns aiurit? — Cum cine? Un purceluş. Pe cuvînt de onoare. — Un purceluş în grădiniţă? — Da. Dar să trecem la a treia întrebare. Ce se poate spune unui copil — îl ştiţi de-acum, e Tase — care de dimineaţa pîna seara împrăştie pretutindeni bucăţi de cretă, de hîrtie, cartoane şi creioane colorate? — Răspunsul e limpede ca lumina zilei: Îţi mulţumesc, Tăsică, de-ai şti cîtă nevoie am eu de toate acestea! — Şi cine a dat acest răspuns anapoda? — Cum cine? Papagalul din grădiniţă! Dar hai să trecem la a patra întrebare. Ce se poate spune despre acelaşi Tase care îşi rătăceşte prin toată grădiniţa ba un ciorap, ba o batistă, ba un prosop? Şi totuşi, e cineva care îl felicită şi îi spune aşa: — Ce bine, ce culcuş cald o să-mi fac din toate acestea! Bravo, Tase! Cine e? Cîinele ciobănesc. — Nu se poate! O raţă, un purcel, un papagal, un cîine ciobănesc într-o grădiniţă? Nu, nu se poate! — Ba da. Şi toţi aceştia îl laudă pe Tase. Pe cuvînt de onoare. Ce-i drept, sînt singurii lui lăudători. O, dar am uitat un amănunt. Un singur amănunt: şi raţa şi purcelul şi ceilalţi erau de plastilină.   nu pooot! ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬     E greu de spus cînd şi-a dat seama fetiţa din povestea noastră cît de puternică este... Poate de pe vremea cînd era atît de mică încît nu ajun­gea la clanţa uşii şi nici să bea apă de la fîntîna ţîşnitoare. Cu toate acestea nu rămînea închisă în odaie şi nici însetată nu rămînea. Era de ajuns să zică o singură dată cuvintele nu pot!, pentru ca, răsărită ca din pămînt, o mînă să-i deschidă uşa sau să o înalţe pînă la ţîşnitura apei. Erau mîinile oricui se afla prin preajmă. Mai tîrziu, cînd nu izbutea să-şi îmbrace rochiţa, căci încerca să-şi vîre capul prin mînecă, era de ajuns acelaşi mic scîncet: nu pot! şi nepu­tinţa înceta pe dată, ca prin farmec. La fel cînd nu reuşea să-şi tragă ciorapii, căci îi punea cu călcîiul în faţă, sau cînd încerca să se încalţe, uitînd că ciorapii se află vîrîţi în vîrful pantofilor... De undeva se iveau două mîini prietenoase şi îndemînatice, şi gata necazul. Erau, cel mai adesea, mîinile bunicii. Numai că fetiţa creştea, iar puterea bunicii scădea. Fetiţa scîncea atunci de două ori, de trei ori, ţipa, bătea din picior, iar pînă la urmă, răsuflînd greu, cu degetele din ce în ce mai tremurătoare, bunica îndepărta pricina necazului. îi înnoda şiretul sau funda, îi umfla balonul, îi îmbrăca sau dezbrăca păpuşa, îi curăţa mărul.   Aşa se face că, odată cu vremea, neputinţa fetiţei se prefăcu într-o mare putere. Taina puterii ei erau aceste două cuvinte, uşor scîncite, uşor ţipate şi un pic, un pic înlăcrimate: — Nu pooot! Avea acum aproape şase ani, era voinică, urca în fugă scările blocului unde se mutaseră, sărea coarda, bea apă de la toate fîntînile ţîşnitoare, dar, undeva, pe vîrful limbii, îi rămăseseră bine lipite cele două cuvinte — şi aproape că nu deschidea gura fără să le sloboadă. Aşa, într-o zi, ieşi cu trotineta în faţa blocului. Ici, colo, se mai aflau cîteva mormane de moloz şi pămînt şi fetiţa nu putea să-şi ia vînt. — Nu pooot! Bunico, nu pooot! ţipă ea, înciudată, dar, în aceeaşi clipă, un excavator păşi greoi spre ea, cu lingura lui de metal întinsă, mor- măind vesel: — Răbdare, sigur că nu poţi. Şi nici bunica nu poate. O să îndepărtez eu pămîntul. Într-adevăr, în cîteva ceasuri, totul era netezit şi o panglică de asfalt înconjura blocul. — Ce putere am! zise fetiţa. Şi excavatorul mă ajută. E de ajuns să spun nu pooot, şi gata! A doua zi însă fetiţa se sătură de trotinetă şi hotărî să se dea huţa pe o scîndură îngustă, rămasă din schelăria blocului. O aşeză pe nişte cără­mizi, dar de îndată ce încerca să se urce, scîndură luneca. După cîteva încercări fetiţa începu să ţipe, zvîrlind scîndură: — Nu pooot! Bunico, nu pooot! Aproape în aceeaşi clipă un tractor se opri în dreptul lor. Din remorcă fură coborîte două leagăne noi, proaspăt vopsite, care fură bătute în pămînt. — Ce putere am, rîse bucuroasă fetiţa, dîndu-se în leagăn. Cînd spun nu pooot! mă ajută nu numai bunica, ci şi toţi oamenii şi maşinile. În aceeaşi după-amiază, îi veni ideea să se joace cu nisip. Încercă să care nisipul lîngă leagăn, dar nisipul îi curgea printre degete. — Bunico, nu pooot! izbucni atunci fetiţa, şi nu peste mult între cele două leagăne se opri o basculantă care descărcă un morman de nisip auriu. Cînd se întoarseră acasă, ieşi pe balcon să-şi cureţe un măr şi, privind şantierul pe care se mişcau sute de maşini, spuse cu mîndrie: — Toate sar să mă ajute! Ce puternică sînt... E de ajuns să ţip o singură dată... Şi într-adevăr ţipă, căci scăpase cuţitul din mînă. Ridică apoi cuţitul dar scăpă mărul. «Nu pot!» scînci ea. Apoi, cînd şi cuţitul şi mărul îi alune­cară din mîini urlă din răsputeri: «Nu pooot!» Bunica tocmai se apropia să-i cureţe dînsa mărul, cînd, chiar sub balcon, se ivi o macara. — Lasă, bunico, zise macaraua scrîşnind, dumneata eşti bătrînă, nu te mai obosi. O s-o ajut eu pe fetiţă. Uite ce mînă puternică am. Macaraua încercă de cîteva ori să apuce mărul, dar nu izbuti. Atunci, cu toate motoarele pornite mugi prelung, încît tot şantierul se umplu de vaierul ei:   — Nu pooot! În clipa următoare, din dosul blocului apăru greoi, scurmînd pămîntul, un excavator. — Să încerc eu să curăţ mărul, spuse excavatorul. Am zece degete de fier şi cuţitele mele sînt mult mai tăioase. Fetiţa se cam sperie văzînd namila de fier întinzîndu-şi braţul spre balcon. — Lasă, îl curăţă bunica, îngăimă ea. — Bunica e bătrînă, spuse excavatorul. Ce? Are ea puterea mea? În aceeaşi clipă, îşi puse în mişcare motoarele, dudui cu putere, opin- tindu-se şi mişcîndu-şi cuţitele într-o parte şi alta. Apoi, văzînd că nu poate apuca mărul, scoase un răget asurzitor: — Nu pooot! Sosi atunci în grabă un tractor: — Aveţi nevoie de ceva? Doar noi între noi ne ajutăm. — Nu pot să curăţ mărul fetiţei, se văita pufăind excavatorul. — Nu-i nimic, răspunse tractorul. Am să aduc îndată un buldozer. Cuţitul lui taie în felii munţi de pămînt, necum un măr. Pot să aduc şi cîteva pluguri şi, dacă e nevoie, un compresor greu cît cinci elefanţi, ca să-i înmoaie coaja. — Lasă, îl curăţă bunica, încercă fetiţa să-l oprească. — Cum o să-l cureţe? Poate ea mai mult ca un buldozer? spuse tractorul şi porni cu toată viteza. Curînd, sub balcon, se opriră zeci de maşini. Întreg şantierul se golise. Trecătorii se opriseră şi ei, priveau nemaipomenita adunare de macarale, excavatoare, compresoare, buldozere şi se întrebau: — Ce se întîmplă aici? Ce fac atîtea maşini? — Încearcă să cureţe mărul fetiţei, răspunse o basculantă care îşi croia drum spre bloc, încărcată cu pietriş. — Şi dumneata? — Eu car pietriş. În urma mea vine o macara pe şine. E în stare să ridice o casă întreagă într-un deget. Imposibil să nu poată ea curăţa un măr... Ştiţi, bunica fetiţei e bătrînă... — Dar fetiţa nu poate? — Nuu, ea are doar şase ani. Ea nu poate singură nici să-şi umfle balo­nul, nici să-şi înnoade şiretul, nici să-şi îmbrace ciorapii. O să stăm aici s-o ajutăm. — Pînă cînd? — Pînă izbuteşte singură. — Şi casele pe care le construiţi? întrebă cineva. Cine să le facă? — Şi bunica? îi întoarse întrebarea basculanta. Putem noi s-o vedem, slabă, tremurînd, chinuindu-se din zori şi pînă seara? O să stăm aici, sub geamul fetiţei, cu schimbul. Glasul îi fu acoperit de un zgomot asurzitor. Se apropia macaraua uriaşă pe roţi, plimbîndu-şi braţul înalt pe la toate cele zece etaje ale blocului. — Unde e mărul? întrebă ea, zbîrnîindu-şi sutele de cabluri. Atunci, peste zgomotul acela, nu ştiu cum, se auzi o voce speriată, abia şoptită. Era glasul fetiţei. — Iată-l, bîigui fetiţa. E curăţat... L-am curăţat singură. — Ai putut? — Am putut... Pot! Pot! Pot!... spuse fetiţa şi, la fiecare cuvînt, cîte o namilă de fier pleca de sub balcon. Curînd începură toate, risipite ici-colo pe şantier, să lucreze. Fetiţa le privea şi, abia acum, auzindu-le zumzetul, îşi dădu seama de puterea ei. Căci toate acele maşini şi oamenii care le mînuiau puteau munci şi mai bine, dacă ei, copiii, învăţau să se descurce singuri. Aceasta e puterea lor, a copiilor. Să-ţi pună macaraua rochiţa? Să te încalţi cu lingura excavatorului? Să lăsăm maşinile la treaba lor. Să-i lăsăm pe oamenii mari să facă blocuri, trotuare, solare... Bunica e bătrînă... Pe cei foarte mici, da, pe cei care nu pot deschide singuri uşa sau să bea apă de la ţîşnitoare o să-i ajute oricînd două mîini. Şi cel mai bine o să-i ajute mîinile fetiţelor şi băieţilor mai mari...

   ALICE  ÎN ȚARA MINUNILOR de Lewis Carrol            În după-amiaza aurie, Domol plutim pe ape line — Bat unda vâslele, ţinute De mâini micuţe — şi, vezi bine, Nici sârguinţa nu-i prea mare, Nici iscusinţele depline.   O, cruzi micuţi! În ăst ceas molcom, În astă tihnă şi visare Pe-un ins topit, ce-abia răsuflă, Să-l îmboldiţi la "un basm mare"!... Dar cum să-nvingă bietu-i glas, Unite când îs trei glăscioare?   Năvalnic, Prima dă poruncă: Să nu mai stau, să-ncep îndată! Cu glas mai blând, A Doua roagă: "Năzdrăvănii, ca şi-altă dată!" A Treia atât de bucuroasă e de-nceput, Că nu-ntrerupe mai des ca pe minut o dată.   Dar iată că, neaşteptat, tăcere-adâncă s-a lăsat. Supusă acum, închipuirea însoţeşte Pe cea din vis născuta — parcă o vede aievea — Cu stranii păsări şi jivine cum grăieşte, Năzdrăvănii şi şotii împreună depănând, În voie stând la sfat, prieteneşte.   Şi ori de câte ori secau Fântânile închipuirii, Neputincios, cel slab cerând Să pună capăt fericirii, Nu era chip! "Ce altă dată?! Acum, acuma!" Voios strigau tustrele, zbirii!   Aşa s-a făurit povestea de pe-al minunilor tărâm. Aşa, plutind pe îndelete, năzdrăvănii am tot scornit Şi-acum, că povestirea-i gata Şi echipajul mulţumit, Voioşi cârmim barca spre casă — Căci soarele e-n asfinţit.   Alice! În mâna-ţi blândă ia Copilărescul basm şi-l pune Lângă curatele-ţi visări, ce amintirea Cu vrajă împleti-n cunune — Ca pe un pat mănunchi de flori, ce-un călător, Pe-ndepărtat meleag, stătu cândva s-adune.           Capitolul I ALICE COBOARĂ ÎN VIZUINA IEPURAŞULUI   Începuse a se plictisi de-a binelea Alice, de când tot şedea pe mal lângă sora ei şi n-avea ce face. Încercase de vreo două ori să se uite în cartea pe care o citea soră-sa, dar n-avea nici un haz: nici poze, nici dialog! "Ce rost o fi având o carte fără poze şi fără dialog?" se întreba Alice. Şi chibzuia în gândul ei (cât se putea chibzui pe o zi de arşiţă ca asta, care te făcea să tot picoteşti şi să ţi se împăienjeneze gândurile) dacă plăcerea de a împleti un şirag de margarete merita osteneala să se ridice şi să culeagă margaretele. Când, deodată, un Iepuraş Alb, cu ochi de mărgean, alergă chiar pe lângă ea Pentru atâta lucru n-avea de ce să te prindă mirarea, şi Alice nu prea se miră nici când îl auzi pe Iepuraş bombănind: — Vai, vai vai! Am să întârzii! (Când se gândi mai târziu la întâmplarea asta, îşi dete seama că s-ar fi cuvenit să o mire, dar în clipa aceea îi părea totul foarte firesc.) Însă când Iepuraşul, nici mai mult nici mai puţin, scoase un ceasornic din buzunarul vestei, se uită la o şi-apoi îşi iuţi fuga, Alice se repezi în picioare; căci îi dăduse prin gând, cu iuţeala fulgerului, că n-a mai văzut niciodată iepure să aibă vestă cu buzunare şi nici ceas pe care să-l scoată din buzunar; şi, curioasă foc, o luă la fugă peste câmp, pe urmele Iepuraşului, ajungând tocmai la timp ca să-l vadă cum dădea buzna într-o vizuină măricică de sub nişte tufişuri, unde pieri. Într-o clipă, hop şi Alice după el în vizuină! Coborâse fără să-şi pună cât de cât întrebarea: cum va ieşi oare de acolo? O bucată de drum, vizuina iepurească o duse pe Alice drept înainte ca printr-un tunel, apoi o luă brusc la vale, dar atât de brusc, încât Alice navu vreme nici o clipită să se gândească a se opri; se trezi lunecând în jos, ca într-o fântână foarte, foarte adâncă. Fie că era o fântână foarte adâncă, fie că Alice cădea foarte, foarte încet, oricum, avu timp, în cădere, să privească pe îndelete în juru-i şi să se întrebe cu mirare ce-avea să urmeze. Mai întâi încercă să privească în jos, spre a se lămuri unde va ajunge, dar era prea întuneric ca să poată deosebi ceva; apoi se uită la pereţii fântânii şi băgă de seamă că erau acoperiţi de rafturi cu provizii şi de etajere cu cărţi; ici şi colo văzu hărţi şi tablouri agăţate de piroane. În trecere, luă de pe un raft un borcan, cu o etichetă pe care scria: DULCEAŢĂ DE PORTOCALE, dar, spre marea ei dezamăgire, când îl deschise, îl găsi gol. Nu vru să-i dea drumul, de teamă să nu omoare pe cineva dedesubt, şi izbuti să aşeze borcanul într-un alt raft, pe lângă care luneca. "Ei! gândi Alice. După o cădere ca asta, nici co să mai îmi pese când m-oi da de-a dura pe scări! Cât de vitează o să le par celor de-acasă!... Eh! De-acu', chiar dacă aş cădea de pe acoperiş, n-aş mai zice nici cârc!" (Şi foarte probabil că spunea adevărul.) Cădea, cădea, cădea. Oare n-avea să se mai oprească nicicând? — Mă întreb câte leghe am străbătut de când tot cad? spuse Alice cu glas tare. Cred că voi fi ajuns pe undeva pe-aproape de centrul pământului. Ia să vedem: asta e, pare-mi-se, cam la patru mii de mile adâncime. (Fiindcă, vedeţi dumneavoastră, Alice cam învăţase asemenea lucruri la şcoală — şi cu toate că acum nu prea era un prilej bun de a se făli, fiindcă n-avea cine s-o audă, totuşi putea fi folositor — ca exerciţiu, dacă nu pentru altceva — măcar să-şi repete cunoştinţele.) Da, cam asta este distanţa, dar stau şi mă-ntreb la ce Latitudine sau Longitudine am ajuns oare? (Alice habar n-avea ce înseamnă Latitudine, şi nici Longitudine, dar gândea că sunt nişte cuvinte simpatice şi impunătoare, încât îi plăcea să le rostească.) Nu trecu mult şi începu iar: — Oare voi cădea până la capătul celălalt al pământului? Ce nostim ar fi să ajung la urmă printre oamenii care umblă cu capul în jos! Antipatii parcă le zice. (Mai că-i părea bine, de data asta, că n-o auzea nimeni, fiindcă avea oarecari îndoieli că le zice chiar aşa.) O să trebuiască să-i întreb care e numele ţării. "Fiţi bună, doamnă, aceasta e Noua Zeelandă sau Australia?" (Şi încerca să îndoaie genunchii şi să facă o plecăciune politicoasă — dar, spuneţi şi voi, cum poţi să îndoi genunchii şi să înclini capul, graţios, când cazi, plutind prin aer? Credeţi că voi aţi putea?) Vai, dar are să mă creadă o fetiţă cu totul şi cu totul neştiutoare! Nu, nu face să întreb; lasă, c-o să văd scris pe undeva. Cădea, cădea, cădea. Cum altceva n-avea ce face, curând începu iar să vorbească. — Dina cred c-o să-mi simtă lipsa diseară. (Dina era pisica ei.) Sper că n-au să uite, la ora ceaiului să-i pună şi Dinei lapte în farfuriuţă. Dina, drăguţa mea, ce bine ar fi fost să fii şi tu cu mine aici! Şoareci mă tem că nu-s în văzduh, dar poate c-ai putea prinde câte-un liliac — ştii, liliecii aduc foarte mult cu şoarecii. Dar oare pisicile mănâncă lilieci? Şi cum între timp i se cam făcuse somn, mai îngână o dată — şi-apoi iarăşi şi iarăşi, ca prin vis: Oare pisicile mănâncă lilieci? Oare pisicile mănâncă lilieci?... iar uneori greşea şi spunea: Oare liliecii mănâncă pisici? Dar cum tot nu ştia ce să răspundă, n-avea importanţă cum punea întrebarea. Simţea că începe să moţăie şi tocmai prinsese a visa că se plimbă, de mână cu Dina, întrebând-o foarte serios: "Hai, Dina, spune-mi drept: ai mâncat vreodată un liliac?" când, hodoronc-tronc, buf! şi iar buf! căzu pe un maldăr de crengi şi de frunziş veşted şi acolo rămase. Gata căderea! Alice nu se lovise câtuşi de puţin şi într-o clipă sări în picioare. Privi în sus, dar deasupră-i era întuneric; înaintea ei se întindea alt coridor foarte lung, în capătul căruia îl zări iar pe Iepuraşul Alb, alergând cât îl ţineau picioarele. Nu era nici o clipă de pierdut: Alice o luă la fugă, iute ca vântul, şi tocmai bine îl prinse din urmă pe iepure ca să-l audă bombănind, în timp ce cotea după un colţ: — Vai de urechile şi de mustăţile mele, că tare s-a mai făcut târziu!... Când cotise după iepuraş, Alice era chiar în spatele lui, dar iată că acum nu-l mai zărea. Se văzu într-o sală lungă şi joasă, luminată de un şir de lămpi ce atârnau din tavan. Jur împrejurul sălii erau uşi, dar toate încuiate. După ce merse Alice, de-o parte şi de alta, de-a lungul uşilor, încercând-o pe fiecare, se întoarse iar, mâhnită, în mijlocul săli şi, plimbându-se încoace şi încolo, se întreba cum va mai ieşi vreodată din acel loc. Când iată că-i căzură ochii pe o măsuţă cu trei picioare, toată din cleştar; iar pe ea nu se afla nimic decât o cheie mititică, de aur. Alice gândi mai întâi că era cheia vreuneia dintre uşile sălii; dar, vai! — ori vor fi fost broaştele încuietorilor prea mari, ori va fi fost cheia prea mică, vorba e că nici o uşă nu se descuia Dar când dădu ocol sălii pentru a doua oară, văzu o perdea joasă, pe care n-o băgase de seamă mai înainte; îndărătul acesteia se afla o uşiţă, înaltă de vreo trei palme; încercă cheia cea mititică, de aur, la această uşiţă şi — mare îi fu bucuria — cheia se potrivea! Alice deschise uşiţa şi văzu că dădea într-un gănguleţ, nu mult mai mare ca o gaură de şoarece; îngenunchind, privi, prin gănguleţ, într-o grădină cum nu mai văzuse alta de frumoasă. Cât jinduia să scape din sala mohorâtă şi să se plimbe printre răzoarele de flori, strălucind în toate culorile, şi printre fântânile acelea, ce răspândeau răcoare! Dar nici capul nu-l putea scoate prin deschizătura uşii. "Şi chiar dacă aş putea scoate capul — gândi biata Alice — la ce mi-ar fi de folos, fără umeri? Ah, ce bine ar fi să mă pot strânge ca o lunetă! Cred că n-ar fi prea greu, dacă aş şti cum să încep". Fiindcă, vedeţi, i se întâmplaseră în ultimul timp atâtea lucruri năstruşnice, încât începuse a gândi că de fapt foarte puţine lucruri erau cu adevărat imposibile. Se părea că degeaba aştepta Alice lângă uşiţă, încât se duse iar la măsuţă; mai că spera să găsească acolo altă cheie, sau măcar o notiţă cu instrucţiuni cum se pot strânge oameni ca lunetele. De data asta găsi o sticluţă ("care e sigur că nu fusese înainte" — zise Alice) şi, legată de gâtul sticlei, era o etichetă de hârtie pe care se puteau citi, cu litere frumoase şi mari, de tipar, cuvintele: BEA-MĂ! Uşor de zis: "Bea-mă!", dar Alice, o fetiţă înţeleaptă, cuminte, nu era să se repeadă să facă una ca asta. — Ba nu — zise ea — întâi mă uit, să văd dacă nu cumva scrie pe sticlă: "Otravă". Citise ea câteva istorioare foarte drăguţe, despre copii care se aleseseră cu arsuri, sau fuseseră înghiţiţi de lighioane sălbatice, sau avuseseră alte păţanii neplăcute — şi toate astea numai şi numai pentru că nu ţinuseră seama de nişte reguli foarte simple, pe care încercaseră să-i înveţe cei ce le voiau binele — de pildă: că un vătrai încins te arde dacă-l ţii prea mult în mână şi că, atunci când te tai foarte adânc la deget, cu un cuţit, de obicei curge sânge; şi nu uitase niciodată că, dacă bei mult dintr-o sticlă pe care scrie "otravă", e aproape sigur că mai curând sau mai târziu n-are să-ţi priască. În orice caz, pe sticla asta nu scria defel "otravă", aşa că Alice se încumetă să guste din ea; şi găsind-o foarte pe placul ei (fiindcă avea un gust amestecat, de plăcintă cu vişine, cremă de ananas, friptură de curcan şi pâine prăjită, caldă, unsă cu unt), repede o dădu gata toată. — Ce ciudat mă simt! zise Alice. Cred că sunt pe cale să mă strâng ca o lunetă! Şi-aşa şi era; scăzuse în înălţime cam până la zece degete; şi i se lumină faţa la gândul că acum era tocmai de mărimea potrivită ca să poată trece prin uşiţă în grădina aceea fermecătoare. Totuşi, mai aşteptă câteva minute, ca să vadă dacă mai scade încă; era cam neliniştită în această privinţă, "căci, mai ştii — îşi zicea — te pomeneşti că mă sfârşesc de tot, ca o lumânare. Stau şi mă întreb: cum aş fi atunci?" Şi încerca să-şi închipuie cam cum arată oare flacăra unei lumânări, după ce s-a stins lumânarea — fiindcă nu-şi amintea să fi văzut vreodată aşa ceva. Mai stătu niţeluş şi, văzând că nu se mai întâmplă nimic, se hotărî să intre îndată în grădină, dar — vai! biata Alice! — când ajunse la uşă, văzu că uitase cheiţa de aur, iar când se întoarse înapoi la măsuţă, ca s-o ia, văzu că-i era cu neputinţă să ajungă până la cheie! O vedea foarte lămurit prin sticla străvezie şi încerca din răsputeri să se caţăre pe unul din picioarele mesei, dar prea era lunecos; şi după multe încercări zadarnice, biata neghiniţă se aşeză la picioarele mesei şi începu să plângă. "Hai şi nu mai plânge aşa degeaba! îşi spuse Alice cu asprime Te poftesc să încetezi imediat!" De obicei îşi dădea sfaturi foarte cuminţi (deşi cam rar le urma) şi uneori se certa atât de rău, încât o podideau lacrimile. Îşi amintea că odată încercase să-şi tragă câteva palme, pentru că jucase necorect la o partidă de crochet cu ea însăşi; fiindcă, vedeţi, acestei ciudate copile îi plăcea grozav să facă pe două fiinţe deodată. "Dar acum — gândi biata Alice — degeaba aş zice că sunt două fiinţe! Când mai că n-a rămas din mine nici de-o singură fiinţă vrednică de luat în seamă!" Nu trecu mult şi-i căzu privirea asupra unei cutioare de sticlă care se afla sub masă; o deschise şi găsi în ea o prăjiturică mică, mică, pe care erau scrise frumos, cu stafide, cuvintele: MĂNÂNCĂ-MĂ! — Foarte bine — zise Alice — am s-o mănânc, şi dacă mă fac mai mare, o să pot ajunge până la cheie, iar dacă mă fac mai mică, o să pot să mă strecor pe sub uşă; aşa că, de intrat în grădină, intru — şi puţin îmi pasă cum şi în ce fel! Îmbucă o fărâmă şi se întrebă îngrijorată: "Ce se întâmplă? Ce se întâmplă?" ţinându-şi mâna în creştetul capului, ca să vadă dacă se înalţă on o ia în jos. Fu foarte mirată să vadă că rămânea cum era; bineînţeles că asta se întâmplă ori de câte ori mănânci o prăjitură, dar Alice într-atâta se deprinsese a se aştepta la întâmplări neobişnuite, încât i se părea nerod şi plicticos ca lucrurile să decurgă în chip obişnuit Aşadar se apucă să mănânce prăjitura şi, foarte repede, o dădu gata.   descarcati cartea de aici...

 

Povesti nemuritoare O poveste nastrusnica  A fost odată un tată care avea trei feciori. Cât au fost ei mici, s-a ocupat singur de ei, căci mama lor pierise la naşterea ultimului băiat. Dar când au crescut copiii, i-a lăsat pe fiecare să se ducă unde o vedea cu ochii ca să-şi aleagă ce meserie ar fi vrut ei. Le-a dat un termen de trei ani. Şi după trei ani, la ziua hotărâtă de cei trei fii, împreună cu tatăl lor, aveau să se întâlnească în casa părintească şi acolo fiecare să spună ce reuşise să înveţe între timp. Plecară băieţii şi după trei ani se întoarseră acasă, la tatăl lor, care începu să-i întrebe pe rând: – Bine-ai venit, feciorul tatii! Ia spune tu, pe unde ai cutreierat, ce-ai învăţat să faci? Şi feciorul cel mare, Albert, se grăbi să-i răspundă: – Dragă tată, eu m-am oprit la un cioplitor de lemne care m-a învăţat să fac tot felul de lucruri minunate din orice bucăţică de lemn. – Bravo, bravo, feciorul tatii! Ai să lucrezi cinstit şi ai să-ţi câştigi pâinea toată viaţa, spuse tatăl său. – Eu, tată, începu mijlociul, pe nume Anatol, sunt un ochitor neîntrecut. Am stat mult timp la un pădurar şi împreună cu el vânam toată ziua. De la distanţe nemăsurate, eu nimeream fără greş prada. – Tată, eu, încheie Prâslea, pe nume Astor, nici nu ştii ce daruri am! Am trăit în inima unei păduri foarte îndepărtate, în coliba unui vrăjitor. El m-a învăţat cum să cunosc graiul păsăresc şi tot el m-a învăţat să cunosc puterea fiecărei buruieni din pădure. Cum văd o iarbă, cum ştiu dacă-i tămăduitoare sau nu, dacă-i dătătoare de viaţă sau dătătoare de moarte. – Mă bucur, feciorii tatei, că nu degeaba v-am trimis în lume. Acum, cu ce ştiţi voi şi cu ce ştiu eu, sper să putem trăi liniştiţi şi fără griji, le vorbi tatăl lor. Dar în timp ce el le vorbea, cel mic ieşi tiptil-tiptil pe uşă afară. Tocmai se pregătea unul din fraţi să iasă după el, să vadă ce face, când dădu nas în nas cu Astor, care voia să intre din nou în casă pentru a le destăinui tuturor ce auzise el de la o pasăre în zbor. – Nu ştiţi voi ce-am auzit de la pasărea care m-a chemat afară! Mi-a destăinuit că regele a dat sfoară în ţară că fata lui cea mică a fost răpită de un balaur şi dusă nu ştiu pe ce stâncă şi cine i-o va aduce înapoi va primi de la el zece saci cu galbeni şi, dacă va voi, îl va face şi sfetnicul lui. Ce spuneţi, băieţi? N-am putea fi noi trei viteji care să ne încumetăm să-i aducem regelui fata înapoi? îi întrebă Astor pe fraţii lui. – Ba da, sări Albert. Eu vă fac barca cu care să trecem marea, ca să ajungem la Stânca Iadului, căci acolo am auzit eu că se află un balaur înfiorător. Pesemne că el a furat-o. – Da, ne încumetăm la vitejia asta! spuse şi Anatol. De la orice distanţă l-oi vedea, îl voi putea ochi cu o mie de săgeţi. Vom scăpa de el şi vom scăpa şi fata de sub vraja lui! Tatăl lor îi ascultă pe fiecare în parte, şi judecând el că nu le-ar strica deloc zece saci cu galbeni, le ură drum bun şi-i lăsă să se pregătească de ducă. Până a doua zi barca era gata făcută. Anatol îşi umplu tolba cu săgeţi şi-şi zvârli arcul pe umăr. Astor sări primul în barcă, după el şi fraţii lui şi, luându-şi rămas-bun de la bătrân, o porniră în larg, la stânca balaurului cel fioros, din ghearele căruia aveau s-o salveze pe biata copilă. Anatol, care avea cel mai ager ochi dintre ei trei, văzu de la mare distanţă stânca, ba chiar zări şi fata şi pe balaurul care o păzea. Nici una, nici două, se apropiară de stâncă ocolind-o prin spate. Astor, cel mai mic şi mai vioi, se furişă pe stâncă şi o luă pe fată de lângă balaurul care dormea. Dar nu se îndepărtă prea mult cu barca pe apă, că balaurul se trezi şi, prefăcut într-o pasăre uriaşă, ca să poată zbura mai iute spre ei, îi urmărea. Când voi să se repeadă asupra bărcii, Anatol, ochitorul vestit, îi înfipse săgeţile, una după alta, în trup, de-l doborî imediat în adâncul apei. Fata, mai-mai să-şi dea duhul de atâta spaimă, şi zăcea mai mult moartă decât vie. Scăpaţi de furia balaurului, cei trei feciori erau îngrijoraţi de răul fetei. Dar o iarbă miraculoasă de-a lui Astor o readuse la viaţă. Voioşi, se îndreptară spre casa tatălui lor şi împreună cu el merseră la palatul regelui, să-i ducă fata vie şi nevătămată. Regele îi primi cu toate onorurile, nevenindu-i să-şi creadă ochilor când o revăzu pe fată. Se porni să dea poruncă de masă mare şi totodată fură aduşi şi cei zece saci cu galbeni făgăduiţi ca răsplată. Aveau să-i împartă frăţeşte între ei toţi. Dar întrebarea era, care din ei să primească slujba de sfetnic al regelui? – Eu am făcut barca! Altfel, cum am fi ajuns la Stânca Iadului? se grăbi Albert. – Dar eu am răpus balaurul, prefăcut în pasăre uriaşă, altfel ne nimicea pe toţi! – Tot ce-aţi grăit voi, fraţii mei dragi, e adevărat. Dar dacă eu nu desluşeam graiul păsării, care m-a vestit de păţania fetei regelui, şi n-aveam la mine iarba de leac să-i tămăduiesc răul stârnit de spaima cea mare prin care trecuse, n-am fi ştiut de nimic şi acum n-am fi avut de ce să ne aflăm aici la palat, încheie cel mic, Astor. Regele îi ascultă pe toţi, neştiind căruia să-i ofere slujba de seamă, de la palat. Când îl frământa cel mai tare încurcătura în care se afla, tatăl băieţilor glăsui: – Cred că meritul este al meu, că am făcut oameni adevăraţi din copiii mei; datorită mie ştiu ei tot ceea ce ştiu azi! Regele împărtăşi vorbele bătrânului înţalept şi-i dărui cu dreptate slujba de sfetnic al palatului. Băieţii n-au mai avut nimic de adăugat şi, luând cei zece saci cu galbeni, după ce se ospătară regeşte la masa regelui, plecară mulţumiţi şi nerăbdători să-ţi împartă răsplata vitejiei lor.

 

Bătrânul și marea de Claudia Groza             Pe o alee veche, pietruită şi străjuită de copaci bătrâni, ursuzi şi deşi, se zăreşte o căsuţă părăginită. Cândva fusese primitoare, îngrijită, atrăgătoare. Pe prispă stă o pisică şi-şi face toaleta, iar la câţiva paşi mai încolo se află cuşca unui căţel, ce stă plictisit pe burtă şi mişcă din când în când din urechi. Perdeaua de la una dintre ferestre este dată la o parte de o mână osoasă, cu degete subţiri şi tremurânde. Chipul trist şi brăzdat de riduri al unui bătrân se iveşte timid. Sprâncenele sunt adunate deasupra nasului drept, iar ochii strălucesc ca nişte licurici în noapte din cauza lacrimilor adunate sub streaşina pleoapelor grele de ani, de dor, de singurătate. Nu am de ce să mai trăiesc! Nu am pentru cine, şopti bătrânul. Cu paşi apăsaţi, ieşi din casă, luând undiţele din colţul prispei, fără a se uita împrejur. Se îndreptă agale spre mare, în zona digului. Căţelul porni plictisit şi somnoros după stăpân. Ce poftă de viaţă ai şi tu, Grivei. Dacă aş fi un stăpân vesel şi jucăuş, ai avea altă stare, dar aşa… Bătrânul Avram a mers tăcut până la dig. S-a aşezat liniştit, şi-a ordonat undiţele, şi s-a pus pe aşteptat. Gândurile au început să zboare hoinare, îndreptîndu-se spre nori, spre valuri, spre soarele ce îşi modifica poziţia pe cer. Dac-aş fi avut un copil, viaţa mi-ar fi fost senină, iar bătrâneţea frumoasă şi uşoară.     Din valuri se auzi o voce caldă, suavă, melodioasă. Îţi doreşti un copil acum la bătrâneţe? Ei, oricine ai fi, nu ai dreptul să glumeşti pe seama unui om bătrân şi trist. Dar nu glumesc. Vorbesc foarte serios. Da, îmi doresc un copil, căruia să-i las agoniseala mea de o viaţă.     Bine, atunci mergi pe malul mării şi caută cea mai mică, mai murdară şi mai firavă scoică. O iei acasă, o speli, o laşi într-un pahar cu apă şi te rogi întreaga noapte să ai un copil. Dimineaţa, dorinţa ta va fi împlinită.  Vocea se stinse, iar fumul cu o formă ciudată de deasupra mării a dispărut. Bătrânul a rămas uimit şi, cu sufletul bucuros şi zâmbetul pe chipul ridat, a pornit în căutarea scoicii. Cu multă atenţie, privind scoicile ieşite în cale, căci parcă le auzea chemându-l: „Aici sunt! Pe mine mă cauţi! Eu sunt scoica ce îţi este hărăzită!“, Avram a căutat până la căderea serii. Era speriat că nu va găsi ce trebuie, când, dintr-odată, la vârful piciorului, o scoică extrem de mică, cât gămălia unui ac, spera să nu fie călcată de piciorul uriaş. - Draga de tine! grăi bătrânul. Vei merge cu mine şi te voi îngriji. Avram aşeză scoica într-o batistă şi o ţinu cu atenţie în palmă, să nu o strivească. Mergea grăbit, aproape alergând. Acasă, a spălat cu dragoste şi multă grijă scoica, ce strălucea văzând cu ochii. A lăsat-o într-un vas cu apă şi a stat toată noaptea în genunchi rugându-se din tot sufletul, cu lacrimi şiroind pe obraji, pentru îndeplinirea dorinţei sale. Oboseala şi plânsul l-au epuizat, astfel încât zorii zilei l-au găsit dormind. Razele jucăuşe ale soarelui îi mângâiau faţa, şi s-a trezit. Speriat, s-a îndreptat spre locul unde lăsase vasul cu scoica. L-a privit atent, dar scoica nu mai era acolo. Învârtindu-se din colţ în colţ, bătrânul ajunse pe prispă.  - Bună dimineaţa, tată, se auzi o voce plăcută. M-am gândit să-ţi fac o surpriză şi am început să deretic prin curte, căci nu vroiam să te trezesc. Lui Avram nu-i venea a-şi crede ochilor. O mândreţe de fată stătea înaintea lui şi tocmai ce-i spusese „tată“. Dorinţa i se împlinise. Pe zi ce trecea, casa strălucea de curăţenie, mâncarea era gustoasă, iar bătrânul era tot mai fericit. Pisica şi Grivei erau alintaţi şi jucăuşi. Acum aveau cu cine se juca. Fata şi bătrânul mergeau zilnic pe malul mării.  Cerul, valurile, scoicile, peştii…. îi iubeau pe copilă şi pe bătrân. Fericirea din ochii lor, zâmbetul şi candoarea fetei alinau dureri şi tristeţi.  Puterea gândului şi a împlinirii este miraculoasă.  

TRIFON HĂBĂUCUL A fost odată, ce a fost, că de n-ar fi fost, nu s-ar pomeni, au fost odată doi oameni, un bărbat şi o muiere, dar tare nepotriviţi, după cum prea des se-ntîmplă în lume. Şi muierea era foarte isteaţă şi din neam bun, iar bărbatul era un hăbăuc ca vai de el; nu era cu nădejde la nici un lucru. Oriunde mergea numai singur, totdeauna făcea prostii, apoi mai era şi băutor, încît biata muiere se luase de gînduri cu el. Nu era nici o mirare dacă muierea-l cam sfădea, ba, gurile rele ziceau că-l şi dobza cînd i da mîna. Şi muierea cerca cu el şi cu buna, cu frumuşelul, dar nerodul nerod rămîne şi-n ziua de Paşti! Nu era chip să o ducă laolaltă; altă muiere nici două zile n-ar fi mîncat cu el dintr-un blid, dar ea tot credea, doar azi, doar mîne şi-a veni hăbăucul în fire, să nu se mai facă de rîsul lumii. Drept aceea răbda şi-l mai probozea şi-l mai învăţa: „ai de grijă, bagă de seamă ce faci, că doară nu eşti copil, să nu se poată omul încrede în tine, uită-te tu cum fac şi alţi oameni, nu fi tot prost!” Într-o posomorîtă zi de toamnă, ningea şi bătea vîntul de gîndeai că piere lumea şi ei nu aveau nici un lemn la tăietor. Îndată a doua zi muierea se sculă des-de-dimineaţă şi clătind pe nerodul din pat îi zice: — Dar scoală, somnore, ce zaci ca o vită, vezi de gată carul şi mergi la pădure, că doară vezi că nu avem nici un lemn de foc! El însă, de sub ţol, somnuros cum era, îi răspunde: — Mă scol de sculat, dar în pădure nu merg de nu vii şi tu! — O! ierte-te Dumnezeu, nătîntocule, dar nu ţi-ar fi chiar ruşine să nu vreai tu a merge-n pădure fără mine; tu un ometeu cît un urs şi eu o muiere slabă, printr-o vreme ca asta? Unde ai mai văzut tu muierile mergînd la pădure după un cărucean de lemne, cu bărtat cu tot? Ridică-te şi te cară, că azi rîde dracul de noi! — Apoi te ascult dară, – zise Trifon. Şi se îmbrăcă el încetinel, îşi înjugă boii şi merse la pădure. Frigul îl făcu cu mult mai harnic şi mai sprinten, decum credea el că este; încărcă deci carul numaidecît. Cînd să plece însă cătră casă, îi vine un vultur mare şi punîndu-se pe car, îi zice: — Frate, nu mai pot de foame, dă-mi un bou să-l mînc, că de mare folos ţi-oi fi la vreme de lipsă. Şi hăbăucul nu se gîndi la paguba ce ar avea-o dînd boul, ci numai la împrejurarea că: ce-o zice muierea de va merge numai cu un bou şi cum să-şi ducă carul? Deci îi răspunse vulturului: — Ei bine, eu poate că ţi l-aş da, dar cum să-mi duc carul cu lemnele pînă acasă şi ce să zică muierea? — Numai de atîta te plîngi? zise vulturul, carul ţi-l duc eu apoi acasă, doar nu muierea e mai mare, ci bărbatul! — Apoi mîncă-l dar! Ţipă odată vulturul şi se adunară mai mult de douăzeci de vulturi şi-ndată-i mîncară boii amândoi. — Ei duceţi-mi carul acasă, – zise prostul, – ori de ce mi-aţi mîncat boii? Ei însă nu voiră, ci zburară de-acolo zicînd: — Îţi mulţumim, frate că şi noi ţi-om prinde bine odată. Rămas nerodul singur lîngă car, începu a se gîndi ce să facă? „Tot sînt eu prost, bine zice muierea mea, să las eu boii pradă vulturilor şi acasă n-am nimic, nici un lemn de foc; muierea cu fraţii ei tot mă omoară; nu-i de-a merge acasă, fug în lume”! Aşa zise nerodul şi se duce pînă ce dă într-o poiană. Acolo era o căpiţă de fîn. El aprinse fînul. În fîn erau o mulţime de şerpi, se adăpostiseră peste iarnă şi cînd simţiră fumul şi fierbinţeala, începură a ieşi unul cîte unul din foc. Dar care cum ieşea, îl lovea nerodul cu săcurea şi-l omora. Mai în urmă-şi scoase capul din fum un şarpe mai mare, uriaş şi i se rugă nerodului: — Frate, cruţă-mi viaţa şi mă lasă slobod, că-ţi dau avere cît ai putea duce: îţi dau turme de oi, ciurde de boi şi bani, cîţi-i putea duce-n spate. Şi ajută nerodul la şarpe să iasă din foc şi se luă tot după el, haidi, hai! prin crînguri şi prin desişuri, pînă ce-l pierdu din vedere. Acum iar începu a se năcăji: „Vai prostul de mine, azi dimineaţă-mi dădui boii la vulturi, acum umblu flămînd şi ostenit după un şarpe; el să mă facă avut, dacă nu avui minte să-l omor; acum cum amarul voi şti ieşi de-aci? Nu ştiu pe unde am venit, nu mă pot nici mişca din loc”, că era înfundat într-un desiş, lîngă o prăpastie. Atunci îi vine vulturul şi-i zice: — Frate, ce năcaz te-a ajuns? Iată, am venit să te scap. — Să fii afurisit, mişelule, mă lăsaşi fără boi, acum vino şi mă mănîncă şi pe mine, că tot nu mai pot ieşi de aci la lume! — Ba nu te voi mînca, ci hai, sui pe mine călare şi eu te voi duce la tata şarpelui celui uriaş, pe care l-ai mîntuit tu azi; el e împăratul şerpilor şi dacă-i vei spune că i-ai scăpat copilul de pieire, te va îmbia cu turme de oi şi cu ciurde de boi şi cu bani cîţi vei putea duce; dar tu să nu iai nimic decît mărgeaua de după măsea, că aceea te face mai bogat decît toţi bogaţii din lume. Trifon hăbăucul (că aşa-i era numele) se sui călare pe vultur şi-ntr-o minută fu lîngă curţile împăratului şerpilor. — Dă-te jos, zise vulturul, dar ai de grijă ce ţi-am spus, să nu lăcomeşti la nimic, numai la mărgeaua de după măsea. Trifon intră înlăuntru la împăratul şerpilor. Şarpele cel tînăr îl cunoscu şi zise către bătrînul: — Tată, iată acest om de omenie m-a scăpat azi din foc, fii bun şi-l miluieşte cu ceva, că e un om sărac şi de omenie. Şi împăratul şerpilor îmbie pe Trifon numaidecît să şează şi-i zise: — Fiindcă eşti om de omenie, iată-ţi dau o turmă de oi şi o ciurdă de boi şi bani cîţi vei putea duce cu tine. Dar Trifon răspunse: — Înălţate împărate! Sînt om sărac, dacă m-ar vedea lumea cu atîtea vite, ar zice, că le-am furat, dar nici nu aş avea cu ce să le ţin, banii încă sînt grei şi eu sînt slab, – dar să-mi dai mărgeaua cea de după măsea. Împăratul şerpilor se mînie foc pe el pentru această cutezare şi voi ca să-l mănînce, dar totuşi la ruga copilului nu-l mîncă, ci-i dete mărgeaua şi-l slobozi din curţi. Deloc se întîlni Trifon iară cu vulturul, apoi se sui călare pe el şi veni în lumea oamenilor, iar aci vulturul se cam mai duse. Acum iar începu Trifon a blestema pe vultur: „Prostul tot prost rămîne”, zicea el, „dracul m-a pus să ascult de vultur, nu puteam eu lua banii, boii şi oile, să merg bogat acasă? Baremi de nu mi-ar fi aşa foame! Fă-mi acum de mîncare, tu mărgea!” El o aruncă jos ca pe un lucru făr de preţ, iar acolo se întinde o masă cu fel de fel de mîncări şi băuturi, cu muzicanţi şi cu veselie de să tot trăieşti. Şi unde mi se pune Trifon a mînca şi-a trăi bine şi-a cînta după muzică, de gîndeai că-i un crai. „Totuşi e bună mărgeaua asta”, zise acum Trifon, „Doamne ţine pe vulturul, care m-a învăţat s-o cer!” Îşi strînse apoi masa şi se duse mai departe. În mijlocul unui sat îi veni pofta să se mai ospăteze, ca să vază şi alţii ce domneşte ştie el trăi. Şi-şi face voie bună, uitînd de toate supărările de pînă atunci. Mulţime de oameni se adunară pe lîngă el şi se minunau de traiul lui cel bun. Doamne, şi multă lume mai umblase după mărgeaua aceea, dar nimeni nu putu să ajungă la împăratul şerpilor şi dacă a şi ajuns cineva şi-a pus capul pentru ea şi tot n-a căpătat-o. Pe cînd îşi petrecea Trifon mai bine, iată că se iveşte un om cu o sabie ruginită şi-i zice: — Măi fărtate, să schimbăm, uite-ţi dau sabia şi tu să-mi dai mărgeaua. — Dar de ce folos este sabia aceea, întrebă Trifon. — O, Doamne, răspunse omul acela, sabia aceasta este de mare folos, că ea omoară singură pe cine vei porunci. — Aşa? Atunci schimbăm! Şi schimbară numaidecît. Dar îndată ce-şi văzu Trifon sabia în mînă, îi porunci să omoare pe omul care l-a înşelat cu mărgeaua. Şi sabia îndată-i tăie capul, iar Trifon îşi luă mărgeaua. Acum avea şi mărgea şi sabie. Mergînd mai departe se-ntîlneşte cu alt om, care avea un băţ mare de-a umăr şi o cîrjă mică în mînă: — Buna ziua frate, zise cel cu beţele. — Să fii sănătos frate, răspunse Trifon. Dar unde mergi cu două beţe? — Mă duc să-ntîlnesc pe cel cu mărgeaua, doară vom putea face schimb, să-mi dea mărgeaua şi să-i dau lui beţele. — Eu sînt cel cu mărgeaua, zise Trifon, dar de ce folos sînt beţele acestea? — Hei, frate, de mare folos sînt aceste, căci dacă vei porunci să bată pe cineva, apoi nici grindina nu-ţi fleceşte mai tare cucuruzele decum ţi-i dobzază aceste beţe şi cu deosebire cea mică e bună de dezmierdat muierea. — Dacă stă treaba aşa, zise Trifon, atunci hai să schimbăm, că eu sînt omul cel cu mărgeaua. Şi schimbară. Dar după ce căpătă beţele, porunci la sabie şi deloc îi tăie capul şi-i luă mărgeaua înapoi. Acum avea mărgea, sabie şi două beţe şi plecă astfel mai departe. Dar nu merse mult şi se-ntîlni cu alt om, care avea o pălărie rea-n cap şi neşte desagi tot ţiră-n spate. — Bună ziua, frate! — Să trăieşti cu bine, frate! — Dar unde mergi cu desagii aceia răi şi cu pălăria asta rea? — Merg să mă-ntîlnesc cu omul cel cu mărgeaua, doar voi putea face schimb cu el. — Şi de ce folos sînt aceste? — Hm! de mare folos; dacă vei lua pălăria din cap înaintea cuiva, acela se face stan de piatră; iar dacă vei arunca desagii jos, din ei ies cătane cîtă frunză şi iarbă, tot înarmaţi pînă-n dinţi. — Dacă-i aşa, hai să schimbăm, că eu sînt omul cel cu mărgeaua. Şi schimbară numaidecît. Dar după ce se văzu Trifon şi cu aceste scule, porunci săbiei să-i taie capul, apoi îşi luă mărgeaua şi se cam mai duse. Nu merse încă mult şi se întîlni cu alt om purtînd un zbici grozav de mare pe umăr. — Bună ziua, frate! — Să fii sănătos, frate! — Dar unde mergi cu zbiciul acesta grozav? — Merg, doară voi întîlni pe omul cel cu mărgeaua, poate că putem schimba? — Eu sînt omul cel cu mărgeaua, dar de ce treabă e zbiciul tău? — O doamne, zbiciul acesta-nvie orice morţi, ori oameni, ori dobitoace. — Dacă e aşa, hai să schimbăm, iată mărgeaua şi dă-mi zbiciul. Ei schimbară. Dar îndată ce căpătă Trifon zbiciul, el îi şi porunci săbiei să-i taie capul şi-şi luă mărgeaua. Cu toate sculele-n spate se apropie de casă. Muierea cît ce-l zări îi ieşi-nainte suduindu-l şi ocărîndu-l: — O ucigă-te crucea, tu ai chiar nebunit de tot, de porţi ruptura aceea de pălărie pe cap şi desagii-n spate ca un cerşitor; dar sabia aceea de unde-o ai, parcă te-a făcut dracul şi cătană! Nu-i alt modru, ai căpiat. Unde-i carul, unde-s boii? Nemernicule, văieratule, prăpăditule, beţivule?! El însă se făcu a nu o vedea şi a nu o auzi, ci intră în casă, se aşeză după masă şi zise cătră mărgea: „Vezi de-mi dă de mîncare”, şi îndată se umplu masa de mîncări şi băuturi, iar bănzile ziceau de gîndeai că atunci e nunta dracului. El mînca şi se veselea, dar muierea mai văzînd şi una ca asta, nu se putu stăpîni a nu începe din nou la el: — Beţivule, prăpăditule, blăstămatule, mi-ai dat boii pe mîncări şi pe băuturi şi încă mai aduci şi bănzi în casă, şi-atunci se repezi să dea-n el. Dar Trifon zise: — Tu muiere, fii cu minte, că de te mîncă cojocul, acum am ac de el; temu-mă, că tu-i plînge, mai bine vino şi tu şi mîncă şi bea şi te desfătează, mulţumeşte lui Dumnezeu, că ai din ce. Ei, dar muierea ca o meliţă nu-l mai slăbea din: blăstămatule, afurisitule, neghiobule şi cîte-i vineau la gură. Atunci şi Trifon îşi ieşi din răbdare – şi era poznaş cînd pierdea răbdarea, îi zise dar cîrjei: — Dezmiardă-mi, fii bună, pe drăguţa mea de muiere. Iar bîta nu glumi, mi-o-ncinse cum e data, de tot mieunîndu-se, ca o pisică cu coada tăiată, fugi la părinţii şi fraţii ei şi le spuse că Trifon a bătut-o şi că şi-a vîndut boii şi i-a dat pe mîncări şi beuturi şi încă a venit cu bandă acasă. Fraţii ei numaidecît veniră cu bîte să bată pe Trifon, ba să-l şi omoare de l-or putea. Dar Trifon văzîndu-i că vin asupra casei lui, porunci bîtei să le iasă înainte. Aceea nu glumi, ci mi-i purecă cît se poate de bine. La larmă şi la tolălăul cel mare, se sculă tot satul cu furci de fier, cu securi şi cu bîte să vază ce hoţ e acela la care strigau fraţii muierii, tot hoţ şi tîlhar. Dar o păţiră cît se poate de rău, căci el le ieşi-n cale înarmat cu sabia, cu bîtele şi cu pălăria şi cu desagii de-a umăr; apoi le zise sătenilor: — Să ştiţi voi, că nu de voi, dar nici de împăratul, cu toate cătanele lui nu mi-e frică. Atunci sătenii dau năvală asupra lui; Trifon însă nu le dă răgaz, ci luă pălăria de pe cap şi toţi se făcură stan de piatră, numai pe primarul satului l-a cruţat, ca să fie de mărturie despre puterea lui. Apoi zise primarului: — Ei, vedeţi acum, ce putere mare aveţi voi? Primarul plîngea văzînd atîta moarte deodată şi temîndu-se că şi rîndul lui vine. Plînse dar primarul, plînse mult, pînă-i veni în minte, că cine are putere a omorî gloate de oameni, fără să pună mîna pe careva, trebuie să are putere să-i învie; deci se rugă de Trifon, zicînd: — Fii bun, Trifoane şi învie pe nemernicii ăştia, ce veniră cu gînd rău asupra casei tale. Iar Trifon îi zise: — Poate că o să te-ascult numai ca să vezi ce putere am. Apoi porunci zbiciului să pocnească pe fiecare cîte odată şi pe care din cei împietriţi cum îl pocnea, îndată se trezea ca dintr-un somn greu şi: la drum copile! nu se mai oprea pînă-acasă după cuptor de frica lui Trifon. Dar sătenii nu putură suferi o ruşine atît de mare, să tremure ei toţi înaintea unui om, înaintea lui Trifon hăbăucul, deci ţinură sfat în ascuns, vedeţi dumneavoastră cum ţin toţi păcătoşii şi ticăloşii în ascuns, închişi în casă şi cu ţundre-n ferestri şi şoptind numai ca-n biserică de tare: „Oare ce să facem, să ne mîntuim de Trifon?” Iar primarul zise: „Dar nu vă aduceţi aminte, că s-a lăudat, că nici de împăratul nu se teme cu toate armezile lui?” Apoi mai sfătuiră şi scriseră carte mare la împăratul, precum că Trifon s-a lăudat, că e mai tare singur decît împăratul cu toate armezile lui. Şi nu trecu multă vreme şi-i veni lui Trifon poruncă de la împăratul să meargă la un raport. Şi Trifon îşi băgă mărgeaua în şerpar, încinse sabia cea ruginită la brîu, luă pălăria cea stricată pe cap şi desagii pe umăr, asemenea bîtele şi zbiciul şi plecă. Cînd ajunse Trifon, astfel îmbrăcat la curtea împărătească, împăratul era numai singur în casă, dar el intră înlăuntru şi nici nu-şi luă pălăria de pe cap, că-i zise: — Bună ziua, împărate! împăratul se uită lung la el, apoi zise: — Cine te-a adus pe tine-aici-n curtea mea? cerşitor eşti? nebun eşti, ori cum de umbli cu atîtea bîte şi zbiciuri şi nici nu-ţi iai pălăria din cap?! Iar Trifon răspunse: — Înălţate împărate, nu sînt cerşitor, că sînt mai tare şi mai bogat ca tine, cu toate că eu nu asupresc pe nimeni cum asupreşti tu ţara; nu sînt nici nebun, ci tu eşti nebun, fiindcă crezi că vei împărăţi pînă la sfîrşitul vieţei, cu toate că eu încă azi îţi voi ascunde soarele de voi voi; pălăria din cap nu o arunc, căci nu eşti mai mare decît mine şi va fi vai de pielea ta cînd o voi arunca. Auzind împăratul vorbele lui Trifon, crezu că-n adevăr e nebun, îi zise deci: — Du-te la Dumnezeu, nefericitule, că nu voi să am vorbe şi cu nebunii. Ei, dar Trifon nu avea grija aceea, ci-i zise împăratului: — Dacă m-ai chemat aci, hai să ne batem, să ne ştim odată răfuiţi, să nu ne tot temem unul de altul. Auzind împăratul vorbele acestea, se mînie foc şi-i porunci să iasă afară la cîmp şi comandă cătanele să iasă şi ele în cîmp şi să-l împuşte. Pînă se puneau cătanele împăratului în rînd de bătaie, Trifon sta de-o parte fălos şi rîdea de ei; iar cînd le comandă împăratul să puşte… atunci îşi luă Trifon pălăria din cap şi toţi amorţiră ca morţii, afară de împăratul, că aşa vruse Trifon. Să fi văzut acum pe împăratul cum plîngea, căci ştia că fără cătane şi el e pierit, îi zise dar lui Trifon: — Să te lupţi tu luptă dreaptă cu cătanele mele, nu să le omori tu iar aşa cu vorba. — Bucuros, zise Trifon, iată ţi le scol îndată, apoi să vezi ce-o mai fi, şi Trifon pocni odată cu zbiciul în cătanele împăratului de toate se sculară, dar cum înviară, cum o tuliră la fugă de frica lui Trifon. Dar împăratul le porunceşte să stea-n loc şi stau cătanele să ţină luptă dreaptă cu Trifon, iar Trifon aruncă desagii jos şi se făcură cătane cîtă frunză şi iarbă şi văzînd împăratul şi una ca asta, i se făcu părul măciucă-n vîrful capului şi începu a plînge şi-a zice: — Vino, Trifoane să-ţi dau avere, că văd că eşti mai tare decît mine, numai lasă-mă-n pace; dacă vrei îţi dau şi jumătate împărăţia, numai pace să am din partea ta. Dar Trifon răspunse: — Din partea mea pace poţi avea, că nu rîvnesc la calicia ta, ca totuşi să nu zici că sînt mînios, iată primesc o căruţă cu doi cai ş-un car cu doi boi. Şi i-a dat împăratul şi s-a dus Trifon de a dat carul cu boii la muierea lui, iar cu căruţa umblă în lume-n sus şi-n jos, mai tînăr şi mai frumos decît fusese pîn-atunci. Scrisă în comuna Pănade, lîngă Tîrnava Mică în Ardeal. AFLATUL În vremurile cele bătrîne, cînd umblau ursitoarele-n lume printre oameni şi le urseau soarta pe viaţa-ntreagă, de la leagăn şi pînă la mormînt, în acele vremi a avut loc întîmplarea ce voiesc a vi-o povesti; fiţi deci cu luare-aminte, dragii mei, că nu vă spun acum nici o poveste cu zmei şi balauri, nici cu împăraţi şi cu crai, nici cu alte năluciri ca de altădată, ci vă spun o drăguţă de poveste cum o auzii la desfăcutu de cucuruz de la George Găureanul, de la şchiopul din Sîncel, colo lîngă Blaj, în Ardeal. Zice că o dată, cam de mult de bună seamă, pe cînd nu erau pe la noi căi ferate, mergea un boier mare acasă pe jos, cine ştie de unde. Destul că-l prinde pe boier ploaia şi se face tină pînă în glezne, de abia mai putea păşi. Ba dă Dumnezeu de vine şi drăguţa de noapte şi el tot nu mai soseşte acasă, ba nici de sat nu se apropia. Colo pe la cina cea bună nimereşte însă într-un sat. Acum începuse a răsufla mai uşor văzîndu-se-n sat şi începu a bate pe la uşile oamenilor să-l lase de mas. Dar gîndeai că-i făcătură: unul nu-i răspundea, altul nu voia să-l lase, al treilea avea bolnavi în casă, la al patrulea plîngeau copiii, al cincilea avea chiar mort şi nimeni nu voieşte a lăsa pe boier de mas. Tot bătînd la uşi şi la fereşti şi, lătrat de cei cîni, părîndă satul întreg; numai o căsuţă se mai vedea în capul satului, la care să nu-şi fi cercat norocul. Merse şi acolo pînă la fereastră, de unde văzu licărind o rază slabă în vatra focului şi-un bărbat stînd lîngă foc, iar lîngă pat o muiere bătrînă. După ce se uită oleacă pe fereastră strigă: — Dormi, bade? — Ba nu, dar de ce? — Să faci bine să mă laşi de mas, că plouă de cură afară şi bate vînt şi e-ntunerec de nu-ţi vezi nuna, încît nu-i modru să mai pot merge pînă se lumină de ziuă şi cîtu-i satul de mare m-am rugat la toţi oamenii să mă lase de mas, dar nici unul n-a voit: fii bun lasă-mă dumneata. — Bucuros te-am lăsa, îi zise stăpînul casei, dar vezi că muierea mi se trudeşte cu durerile naşterii, moaşa e acolo, de-aseară de pe la vecerne se tot trudeşte şi nu poate să nască, ni-i oare cumva să lăsăm om străin în casă chiar cînd avem o astfel de întîmplare. — Da fie, nu mă alunga de la casă-n cap de noapte, că, zău, mi-i groază să ies afară şi nici la un om nu văzui lumină; stau într-un unghiu oriunde, fie batăr şi în tindă. Atunci moaşa ţipă de bucurie: Mulţam Doamne! şi muierea din pat oftează o dată şi-ncetează de a mai geme. Toate se schimbară spre bucurie. Născuse muierea un fecioraş frumos şi sănătos de pare că să te tot uiţi la el. Peste o jumătate de ceas lumina se stinse; căsenii, obosiţi fiind de priveghere, toţi se aşează care pe unde pot şi adorm ca duşi din lume. Boierul fu culcat pe o laviţă la fundul casei sub fereastră. Cîntatul cocoşului de miezul nopţii nu-l auzise nimeni din căseni, afară de boierul, care singur nu dormea-n toată casa. Cînd încetă cocoşul cu cîntatul, vin ursitoarele la fereastră şi încep a ursi. Una zice: „Prin multe necazuri va trece acest copil, dar bine va ajunge cu vremea”; alta zice: „Voinic şi frumos se va face şi foarte cuminte, dar şi norocul i se arată”; a treia ursitoare zice: „Şi va moşteni toată averea boierului, ce azi e în casa aceasta”. După vorbele acestea ursitoarele se cam mai duc şi boierul rămase cam supărat, văzînd ce-i cobiră ele. De unde să mai închidă ochii? Cît fu noaptea de mare nu dormi cît ai coace-un ou, ci se tot gîndea şi se răzgîndea, cum ar putea prăpădi copilul ce are să-i moştenească averea. De abia a aşteptat să se facă ziuă o dată. După ce se ridicară din aşternut, boierul începu: — Dragii mei, toată nopticica n-am dormit, tot m-am gîndit ce bine ar fi dacă mi-aţi da voi mie copilaşul acesta, voi sînteţi săraci şi tineri, puteţi încă să mai aveţi copii destui, dar eu sînt boier avut şi nu avui noroc de la Dumnezeu să am un copil. Eu l-aş ţinea şi l-aş creşte ca pe un cocon, dacă mi l-aţi da mie; ce ziceţi? — Doamne fereşte-ne, boierule, ziseră bărbatul şi muierea cu un glas: doară n-am ajuns pînă într-atîta să ne dăm pruncuţul nostru cel dintîi! Nu mai grăi de acestea, să te ţină Dumnezeu. — Ian staţi, oameni buni, zise boierul, nu trebuie să vorbim aşa, iată aci o sută de galbeni, da-ţi-mi copilul şi fie ai voştri. Zicînd boierul acestea, puse pe masă o sută de galbeni frumoşi şi sclipitori, de la soare pare că te-ai fi putut uita o ţîră, dar la ei ba. Văzînd oamenii noştri banii cei mulţi şi frumoşi, de cari ei nu avuseră în viaţa lor, îşi gîndiră în capul lor, copii ne va mai da Dumnezeu, dar o sută de galbeni nu ştiu cînd vom mai vedea. Şi adunară banii şi dădură pruncuţul înfăşat boierului, care se cam duse cu el. — Mulţam, Doamne, zise boierul ieşind din casă, mulţam, Doamne, de-acum să-l văd cum o să-mi moştenească el averea mea! După ce ieşi din sat dete cătră casă prin o pădure a sa. În mijlocul pădurei puse pe bietul copilaş în scorbura unui lemn borţos şi se duse mai departe gîndind în inima sa cea neagră, că prin fapta asta va putea face de minciună pe ursitoare şi copilul murind în scorbură nu-i va moşteni averea. Dar Dumnezeu e părintele şi sprijinitorul celor fără de putere. Copilul neputincios trezindu-se din somn, începu a zbiera cît bietul putu de tare. Un cioban al boierului chiar trecea pe-acolo înaintea turmei şi auzind plîns de copil din scorbură, zise către fiul său, ce era îndărătul turmei: — Mă băiete, ian ascultă şi tu, pare că aud ceva glas înăduşit, ca şi cum ar fi plîns de copil mic, ascultă şi tu c-auzi mai bine. — Dar lasă, tată, zise copilul, o fi „Doamne apără” să nu ne trecem vremea căutîndu-l, mai bine să ne facem cruce şi să zicem: feri-ne Doamne! — Aşa ar fi să fie, dar mie nu-mi stă bună, parcă mi-ar fi păcat, să nu văd că cine plînge, de o fi „Ucigă-l toaca”, ne facem cruce şi-l închinăm în stani şi bolovanu: de-i suflet de om, vedem să-l scăpăm de pieire. Şi-ncepură amîndoi, tata şi feciorul a-şi face cruce şi a-l căuta zicînd „Tatăl nostru”. Dar nu căutară mult, căci îndată ce se apropiară de borta arborelui, auziră mai lămurit şi scoţîndu-l, văzură că de bună seamă e copil mic, care crezură că atare blăstămată l-a aruncat, ori poate vreo muiere prăpădită, ca să scape de el. — Mulţam, Doamne, ziseră atunci amîndoi, că ne-ai adus pe această cale, de putem mîntui cap de om. Să-l luăm, dragul tatii, să-l luăm cu noi, e frumos, sănătos, înfăţişat bine, l-om boteza, că Dumnezeu ştie botezatu-i ori ba şi apoi l-om apleca la oi ca pe miei şi bun e Dumnezeu, o să ne fie de ajutorinţă de va trăi; de unde nu, fie voia Tatălui! Şi-şi făcură păcurarii cruce şi plecară la părău unde-l botezară şi-i puseră numele „Aflatul”. Şi creştea Aflatul ca din poveste de iute şi se-ntărea şi era din ce în ce mai mare şi mai frumos, hrănit cu laptele de oaie şi legănat într-un leagăn de cetină. Iarna, vara era cu ciobanii, la ei se deştepta, pe ei începu a-i cunoaşte, în munţi se deprinse a umbla în picioare, jucîndu-se cu mieii şi cu iezii; de la mierlă învăţă a cînta cu gura, fluieră îi făcuse nenea Pahon, iar în frunză-l învăţă a zice moş Gligor. Aflatul creştea ca din apă şi nu se scobora din munţi de la turmă nicicînd. Cînd era cam de douăzeci de ani, vine boierul la stînă să-şi vază turma. El nici nu ştia de Aflatul ciobanilor. Dar cînd îl văzu întrebă pe moş Gligor: — Moşule, al cui e feciorandul acesta? — Al nostru, boierule, e al nostru şi al lui Dumnezeu sfîntul. — Cum al vostru? Eu ştiam că tu ai numai pe Pahon, iar Pahon nu e însurat, cum zici că e al vostru? — D-apoi iac-aşa, boier dumneata, l-am aflat acum vreo douăzeci de ani într-o scorbură în pădurea cutare şi fiindu-ne milă de el, l-am crescut şi-acum de cînd a apucat măricel ni-e de mare trebuinţă la turmă; el cu Pahon umblă la oi şi eu rămîn la stînă de fac caşul şi de-ale mîncării pînă vine vremea mulsului. Cînd auzi boierul una ca asta, îi trecu un fior rece prin sîn ca un şarpe. Dar peste puţin îşi reveni iar în fire şi zise către moş Gligor: — Ştii ce, moş Gligor, să-mi dai tu mie pe Aflatul, să-l ţin la curtea mea, că nu capăt argat cu credinţă; el ştiu că-mi va fi cu credinţă, voi l-aţi crescut în frica lui Dumnezeu şi ştiu că nu m-a fura. — O Doamne, boierule, dar cum să facem noi una ca asta, că doară de aceea ne-am trudit de l-am făcut mare, ca să ne fie de ajutorinţă; nu-l putem da, boier dumneata, nu, nicidecum. — Mă, moş Gligor, ştiţi bine că vi-l pot lua şi cu puterea, dar nu voiesc, ci uite aci ai o sută de galbeni, pune banii bine şi mi-l lasă mie argat, adică slugă precum se zice. Moş Gligor, care nu avusese-n viaţa lui nici un galben, dar o sută nici văzuse cîndva, lăcomi la suta de galbeni şi primind-o zice: — Apoi hai, de, fie, ci m-i că nu va vrea să meargă, iar eu ferească-mă Dumnezeu să-l fac cu puterea să se ducă. — Nu aşa moş Gligor: îl vom trimite c-o carte pînă la cucoana mea, la boieriţa, şi-apoi dumneaei îl va lua cu buna cum ştiu muierile şi el nici că se va mai gîndi la voi şi la turmă. Învoiala fu făcută. Pahon şi Aflatul nu ştiuseră nimic de unealta boierului cu moş Gligor. Boierul scrise o carte pe o foaie de hîrtie, o împătură în patru şi-o dete lui moş Gligor, să o dea lui Aflatul, iar acela s-o ducă la cucoana boierului acasă. — Mă Aflatule, strigă moş Gligor, mă, ian hai încoace. Şi după ce se apropie feciorul de ei îi dădu petecul de hîrtie scris pe de-o parte şi-mpăturat, zicîndu-i: — Să mergi cu aceasta la cucoana boiereasă, la curte, boierul nu merge acasă vreo săptămînă, iar tu să stai acolo pînă se va reîntoarce boierul şi după ce dumnealui va sosi acasă, iar te va slobozi şi vei veni la oi; înţelesu-m-ai? — Înţeles, moş Gligor; ci mă rog de iertare, să meargă nenea Pahon, că eu nu am fost nicicînd în sat între oameni, nici nu ştiu unde să duc cartea, nicicum să vorbesc cu cucoana, îţi spun drept, că eu de voie nu merg, fără silit doar. Moş Gligor scăpă o lacrimă, dar simţind, că-l arde pe obrazi se-nturnă într-o parte de-o şterse şi-apoi zise: — Du-te tu, dragul moşului, du-te, nu trebuie să ne arătăm împotrivnici boierului, că iacă la turma domniei-sale trăim şi-n locurile dumisale; apoi doară o săptămînă, două, nu-i un cap de lume, pînă va veni boierul, ci tu fii cuminte şi credincios jupînesei boieriţe. Cu aceste vorbe trimiseră pe Aflatul spre sat, arătîndu-i de departe la poalele muntelui un turn acoperit cu pleu şi spunîndu-i că acela e al bisericii, iar lîngă biserică sînt casele boierului, singure cu două rînduri de ferestri în tot satul, să întrebe numai de curţile boierului, că oricine i le va arăta, nefiind alţi boieri în tot satul, apoi cartea să o dea jupînesei. S-a dus. Boierul îşi căută de cale zicînd un: „mulţam, Doamne”, şi gîndind în mintea iui: „acum tot nu scapă”. Moş Gligor încă zise un „mulţam Doamne” şi arătă lui Pahon galbenii, care văzînd atîta aur deodată, mai că înlemni şi nici cuteză a întreba pe bătrînul: de unde-s galbenii, dar nici nu-i plesni prin minte, că doar aceia ar fi preţul Aflatului. La plecare Aflatul îşi ridică căciula de pe cap, făcu trei sfinte cruci şi zise de trei ori: „Doamne ajută”! aşa era învăţat de moş Gligor. Şi merse Aflatul, şi merse, dar merse voiniceşte pe colnic în jos şi colea cînd arde soarele mai tare, dete de o fîntînă sub un fag mare. „Aci o să poposesc una”, zise Aflatul şi se puse la umbra fagului şi beu o dată apă păcurăreşte, se trînti a lene pe spate şi aruncînd căciula cît colo cu carte cu tot, scoase fluierul şi-ncepu a trage un cîntec, de mierlele stau pe cloambele fagului ca mute şi-l ascultau, parcă ar fi vrut să-nveţe şi ele a cînta ca el. Tot zise, tot zise, din fluier şi deodată-i căzu fluierul din mîini, adormi. Pe-atunci umbla Dumnezeu cu Sfîntul Petru pe pămînt. Chiar ajung la fîntîna aceea şi beură apă şi ei, ca drumarii, cînd sînt obosiţi de cale. Sfîntul Petru vru să trezească pe Aflatul, dar Dumnezeu zise: — Lasă-l să se odihnească, că e obosit sărmanul; vezi ce bine-i cade somnul. Apoi luă cartea de lîngă căciulă şi ceti: „Dumneata, jupîneasa mea, să ştii că flăcăul, ce aduce cartea aceasta, se cheamă Aflatul, şi eu doresc şi poruncesc, ca-ndată ce ajunge acasă, să-l mîni în pivniţă după ceva, iar ţiganul nostru să fie ascuns după uşa pivniţii şi cum ce va vedea că intră acolo Aflatul, să-i taie capul. Dacă nu vei face, cum îţi poruncesc eu, să nu mă aştepţi acasă, fără să mergi cît te vor duce doi ochi. Peste o săptămînă şi eu merg acasă. Nime, afară de ţiganul nostru, nu are să ştie de tot lucrul”. Aci era apoi iscălitura boierului. Dacă văzu Dumnezeu ce-i scris în carte, zise lui Sfîntul Petru: — Vezi, prietene, boierii şi-mpotriva ursitoarelor vor să se pună, dar una ca asta tot n-a fi. Apoi scrise sfinţia-sa altă carte, chiar ca aceea de mare şi o puse lîngă căciula Aflatului, iar cartea boierului o puse în buzunar şi se cam mai duseră. De la o vreme, colea după ce se sătură de somn, se sculă şi Aflatul, fără să ştie că doară cineva a mai fost pe-acolo şi puse fluiera după şerpar, căciula pe ceafă, cartea într-o mînă şi bîta într-alta şi hai către sat. Era pe la ojină, cînd ajunse la curtea boierească şi dete jupînesei cartea. Aceea cunoscu scrisoarea că-i a boierului, apoi chemînd pe Aflatul în casă, unde era şi Săftica, cuconiţa boierului, şi singura lui fată, ceti cu glas înalt: „Să ştii că flăcăul care aduce cartea asta se cheamă Aflatul, e din neam mare şi voiesc să poruncesc ca îndată ce va sosi cartea la mîna ta, tu să chemi preotul satului şi să-i spui să-l cunune cu coconiţa noastră Săftica. Asta e dorinţa şi porunca mea şi dacă nu o vei împlini, să mergi cît te vor duce doi ochi, să nu te aflu acasă. Eu voi sosi acasă peste vreo săptămînă”. Aci apoi era iscălitura boierului. — Aţi auzit, dragii mei, ce porunceşte soţul meu, boierul? — Auzit mamă, răspunse Săftica, şi nu se sătura destul uitîndu-se la frumosul şi voinicul flăcău. — Auzit, cocoană, răspunse Aflatul, uitîndu-se cu nişte ochi mari la gingaşa şi frumoasa cuconiţă, cît gîndeai să o mînce cu ochii. Îndată fu îmbrăcat boiereşte, preotul veni şi-i cunună, şi satul întreg era la nunta coconiţei cu a boieraşului Aflatul. Nici dragoste ca la cei doi miri nu se prea vedea, decît arareori. Ei erau fericiţi; Săftica mulţămea lui Dumnezeu că i-a trimis un bărbat voinic şi frumos şi înţelept; dar şi Aflatul mulţămea lui Dumnezeu că i-a trimis pe acel boier de cinste-n cale. La săptămînă veni boierul acasă şi află pe jupîneasa lui în genunchi mulţămind lui Dumnezeu de fericirea fiicei sale, iar pe Aflatul cu Săftica umblînd şi jucîndu-se ca copiii prin grădină printre flori. — Ce ai, nevastă? întrebă boierul intrînd în casă. — Dar ce să am, mulţămesc lui Dumnezeu, că ne-a dat un ginere vrednic de casa noastră. — Ce ginere? întreabă boierul. — Dar ce ginere, pe acela pe care mi l-ai trimis tu azi e săptămînă! — Tu muiere, tu nu ai făcut ce-am poruncit în scrisoare; ian adu scrisoarea! — Cum să nu? zise jupîneasa dîndu-i scrisoarea. Boierul cum ceti scrisoarea crîşni din dinţi, dar deodată-şi veni în fire şi zise: — Îmi place, bine-i că s-a întîmplat. În deseară începu a se înnora. Boierul merse pînă la vie şi zise vinţelerului: — Mă, strugurii şi piersicele sînt bune de mîncare, am înţeles că le cam fură, tu nu grijeşti bine. Iată-ţi spun, vai de pielea ta dacă voi afla, că nu păzeşti cum se cade. Ai să puşti pe oricine ar veni noaptea-n vie, nu-i iertat să dai la nime pardon; priceputu-m-ai? Iar dacă-i putea puşca numai un mişel de hoţ, ai cinci galbeni de la mine, m-ai priceput? — Priceput, boierule. Colea pe la cină începu a ploa, de nu altmintrelea, fără gîndeai, că o să piară lumea, fulgera şi bubuia de se clătinau oalele-n cui. După cină zise boierul: — Doamne cum aş mai mînca vre-o doi struguri buni, proaspeţi, cînd s-ar afla un voinic, să-mi aducă o corfiţă. — Aci sînt eu, tată, zise Aflatul, şi luă o corfiţă şi du-te pe uşă afară, muierile nici nu prinseră de veste pînă era şi dus. — Doamne, Doamne, zise Săftica, n-ai putut trimite un argat, de chiar pe el l-ai aflat să meargă pe o vreme ca asta? — Doar aşa, întregi cocoana. — Ian tăceţi, zise boierul, doar aţi văzut, că el numai de drag a mers, ştiu că nu l-am trimis eu; apoi doară e voinic nu tîndală. În gînd însă zise: — Doamne, mulţam, acum ştiu că nu scapă nepuşcat, şi tot rămîn şi ursitoarele o dată de minciună, că nu va moşteni averea mea, ce nici să nu-i ajute Dumnezeu. Dar atunci uşa se deschide şi Aflatul intră cu corfiţă plină de struguri frumoşi şi buni. — Nu v-am spus? zise boierul, nu v-am spus că-i voinic, nu-i tîndală?! Dar în gînd nu se putea împăca cum de-a scăpat nepuşcat. Într-aceea mai stete ploaia şi boierul ieşi fără veste afară şi hai la vie, să pedepsească pe vinţeler. Cînd dă să intre-n poala viei… puff!! o pocnitură de puşcă şi boierul se răstoarnă răcnind ca un bou. Apoi vine vinţelerul să vadă cine e, şi se îngrozeşte văzînd că e chiar boierul! — Nu te speria, nu-i nimic, zise boierul, bag seamă asta aşa a fost să se întîmple, du-mă acasă la ai mei. Mai trăi boierul pînă către miezul nopţii, apoi muri, dar pînă nu închise ochii, zise: — Împotriva ursitoarelor să nu se pună om pămîntean, fie chiar şi boier, iată eu m-am pus, dar mi-am pus capul! Aflatul şi Săftica moşteniră averea şi boieria şi de n-au murit şi astăzi mai trăiesc.

POVEŞTI INDIENE   Povestea motanului Mojontali   A FOST ODATĂ un pisoi care trăia în casa unui pescar. Pescarul era tare zgârcit şi nu-i dădea nicio coadă, niciun solz de peşte măcar. Săracul pisoi slăbea din zi în zi şi ajunsese în aşa hal încât de-abia se mai ţinea pe picioare. în acelaşi sat trăia şi un alt pisoi, în casa unui lăptar. Lăptarul era un om cumsecade şi-i dădea pisoiului său lapte, brânză, smântână şi tot soiul de bunătăţi de acestea. Pisoiul lăptarului mânca pe săturate şi se îngraşă pe zi ce trecea, până se făcu un cotoi mare. într-o zi, pisoiul cel slab se duse la pisoiul cel gras şi-l pofti la masă; ştia el bine ce fel de bucate se puteau găsi în casa pescarului. Îndată ce pisoiul gras trecu pragul casei, pescarul luă un baston şi se repezi la el.     — Uite, strigă pescarul, a venit motanul ăla gras al lăptarului să-mi fure peştii. Nu eşti sătul, mă, de laptele şi brânza ce-ţi dă stăpânul tău? Acuma mai vrei să mănânci şi peşte! îţi dau eu peşte, motanule! Şi pescarul îl lovi în cap cu un baston gros şi-l omorî. Pisoiul cel slab abia aştepta să moară celălalt. Se duse în casa lăptarului şi se aşeză acolo. Lăptarului îi fu milă de el şi-i dădu şi lui lapte, brânză, smântână şi alte bunătăţi din care-i dădea pisoiului său. De-atâta trai bun pisoiul cel slab se îngraşă. Ajunse şi el un motan mare şi gras, se îngâmfă, însă, atât de mult, încât nu mai vorbea cu ceilalţi pisoi din sat. Dacă îl întreba vreunul pe stradă: „Cum te cheamă, frate?”, el îi răspundea supărat: „Pe mine mă cheamă Mojontali. Sunt slujitorul regelui, nu sunt frate cu tine”. într-o zi, îi trecu lui Mojontali o trăsnaie prin cap. Luă nişte hârţoage sub braţ, îşi puse un toc după ureche şi porni spre pădure. Când intră în pădure, dădu de trei pui de tigru care se jucau prin tufişuri.     — Hei, ce faceţi voi aici? le strigă Mojontali. Vă jucaţi pe terenul regelui, dar birul l-aţi plătit? Puii de tigru se speriară văzând o fiinţă atât de stranie, cu hârţoage sub braţ şi un toc după ureche. Fugiră de acolo şi se pitulară în vizuină. — Du-te afară, măicuţo, îi spuseră ei tigroai- cei, vezi că a venit un… nu ştim cine, şi spune… nu ştim ce. Tigroaica ieşi din vizuină şi se miră când îl văzu pe Mojontali. — Cine eşti, frate? Şi ce cauţi aici? îl întrebă ea, privindu-l curioasă. — Mă numesc Mojontali şi nu sunt frate cu tine. Sunt slujitorul regelui. Am venit să iau birul, îi răspunse motanul. — Ce vorbeşti? Nu te înţeleg! — V-aţi instalat fără învoire pe moşia regelui şi nu-i plătiţi birul. Scoate banii ca să vă dau chitanţă, vorbi Mojontali şi scoase o hârţoagă. Luă apoi tocul de după ureche şi începu să-l ascută cu ghearele. Tigroaica se zăpăci de tot. — Stai, eu sunt femeie şi nu mă pricep la legi. Nici n-am auzit de aşa ceva vreodată în viaţă. Noi stăm în pădurea asta de când lumea. Trăim din vânat, iar bani n-am văzut niciodată. Aşteaptă să vină tigrul şi vorbeşte cu el! Pofteşte în casă, dacă vrei, şi aşază-te!   Lui Mojontali nu-i convenea nicicum să intre în vizuina tigrului. Îi era frică să nu fie sfâşiat în bucăţi. Dar, şmecher cum era, îi vorbi tigroaicei astfel: — Slujitorul regelui nu-şi coboară labele în groapa unui animal mărunt ca tine. Stau mai bine aici şi-l aştept. Şi zicând vorbele astea se sui într-un copac înalt, uitându-se la poteca pe unde urma să vină tigrul. Când tigrul veni acasă şi află toată povestea de la tigroaică, se supără foc. — Halum! scoase el un ţipăt furios şi zise: Unde a fugit ticălosul? Vrea să-şi bată joc de tigri? îi rup oasele şi-l înghit! Tigrul ieşi din vizuină şi-l zări pe Mojontali în copac. — Vino încoace, ticălosule! Te omor! Mojontali îi răspunse de sus: — Slujitorul regelui nu coboară să stea de vorbă cu un animal mărunt cum eşti tu. Dacă ai curaj să te baţi cu mine, vino sus, tigrule! Tigrul se înfurie şi se caţără în copac. Între timp, Mojontali se urcase şi mai sus şi ajunsese     În vârful copacului, unde ramurile erau mai şubrede. Când tigrul se repezi spre el, crengile nu mai rezistară şi se rupseră; căzu şi tigrul o dată cu ele. Din nenorocire, chiar sub frunzişul copacului acela se afla un tufiş de spini. Tigrul căzu peste el şi se încurcă în tufiş. Oricât încercă să iasă, nu putu şi spinii otrăvitori i se înfipseră adânc în trup. Se zbătu de câteva ori şi muri. După ce muri tigrul, Mojontali coborî din copac şi o chemă pe tigroaică: — Vino încoace, tigroaico, să vezi că ţi-am omorât bărbatul. Prostul a vrut să se lupte cu mine. Aşa se lăuda Mojontali şi biata tigroaică crezu că într-adevăr motanul îl omorâse pe tigru. Speriată, tigroaică împreună două labe spre iertare şi-i spuse respectuos: — Linişteşte-te, domnule Mojontali, şi iartă-mă! Ai milă de mine şi de bieţii mei copilaşi! Noi n-avem cum să-ţi plătim birul şi nu ştim ce vrei de la noi. Dar, dacă îţi place poţi să locuieşti în casa noastră. Te servim cu tot ce avem şi-ţi stăm dinainte cu tot ce putem. „N-ar fi rău, se gândi Mojontali. M-am săturat să trăiesc în casa lăptarului. Dacă o să stau la tigri o să mănânc şi carne.”     Dar, viclean, nu recunoscu că propunerea tigroaicei îi surâde. Fără să arate niciun fel de bucurie, îi spuse cu asprime tigroaicei: — Bine, dacă mă rogi atât de mult, pot să rămân la voi câteva zile ca să păzesc puii. Dar ai grijă să-mi dai mâncărurile cele mai bune şi proaspete, altfel am să te omor şi pe tine. De atunci Mojontali stătea în vizuina tigrului şi mânca din prada adusă de tigroaică din pădure. Mancă atât de multă carne încât se îngraşă şi se umflă ca un balon. Nu mai putea să umble; puii tigrului îl cărau pe umeri. Văzându-l pe umerii acestora, celelalte vieţuitoare din pădure credeau că era un animal foarte puternic. Tuturor li se făcu frică de el şi nimeni nu îndrăznea să-l supere măcar cu o vorbă. într-o zi, tigroaică veni la el şi-i spuse: — Domnule slujitor, ţi-am servit toate felurile de animale ce se găsesc pe aici. Dar după cum ştii, pădurea asta e mică şi n-ai de unde să găseşti un vânat mai mare. Mă tem că nu-ţi ajunge carnea pe care ţi-o aducem. Dacă vrei, mergem să vă năm în pădurea de pe celălalt mal al râului. Acolo o să găsim o pradă mult mai mare.     însă nu exista pod peste râu şi nu aveau cum ajunge în pădure decât înotând. Tigrii ştiau să înoate, dar Mojontali, nu. Îi fu ruşine să-i spună tigroaicei. Nici nu voia ca tigrişorii să afle că el era un animal atât de slab. „Fie ce-o fi!” se gândi el şi porni cu tigrii. Tigroaica şi cei trei pui ai ei traversară râul fără nicio greutate, dar pe bietul Mojontali îl luară valurile mari ale apei şi-l traseră spre mijlocul râului, unde curentul era mai puternic. Era gata să se înece. Avu însă noroc că-l văzu un pui de tigru, care imediat sări în apă şi-l aduse la mal. Scăpă astfel de moarte, dar în loc să-i mulţumească puiului de tigru, îndată ce ajunse la uscat, începu să-l certe: — Ce mi-ai făcut, prostule? Abia începusem să număr câte valuri şi câţi peşti sunt în râu, şi nu m-ai lăsat să-mi isprăvesc treaba. Neisprăvit mai mare ca tine n-am văzut. Cum pot să dau acuma socoteală regelui? Grozav o să se supere regele pe mine şi o să mă certe miniştrii. Se vaită astfel şi puii se speriară. Maica lor veni la Mojontali şi-l potoli: — Te rog, nu te supăra! Puiul meu e cam prostuţ, n-are carte ca tine. Ce ştie el de treaba de la curţile regelui? Haidem în pădure! O să găsim mâncăruri bune şi până la urmă o să-ţi treacă supărarea. Mojontali era ud leoarcă. Strănuta şi tuşea. Căută un loc unde să pătrundă soarele, ca să-şi usuce blana. Dar pădurea era atât de deasă că nu pătrundea nicio rază. Mojontali se urcă într-un copac, unde bătea soarele, şi strigă: — Nu vă grăbiţi, tigrilor! Lăsaţi-mă să cer cetez pe unde trec animalele. în timp ce-şi usca blana, Mojontali zări undeva un bivol mort. Sări din copac în copac şi ajunse acolo. Coborî şi începu să zgârie ici şi colo corpul bivolului. Apoi se întoarse la tigri şi le spuse: — Duceţi-vă în cutare loc şi vedeţi că v-am omorât un bivol. Tigrii se duseră acolo şi văzând zgârieturile de pe corpul bivolului, crezură că-l omorâse Mojontali. Se mirară de voinicia lui. La întoarcere, tigroaica îl întrebă: — Mojontali dragă, cum vrei să vânăm? Să mergem noi înainte, eu şi puii mei, şi să hăituim prada ca s-o omori tu, sau vrei s-o alungi tu şi apoi s-o omoram noi? Mojontali râse în sinea sa.   „Cui să-i fie frică de mine ca să-l pot alunga eu? Pe-aici nu sunt decât animale mari, ar putea să mă facă praf şi pulbere. Mai bine să-i las pe dânşii să scormonească pădurea, iar eu mă ascund ca să mă apăr de fiarele pe care le vor alunga ei.” Dar nu putea să spună aşa ceva tigroaicei. În schimb, îi zise cu dispreţ: — Dacă îţi trimit animale prea mari, ele au să te omoare. E mai bine să-mi trimiteţi voi prada şi apoi văd eu ce e de făcut. Astfel se înţeleseră şi tigrii porniră la treabă, iar Mojontali se ascunse într-un tufiş şi nici nu sufla. Tigrii răscoliră tot codrul şi toate animalele, începând de la elefanţi şi bivoli până la cerbi, iepuri şi veveriţe, care alergau zăpăcite prin toate colţurile pădurii. Numai cât le zărea, şi Mojontali tremura de frică şi se pitula cât putea mai bine în tufiş, unde niciun animal mare n-avea cum să intre. Dar deodată se strecură acolo un arici înfricoşat care fugea din faţa tigrilor. Mojontali nu văzuse niciodată un arici şi-i fu frică de spinii săi. Ieşi repede din tufiş şi o luă la fugă. Tocmai atunci trecea un elefant pe acolo şi bietul Mojontali nimeri chiar sub picioarele lui.     Tigrii obosiseră de atâta alergătură. Tigroaica le spuse puilor: — Ajunge cât am colindat astăzi! Cred că Mojontali a omorât destule animale până acum. Haideţi la el să ne ospătăm şi noi cu ceva din vânat! Dar când sosiră acolo unde îl lăsaseră pe Mojontali, îl găsiră una cu pământul. — Vai de mine! Cine a îndrăznit să facă una ca asta, Mojontali? îl întrebă speriată tigroaica. Ce s-a întâmplat? — Nu s-a întâmplat nimic, răspunse el. Mi-aţi trimis animale atât de mici, că am râs toată ziua. Aşa de mult am râs, că mi-a plesnit burta şi am murit de râs. Astfel zise şi muri motanul cel lăudăros.   Cele două surori   A FOST ODATĂ un moşneag, care avea două fete. Una mai mare de la nevasta dintâi, care murise când fetiţa era mică. A doua fată o avea de la cea de a doua nevastă, pe care omul o luase ca să aibă cine-i îngriji de gospodărie. Mama vitregă o chinuia cât putea mai mult pe fiica cea mare a bărbatului său. O punea să facă toate treburile casei în vreme ce fata ei şedea în pat ca o cloşcă. De aceea lumea îi spunea fetei dintâi „Ducu” sau „Nefericita” şi celeilalte „Sucu” sau „Cea fericită”. Când moşul era plecat de acasă, mama şi sora vitregă o certau pe Ducu, ba o şi băteau, iar când tatăl ei se întorcea, o pârâu că nu le ajută cu nimic. Ba, pe deasupra, pretindeau că ea o ceartă pe Sucu şi o bate. Deşi bătrânul îşi dădea prea bine seama că tot ce spuneau ele nu era adevărat, de frica nevestei, căci era foarte rea de gură, nu le zicea nimic. Ducu era o fată cuminte; oricât de greu îi treceau zilele, niciodată nu se plângea de nimic tatălui său.     într-o zi, pe când moşneagul plecase după treburi, mama vitregă o bătu atât de rău pe Ducu, că-i smulse aproape tot părul din cap. Apoi, de teamă ca nu cumva s-o vadă bărbatul său şi să înţeleagă ce făcuse, o îmbrânci pe uşă afară şi o alungă, ameninţând-o că dacă mai calcă pragul casei, are s-o omoare. Unde să se ducă sărmana fată? N-avea în lume decât pe taică-său. Se gândi ce se gândi şi hotărî să plece în lume. Aşadar porni spre pădure, fără să-i pese că putea muri de foame ori o vor mânca fiarele sălbatice. După ce trecu de marginea satului, fata moşului văzu un arbore de bumbac. Culese nişte crengi uscate, care erau împrăştiate ici şi colo, şi-şi făcu o mătură. Apoi mătură pământul de jur-împrejurul copacului, îl curăţă de ramuri şi de foi uscate. Copacul fu mulţumit şi o binecuvânta. Merse Ducu mai departe pe câmp şi dădu de un bananier. Mătură şi în jurul bananierului, îl curăţă de frunze uscate. Bananierul fu mulţumit şi o binecuvânta. Mai merse încă o bucată de drum, când zări un grajd neîngrijit. Intră în grajd, îl curăţă şi îl spălă, în grajdul acela se afla o singură vacă, pe care o ţesălă şi-i aduse iarbă proaspătă. Vaca fu mulţumită şi o binecuvânta. Merse ce merse Ducu şi văzu o plantă de tulsi, pe care oamenii o iubesc şi o cresc pe lângă casă. Mătură în jurul ei, şi o curăţă şi o udă. Planta de tulsi fu mulţumită şi o binecuvânta. Ducu se închină în faţa plantei după obiceiul pământului, rugându-se pentru sănătatea tatălui său şi plecă mai departe. Ajunse la marginea pădurii, unde văzu o colibă din frunze de palmier. Îşi închipui că acolo trebuie să locuiască vreun înţelept şi porni spre ea. Într-adevăr, întâlni acolo un bătrân cu barbă lungă şi părul încâlcit, care stătea cu ochii închişi, meditând. Ducu ştia că nu e îngăduit să tulburi un înţelept care meditează; deci se aşeză sub un copac şi aşteptă până ce bătrânul îşi isprăvi caierul de gânduri. Când deschise ochii, înţeleptul o zări şi se miră. — Cine eşti, fată? o întrebă bătrânul pe Ducu. Ce vânt te-a adus aici, în pădure? Glasul domol şi ochii blânzi ai bătrânului o liniştiră şi o încurajară pe Ducu. Veni lângă el, făcu o plecăciune şi îi povesti pe îndelete tot ce pătimea de la maica ei vitregă. înţeleptului îi fu milă de ea. O mângâie pe cap şi-i vorbi cu multă duioşie:     — Nu te necăji, fata mea! Du-te să te scalzi la izvorul acela şi apoi vino la mine. Dar ai grijă, să nu-ţi uzi părul decât o singură dată, altfel mare pacoste are să cadă pe capul tău. Ducu se linişti. Îşi şterse ochii. Se duse la izvor şi se spălă. Iar, după ce se udă o dată pe cap, văzu în apă că părul ei crescu la loc. Şi ce păr! Lung până la călcâi, des ca norii din cer şi negru ca pana corbului. Pieriseră zgârieturile şi umflăturile de pe corp, semnele bătăii pe care o suferise de la mama vitregă. Acum pielea ei se făcu mai netedă ca înainte, iar chipul, o! mult, mult mai frumos decât odinioară. Cu sufletul plin de bucurie şi de recunoştinţă, Ducu se grăbi să-i mulţumească înţeleptului. Căzu la picioarele lui şi-i spuse: — N-am cum să-ţi răsplătesc şi de aceea îţi cer voie să mă laşi să stau lângă tine să te îngrijesc ca pe tatăl meu. — Fată dragă, îi răspunse bătrânul, eu sunt un om singur, mă hrănesc cu puţin şi n-am nevoie de îngrijire. Iar tu n-ai ce căuta în pădure. O fată tânără ca tine nu trebuie să trăiască aici. Fă cum îţi spun eu. Intră în colibă şi vezi că într-un colţ se află nişte cutii. Alege-ţi una şi du-te acasă cu ea. Până vei ajunge acasă, are să treacă şi supărarea mamei tale vitrege. Deşi Ducu nu prea avea curaj să se ducă înapoi la femeia aceea rea, ascultă de sfatul înţeleptului. Aşa că intră în colibă şi-şi alese o cutie. Alese însă cutia cea mai mică dintre toate. Înţeleptul îi spuse să deschidă cutia numai noaptea şi să fie singură în odaie, cu uşile închise. Ducu făcu încă o plecăciune la picioarele înţeleptului, îşi luă rămas bun şi plecă. În drum spre casă trecu pe lângă planta de tulsi, care o chemă şi-i spuse să meargă liniştită, căci o aşteaptă o mare fericire. Ducu îi mulţumi şi plecă mai departe. Trecu pe lângă grajd şi vaca o chemă să-i dea lapte dulce să bea. Apoi îi dădu o pereche de brăţări, făcute din cornul său, şi-i zise că oricând va dori ceva, să le poarte şi să-şi spună dorinţa. Ducu îi mulţumi, îi dădu bineţe şi plecă mai departe. Trecu pe lângă bananier şi acela o chemă şi o îmbie să mănânce banane mari şi coapte. Îi dădu o frunză spunându-i că atunci când va vrea să mănânce orice fel de fructe, va trebui doar să scuture acea frunză. Ducu îi mulţumi, îi dădu bineţe şi porni mai departe.     Sosi la arborele de bumbac, care o pofti să-i dea un sari1 frumos şi roşu, asemenea celor pe care le poartă miresele. Îi spuse că oricând se va îmbrăca cu el şi-şi va dori un alt sari, va avea orice va gândi. Ducu îi mulţumi, îi dădu bineţe şi plecă. Pe drum îmbrăcă sari-ul acela fumos şi roşu şi-şi puse şi brăţările pe care i le dăduse vaca. Şi aşa, cu frunza de banană în mână şi cutia din casa sihastrului la subţioară, ajunse acasă. Îl găsi pe bătrânul său tată doborât de mâhnire. Dar fata era atât de frumoasă şi aşa de bine îi veneau gătelile, încât îndată ce intră în casă bătrânul se însenină. Fata îi povesti tot ce i se întâmplase pe drum şi în pădure, şi tatăl ei se bucură mult. Iar Sucu şi mama sa nu mai puteau de supărare. Crezuseră că au scăpat de fată, care le stătea ca sarea-n ochi, dar iată că Ducu nu murise, ci venise înapoi de două ori mai frumoasă şi încărcată de daruri. 1Sari – piesă principală din costumul femeiesc tradiţional indian: o fâşie de ţesătură dreaptă care se înfăşoară în jurul corpului ca o fustă strâmtă, un capăt strângând mijlocul ca un cordon, iar celălalt capăt, liber, aruncându-se peste umăr (n. Red.).     Ducu intră în odăiţa ei şi se închise acolo. După ce se înnopta, se apucă să deschidă cutia. Ridică încet capacul şi iată că din cutie se înălţă un tânăr frumos şi încărcat cu podoabe din cap până în picioare. Îi puse fetei o coroană de aur pe cap, coliere de perle la gât, brăţări cu diamante pe braţe, inele cu tot felul de pietre scumpe pe degete, un cordon cu paftale’ de aur peste mijloc, iar la glezne îi puse lănţişoare de argint cu o mulţime de clopoţei. Apoi tânărul se duse la tatăl fetei, mărturisi că e un mare prinţ şi ceru mâna fetei. Ducu arăta ca o adevărată prinţesă. Fireşte că moşneagul se bucură peste măsură şi-i cunună pe cei doi tineri. Ducu îşi luă rămas bun de la tată, de la mama vitregă şi de la soră şi plecă împreună cu soţul ei în ţara lui ca să-şi serbeze nunta. Sucu şi mama se făcuseră negre de mânie. Abia aşteptară să treacă noaptea. În zori de zi, plecă şi Sucu din casă ca să-l caute pe înţeleptul acela din pădure. În drumul său trecu şi ea pe lângă arborele de bumbac, pe lângă bananier, pe lângă grajdul cel neîngrijit şi pe lângă planta 1 Pafta – încheietoare ornamentală la cingători, lucrată de obicei din metal (n. Red.).     detulsi. Dar era atât de grăbită, încât nu le aruncă nici măcar o privire. O ţinu tot într-o fugă până ajunse la coliba sihastrului. Acesta se afla tocmai în clipele de meditaţie şi nu se cădea să fie tulburat. Dar Sucu nu ţinu seama de asta. Fără să-i dea bineţe, îl strigă şi-i ceru să-i dea şi ei tot ce-i dăduse sorei sale. înţeleptul, trezit din meditaţie, îşi stăpâni supărarea, aşa cum se cuvine unui om desăvârşit, îi spuse lui Sucu să se ducă mai întâi la izvor ca să facă baie şi apoi să vină la el. Îi atrase atenţia să nu-şi ude capul decât o singură dată, altfel poate să i se întâmple ceva rău. Fata se grăbi să ajungă la izvor şi se scaldă. După ce-şi udă capul o dată văzu că-i crescuse părul la fel de frumos ca al surioarei ei, Ducu. Închipuindu-şi că părul va creşte şi mai frumos dacă se va spăla pe cap de" mai multe ori, şi că bătrânul îi spusese să nu se spele pe cap decât o dată pentru că nu voise ca ea să fie mai frumoasă decât Ducu, îşi vârî capul încă o dată în apă. Dar pe loc îi căzu tot părul de pe cap. Rămase cheală. Şi chipul ei se făcu de două ori mai urât decât era. Supărată foc, ieşi din apă, se duse la înţelept şi începu să-l certe. Acesta, la rândul său, se supără şi o mustră.     — Ce-ai făcut, nenorocita? Nu ţi-am spus să-ţi uzi capul numai o singură dată? Te-ai lăcomit să fii mai frumoasă, şi n-ai vrut să mă asculţi. Acum n-am ce să-ţi fac. Pleacă de aici şi lasă-mă în pace! — Nu mă mişc de aici până nu-mi dai şi mie o cutie cu un prinţ. — Du-te în colibă şi alege-ţi una! Sucu intră în colibă şi după ce măsură cu privirea toate cutiile, şi-a ales cutia cea mai mare şi mai arătoasă. O arătă înţeleptului, care îi spuse şi ei să n-o deschidă decât noaptea şi când va fi singură în cameră. Sucu săltă pe umeri cutia aceea grea şi fugi fără să facă vreo plecăciune de mulţumire şi bun rămas înţeleptului. Pe drum o chemă planta de tulsi: — De două ori ai trecut pe lângă mine, dar nu m-aiângrijit. Maica ta nu te-a învăţat nimic. Ai grijă… Sucu nu avu însă răbdare să asculte ce-i spune. — Lasă-mă în pace, zise ea, mă grăbesc să ajung acasă să-mi văd norocul. — Dacă te duci acasă, du-te sănătoasă, fata! Dar n-ai pentru ce să te grăbeşti, căci acasă nu te aşteaptă nicio fericire.     Fără să se gândească la aceste vorbe, Sucu alergă spre casă. Trecu pe lângă bananier şi pe lângă grajdul vacii. Dar nu primi nimic nici de mâncat, nici de băut, pentru că nu le slujise cu nimic. Nici arborele de bumbac nu-i dădu sari-ul nădăjduit. Nemâncată întreaga zi, istovită de drum şi de greutatea cutiei, ajunse acasă spre seară. Mama sa o aştepta cu mare nerăbdare, dar când o văzu atât de obosită şi încă şi mai urâtă decât înainte, se necăji de moarte. Curioasă, o încuie pe Sucu într-o cameră şi-i spuse să deschidă cutia. Ea se lipi de uşă, ciulin-du-şi urechile ca să audă ce se petrece înăuntru. Sucu ridică degrabă capacul, dar… vai şi amar de ea! Din cutie, în loc de prinţ, apăru un şarpe mare care i se încolăci pe picioare. — Mamă, deschide uşa! ţipă fata. Vai, vai, picioarele mele! — Stai cuminte, fată, încercă mama s-o liniştească, aşa te doare când pui lanţuri grele de argint la picioare. Nici nu-şi terminase bine vorba şi auzi din nou un ţipăt: — Deschide uşa, mamă. Vai, mijlocul! — Îmi închipui că ginerele te-a încins cu un cordon mare plin de paftale grele. Stai cuminte, poartă-ţi liniştită bijuteriile! Nu-i nimic dacă te doare puţin. Peste o clipă, fata iar strigă dinăuntru: — Deschide uşa, mamă, mi-a prins mâinile! — Lasă-l pe prinţul tău să-ţi pună toate bră-ţările şi toate inelele. — Mamă, mă nenoroceşti! Deschide uşa şi dă-mi drumul! îmi arde gâtul. — De bună seamă că frumoase coliere ţi-a pus la gât. Ai răbdare să-ţi pună şi coroana de mireasă pe cap. — Mi s-a dus şi capul, mamă! strigă Sucu. Femeia era convinsă că ginerele ei o împodobise pe Sucu din cap până în picioare. Curioasă, deschise uşa şi intră în cameră. Dar în loc de un prinţ frumos, ea găsi înăuntru un şarpe mare cât camera, care acum se repezi şi la ea şi o înghiţi. A doua zi de dimineaţă veniră Ducu şi soţul său cu o trăsură şi îl luară pe moşneag acasă la ei. Acolo moşneagul trăi fericit o sută de ani şi muri înconjurat de mulţi, mulţi nepoţi drăguţi şi voinici.  

Cică au fost undeva într-o ţară un om şi o femeie, şi cât au trăit au tot argăţit pe la boieri. Dar din munca lor nu se alegeau cu nimic. De slujeau pe haine, se ponoseau, de slujeau pe bani, se cheltuiau, de slujeau pe vite, se treceau. Nu le mergea la nimic, şi pace. De munci grele, de necazuri a murit şi omul, şi femeia. Şi au lăsat din urma lor un bordei şi un ogor. Orfan pe acest pământ, fără sprijin de nicăieri, a rămas şi un băiat al lor cu numele Ion. Ce să facă băiatul singur? A semănat ogorul din jurul bordeiului cu grâu. La vremea lui a crescut grâul mare, frumos, o dragoste să te uiţi la el. De la rădăcină şi până la vârf avea numai spice de aur. — Acuma, face Ion, să-mi caut o seceră bună, să secer grâul, să nu se scuture.A umblat pe la iarmaroc, pe la fierari, a cumpărat o seceră şi se întorcea să pună lanul în clăi. Când colo, se uită el, grâul tot era scuturat de păsări, până şi paiele erau mâncate. A rămas băiatul sărac fără seamăn, de nu avea după ce bea o gură de apă. Umblă el aşa necăjit cât umblă şi se gândeşte: “O să semăn ogorul cu hrişcă şi tot o să strâng roadă anul acesta”. A semănat hrişcă şi a răsărit bine, a înflorit şi se arăta roadă multă, dar într-o noapte a dat o brumă şi s-a topit toată hrişca din vârf până în rădăcină.Amu văzuse băiatul că-i nevoie mare şi s-a pornit în lume. Şi a tot mers pe dealuri necălcate, pe văi neumblate şi a ajuns la o curte boie- rească. Acolo s-a oprit să argăţească un an. La un an, a primit simbrie un mânz. Bucuros s-a pornit el înapoi şi a poposit la o margine de pădure. Nişte lupi s-au repezit din pădure şi au mâncat mânzul. Ce să facă atunci sărmanul Ion? Iar s-a dus la boierul la care argăţise. Stăpânul l-a primit şi i-a zis: — Spune, Ioane, ce răsplată vrei, că ce îi cere ţi-oi da. Se uită Ion şi vede o piatră de moară. — Nu ştiu, stăpâne, pe ce să slujesc, că la nimic nu-mi merge, doar pe piatra cea de moară să ne împăcăm să-ţi slujesc. — Vai de mine, măi băiate, de ce să-ţi prăpădeşti munca în zadar, a răspuns stăpânul, alege şi tu altă plată. — Pe vite nu mai slujesc, vreau să slujesc pe piatra cea de moară. S-au împăcat şi a argăţit băiatul cu tot înadinsul. După ce s-a împlinit slujba, i-a dat piatra cea de moară, şi Ion a dus-o şi a aşezat-o dinaintea bordeiului. Când venea cu cofele de la izvor, le aşeza pe piatră şi se uita bucu- ros la ele ca la o mare avere. Într-o bună zi, s-a ridicat o furtună năprasnică, cerul s-a înnourat, a început să tune şi să fulgere, şi a detunat piatra, de s-a făcut ea mici fărâme. Ion s-a uitat la piatra cea de moară şi, când a văzut-o numai bucăţi, a zis: — Nici la pâine, nici la vite, nici la piatră seacă nu-mi stă norocul. O să mă duc în lume să-mi caut altă soartă, alt noroc. ŞI şi-a pus în traistă ce a mai avut şi s-a pornit în lume şi mai amărât ca altă dată. Dacă s-a pornit, a mers şi a tot mers, zi de vară până-n seară, şi a ajuns la o branişte domnească. Acolo un om punea fânul în stoguri. — Măi, om bun, ajută-mă să stoguiesc fânul, să nu mă asfinţească soarele. — Ţi-oi ajuta, de ce să nu-ţi ajut, că tot caut de lucru. A tras căpiţele la stog şi până în seară a mântuit de clădit. Omul n-avea parale să-l răsplătească şi i-a dat un cocoş. Ion a  luat cocoşul, s-a pornit mai departe şi a ajuns la curtea împăratului. A bătut în poartă şi a ieşit un strajnic. — Ce trebuinţă ai? — Vreau să vorbesc cu împăratul, să mă jeluiesc, să-i spun de necazurile mele. Curtenii au închis poarta şi i-au spus că, de a îndrăzni să intre, o să-l asmuţe cu câinii şi o să-l pună la dubală. Trei zile şi trei nopţi a stat Ion şi a aşteptat nebăut şi nemâncat la poarta împăratului. Tocmai după trei zile l-a auzit împăratul strigând la poartă şi a întrebat: — Cine-i acolo? — Luminate împărate, de câteva zile stă un om şi aşteaptă să vorbească cu luminăţia voastră! — Du-te şi îl cheamă! Se duce strajnicul şi îi face ştiută porunca să vie în palat. Omul a intrat cu cocoşul subţioară, s-a închinat. Împăratul l-a întrebat: — Ce trebuinţă ai şi ce umbli cu cocoşul acesta subţioară? — Că ia, am venit şi eu să-l dau celui ce mă va judeca drept. — Spune, ce pofteşti să afli? — Luminate împărate, dacă n-au mai muncit părinţii mei pe lumea aceasta, şi muncesc şi eu din noapte până în noapte, şi n-am nimic la casă... Împăratul s-a încruntat: — Da bine, drumeţule, unde te visezi, cine te-a pus la cale să intri cu cocoşul la palat? Ori te-ai gândit să mă iei în batjocură? Judecata pe care o ceri nici un împărat pe lume n-o poate face. Pleacă, şi altă dată de vei veni, să ştii, capul îţi va sta unde-ţi stau picioarele. Băiatul a ieşit pe poarta palatului şi mai amărât decât intrase. Întreba, întreba, şi adevărul nu era chip să-l afle. Se porneşte el şi merge cale lungă să-i ajungă, şi nu scurtă, că aceea mai rău încurcă, şi ajunge la o răscruce de drumuri şi a mers tot înainte, nu s-a abătut nici într-o parte şi a văzut un foc arzând şi un sihastru cu barba până în talpa piciorului. Sihastrul l-a chemat pe drumeţ şi l-a întrebat:   — Încotro ţii calea, om bun, cu cocoşul acesta? Da flăcăul face: — Umblu prin lume, cine mă va judeca drept, să-l răsplătesc cu cocoşul. Sihastrul de la foc întreabă: — Ce necazuri ai? Hai vorbeşte, ce doreşti să afli? — Dacă n-au mai muncit părinţii mei pe lumea aceasta, şi muncesc şi eu zi şi noapte, şi n-am nimic la casă. — De mare lucru mă întrebi, voinice. E peste fire să-şi afle cineva ursita. Ia şi te însoară, că în doi mai degrabă veţi afla norocul. Băiatul i-a dat cocoşul, şi moşneagul de la foc i-a arătat o cărăruşă printre dumbrăvi şi branişti. — Apucă pe cărăruşa aceasta şi mergi până vei ajunge la un ceair verde. Acolo este un lac cu lapte, unde vin trei păsări la scăldat. Pe mal ele îşi lasă aripile şi se prefac în zâne. Una cu rochia ca câmpul cu florile, alta cu rochia ca luna cu zorile, a treia, cea mai mică, e îmbrăcată într-o rochie frumoasă ca soarele cu razele. Tu să iei aripile la zâna cea mai mică, să te ascunzi sub nisipul din izvorul de la malul lacului şi să stai acolo până va striga ea de trei ori: “Ieşi, văzutule şi nevăzutule, tu vei fi al meu şi eu voi fi a ta”. Atunci poţi să ieşi, că ea va fi a ta. Să trăiţi bine, căci zâna aceea are să-ţi fie femeie. — Rămâi sănătos, moşule! — Mergi cu sănătate, fie-ţi drumul cu folos. Se porneşte băiatul şi cât mergea numai codrul verde îi sta în faţă. Aşa a mers el până a ieşit la un ceair verde şi la nişte zăvoaie de sălcii, unde se auzea murmur de izvor. S-a oprit băiatul după cale lungă, şi acolo i-a fost masul şi popasul. Lângă izvor, la malul lacului, cât stătea, tot priveghea, era numai ochi şi urechi, să afle cine se va scălda în lacul acesta. Iată că pe la vreme de noapte, pe lună, vin trei păsări la scăldat. Pe malul lacului ele şi-au lăsat aripile, s-au prefăcut în trei fete mari, în trei zâne, vorba cântecului: tot un stat, tot un purtat, tot un ochi, tot o sprânceană şi frumoase fără seamăn; una cu rochia ca câmpul cu florile, alta cu rochia ca luna cu zorile şi a treia, cea mai mică, îmbrăcată într-o rochie aleasă ca soarele cu razele, de lumina locul pe unde trecea. Şi au păşit aşa toate trei pe iarbă, de pe iarbă pe piatră, de pe piatră în lacul cu lapte, să se scalde. El a văzut bine unde a pus zâna cea mai mică aripile, s-a repezit, cât l-a ţinut duhul, le-a luat şi s-a ascuns în nisipul din izvor şi a mai pus şi o brazdă pe deasupra. S-au scăldat zânele cât s-au scăldat şi au venit la mal. Cele două mai mari au îmbrăcat aripile şi au zburat, iar cea mai mică striga şi îngrozea să-i dea aripile, că îneacă lumea cu apă. Şi pe dată s-au ridicat nişte nouri negri cu tunete şi fulgere să rupă pământul, iar băiatul stătea sub nisipul din izvor, habar de grijă. Neaflând pe nimeni în cuprinsul acelui ceair, a venit zâna la izvor şi a cuvântat: — Care mi-a luat straiele, de-a fi femeie bătrână, să-mi fie mamă; de-a fi om, să-mi fie tată; de-a fi fată, să-mi fie soră. El tace. Atunci zâna a strigat: — Ieşi, văzutule şi nevăzutule, de-i fi flăcău, să-mi fii soţ până la moarte! El n-a răspuns până n-a strigat zâna de trei ori. Abia după ce a strigat a treia oară, el a întrebat: — Facem nuntă? — Facem. Atunci el a ieşit, şi cum s-au văzut, s-au strâns în braţe, s-au sărutat pe faţă, că trebuia zâna după aceasta să-i fie parte, adică soţie până la moarte. Dimineaţa, s-au pornit să meargă la cununie, să se lege după obicei. Soarele, când a răsărit şi a văzut o mireasă aşa de frumoasă, a încremenit pe loc. Mă rog, vroia şi el să aibă aşa o zână. S-a repezit şi a luat-o şi a dus-o tocmai în împărăţia cerului. A rămas sărmanul băiat scârbit şi întristat ca şi mai înainte. — Măi, zice el, se vede că nu mai am eu parte de noroc pe lume. Se porneşte înainte să se tocmească să slujească cu luna, cu anul şi a ajuns într-un târg. În târgul acesta bătuse toba trei zile, şi crainicii dăduseră de ştire că împăratul are un copac înalt cu vârful tocmai la cer, şi cine s-a afla şi a cuteza să se suie în copac, să-i aducă poame, îi dă jumătate din împărăţie. Mulţi au încercat să se suie în copacul acela, dar au căzut jos şi nu s-au mai sculat. Drumeţul s-a dus într-o zi la împărat şi i-a zis: — Luminate împărate, lasă-mă să mă urc în copacul acesta, să-ţi aduc poame. I-a dat voie împăratul, şi a prins el a se urca din creangă în creangă tot sus la cer. Dacă ostenea, îşi făcea pat de crengi şi se odihnea. Aşa s-a urcat el în sus şi a ajuns unde copacul avea trei craci: unul la răsărit, unul la amiază şi unul la apus. Cracul de la răsărit era încărcat cu mere domneşti, cel dinspre amează — cu prăsade1, iar cel de la apus — cu alune. El s-a urcat pe creanga cea de la amiază şi mânca prăsade. Soarele din cer îl vede şi-i vorbeşte: — Bună ziua, măi omule. Ce faci acolo în pom? — Ia mănânc şi eu nişte fructe. — N-ai vrea să mergi în împărăţia mea să mâi razele, că eu sunt logodit numai de vreo trei zile şi vreau să fac nuntă. — Vreau, de ce să nu vreau. Mi-i da trei pungi de galbeni şi mâncare de trei ori pe zi. — Cât ceri îţi dau, plata şi mâncarea o să ţi le aducă dimineaţa la răsărit Păsărilă-Lăţi-Lungilă; la prânz, Brumarul-cel-Mare; la amiază, un Lup-cu-capul-de-Fier, iar la chindii o să-ţi aducă mâncare un Balaur- cu-solzii-de-Aur, care fierbe piatra şi poartă ploile şi e mai mare peste fulgere şi tunete. Cum ţi-i voia, te prinzi? — Mă prind. — Atunci zi: hop, hop, unde mă gândesc, acolo să mă găsesc! Şi să te gândeşti la împărăţia Soarelui. Ion a zis: — Hop, hop, unde mă gândesc, acolo să mă găsesc. Şi când a zis aşa, s-a şi pomenit la casa Soarelui. Ion era ostenit ca vai de dânsul. Soarele l-a pus la masă, l-a ospătat, apoi l-a dus la raze şi i-a arătat cum să le mâie. Îndeplinea Ion porunca întocmai cum spusese, din zori până la răsăritul Soarelui şi s-a oprit într-o grădină de aur şi aştepta să-i aducă mâncare.  Păsărilă-Lăţi-Lungilă a întârziat mult cu mâncarea. Când l-a văzut că vine, de departe i-a strigat: — Haide, Păsărilă, că s-a pus soarele drept inimă. Dar Păsărilă răspunde: — Dumneata, voinice, ştii una: să mâi razele soarelui, altă grijă nu ai, iar eu sunt stăpân pe păsări. — Şi ce grijă ai? — Eu le dau porunci, unde să se ducă, ce să facă, le povăţuiesc să nu meargă la cei săraci să la mănânce pâinea, dar să meargă la cei bogaţi. Ion se repede şi-l apucă de piept, îl scutură bine şi-l zdupăceşte1. — Argate, pentru ce faci aceasta? — Mă mai întrebi?! Pentru că ai lăsat vrăbiile să-mi mănânce grâul cel cu spicele de aur!... Ai noroc că ieşti om bătrân, da altfel n-ai scăpa din mâinile mele. I-a dat drumul Ion şi a plecat să mâie razele mai departe. La vremea prânzului s-a oprit în altă grădină de aur din împărăţia soarelui. Brumarul-cel-Mare întârzia să vină cu mâncare. Când l-a văzut argatul, l-a luat cu ceartă şi ocară: — De ce ai întârziat cu mâncarea? Da Brumarul-cel-Mare face: — Bine-i de dumneata, că alt lucru n-ai, decât să mâi razele soarelui. Dar eu sunt stăpân pe brumă, pe promoroacă, pe viscol, pe spulber. — Aşa, vasăzică, şi ce poveţe le dai? — Le spun să nu meargă să îngheţe semănăturile celor săraci,dar să se ducă la cei bogaţi, că au lanuri multe şi mari, de nu le ţin seama. Ion se repede, îl prinde vârtos de barbă şi îl bate. — Ce faci? — Ştiu eu ce fac. Pentru că ai degerat hrişca şi n-am avut nici un folos dintr-însa. Ai îngheţat-o într-o noapte, că până dimineaţă stătea toată fiartă şi pătulită1, la pământ. Brumarul-cel-Mare a lăsat mâncarea şi a scăpat cu fuga. Ion a stat la masă şi s-a pornit cu razele mai departe pe cer, pe pământ, pe suflare de vânt. La amiază a poposit într-o grădină de aur din împărăţia soarelui şi tot se uita în lungul drumului, de nu vine cineva cu mâncarea. Stând aşa şi aşteptând, a văzut un lup cu capul de fier, care venea cu mân- care. — Haide, lupule, că mi s-au scurs ochii uitându-mă în lungul drumului, de când tot te aştept. — Dumneata ai numai un lucru, să porţi razele, iar eu câte le am, nu-mi ajung mâini şi picioare. — Şi ce slujbă mai ai? — Eu sunt împăratul lupilor. Îi pun la cale ce să facă, îi stăpânesc, nu-i las să se ducă la unul sărac să-i mănânce vita, pe care o mai are, dar să se ducă la cirezele boierilor, că acolo au de unde mânca de ajuns şi de rămas. — D-apoi, împărate lupule, eu am argăţit un an pe un mânz şi, când mă duceam cu el acasă, tu ai îndreptat lupii şi l-au mâncat la marginea codrului, de muream de scârbă. Şi l-a luat şi pe acesta la trei parale, că numai fuga l-a scăpat pe lup de păruială. A stat Ion la masa de amiază şi s-a pornit să mâie razele mai de- parte. Aşa le-a  tot mânat el în cer, pe pământ şi în suflare de vânt, până la chindii. La chindii s-a oprit într-o grădină de aur a soarelui. “Mă răpune foamea de a mânca ce mi-i, şi balaurul nu mai vine.” La o habă vine balaurul val vârtej, sărind din deal în deal, din vale în vale. Ion i-a strigat de departe: — Sileşte, Balaure, sileşte, că foamea mă curmă la inimă! De ce vii aşa de târziu? — Tu altă grijă nu ai decât să mâi razele, iar eu am multe şi-mi vine greu să le scot la capăt pe toate. — Şi ce anume ai de făcut? — Păi, ca să ştii, mai am de fiert piatra, de purtat ploile, de păzit fulgerele şi de îndreptat tunetele, să nu detune casa vreunui om sărac, să rămâie fără adăpost, dar să detune numai la cel bogat. Ion îl şi apucă de gât: — Cum atunci te-a lăsat inima şi mi-ai sfărâmat piatra cea de moară, care îmi era dragă şi pentru care am slujit un an întreg!? L-a luat Ion în răspăr pe balaur, că acela nu nimerea drumul pe care venise. Ospătează Ion masa de chindii şi iar se apucă de mânat razele şi le-a tot mânat până la capătul zilei. Când s-a întors seara la curte, îl vede pe Soare gătindu-se să meargă la cununie. Si cu cine credeţi? Cu zâna cea mai mică! El de scârbă şi necaz apucă o secure şi taie pomii de aur din grădină şi îi răstoarnă în calea Soarelui. Toţi ortacii Soarelui: şi Păsărilă-Lăţi-Lungilă, şi Brumarul-cel-Mare, şi Lupul-cu-Capul-de-Fier, şi Balaurul-cu-Solzi-de-Aur se plânseră în ziua aceea că-i buzdugănise Ion, argatul, încât abia au scăpat cu zile. A venit Soarele la Ion şi l-a întrebat: — De ce l-ai bătut pe Păsărilă-Lăţi-Lungilă? — Trebuia să-l bat şi mai bine, fiindcă a dat drumul păsărilor şi mi-au mâncat un lan de grâu. Şi ce lan! Fiecare firişor de la vârf până la rădăcină era bătut cu spice de aur. — E vinovat. Dar pe Brumarul-cel-Mare de ce l-ai scuturat de barbă?  — Pentru că mi-a îngheţat un lan de hrişcă în floare şi s-a topit tot, de n-am înţeles nimic dintr-însul. — De-i aşa, e vinovat. Dar pe Lupul-de-Fier de ce l-ai întrunchinat? — Cum era să nu-l probozesc, dacă a dat drumul lupilor şi mi-au mâncat mânzul, pentru care slujisem un an. — S-a cuvenit. Dar pe Balaurul-cu-Solzii-de-Aur de ce l-ai pedepsit? — L-am pedepsit, fiindcă mi-a detunat o piatră de moară, pentru care argăţisem un an. — Bine i-ai făcut. Iar eu cu ce sunt de vină că mi-ai tăiat pomii de aur şi mi-ai înfundat drumurile şi cărările? — Eşti de vină, că mi-ai luat femeia. Soarele o cheamă pe Zâna cea frumoasă şi o întreabă: — Zână prea frumoasă, a cui eşti? Zâna răspunde: — A lui Ion Săracul sunt! — De-i aşa, ia-ţi-o şi mergi cu bine. Cine strică casa altuia n-are loc nici în cer, nici pe pământ. Şi Zâna atunci a vorbit: — E-e, Ioane, de mult te aştept să mă iei din cer, să mă duci pe pământ, să facem nuntă. S-a dus Ion cu Zâna cea frumoasă la copacul acela, pe care se urcase la cer, a cules mere domneşti, prăsade şi alune şi s-a coborât jos. A mers Ion cu poamele drept la împărat şi i le-a dat. Când l-a văzut împăratul cu poame şi cu o fată aşa de frumoasă, inima i se închise, faţa i se întunecă: vroia acum cu dinadinsul să aibă această zână frumoasă, ba, pe lângă, şi împărăţia întreagă. Mai în scurt, împăratul cel lacom a chemat îndată divanul şi a întrebat ce să facă. — Ie-i capul! îl sfătuiau sfetnicii. — Alei, ce cuvinte rostiţi voi! Cum pot să-l mântui de zile fără de nici o vină? — Împărate, nu-l omorî, dă-i nişte porunci grele, să nu le poată scoate la capăt, şi atunci sfârşeşte-l de zile. Spune-i să sădească o vie, cât cuprinzi cu ochii în jurul palatului, şi până mâine dimineaţă să fie butucii crescuţi, să vorbească butucul cu viţa, viţa — cu bobiţa şi poama coaptă să fie, să spânzure strugurii în palat, să întinzi mâna şi să-i ajungi din crivat. L-a chemat pe Ion şi i-a spus împăratul: — Văd că eşti om vrednic. Din câţi s-au urcat în copac, numai tu te-ai întors cu poame şi se cuvine să-ţi dau jumătate de împărăţie, dar mai întâi să-mi îndeplineşti o poruncă. Până mâine dimineaţă locul din jurul palatului, cât îl cuprinzi cu ochii, să fie sădit cu vie şi butucii să fie crescuţi, să vorbească butucul cu viţa şi viţa — cu bobiţa, când m-oi scula dimineaţă să spânzure strugurii copţi în palat, să-i ajung din crivat. — Bine-i şi aşa, împărate, a răspuns Ion, şi a plecat scârbit, luându- se cu gândul că poate a răsări dreptatea de undeva. Ajunge el şi-i spune Zânei: — Nu ştiu, jumătate de împărăţie voi primi ori nu, dar capul ştiu că o să mi-l taie. — Şi pentru ce? — Uite şi uite ce poruncă mi-a dat împăratul, să fac într-o noapte aşa o vie, ca să vorbească butucul cu viţa şi viţa — cu bobiţa, că unde s-a mai pomenit una ca aceasta?! — Cine ţi-a dat aşa poruncă, nu ţi-a dat să te crească, dar ţi-a dat să te prăpădească. Nu te scârbi şi nu te întrista. Dă aripile, care le-ai luat de la mine, iar tu culcă-te şi dormi, că eşti trudit. Ion s-a culcat, iar Zâna a desfăcut cele două aripi, şi ca din pământ au apărut doi lei-paralei cu cuşmele în mână şi au întrebat: — Ce doreşti, stăpână? — Vedeţi dealurile din jurul palatului? — Vedem. — Să luaţi să asemănaţi locul şi până mâine în revărsatul zorilor să sădiţi o vie, cât poate cuprinde ochiul omului, poama crescută să fie, să vorbească butucul cu viţa, viţa — cu bobiţa, când s-a scula împăratul să culeagă struguri copţi din crivat. Şi când au şuierat cei doi lei-paralei o dată..., au prins a ieşi din pământ, din iarbă verde, tot ortaci de ai lor, mulţi ca frunza, iuţi ca spuza şi i-au trimis cât mai iute la muncă în toate părţile, să facă dealurile vale şi să dureze o podgorie în toată legea, cum a fost porunca. Şi au lucrat toţi cât a fost draga de noapte: unii arau, unii răsădeau, unii cotorau, unii legau, alţii retezau lăstarii, şi până în zori de ziuă erau strugurii copţi, numai buni de cules. În răsăritul soarelui veneau căruţele cu panere de poamă la palat. Zâna l-a sculat pe Ion: — Hai, porneşte şi tu, Ioane, de vezi poama. Când s-a uitat el în jur, cât cuprinde ochiul omului era numai vie. A mâncat împăratul poamă coaptă, a ieşit în pridvor şi se minuna de o vie ca aceea. Tot atunci au venit şi sfetnicii divanului, boierii. — Aceasta a făcut-o, luminate împărate, dar acum să-l trimiteţi să aducă fluierul fermecat din volbura mării, care cântă singur. L-au chemat strajnicii şi i-au spus porunca împăratului. Vine el scârbit şi amărât şi-i spune Zânei: — Iată ce mi-a poruncit acuma împăratul. — Ţi-a dat o poruncă grea, să te prăpădească. La volbura mării trăiesc uciganii, acolo e sălaşul necuraţilor, şi numai ei pot să facă un asemenea fluier, — a spus Zâna şi a scos inelul de pe deget, şi i l-a dat lui. Na, ţine-l, la vreme de neputinţă ţi-a fi de trebuinţă, când îţi va fi dor de mine să-i dai drumul şi să păşeşti tot din urma lui. Acum mergi cu bine, fie-ţi drumul cu folos. Şi-au luat ei rămas bun, şi s-a pornit Ion la drum lung şi s-a dus cât pe lume, cât pe sub lume, şi a ajuns la malul mării. Acolo s-a aşezat jos, scârbit şi amărât, şi a oftat o dată adânc, cu jale şi cu durere: — Of, of, of! În clipa aceea apare un om în faţa lui şi zice: — Eu sunt Oftea, ce m-ai chemat? Ion a prins a lăcrăma şi a se tângui.  — Cum n-oi ofta şi n-oi lăcrăma, dacă mi-a poruncit împăratul să-i aduc fluierul care cântă singur de la volbura mării. Şi acuma unde să-l caut eu în apă? — Aşa un fluier îl pot face uciganii în şapte ani, dar toată vremea aceasta trebuie să fii treaz, să nu aţipeşti nici o clipă. Te prinzi să nu dormi? — Mă prind. Oftea l-a luat atunci în spate şi s-a dus prin apă până la volbura mării. Acolo Mamonul Mamonilor, cel mai mare peste ucigani, l-a întrebat: — Ai venit de bună voie? — Ba de nevoie. — Apoi dar bine, te las cu zile, altfel ar fi rău. Şi i-a spus că, dacă n-a dormi şapte ani, o să-i facă un fluier care cântă singur. Din clipa aceea uciganii, necuraţii, s-au apucat de lucru la fluier cu tot temeiul şi au lucrat trei ani de zile în şir, şi toată vremea aceasta Ion n-a închis un ochi. După trei ani l-a răzbit somnul şi a început a aţipi. — Ioane, Ioane, ce faci, dormi? — Nu dorm, nu! — Ia seama, că amuş stricăm fluierul! Ni s-a părut că ai aţipit... — Stau aşa şi mă gândesc, ce să fie oare mai mult pe lume: iarbă în luncă, ori frunză în codru? Diavolii din fundul mării s-au lovit peste frunte. Nici ei nu ştiau. — Stai să ne ducem să numărăm şi ţi-om spune. Au ieşit toţi diavolii din fundul mării şi s-au apucat de numărat. Cât au umblat ei pământul în lung şi în lat, Ion a avut când dormi şi când se trezi. După ce au terminat de numărat, au venit şi i-au spus: — Cu nouă fire e mai multă iarbă decât frunză. Şi iar s-au apucat de lucru şi lucrau zi şi noapte. După trei ani fluierul era gata, mai trebuia înflorit şi poleit, dar Ion nu mai putea de somn şi a început a clipoci. — Ioane, Ioane, ce faci acolo, dormi? — Nu dorm, mă tot frământă gândul să aflu ce este mai mult în mare: peşte ori nisip. Dracii au căzut pe gânduri, vroiau şi ei să ştie şi s-au dus să numere. Ion a rămas singur şi a avut când dormi şi când se trezi. Ca să numeri peştele şi nisipul din mare se cerea amar de vreme. Se trezeşte Ion, se uită la inel şi îşi aduce aminte de Zână. Şi dacă l-a pălit dorul de casă, n-a mai aşteptat să fie fluierul înflorit şi poleit, l-a luat, a dat drumul inelului şi, mergând după dânsul, a ieşit la malul mării. Când a călcat pe mal, s-a pomenit cu dracii în faţă. — Stai, Ioane, să facem fluierul până la capăt, ne-a mai rămas să-l înflorim, să-l poleim. — Lăsaţi-l, cântă bine, îl duc şi aşa neînflorit şi nepoleit. Şi picior după picior s-a pornit după urmele inelului şi a mers pe iarbă necălcată şi rouă nescuturată până a ajuns la palat. A bătut în poartă şi a strigat: — Deschide, împărate, că ţi-am adus fluierul cel fermecat care cântă singur! A ieşit împăratul. Cheamă şi sfetnicii, şi boierii. După ce s-au strâns toţi roată împrejur, Ion a scos fluierul şi a spus: — Fluier fermecat! — Aud. — Să cânţi o horă, să joace toţi curtenii. A cântat fluierul o horă, şi au jucat toţi până la unul. — Iată, luminate împărate, acesta-i fluierul care cântă singur şi care am avut porunca să-l aduc. Împăratul l-a luat, iar Ion a ieşit şi a ţinut drumul lui până unde era Zâna şi s-a culcat fără grijă şi a dormit somn voinicesc de trei zile şi trei nopţi, că era trudit de drum lung şi nesomn. Împăratul, curtenii, boierii au vrut şi ei să încerce fluierul cel fermecat şi i-au vorbit: — Fluier fermecat, cântă-ne nişte hore lungi, să jucăm! S-a pornit fluierul să zică hore, şi împăratul şi curtenii au început să joace. O horă se sfârşea şi alta începea, iar împăratul şi cu boierii jucau pe întrecute, fiindcă fluierul era fermecat şi la cântecul lui jucau şi pietrele în jur. Şi aşa au jucat până au căzut posmol1 la pământ, şi tot săreau, căci nu ştiau cum să zică să steie. La trei zile, aude Ion că cineva cântă şi cuvântă: — Du-te, Ioane, la palat şi scoate-i afară pe sfetnici, pe boieri şi pe împărat, că au murit toţi jucând. De acum n-ai nici o grijă, căci n-are cine îţi mai da porunci grele să te prăpădească. Eu am cântat şi te-am scăpat de împărat şi de sfetnici. Acuma ai rămas tu stăpân la palat, şi a ta este împărăţia cât încape în hotare. Acesta era glasul fluierului fermecat. Ion a ascultat de sfatul fluierului, a luat împărăţia aceea în stăpânire şi acum ce a mai făcut el? A trimis răvaşe pe vânt, pe revânt, să ajungă curând prin toate satele, prin toate târgurile că face nuntă. Şi s-a strâns lume de pe lume, căci împărăţia aceea era mare de n-o cuprindea gândul omului, şi a făcut nuntă cu mese mari, cu lăutari. Am fost şi eu la nunta lor, am petrecut trei zile şi trei nopţi şi i-am lăsat bând şi petrecând şi voie bună făcând, şi am venit la măriile voastre călare pe un fus şi m-am apucat povestea de spus. Împăratul l-a întrebat: — Ce trebuinţă ai şi ce umbli cu cocoşul acesta subţioară? — Că ia, am venit şi eu să-l dau celui ce mă va judeca drept. — Spune, ce pofteşti să afli? — Luminate împărate, dacă n-au mai muncit părinţii mei pe lumea aceasta, şi muncesc şi eu din noapte până în noapte, şi n-am nimic la casă... Împăratul s-a încruntat: — Da bine, drumeţule, unde te visezi, cine te-a pus la cale să intri cu cocoşul la palat? Ori te-ai gândit să mă iei în batjocură? Judecata pe care o ceri nici un împărat pe lume n-o poate face. Pleacă, şi altă dată de vei veni, să ştii, capul îţi va sta unde-ţi stau picioarele. Băiatul a ieşit pe poarta palatului şi mai amărât decât intrase. Întreba, întreba, şi adevărul nu era chip să-l afle. Se porneşte el şi merge cale lungă să-i ajungă, şi nu scurtă, că aceea mai rău încurcă, şi ajunge la o răscruce de drumuri şi a mers tot înainte, nu s-a abătut nici într-o parte şi a văzut un foc arzând şi un sihastru cu barba până în talpa piciorului. Sihastrul l-a chemat pe drumeţ şi l-a întrebat:   — Încotro ţii calea, om bun, cu cocoşul acesta? Da flăcăul face: — Umblu prin lume, cine mă va judeca drept, să-l răsplătesc cu cocoşul. Sihastrul de la foc întreabă: — Ce necazuri ai? Hai vorbeşte, ce doreşti să afli? — Dacă n-au mai muncit părinţii mei pe lumea aceasta, şi muncesc şi eu zi şi noapte, şi n-am nimic la casă. — De mare lucru mă întrebi, voinice. E peste fire să-şi afle cineva ursita. Ia şi te însoară, că în doi mai degrabă veţi afla norocul. Băiatul i-a dat cocoşul, şi moşneagul de la foc i-a arătat o cărăruşă printre dumbrăvi şi branişti. — Apucă pe cărăruşa aceasta şi mergi până vei ajunge la un ceair verde. Acolo este un lac cu lapte, unde vin trei păsări la scăldat. Pe mal ele îşi lasă aripile şi se prefac în zâne. Una cu rochia ca câmpul cu florile, alta cu rochia ca luna cu zorile, a treia, cea mai mică, e îmbrăcată într-o rochie frumoasă ca soarele cu razele. Tu să iei aripile la zâna cea mai mică, să te ascunzi sub nisipul din izvorul de la malul lacului şi să stai acolo până va striga ea de trei ori: “Ieşi, văzutule şi nevăzutule, tu vei fi al meu şi eu voi fi a ta”. Atunci poţi să ieşi, că ea va fi a ta. Să trăiţi bine, căci zâna aceea are să-ţi fie femeie. — Rămâi sănătos, moşule! — Mergi cu sănătate, fie-ţi drumul cu folos. Se porneşte băiatul şi cât mergea numai codrul verde îi sta în faţă. Aşa a mers el până a ieşit la un ceair verde şi la nişte zăvoaie de sălcii, unde se auzea murmur de izvor. S-a oprit băiatul după cale lungă, şi acolo i-a fost masul şi popasul. Lângă izvor, la malul lacului, cât stătea, tot priveghea, era numai ochi şi urechi, să afle cine se va scălda în lacul acesta. Iată că pe la vreme de noapte, pe lună, vin trei păsări la scăldat. Pe malul lacului ele şi-au lăsat aripile, s-au prefăcut în trei fete mari, în trei zâne, vorba cântecului: tot un stat, tot un purtat, tot un ochi, tot o sprânceană şi frumoase fără seamăn; una cu rochia ca câmpul cu florile, alta cu rochia ca luna cu zorile şi a treia, cea mai mică, îmbrăcată într-o rochie aleasă ca soarele cu razele, de lumina locul pe unde trecea. Şi au păşit aşa toate trei pe iarbă, de pe iarbă pe piatră, de pe piatră în lacul cu lapte, să se scalde. El a văzut bine unde a pus zâna cea mai mică aripile, s-a repezit, cât l-a ţinut duhul, le-a luat şi s-a ascuns în nisipul din izvor şi a mai pus şi o brazdă pe deasupra. S-au scăldat zânele cât s-au scăldat şi au venit la mal. Cele două mai mari au îmbrăcat aripile şi au zburat, iar cea mai mică striga şi îngrozea să-i dea aripile, că îneacă lumea cu apă. Şi pe dată s-au ridicat nişte nouri negri cu tunete şi fulgere să rupă pământul, iar băiatul stătea sub nisipul din izvor, habar de grijă. Neaflând pe nimeni în cuprinsul acelui ceair, a venit zâna la izvor şi a cuvântat: — Care mi-a luat straiele, de-a fi femeie bătrână, să-mi fie mamă; de-a fi om, să-mi fie tată; de-a fi fată, să-mi fie soră. El tace. Atunci zâna a strigat: — Ieşi, văzutule şi nevăzutule, de-i fi flăcău, să-mi fii soţ până la moarte! El n-a răspuns până n-a strigat zâna de trei ori. Abia după ce a strigat a treia oară, el a întrebat: — Facem nuntă? — Facem. Atunci el a ieşit, şi cum s-au văzut, s-au strâns în braţe, s-au sărutat pe faţă, că trebuia zâna după aceasta să-i fie parte, adică soţie până la moarte. Dimineaţa, s-au pornit să meargă la cununie, să se lege după obicei. Soarele, când a răsărit şi a văzut o mireasă aşa de frumoasă, a încremenit pe loc. Mă rog, vroia şi el să aibă aşa o zână. S-a repezit şi a luat-o şi a dus-o tocmai în împărăţia cerului. A rămas sărmanul băiat scârbit şi întristat ca şi mai înainte. — Măi, zice el, se vede că nu mai am eu parte de noroc pe lume. Se porneşte înainte să se tocmească să slujească cu luna, cu anul şi a ajuns într-un târg. În târgul acesta bătuse toba trei zile, şi crainicii dăduseră de ştire că împăratul are un copac înalt cu vârful tocmai la cer, şi cine s-a afla şi a cuteza să se suie în copac, să-i aducă poame, îi dă jumătate din împărăţie. Mulţi au încercat să se suie în copacul acela, dar au căzut jos şi nu s-au mai sculat. Drumeţul s-a dus într-o zi la împărat şi i-a zis: — Luminate împărate, lasă-mă să mă urc în copacul acesta, să-ţi aduc poame. I-a dat voie împăratul, şi a prins el a se urca din creangă în creangă tot sus la cer. Dacă ostenea, îşi făcea pat de crengi şi se odihnea. Aşa s-a urcat el în sus şi a ajuns unde copacul avea trei craci: unul la răsărit, unul la amiază şi unul la apus. Cracul de la răsărit era încărcat cu mere domneşti, cel dinspre amează — cu prăsade1, iar cel de la apus — cu alune. El s-a urcat pe creanga cea de la amiază şi mânca prăsade. Soarele din cer îl vede şi-i vorbeşte: — Bună ziua, măi omule. Ce faci acolo în pom? — Ia mănânc şi eu nişte fructe. — N-ai vrea să mergi în împărăţia mea să mâi razele, că eu sunt logodit numai de vreo trei zile şi vreau să fac nuntă. — Vreau, de ce să nu vreau. Mi-i da trei pungi de galbeni şi mâncare de trei ori pe zi. — Cât ceri îţi dau, plata şi mâncarea o să ţi le aducă dimineaţa la răsărit Păsărilă-Lăţi-Lungilă; la prânz, Brumarul-cel-Mare; la amiază, un Lup-cu-capul-de-Fier, iar la chindii o să-ţi aducă mâncare un Balaur- cu-solzii-de-Aur, care fierbe piatra şi poartă ploile şi e mai mare peste fulgere şi tunete. Cum ţi-i voia, te prinzi? — Mă prind. — Atunci zi: hop, hop, unde mă gândesc, acolo să mă găsesc! Şi să te gândeşti la împărăţia Soarelui. Ion a zis: — Hop, hop, unde mă gândesc, acolo să mă găsesc. Şi când a zis aşa, s-a şi pomenit la casa Soarelui. Ion era ostenit ca vai de dânsul. Soarele l-a pus la masă, l-a ospătat, apoi l-a dus la raze şi i-a arătat cum să le mâie. Îndeplinea Ion porunca întocmai cum spusese, din zori până la răsăritul Soarelui şi s-a oprit într-o grădină de aur şi aştepta să-i aducă mâncare.  Păsărilă-Lăţi-Lungilă a întârziat mult cu mâncarea. Când l-a văzut că vine, de departe i-a strigat: — Haide, Păsărilă, că s-a pus soarele drept inimă. Dar Păsărilă răspunde: — Dumneata, voinice, ştii una: să mâi razele soarelui, altă grijă nu ai, iar eu sunt stăpân pe păsări. — Şi ce grijă ai? — Eu le dau porunci, unde să se ducă, ce să facă, le povăţuiesc să nu meargă la cei săraci să la mănânce pâinea, dar să meargă la cei bogaţi. Ion se repede şi-l apucă de piept, îl scutură bine şi-l zdupăceşte1. — Argate, pentru ce faci aceasta? — Mă mai întrebi?! Pentru că ai lăsat vrăbiile să-mi mănânce grâul cel cu spicele de aur!... Ai noroc că ieşti om bătrân, da altfel n-ai scăpa din mâinile mele. I-a dat drumul Ion şi a plecat să mâie razele mai departe. La vremea prânzului s-a oprit în altă grădină de aur din împărăţia soarelui. Brumarul-cel-Mare întârzia să vină cu mâncare. Când l-a văzut argatul, l-a luat cu ceartă şi ocară: — De ce ai întârziat cu mâncarea? Da Brumarul-cel-Mare face: — Bine-i de dumneata, că alt lucru n-ai, decât să mâi razele soarelui. Dar eu sunt stăpân pe brumă, pe promoroacă, pe viscol, pe spulber. — Aşa, vasăzică, şi ce poveţe le dai? — Le spun să nu meargă să îngheţe semănăturile celor săraci,dar să se ducă la cei bogaţi, că au lanuri multe şi mari, de nu le ţin seama. Ion se repede, îl prinde vârtos de barbă şi îl bate. — Ce faci? — Ştiu eu ce fac. Pentru că ai degerat hrişca şi n-am avut nici un folos dintr-însa. Ai îngheţat-o într-o noapte, că până dimineaţă stătea toată fiartă şi pătulită1, la pământ. Brumarul-cel-Mare a lăsat mâncarea şi a scăpat cu fuga. Ion a stat la masă şi s-a pornit cu razele mai departe pe cer, pe pământ, pe suflare de vânt. La amiază a poposit într-o grădină de aur din împărăţia soarelui şi tot se uita în lungul drumului, de nu vine cineva cu mâncarea. Stând aşa şi aşteptând, a văzut un lup cu capul de fier, care venea cu mân- care. — Haide, lupule, că mi s-au scurs ochii uitându-mă în lungul drumului, de când tot te aştept. — Dumneata ai numai un lucru, să porţi razele, iar eu câte le am, nu-mi ajung mâini şi picioare. — Şi ce slujbă mai ai? — Eu sunt împăratul lupilor. Îi pun la cale ce să facă, îi stăpânesc, nu-i las să se ducă la unul sărac să-i mănânce vita, pe care o mai are, dar să se ducă la cirezele boierilor, că acolo au de unde mânca de ajuns şi de rămas. — D-apoi, împărate lupule, eu am argăţit un an pe un mânz şi, când mă duceam cu el acasă, tu ai îndreptat lupii şi l-au mâncat la marginea codrului, de muream de scârbă. Şi l-a luat şi pe acesta la trei parale, că numai fuga l-a scăpat pe lup de păruială. A stat Ion la masa de amiază şi s-a pornit să mâie razele mai de- parte. Aşa le-a  tot mânat el în cer, pe pământ şi în suflare de vânt, până la chindii. La chindii s-a oprit într-o grădină de aur a soarelui. “Mă răpune foamea de a mânca ce mi-i, şi balaurul nu mai vine.” La o habă vine balaurul val vârtej, sărind din deal în deal, din vale în vale. Ion i-a strigat de departe: — Sileşte, Balaure, sileşte, că foamea mă curmă la inimă! De ce vii aşa de târziu? — Tu altă grijă nu ai decât să mâi razele, iar eu am multe şi-mi vine greu să le scot la capăt pe toate. — Şi ce anume ai de făcut? — Păi, ca să ştii, mai am de fiert piatra, de purtat ploile, de păzit fulgerele şi de îndreptat tunetele, să nu detune casa vreunui om sărac, să rămâie fără adăpost, dar să detune numai la cel bogat. Ion îl şi apucă de gât: — Cum atunci te-a lăsat inima şi mi-ai sfărâmat piatra cea de moară, care îmi era dragă şi pentru care am slujit un an întreg!? L-a luat Ion în răspăr pe balaur, că acela nu nimerea drumul pe care venise. Ospătează Ion masa de chindii şi iar se apucă de mânat razele şi le-a tot mânat până la capătul zilei. Când s-a întors seara la curte, îl vede pe Soare gătindu-se să meargă la cununie. Si cu cine credeţi? Cu zâna cea mai mică! El de scârbă şi necaz apucă o secure şi taie pomii de aur din grădină şi îi răstoarnă în calea Soarelui. Toţi ortacii Soarelui: şi Păsărilă-Lăţi-Lungilă, şi Brumarul-cel-Mare, şi Lupul-cu-Capul-de-Fier, şi Balaurul-cu-Solzi-de-Aur se plânseră în ziua aceea că-i buzdugănise Ion, argatul, încât abia au scăpat cu zile. A venit Soarele la Ion şi l-a întrebat: — De ce l-ai bătut pe Păsărilă-Lăţi-Lungilă? — Trebuia să-l bat şi mai bine, fiindcă a dat drumul păsărilor şi mi-au mâncat un lan de grâu. Şi ce lan! Fiecare firişor de la vârf până la rădăcină era bătut cu spice de aur. — E vinovat. Dar pe Brumarul-cel-Mare de ce l-ai scuturat de barbă?  — Pentru că mi-a îngheţat un lan de hrişcă în floare şi s-a topit tot, de n-am înţeles nimic dintr-însul. — De-i aşa, e vinovat. Dar pe Lupul-de-Fier de ce l-ai întrunchinat? — Cum era să nu-l probozesc, dacă a dat drumul lupilor şi mi-au mâncat mânzul, pentru care slujisem un an. — S-a cuvenit. Dar pe Balaurul-cu-Solzii-de-Aur de ce l-ai pedepsit? — L-am pedepsit, fiindcă mi-a detunat o piatră de moară, pentru care argăţisem un an. — Bine i-ai făcut. Iar eu cu ce sunt de vină că mi-ai tăiat pomii de aur şi mi-ai înfundat drumurile şi cărările? — Eşti de vină, că mi-ai luat femeia. Soarele o cheamă pe Zâna cea frumoasă şi o întreabă: — Zână prea frumoasă, a cui eşti? Zâna răspunde: — A lui Ion Săracul sunt! — De-i aşa, ia-ţi-o şi mergi cu bine. Cine strică casa altuia n-are loc nici în cer, nici pe pământ. Şi Zâna atunci a vorbit: — E-e, Ioane, de mult te aştept să mă iei din cer, să mă duci pe pământ, să facem nuntă. S-a dus Ion cu Zâna cea frumoasă la copacul acela, pe care se urcase la cer, a cules mere domneşti, prăsade şi alune şi s-a coborât jos. A mers Ion cu poamele drept la împărat şi i le-a dat. Când l-a văzut împăratul cu poame şi cu o fată aşa de frumoasă, inima i se închise, faţa i se întunecă: vroia acum cu dinadinsul să aibă această zână frumoasă, ba, pe lângă, şi împărăţia întreagă. Mai în scurt, împăratul cel lacom a chemat îndată divanul şi a întrebat ce să facă. — Ie-i capul! îl sfătuiau sfetnicii. — Alei, ce cuvinte rostiţi voi! Cum pot să-l mântui de zile fără de nici o vină? — Împărate, nu-l omorî, dă-i nişte porunci grele, să nu le poată scoate la capăt, şi atunci sfârşeşte-l de zile. Spune-i să sădească o vie, cât cuprinzi cu ochii în jurul palatului, şi până mâine dimineaţă să fie butucii crescuţi, să vorbească butucul cu viţa, viţa — cu bobiţa şi poama coaptă să fie, să spânzure strugurii în palat, să întinzi mâna şi să-i ajungi din crivat. L-a chemat pe Ion şi i-a spus împăratul: — Văd că eşti om vrednic. Din câţi s-au urcat în copac, numai tu te-ai întors cu poame şi se cuvine să-ţi dau jumătate de împărăţie, dar mai întâi să-mi îndeplineşti o poruncă. Până mâine dimineaţă locul din jurul palatului, cât îl cuprinzi cu ochii, să fie sădit cu vie şi butucii să fie crescuţi, să vorbească butucul cu viţa şi viţa — cu bobiţa, când m-oi scula dimineaţă să spânzure strugurii copţi în palat, să-i ajung din crivat. — Bine-i şi aşa, împărate, a răspuns Ion, şi a plecat scârbit, luându- se cu gândul că poate a răsări dreptatea de undeva. Ajunge el şi-i spune Zânei: — Nu ştiu, jumătate de împărăţie voi primi ori nu, dar capul ştiu că o să mi-l taie. — Şi pentru ce? — Uite şi uite ce poruncă mi-a dat împăratul, să fac într-o noapte aşa o vie, ca să vorbească butucul cu viţa şi viţa — cu bobiţa, că unde s-a mai pomenit una ca aceasta?! — Cine ţi-a dat aşa poruncă, nu ţi-a dat să te crească, dar ţi-a dat să te prăpădească. Nu te scârbi şi nu te întrista. Dă aripile, care le-ai luat de la mine, iar tu culcă-te şi dormi, că eşti trudit. Ion s-a culcat, iar Zâna a desfăcut cele două aripi, şi ca din pământ au apărut doi lei-paralei cu cuşmele în mână şi au întrebat: — Ce doreşti, stăpână? — Vedeţi dealurile din jurul palatului? — Vedem. — Să luaţi să asemănaţi locul şi până mâine în revărsatul zorilor să sădiţi o vie, cât poate cuprinde ochiul omului, poama crescută să fie, să vorbească butucul cu viţa, viţa — cu bobiţa, când s-a scula împăratul să culeagă struguri copţi din crivat. Şi când au şuierat cei doi lei-paralei o dată..., au prins a ieşi din pământ, din iarbă verde, tot ortaci de ai lor, mulţi ca frunza, iuţi ca spuza şi i-au trimis cât mai iute la muncă în toate părţile, să facă dealurile vale şi să dureze o podgorie în toată legea, cum a fost porunca. Şi au lucrat toţi cât a fost draga de noapte: unii arau, unii răsădeau, unii cotorau, unii legau, alţii retezau lăstarii, şi până în zori de ziuă erau strugurii copţi, numai buni de cules. În răsăritul soarelui veneau căruţele cu panere de poamă la palat. Zâna l-a sculat pe Ion: — Hai, porneşte şi tu, Ioane, de vezi poama. Când s-a uitat el în jur, cât cuprinde ochiul omului era numai vie. A mâncat împăratul poamă coaptă, a ieşit în pridvor şi se minuna de o vie ca aceea. Tot atunci au venit şi sfetnicii divanului, boierii. — Aceasta a făcut-o, luminate împărate, dar acum să-l trimiteţi să aducă fluierul fermecat din volbura mării, care cântă singur. L-au chemat strajnicii şi i-au spus porunca împăratului. Vine el scârbit şi amărât şi-i spune Zânei: — Iată ce mi-a poruncit acuma împăratul. — Ţi-a dat o poruncă grea, să te prăpădească. La volbura mării trăiesc uciganii, acolo e sălaşul necuraţilor, şi numai ei pot să facă un asemenea fluier, — a spus Zâna şi a scos inelul de pe deget, şi i l-a dat lui. Na, ţine-l, la vreme de neputinţă ţi-a fi de trebuinţă, când îţi va fi dor de mine să-i dai drumul şi să păşeşti tot din urma lui. Acum mergi cu bine, fie-ţi drumul cu folos. Şi-au luat ei rămas bun, şi s-a pornit Ion la drum lung şi s-a dus cât pe lume, cât pe sub lume, şi a ajuns la malul mării. Acolo s-a aşezat jos, scârbit şi amărât, şi a oftat o dată adânc, cu jale şi cu durere: — Of, of, of! În clipa aceea apare un om în faţa lui şi zice: — Eu sunt Oftea, ce m-ai chemat? Ion a prins a lăcrăma şi a se tângui.  — Cum n-oi ofta şi n-oi lăcrăma, dacă mi-a poruncit împăratul să-i aduc fluierul care cântă singur de la volbura mării. Şi acuma unde să-l caut eu în apă? — Aşa un fluier îl pot face uciganii în şapte ani, dar toată vremea aceasta trebuie să fii treaz, să nu aţipeşti nici o clipă. Te prinzi să nu dormi? — Mă prind. Oftea l-a luat atunci în spate şi s-a dus prin apă până la volbura mării. Acolo Mamonul Mamonilor, cel mai mare peste ucigani, l-a întrebat: — Ai venit de bună voie? — Ba de nevoie. — Apoi dar bine, te las cu zile, altfel ar fi rău. Şi i-a spus că, dacă n-a dormi şapte ani, o să-i facă un fluier care cântă singur. Din clipa aceea uciganii, necuraţii, s-au apucat de lucru la fluier cu tot temeiul şi au lucrat trei ani de zile în şir, şi toată vremea aceasta Ion n-a închis un ochi. După trei ani l-a răzbit somnul şi a început a aţipi. — Ioane, Ioane, ce faci, dormi? — Nu dorm, nu! — Ia seama, că amuş stricăm fluierul! Ni s-a părut că ai aţipit... — Stau aşa şi mă gândesc, ce să fie oare mai mult pe lume: iarbă în luncă, ori frunză în codru? Diavolii din fundul mării s-au lovit peste frunte. Nici ei nu ştiau. — Stai să ne ducem să numărăm şi ţi-om spune. Au ieşit toţi diavolii din fundul mării şi s-au apucat de numărat. Cât au umblat ei pământul în lung şi în lat, Ion a avut când dormi şi când se trezi. După ce au terminat de numărat, au venit şi i-au spus: — Cu nouă fire e mai multă iarbă decât frunză. Şi iar s-au apucat de lucru şi lucrau zi şi noapte. După trei ani fluierul era gata, mai trebuia înflorit şi poleit, dar Ion nu mai putea de somn şi a început a clipoci. — Ioane, Ioane, ce faci acolo, dormi? — Nu dorm, mă tot frământă gândul să aflu ce este mai mult în mare: peşte ori nisip. Dracii au căzut pe gânduri, vroiau şi ei să ştie şi s-au dus să numere. Ion a rămas singur şi a avut când dormi şi când se trezi. Ca să numeri peştele şi nisipul din mare se cerea amar de vreme. Se trezeşte Ion, se uită la inel şi îşi aduce aminte de Zână. Şi dacă l-a pălit dorul de casă, n-a mai aşteptat să fie fluierul înflorit şi poleit, l-a luat, a dat drumul inelului şi, mergând după dânsul, a ieşit la malul mării. Când a călcat pe mal, s-a pomenit cu dracii în faţă. — Stai, Ioane, să facem fluierul până la capăt, ne-a mai rămas să-l înflorim, să-l poleim. — Lăsaţi-l, cântă bine, îl duc şi aşa neînflorit şi nepoleit. Şi picior după picior s-a pornit după urmele inelului şi a mers pe iarbă necălcată şi rouă nescuturată până a ajuns la palat. A bătut în poartă şi a strigat: — Deschide, împărate, că ţi-am adus fluierul cel fermecat care cântă singur! A ieşit împăratul. Cheamă şi sfetnicii, şi boierii. După ce s-au strâns toţi roată împrejur, Ion a scos fluierul şi a spus: — Fluier fermecat! — Aud. — Să cânţi o horă, să joace toţi curtenii. A cântat fluierul o horă, şi au jucat toţi până la unul. — Iată, luminate împărate, acesta-i fluierul care cântă singur şi care am avut porunca să-l aduc. Împăratul l-a luat, iar Ion a ieşit şi a ţinut drumul lui până unde era Zâna şi s-a culcat fără grijă şi a dormit somn voinicesc de trei zile şi trei nopţi, că era trudit de drum lung şi nesomn. Împăratul, curtenii, boierii au vrut şi ei să încerce fluierul cel fermecat şi i-au vorbit: — Fluier fermecat, cântă-ne nişte hore lungi, să jucăm! S-a pornit fluierul să zică hore, şi împăratul şi curtenii au început să joace. O horă se sfârşea şi alta începea, iar împăratul şi cu boierii jucau pe întrecute, fiindcă fluierul era fermecat şi la cântecul lui jucau şi pietrele în jur. Şi aşa au jucat până au căzut posmol1 la pământ, şi tot săreau, căci nu ştiau cum să zică să steie. La trei zile, aude Ion că cineva cântă şi cuvântă: — Du-te, Ioane, la palat şi scoate-i afară pe sfetnici, pe boieri şi pe împărat, că au murit toţi jucând. De acum n-ai nici o grijă, căci n-are cine îţi mai da porunci grele să te prăpădească. Eu am cântat şi te-am scăpat de împărat şi de sfetnici. Acuma ai rămas tu stăpân la palat, şi a ta este împărăţia cât încape în hotare. Acesta era glasul fluierului fermecat. Ion a ascultat de sfatul fluierului, a luat împărăţia aceea în stăpânire şi acum ce a mai făcut el? A trimis răvaşe pe vânt, pe revânt, să ajungă curând prin toate satele, prin toate târgurile că face nuntă. Şi s-a strâns lume de pe lume, căci împărăţia aceea era mare de n-o cuprindea gândul omului, şi a făcut nuntă cu mese mari, cu lăutari. Am fost şi eu la nunta lor, am petrecut trei zile şi trei nopţi şi i-am lăsat bând şi petrecând şi voie bună făcând, şi am venit la măriile voastre călare pe un fus şi m-am apucat povestea de spus. povestea audio o puteti asculta aici............

PĂŢANIA MEDUZEI        A fost odată o vreme când meduza arăta tare chipeşă. Era rotundă ca luna plină. Şi nu-i puteai găsi nici un cusur în înfăţişare. Pe trup îi străluceau solzii şi aripioarele, şi avea coadă ca toţi peştii ; ba chiar şi mai mult: avea picioare, aşa că putea şi să înoate şi să umble. Era numai zâmbet, şi se bucura de mare încredere din partea Craiului Mărilor. Dar, chiar şi aşa, bunică-sa îi tot spunea că o să ajungă rău, pentru că mereu se ducea la şcoală cu lecţiile neînvăţate. Şi avea bătrâna dreptate, pentru că până la urmă se petrecu aidoma spuselor ei.    Se întâmplă să cadă bolnavă la pat Crăiasa Mărilor. Zăcu biata femeie şi tot zăcu, şi înţelepţii ţării începură să scuture din cap, spunând că i se apropia sfârşitul. Veniră o mulţime de vraci din cele patru vânturi şi îi dădură tot soiul de leacuri, îi luară şi sânge, dar fără nici un folos pentru sărmana Crăiasă !    Pe de altă parte, Craiul Mărilor îşi ieşise din minţi de disperare.    — Iubita mea, îi spuse tinerei sale soţii, mi-aş da şi viaţa pentru tine.    — La ce mi-ar folosi ? îi răspunse ea. Poate, totuşi, m-aş face bine dacă mi-ai găsi un ficat de maimuţă ca să-l mănânc.    — Un ficat de maimuţă ?! repetă uluit Craiul. Un ficat de maimuţă ! Cum poţi grăi atât de nesocotit, lumina ochilor mei ? De unde să găsesc eu ficat de maimuţă ? Nu ştii, iubita mea, că maimuţele trăiesc în copacii pădurilor şi nu ca noi, în adâncurile mărilor ?    Lacrimi porniră să curgă şiroaie pe obrajii Crăiesei.    — Dacă n-o să mănânc ficat de maimuţă, am să mor, spuse ea.    Atunci Craiul chemă meduza :    — Crăiasa are neapărată nevoie de un ficat de maimuţă, ca să se vindece, o lămuri el.    — Ce să facă cu el ? întrebă meduza.    — Ei, ce să facă ! Să-l mănânce, răspunse Craiul.    — Aha ! făcu meduza tot nedumerită.    — Trebuie să ne-aduci o maimuţă vie. Ştii doar că sălăşluiesc printre ramurile copacilor celor falnici din pădure. Aşa că fă bine şi porneşte-o cât mai repede cu putinţă şi întoar-ce-te cu maimuţa.    — Cum să fac s-o aduc cu mine ? întrebă meduza.    — Povesteste-i de toate frumuseţile şi bucuriile ce poate afla pe tărâmul nostru, al mărilor. Spune-i că va fi fericită aici şi că se va putea juca în voie cu sirenele cât e ziulica de lungă.    — Bine, spuse meduza, aşa o să fac.    Şi se aşternu la drum şi înotă şi iar înotă până ce, în sfârşit, ajunse la mal, tocmai acolo unde creşteau copacii cei înalţi ai pădurii. Şi, la marginea mării, ce văzu, dacă nu chiar o maimuţă, care şedea pe ramura unui chiparos, rozând seminţe ?    „Tocmai ce-mi trebuia, îşi spuse meduza. Am noroc".    — Preacinstită maimuţă, zise, vrei să vii cu mine în împărăţia mărilor ?    — Cum ajung până acolo ? o întrebă maimuţa.    — Te duc eu, aşa că n-o să ai nici o bătaie de cap. N-ai decât să mi te sui în cârcă, o lămuri meduza.    — Şi de ce m-aş duce, la urma urmii ? spuse maimuţa. Mi-e foarte bine şi aici...    — Eh, oftă- meduza. Se vede că n-ai habar de toate frumuseţile şi plăcerile pe care le poţi afla la noi. O să agoniseşti bogăţii şi o să fii respectată de toţi. Şi unde mai pui că o să te poţi juca din zori şi până-n noapte cu sirenele...    — Vin, se hotărî maimuţa.    Îşi dădu drumul în jos, pe trunchiul copacului, şi sări în spinarea meduzei.     Când ajunseră la jumătatea drumului spre curtea crăiască, meduza începu să râdă cu hohote.    — Ei, meduzo, ce te-a apucat ?    — Râd de bucurie, îi răspunse meduza, pentru că de îndată ce vom ajunge, stapânul meu îţi va lua ficatul şi-l va da stăpânei să-l mănânce, ca să se lecuiască de boala de care suferă.    — Ficatul meu ? întrebă maimuţa înmărmurită.    — Da, întocmai, o lămuri meduza.    — Vai ş-amar ! se tângui maimuţa. Apoi, venindu-şi în fire, adăugă : îmi pare foarte rău pentru ea, dar dacă are nevoie de ficatul meu, trebuie să-ţi spun că nu-l am la mine. Cinstit vorbind, trage cam greu şi de aceea mi l-am scos şi l-am agăţat în pomul în care m-ai găsit. Repede, repede, să ne întoarcem şi să-l luăm.    Ajunseră înapoi de unde plecaseră şi, cât ai clipi, maimuţa se şi caţără în copac.    — Vai de mine ! Nu-l zăresc nicăieri, spuse. Unde l-oi fi pierdut ? Nu m-ar mira să-l fi furat cineva.    De, dacă la şcoală meduza şi-ar fi văzut de carte, şi-ar mai fi putut bate joc maimuţa de ea ? Fireşte că nu. Doar bunică-sa îi tot spusese că aşa n-o s-o sfârşească bine.    — O să mai treacă timp până o să-l găsesc, îi spuse maimuţa. Ai face bine să te întorci acasă. Craiul o să se supere dacă nu ajungi înainte de căderea nopţii. O să vii să mă iei într-altă zi. La revedere !    Maimuţa şi meduza se despărţiră prietene.    De îndată ce dădu ochii cu meduza, Craiul o întrebă :    — Unde-i maimuţa ?    — Trebuie să mă duc într-altă zi după ea, îl lămuri meduza şi-i povesti apoi tot ce i se întâmplase.    Craiul începu să spumege de furie. Trimise după călăi s-o biciuiască.    — Rupeţi-i oasele ! urla el. Biciui-ţi-o până se face piftie.    Vai şi amar de biata meduză ! Piftie a rămas până în ziua de astăzi. Iar Crăiasa, când auzi povestea, mai-mai să leşine de râs :    — Dacă nu-i, o să pot şi fără ficat. Aduceţi-mi chimonoul cel mai frumos, cel din brocart. Vreau să mă dau jos din pat, pentru că mă simt mult mai bine.    

Capitolul 2   În vremea aceasta, Scatiul şi Babuşcă vîsleau de zor pe canalul îngust, care tăia ca o lamă strălucitoare de cuţit îngrămădirea sălciilor din pădurea Teregova. Pe neaşteptate, un nor uriaş de ceaţă veni de undeva, de departe, dinspre Dunăre, deasupra pădurii. Stelele disspărură. Sălciile fumegau, cuprinse parcă de un ciudat incendiu, mistuindu-se şi dispărînd ca nişte gigantice catarge albe, într-o mare imensă de fum. În curînd, nu se mai vedea nici la doi paşi. Barca, mînată de cei doi băieţi, începu să înainteze în zig-zag, izbindu-se din cînd în cînd, cînd într-o parte, cînd în cealaltă a canalului de ierburile uscate şi păroase ale sălciilor. Babuşcă părăsi vîslele şi, trecînd pe lîngă Scatiu, se cocoţă aşezîndu-se turceşte pe botul ascuţit al bărcii. — Dă-i drumul, Scatiule! spuse liniştit acesta şi, ducînd palmele în formă de pîlnie la gură, strigă ascuţit şi prelung: „Oho… ohooo… hoo… ohooo!…“ — Oho… ohoohoo… ohoo!… îi răspunse ecoul de-a lungul canalului… — Apasă pe vîsla din dreapta! anunţă Babuşcă scoţînd din nou un ţipăt ascuţit şi prelung. Scatiul porni barca apăsînd mai cu putere pe lopata din dreapta. — Oho… ohoohoo… ohoo!… răspunse din nou ecoul canalului, stingîndu-se apoi, ca un murmur, undeva, noianele pădurii de sălcii, învăluite în întuneric şi ceaţă. — Drept înainte! comandă Babuşcă, aşezat turceşte pe botul ascuţit al bărcii. Bătaia vîslelor la fel, Scatiule! Pilotată de Babuşcă, barca prindea viteză. Din cînd în cînd, cu mîinile pîlnie la gură, Babuşcă striga lung şi ascuţit. Scatiul vîslea din ce un ce mai repede şi botul ascuţit al bărcii străpungea perdelele compacte şi umede de ceaţă. Orele treceau. Apoi încet, încet, deasupra pădurii începuseră să se reverse zorile. Ceaţa se lumina, odată cu zorile, sălciile păreau că-şi iau zborul din nou în văzduh, plutind jur-împrejurul bărcii, asemeni unor uriaşe umbre fumurii. Babuşcă trecu din nou la vîsle. Înaintau acum de-a lungul canalului, în plescăitul ritmic al vîslelor, într-o ploaie de stropi mari şi reci ce se scuturau de pe ramurile pletoase ale sălciilor, legănate încolo şi încoace de un vînt puternic. Ceaţa se risipea văzînd cu ochii. Ici şi colo, perdele de lumină, uşoare şi transparente, aurii sau roşii, se revărsau vibrînd în văzduhul întunecos pădurii. — Priveşte, Babuşcă! strigă vesel Scatiul, parcă trăgînd mai cu sete la vîsle… Încă puţin şi ieşim din pădure… Am scăpat, Babuşcă… Am scăpat. Într-adevăr, în faţa bărcii în care se aflau cei doi băieţi, canalul se lărgea mereu, desfăcîndu-se ca o pîlnie şi prin ea curgea parcă spre ei un fluviu de abur scăldat în lumină. Acum marginea pădurii era aproape. Deodată, undeva în stînga bărcii, la marginea unui covor plutitor de nuferi, apa clocoti puternic şi o ştiucă mare, galben-fumurie sări din apă după o babuşcă strălucitoare ca argintul, înghiţind-o din zbor, apoi se prăvăli înapoi cu un plescăit asurzitor, dispărînd în adîncurile străvezii ale apei. — Ştii ceva, Scatiule? spuse Babuşcă, înfundînd lopeţile în apă şi oprind barca. Ce-ar fi să-i ducem ştiuca lui nenea Vlad la Tulcea? Scatiul păru să se gîndească o clipă, stînd nemişcat cu mîinile pe lopeţi. — Bună idee, răspunse el, întorcînd capul spre Babuşcă. Ai brişcă[1] la tine? Babuşcă dădu drumul vîslelor şi scoase din buzunarul pantalonilor un colac de fir de nailon gros, la capătul căruia se zărea o linguriţă strălucitoare din metal alb, prevăzută cu o mică ancoră neagră, cu trei colţi lăcuiţi. — Ne urcăm în salcia de colo, spuse Babuşcă, arătînd cu mîna spre o salcie uscată şi scorburoasă, care se ridica din apă deasupra covorului plutitor de nuferi… Cumătra n-o să ne vadă… Arunc brişca de două ori şi a treia oară, cumătra este a noastră… Ce zici? — Să mergem, conveni Scatiul, împingînd barca spre trunchiul uscat al sălciei. Odată ajunşi acolo, cei doi băieţi legară barca şi se căţărară în salcie. Babuşcă se instală pe o cracă groasă şi, desfăcînd o bucată de fir de nailon din colacul pe care îl ţinea în mînă, începu să rotească brişca cu mîna cealaltă deasupra capului. — O vezi, Scatiule? Scatiul stătea pe o cracă, undeva sub el. — Da. E acolo, între cele două frunze de nufăr, pîndeşte… Crezi că o să sară?  Babuşcă azvîrli brişca. Ea zbură strălucind, rostogolindu-se prin văzduh şi căzu, plescăind, la marginea covorului plutitor de nuferi. Babuşcă începu să o tragă repede spre el. — Deşteaptă cumătră, bombăni el nemulţumit. Stă şi chibzuieşte… — Nu poţi s-o arunci chiar lîngă ea? se interesă Scatiul. — Ba asta am să şi fac, bombăni din nou Babuşcă ridicînd brişca din apă şi trăgînd-o sus, spre el, în salcie… Am să i-o arunc drept în gură… Şi încordat, tăcut, începu să rotească din nou linguriţa deasupra capului.! — Acum! strigă Scatiul, uite-o… A ieşit de sub frunze… Brişca porni ca un fulger. În clipa următoare apa păru că explodează. Ştiuca înhăţase brişca. Simţindu-se prinsă, namila făcu un salt spectaculos afară din apă, se dădu de cîteva ori peste cap, apoi dispăru, cu un plescăit înfiorător al cozii, în adîncuri. Dar Babuşcă apucase să înfăşoare firul în junrul unui ciot uscat. Firul de nailon se întinse ca o strună şi fluieră prelung. — Am prins-o! Am prins-o! strigă vesel Babuşcă, în vreme ce Scatiul se repezea să-l ajute. Babuşcă trăgea din răsputeri de fir, ştiuca se repezea cînd încolo, cînd încoace, răscolind şi călcîn frunzele plutitoare de nufăr, stîrnind valuri uriaşe, sărea în tumbe ameţitoare scuturîndu-şi capul, în văzduh ca să arunce brişcă din gură. Scatiul înfăşură firul recuperat de Babuşcă pe ciotul de lemn. Acum, ştiuca se zvîrcolea de moarte, lîngă trunchiul sălciei uscate. — N-o s-o putem trage sus, îi spuse Babuşcă prietenului său. E prea mare… S-o lăsam legată aici şi să tragem barca lîngă ea… Scatiul încuviinţă din cap şi îi făcu semn cu mîna lui Babuşcă să-l urmeze. Dar în clipa aceea, cei doi băieţi încremeniră. Jos, lîngă trunchiul sălciei uscate apăruse o barcă cu motor. În barcă se aflau doi indivizi, unul din ei ţinea un revolver aţintit asupra lor. — Bună ziua, căpitane, spuse pe un ton vesel individul, salutîndu-l, parcă, cu revolverul pe care îl ţinea în mînă… Păi ce fel de purtare e asta? O ştergeţi fără să vă luaţi ziua bună de la domnul Fridrich? Scatiul recunoscu în cel care îi vorbea pe aşa-zisul şofer al Trustului de construcţii de la Tulcea. Celălalt individ era slăbănogul poreclit Biju. — Ha-ha-ha!… izbucni într-un rîs vesel şoferul… Ia te uită, Bijule, la ei, ce mutră au făcut! Şi adăugă arătînd cu ţeava revolverului spre Babuşcă… Şi ăsta cine mai e? Vestitul Babuşcă? Un fulger trecu prin ochii verzi şi piezişi ai lui Babuşcă. — Dar matale, cine-mi eşti? îl întrebă el, cu aerul lui somnoros. Tot vreo ştiucă de baltă? — Gura! şuieră deodată şoferul, agitînd revolverul în mînă… Coborîţi unul cîte unul din salcie! Şi fără trucuri. Aţi înţeles? Scatiul privi lung spre Babuşcă şi, dîndu-şi drumul de-a lungul trunchiului uscat, coborî primul în barca cu motor. După ce Scatiul şi Babuşcă coborîră în barca cu motor, falsul şofer arătă spre botul bărcii cu ţeava revolverului şi adăugă poruncitor: — Treceţi peste parbriz şi aşezaţi-vă pe botul bărcii. Şi băgaţi de seamă, la cea mai mică mişcare trag. Resemnaţi, cei doi băieţi trecură peste parbrizul de plexiglas al bărcii cu motor şi se aşezară tăcuţi unul lîngă celălalt pe botul ei de tablă vopsită într-un lac alb şi strălucitor. Falsul şofer se aplecă peste marginea bărcii şi, prinzînd firul gros de nailon la capătul căruia se zbătea ştiuca, o azvîrli cu un gest scurt şi energic în barcă. — Dă-i drumul, Bijule, strigă el vesel, urmărind salturile spectaculoase ale ştiucii care se zbatea de moarte, izbindu-se cînd într-un perete, cînd în celălalt al micii ambarcaţiuni… Aşa surpriză mai zic şi eu… Băieţii… Şi-o ştiucă gustoasă… Cred că domnul Fridrich va fi mulţumit… Ce zici? Celălalt, după ce remorcă barca celor doi băieţi c-o funie, se aşeză la volanul bărcii şi porni motorul. — Într-o oră vom fi la staţia de pompare, strigă el acoperind vuietul motorului. Dar ai grijă de ăştia doi, vor mai încerca să sară în apă. — Nu vor îndrăzni. I-am prevenit. La cea mai mică mişcare îi curăţ… Slăbănogul apăsă pe accelerator şi, într-un clocot înspumat de apă, barca cu motor începu să prindă viteză trăgînd bărcuţele după ea. Babuşcă începu să ciocănească uşor cu degetul în tăblia bărcii. Tac… tac… tac… tac… tac… tac… tac… Scatiul, încovrigat, cu braţele încolăcite în jurul genunchilor, părea că urmăreşte, cu un aer indiferent, sălciile pletoase care mărgineau canalul şi care, în viteza bărcii cu motor, păreau să zboare, cu rădăcinile lor dese şi zbîrlite deasupra apei, asemenea unei uriaşe bărbi roşii.! — Ce facem, Scatiule, sărim? semnaliză Babuşcă. Canalul se îngustează. Continuînd să privească cu acelaşi aer nepăsător sălciile ce zburau pe lîngă el, cu o viteză uluitoare, Scatiul începu să ciocănească la rîndul său în tăblia bărcii: — Deocamdată nu putem face nimic, Babuşcă, îi transmitea Scatiul prietenului său. E la spatele nostru… Trebuie să-l aruncăm în apă… — În apă? Dar cum? ciocăni Babuşcă. — Cînd ajungem la salcia răsturnată peste canal… — La Cotul lişiţei? — Da… ai priceput? Babuşcă privi cu coada ochiului spre falsul şofer, care stătea în barcă la un pas de ei, ţinînd mîna încleştată pe revolver. — Am priceput, Scatiule! Şi apoi ce facem? Pînda ştiucei? — Da… sări la semnalul meu. — Ce semnal? Scatiul ciocăni repede cu degetul în tăblia bărcii. — Miliţia… uite miliţia! — Hei, voi ăştia doi! strigă falsul şofer, ciocănind cu ţeava revolverului în rama subţire de aluminiu a parbrizului. Ce tot faceţi acolo? Încetaţi odată! Acum barca cu motor zbura pe canal cu partea din faţă pe jumătate ridicată din apă. Uriaşa nălucă neagră, remorcată de barca cu motor, sărea plescăind ca o broască uriaşă pe crestele înalţe ale valurilor, pendulînd încolo şi încoace, într-o ploaie de stropi mari şi grei care o şfichiuiau zburînd parcă. Slăbănogul strigă din nou. — Fii cu ochii în patru, şefule. Băieţii ăştia pun ceva la cale. Domnul Fridrich n-o să ne ierte dacă-i scăpăm! Un zîmbet întunecat, sinistru, flutură pe buzele falsului şofer. — Vezi-ţi de volan, Bijule! răspunse el, încleştîndu-şi parcă şi mai puternic degetele pe patul revolverului. Sînt cu ochii aţintiţi pe ei. În vremea aceasta, Scatiul şi Babuşcă priveau înciudaţi în faţa lor. Deodată, la un cot al canalului, în faţa bărcii cu motor răsări trunchiul uscat al unei sălcii uriaşe, aplecate peste canal. Crengile ei groase, alb-cenuşii, se desfăceau ca nişte braţe scheletice la vreo doi metri deasupra canalului. Barca cu motor zbura ca o săgeată spre ea. — Atenţie, Babuşcă! ciocăni repede Scatiul în tăblia bărcii. Sărim! Eşti gata? Crengile groase ale sălciei se apropiau. — Gata, Scatiule! De îndată, Scatiul întoarse capul şi privi peste umărul slăbănogului care manevra volanul undeva, în urma bărcii cu motor. — Miliţia! strigă el bucuros. Uite miliţia! Falsul şofer se întoarse fulgerător cu revolverul mînă în direcţia în care privea Scatiul. În clipa următoare, scoţînd un urlet înfiorător, zbură din barcă şi, scăpînd revolverul din mînă, dispăru în adîncuri. Barca cu motor trecu ca un glonţ pe sub cei d băieţi care atîrnau acum deasupra canalului de crengi groase ale sălciei şi, după ce mai zbură încă vreo cîţiva metri, se opri într-un vîrtej de apă înspumată. Şocul pe care îl primise falsul şofer, izbindu-se de cei doi băieţi care săriseră de pe botul bărcii cu motor şi se agăţaseră de crengile sălciei fusese năpraznic. După cîteva clipe de zăpăceală, slăbănogul sări de la volan şi, ridicînd o puşcă de vînătoare, de undeva din barcă, o duse la ochi. — În apă, Babuşcă! strigă Scatiul, dîndu-şi drumul din salcie şi căzînd ca un bolovan în adîncurile canalului. Babuşcă îl urmă. Era şi timpul. O bubuitură puternică de armă cutremură canalul şi un nor de fum alb îl învălui, pentru o clipă, pe slăbănogul care trăsese în băieţi. Alicele şfichiuiră văzduhul şi se pierdură cu un vuiet răguşit prin frunzişurile pădurii inundate. În clipa aceea, falsul şofer apăru la suprafaţa apei şi, agăţîndu-se de rădăcinile unei sălcii, strigă cu un glas speriat şi piţigăiat. — Barca! Mă înec! Barca! Slăbănogul azviîrli puşca şi se repezi la volan. Peste cîteva clipe falsul şofer, cu hainele şiroind de apă, se rostogolea în barcă. — Unde sînt? Unde sînt? strigă el, scuipînd ceva din gură. S-au agăţat de salcia asta! Unde sînt? Biju îl ajută să se ridice în capul oaselor. — Am tras în ei cu amîndouă ţevile deodată. S-au prăbuşit ca două pietre aici. Cred că i-am curăţat, şefule! Celălalt îşi şterse cu palma şuviţele de apă care îi şiroiau pe faţă şi îşi aruncă în fugă privirile pe malul liniştit şi tăcut. — Nu se aude nimic, nici pe canal şi nici printre sălcii, murmură el… Nicio mişcare… Frumoasă ispravă am făcut, Bijule! Acum să vedem pe unde scoatem cămaşa cu domnul Fridrich. Şi, totuşi, Scatiul şi Babuşcă erau aici la un pas de ei, urmărindu-i pe cei doi bandiţi în tăcere. — Ce tot spui c-ai tras în ei şi i-ai împuşcat? spuse cu ciudă falsul şofer, ridicîndu-se în picioare. Nu văd nici urmă de sînge, adăugă el, cercetînd cu atenţie adîncurile limpezi ale apei. Dacă i-ai fi nimerit ar fi fost aici. Pur şi simplu, băieţii ne-au scăpat! Biju holbă ochii la el. — Nu se poate! strigă el. Nu se aude nimic, nicio mişcare. Doar n-o să-mi spui că s-au evaporat?! Celălalt îşi roti privirea de jur împrejurul bărcii, scrutînd cîteva clipe străfundurile pădurii de sălcii acoperite cu apă. — Oricum, nu puteau sta pînă acum la fund, continuă el cu o uimire fără de margini în glas. Ori s-au înecat, ori băieţii ăştia sînt dracul în persoană. Una din două. Scatiul şi Babuşcă se aflau la un pas de cei doi răufăcători, urmărindu-le discuţia cu răsuflarea tăiată. — Şi acum ce facem? întrebă cu o uşoară disperare în glas slăbănogul, aşezîndu-se la volanul bărcii cu motor. Oricum, domnul Fridrich n-o să ne felicite pentru isprava asta. Falsul şofer îşi şterse cu dosul palmei apa care şiroia pe faţă. — Trebuie să-l prevenim cît mai repede, spuse. Băieţii nu au barcă, aşa că, dacă au scăpat, nu pot ajunge prea departe. Şeful o să găsească o soluţie. Dă-i bătaie, Bijule. Slăbănogul porni motorul şi, în curînd, prinzîind viteză, barca dispăru după un cot al canalului, trăgînd după ea mahuna masivă, pe care cei doi răufăcători o remorcaseră cu o frînghie. — Să mergem, Babuşcă! Au plecat, spuse Scatiu dînd la o parte rădăcinile păroase ale sălciei sub care se ascunseseră ca sub o umbrelă. Înotară în apa Iimpede a canalului. — Norocul nostru că nu cunosc povestea cu „pînda ştiucii“… Altfel, slăbănogul ar fi vîrît mîna printre rădăcini şi ne-ar fi tras afară de urechi. — Mai e vorbă! făcu Babuşcă, înotînd în urma Scatiului. Dar acu’ e-acu’, Scatiuie! Ce facem? Înotăm pînă la şantier? Sînt vreo zece kilometri pînă acolo. Scatiul arătă cu braţul, în vreme ce lovea apa cu o singură mînă, spre salcia uscată aplecată peste canal. — Ne urcăm sus în salcie şi aşteptăm. Trebuie să treacă pînă deseară vreo barcă pe-aici… Se îndreptară înotînd spre salcie. — Numai să nu apară domnul Fridrich, spuse Babuşcă, agăţîndu-se de trunchiul sălciei. Începu să se caţăre de-a lungul lui cu mişcări repezi şi precise ca de veveriţă. Scatiul se agăţă şi el de trunchiul sălciei. — Cum auzim zgomotul unei bărci cu motor, sărim în apă şi ne ascundem sub rădăcini, strigă el. Cum e, Babuşcă? Ne ţine salcia sau e putredă? Ajuns sus, Babuşcă se aşeză pe o cracă groasă, arcuind-o de cîteva ori sub greutatea trupului său; craca trosni, dar rezistă. — Dă-i drumul, Scatiule, spuse el, făcîndu-i semn cu mîna să urce. Cam scîrţîie, dar ţine… Peste cîteva minute, Scatiul stătea lîngă Babuşcă, pe aceeaşi cracă şi se balansau amîndoi, bine dispuşi, deasupra canalului. Băieţii aşteptau. Trecură cîteva ore, dar nimic nu părea să tulbure liniştea adîncă a canalului şi a pădurii întunecoase de sălcii, acoperite de ape. Soarele se ridicase sus în văzduh, arzînd, vibrînd în înălţimi ca un ghem de plasmă orbitoare. În rafalele de vînt, ce sufla din ce în ce mai puternic, canalul se preschimbase într-un rîu de aur lichid, care curgea fumegînd, tălăzuind, prin împletirea de umbre ce o azvîrleau pe ape, frunzişurile sălciilor pletoase. Perdele diafane de lumină se legănau, ici şi colo, în adîncurile de întuneric ale pădurii, sfîşiate, din cînd în cînd, de zborul potîrnichilor ce căpătau în pulberea blîndă a luminii strălucirea unor uriaşi bondari de aur. — O barcă, vine o barcă, strigă deodată Babuşcă, ţinînd mîna streaşină la ochi, şi arătînd cu cealaltă spre un mic punct negru, care apăruse pe neaşteptate, undeva departe, de-a lungul canalului. Scatiul privi cu atenţie în direcţia arătată de Babuşcă. — Da, o văd, murmură el, e o barcă pescărească. Și la vîsle trage un singur om… Ochii verzi şi piezişi ca de pisică ai lui Babuşcă străluciră ciudat. — Colacul de salvare îl văd, Scatiule… Dar nu cumva e legat ca o funie? Scatiul întoarse brusc capul spre el. — Să-l fi trimis domnul Fridrich? Babuşcă îşi recăpătase aerul său somnoros. — Nu observi bătaia lopeţilor? Unde-ai mai văzut pescar să rotească vîslele pe sus? Scatiul duse la rîndul său mîna streaşină la ochi. — Ai dreptate, Babuşcă, spuse el cu o uşoară nelinişte în glas. Cel care trage la vîsle nu este de pe-aici din baltă de la noi. Dar cine-o fi? — După cum trage la lopeţi pare să fie un moş. Scatiul se ridică în picioare şi se ghemui pe cracă asemenea unei pisici care stă la pîndă. Barca se apropia încet, încet. — Ai ghicit, Babuşcă, spuse încordat Scatiul, în barcă e un om bătrîn, cu o pălărie de pai pe cap; Un fulger trecu prin ochii verzi ai lui Babuşcă: — Pălăria se vede, dar puşca? — Crezi că are o puşcă în barcă? Babuşcă ridică însă din umeri: — Şi de ce n-ar avea? — Să ne ascundem în crăcile alea uscate. Ne culcăm pe burtă şi-l lăsăm să treacă, să vedem ce are în barcă. Uşori ca nişte umbre, cei doi băieţi se suiră în vîrful sălciei, şi în curînd, dispărură într-un desiş de crengi uscate. Acum barca era aproape. Într-adevăr, în barcă afla un om bătrîn, cu părul alb, purtînd pe cap o pălărie de pai, cu boruri largi. Era îmbrăcat într-o haină albastră, decolorată, de doc, purta pantaloni de acelaşi material şi cizme de cauciuc în picioare. Barba lui albă, colilie, zbura uşor în vînt. Se putea vedea că stăpînea cu greu lopeţile. — Nu are nici o armă, îi şopti Scatiul lui Babuşcă, dînd la o parte un smoc de crenguţe şi privind în barcă. Acum luneca uşor pe sub salcie. O fi vreun turist rătăcit. — Sau vreun paznic de pe şantier, îşi dădu cu părerea în şoaptă Babuşcă. — Hei, nene, strigă Scatiul, sărind în picioare, pe craca pe care stătuse lungit şi aplecîndu-se spre cel din barcă… Nu ne iei şi pe noi? Bătrînul încremeni în barcă cu lopeţile în mînă, privind speriat spre salcie. — Ptiu! Bată-te să te bată, băiete! spuse el, într-un tîrziu, cu un glas domol. Ce cauţi acolo, sus în salcie? Dar ştii că m-ai speriat, nu glumă! — Mergeţi spre şantier? se interesă Scatiul din vîrful sălciei. — Spre şantier, băiatul taichii, spre şantier! continuă cu acelaşi glas blînd moşneagul. Dar parcă nu eşti singur în salcie. Mai e cineva eu tine? — Prietenul meu, Babuşcă! răspunse Scatiul. Ne luaţi şi pe noi cu barca? Sîntem vîslaşi buni! — Cum să nu vă iau, băieţii taichii, cum să nu vă iau? făcu bătrînul, manevrînd cu stîngăcie lopeţile şi apropiind barca de trunchiul sălciei. Coborîţi, dragii moşului, coborîţi. Cei doi coborîră repede din salcie şi-apoi săriră, unul după celălalt, în barcă. — Vă mulţumim! spuse bucuros Scatiul, apropiindu-se de bătrîn. Îmi daţi voie să trec eu la lopeţi? Dar deodată, Scatiul încremeni. Simţi privirea ciudată a bătrînului aţintită asupra lui şi, zărindu-i ochii, scoase un ţipăt uşor. Cunoştea foarte bine această privire. Era a „Chiorului”. — Ha-ha-ha! izbucni deodată „Chioru” într-un rîs vesel şi zgomotos, ridicînd puşca de vînătoare de pe fundul bărcii şi îndreptînd-o spre cei doi băieţi… Credeaţi că aţi scăpat de noi cu trucurile voastre? Cu domnul Fridrich nu vă merge! Scatiul oftă şi se scărpină după ceafă. Babuşcă trecu mîna prin părul lui încîlcit şi suspină. — Hai, aşezaţi-vă în barcă şi staţi cuminţi! continuă „Chioru” pe acelaşi ton vesel, ţinînd cu o mînă puşca îndreptată asupra celor doi băieţi şi dezlipindu-şi cu cealaltă barba şi mustăţile false. Domnul Fridrich a avut o idee grozavă să vă scoată din ascunzătorile voastre. Naufragiaţii se agaţă şi de un pai. Şi v-a trimis paiul. Scatiul şi Babuşcă se aşezară în tăcere în barcă, unul în spatele celuilalt. După ce-şi scoase pălăria şi peruca şi le aşeză lîngă el în barcă, “Chioru” ridică ţeava puştii în sus şi continuă cu vocea lui puternică, frumos timbrată.. — Acum să-l anunţăm pe domnul Fridrich că am pus mîna pe voi… E la vreo doi kilometri de canal, într-o barcă cu motor, cu cei doi agenţi pe care i-aţi dus de nas… Aşteaptă semnalul meu. În cîteva minute va fi aici… Şi „Chioru” apăsă pe trăgaciul armei. Un nor alb, înecăcios îi învălui pentru cîteva clipe pe cei doi băieţi. Bubuitura puştii cutremură văzduhul şi apoi se îndepărtă şi dispăru, hăulind răguşit, în adîncurile pădurilor de sălcii. „Chioru” coborî puşca şi o rezemă la picioarele lui, de marginea bărcii, privind spre cei doi băieţi cu aer întunecat şi ameninţător. — Pe mine să nu mă luaţi drept fraier şi să săriţi în apă. Cunosc trucul cu rădăcinile sălciilor şi mai am un cartuş pe ţeava puştii. Îndeosebi tu, ăla micu, ochi verzi ca de pisică… Să stai cu botul pe labe. Înţeles? Capul lui Babuşcă apăru, încetişor, deasupra umărului Scatiului. — Cu mine vorbeşti, nene? — Cu tine, cu tine! bombăni „Chioru”. De mic eşti dat naibii. Mă întreb cum o să arăţi cînd vei fi mare? Un fulger trecu pe sub pleoapele adormite ale lui Babuşcă. — Ţi se pare, nene. Te bate soarele în cap. Să nu capeţi insolaţie! „Chioru” trînti pălăria de pai în cap şi strigă, întinzînd mîna spre puşcă: — Taci, mă! N-auzi? Capul lui Babuşcă dispăru după umărul Scatiului. “Chioru” se ridică în picioare şi, ducînd palma streaşină la ochi, scrută întinderea nesfîrşită a canalului. Un bîzîit uşor de motor se auzea undeva, departe, printre sălcii. — Vine! spuse el, pe un ton mulţumit, punîndu-şi mîinile în şolduri şi continuînd să scruteze întinderea canalului. Aşezat pe fundul bărcii, Scatiul îl fixa cu atenţie. — Scufund barca, Scatiule? îl întrebă în şoaptă Babuşcă, aplecîndu-se spre urechea Scatiului. Sub smoală am dat de un dop de cîrpă… Scatiul continua să-l fixeze încordat pe „Chioru”: — Scufund-o! „Chioru” coborî brusc privirea spre ei: — Gura! Ce tot şuşotiţi acolo? Scatiul ridică, nepăsător, din umeri: — Vorbim şi noi, nene… Un rînjet flutură pe buzele „Chiorului”.  — Acum soseşte domnul Fridrich şi pînă la Ostrovul lupilor o să tot turuiţi despre „Profesor” şi despre pistolul lui… Zgomotul motorului bărcii care se apropia de canal se auzea din ce în ce mai desluşit şi mai aproape. „Chioru” duse din nou palma streaşină la ochi scrută canalul. În vremea aceasta, degetele lui Babuşcă lucrau cu febrilitate. Unghiile lui se înfipseră într-o coajă de smoală ce acoperea o crăpătură şi o jupuiră de pe fundul bărcii ca pe o fîşie de piele. Dedesubt, se afla un dop de cîrpă înfundat într-o spărtură. Degetele lui Babuşcă desfăcură ghemul de cîrpă, răsfirîndu-l ca nişte foi de ceapă. Babuşcă înşfacă bucăţile de cîrpă în pumn, şi se aplecă uşor spre urechea Scatiului: — „Titanicu” e gata, Scatiule, îi şopti el, acoperit de vuietul bărcii cu motor care se apropia. Îl scufundăm ca la televizor? — Dă-i drumul! îi răspunse scurt Scatiul. Babuşcă se opinti la spatele lui şi trase dopul afară. Un jet de apă ca o mică fîntînă arteziană ţîşni din fundul bărcii, pînă aproape de umărul Scatiului. Cei doi băieţi rămaseră nemişcaţi. Barca lua apă umplîndu-se cu repeziciune. Aşezat în picioare, „Chioru” scruta depărtările canalului ţinînd mîna streaşină la ochi. Barca începu să se scufunde. — În sfîrşit, vin! strigă el bucuros, întinzînd braţul spre un mic punct negru ce se apropia de ei cu repeziciune. Şi, deodată, strigă speriat simţind că barca se clatină. Ce-i asta? Ce-i asta? În clipa următoare Scatiul şi Babuşcă se aplecară într-o parte, îndeştîndu-se cu mîinile de margin bărcii. Apa, care umpluse pe jumătate barca, se năpusti şi ea, într-un val mînios şi înspumat spre bandit. „Chioru” se aplecă să înhaţe puşca, dar luntrea se aplecă puternic, talazul îl izbi, împroşcîndu-l cu stropi scînteietori din cap pînă în picioare şi, scoţînd un strigăt de spaimă, „Chioru” zbură afară din barcă. Scatiul sări în picioare şi, repezindu-se, înşfăcă lopeţile în timp ce îi strigă lui Babuşcă: — Înfundă spărtura, Babuşcă şi dă-i drumul la pompe! — Am înţeles, Scatiule! strigă la rîndul său Babuşcă şi căutînd cu mîinile prin apă spărtura de pe fundul bărcii, înfundînd-o din nou cu ghemotocul de cîrpe. Tu, dă-i bătaie! Acum intră şi pompele în funcţiune. Scatiul înfundă vîslele în apă, lopeţile se arcuiră şi, greoi, clătinîndu-se cînd într-o parte cînd în cealaltă, barca începu să înainteze de-a lungul canalului. Era şi timpul. „Chioru” apăruse deasupra apei, scuipînd apă din gură şi ţipînd îngrozitor. Înjura de mama focului privind în urma bărcii care se îndepărta. În barca pe jumătate înecată, în picioare, dansînd în tangaj ca un acrobat pe sîrmă, Babuşcă îşi scoase maioul cu care era îmbrăcat şi, scoţînd o sforicică din buzunar, îl legă cu repeziciune, la gură. Apoi îl scufundă în apă şi îl scoase înapoi plin cu apă ca un bur- duf. — Pompăm aşa, Scatiule, strigă vesel Babuşcă umplînd mereu şi răsturnînd apa din burduf peste marginea bărcii. Scatiul trăgea din răsputeri la vîsle. Pe măsură ce apa „pompată” de Babuşcă scădea, luntrea prindea din nou viteză. După puţină vreme, dispăru după un cot al canalului. În clipa aceea barca cu motor, în care se aflau domnul Fridrich şi cei doi agenţi, porecliţi „şoferul” şi „Biju“, îşi făcu apariţia şi frînă într-un vîrtej de spumă în apropierea „Chiorului". — Asta-i bună! strigă domnul Fridrich, părăsind volanul bărcii cu motor şi întinzînd mîna spre „Chioru” care se apropia înotînd spre el. Doar n-o să-mi spui cei doi băieţi ţi-au scăpat! „Chioru” înhăţă mîna domnului Fridrich şi, ajutat se căţăra în barcă, în vreme ce apa se scurgea de Pe el ca dintr-o rufă stoarsă. — Au scufundat barca! Au scufundat barca, gemu el, ştergîndu-şi cu palma apa care i se scurgea din păr şiroindu-i pe faţă. — Au scufundat barca? întrebă mirat domnul Fridrich, privind cu luare-aminte jur împrejur. Şi-atunci unde e? Nu văd pe apă decît pălăria ta de pai! adăugă, aplecîndu-se peste mărginea bărcii cu motor şi ridicînd pălăria de pai care plutea pe apă. Şi ei unde sînt? — Au şters-o cu barca, pe acolo! strigă „Chioru” întinzînd braţul şi arătînd spre cotul canalului după care dispăruseră băieţii. Chiar adineauri… Un zîmbet flutură pe buzele domnului Fridrich. — Adineauri, spui? Dar asta schimbă totul – adăugă, instalîndu-se din nou la volanul bărcii cu motor – într-un minut îi ajungem din urmă… „Chioru” îşi scoase poalele cămăşii din pantaloni şi le stoarse de zor, uşor aplecat peste marginea micii ambarcaţiuni. — Daţi-mi voie să vă contrazic, spuse el, cu o uşoară notă de umilinţă în glas. Anul trecut „vînătorul” i-a fugărit într-o barcă cu motor pe Canalul Lişiţei şi fost cu neputinţă să îi prindă. Domnul Fridrich rămase o clipă încremenit, cu mîna pe contact, apoi ridică brusc privirea spre „Chioru”: — Erau pitiţi într-o barcă simplă şi „vînătorul“ n-a putut să-i prindă într-o barcă cu motor? întrebă el o adîncă neîncredere în glas. Imposibil, domnule! Îmi spui pur şi simplu o poveste nostimă.  „Chioru”ridică din umeri: — Încercaţi şi o să vedeţi, domnule Fridrich. Domnul Fridrich răsuci liniştit cheia de contact şi porni motorul după care întoarse capul spre falsul şofer. — S-ar putea ca unul din cei doi băieţi să încerce să scape în clipa în care îi ajungem din urmă. Asta ar putea să strice totul. La drept vorbind nu am nevoie decît de unul dintre cei doi băieţi. Ai un renume de bun pistolar, Gregor, nu-i aşa? Falsul şofer scoase revolverul din tocul pe care îl purta atîrnat de o curea sub haină şi îl armă cu un zîmbet ciudat pe buze. — Păcat, domnule Fridrich! Speram să nu aveţi nevoie de nici unul din ei. Aveam prilejul să vă fac o demonstraţie… Domnul Fridrich apăsă pe pedala acceleratorului şi barca cu motor se năpusti ca o săgeată pe urmele celor noi băieţi. Cînd barca depăşi cotul canalului, într-o viteză fantastică, lăsînd în urma ei o perdea de stropi înspumaţi, „Chioru”, aplecat peste bordul bărcii, strigă: — Opriţi! Opriţi, domnule Fridrich. Barca cu motor se opri. — Ce s-a întîmplat? întrebă liniştit domnul Fridrich, întorcînd capul spre „Chioru”. — Uitaţi-vă! răspunse pe un ton agitat „Chioru”, arătînd spre un covor de frunze de nufăr răscolit de lopeţi… Cei doi băieţi au intrat în pădurea de sălcii pe-aici… Iată urma bărcii… Priviţi… Domnul Fridrich părăsi volanul şi, ridicîndu-se în picioare, se apropie de „Chioru”. După ce cercetă cîteva clipe cu privirea urma lăsată de barca celor doi băieţi pe covorul de frunze de nufăr, urmă care se pierdea în adîncurile întunecoase ale pădurii de sălcii, adăugă cu un zîmbet ciudat buze: — Este de prisos să căutăm băieţii în hăţişurile pădurii… S-or fi ascuns cu barca în frunzişul vreunei sălcii… Ne-ar trebui o lună de zile, ca să cercetăm fiecare salcie în parte… — Şi-atunci? Şi-atunci, domnule Fridrich? se interesă „Chioru”… Domnul Fridrich întoarse capul spre el, cu acelaşi zîmbet ciudat pe buze. — Băieţii pot străbate cu barca pădurea de sălcii inundată? „Chioru”păru să se gîndească o clipă, ştergîndu cu palma ultimii stropi care îi străluceau pe frunte. — Cu neputinţă, domnule Fridrich… în adîncul pădurii încep renii… Desişuri de sălcii subţiri, dese ca peria.. Niciun om nu se poate strecura, dar, pasămite o barcă! — Perfect… Perfect, făcu mulţumit domnul Fridrich, părăsindu-l pe „Chioru” şi instalîndu-se din nou la volanul bărcii cu motor… După cum văd, ai avut dreptate… Băieţii aceştia sînt doi vulpoi bătrîni care nu pot fi prinşi cu una, cu două… Şi adăugă, privind pieziş de jos în sus spre falsul şofer… Îşi bat joc chiar şi de agenţii mei cu experienţă… Nu găseşti? Falsul şofer îşi muşcă buzele în vreme ce îşi punea revolverul în tocul de piele ce se zărea sub cămaşa decolorată. — Ne-au luat prin surprindere, domnule Fridrich. — Te înşeli, continuă domnul Fridrich, privind motorul… Toată chestiunea este că cei doi băieţi îşi gîndesc fiecare mişcare, iar în capul vostru e un vid absolut. Aţi putea învăţa cîte ceva de la ei…? Buzele falsului şofer tremurau de mînie: — Dar, domnule Fridrich… Celălalt îl fulgeră deodată cu privirea: — Gura, idiotule! strigă el, în vreme ce punea barca cu motor în mişcare. Cască-ţi ochii şi desfundă-ţi bine urechile ca să înveţi cum trebuie să procedezi în viitor. Puţină materie cenuşie, domnilor, ce dracu! Manevrînd volanul, domnul Fridrich îndreptă barca cu motor spre un stufăriş de sălcii. — Ca să-i prindem, trebuie să plecăm de-aici, strigă el, acoperind vuietul motorului. Ai înţeles? „Chioru”şi falsul şofer se priviră nedumeriţi. Slăbănogul ridică mirat din umeri. Ajuns lîngă lăstărişul de sălcii, domnul Fridrich ascunse barca în spatele lui şi apoi apăsă pe accelerator, apăsînd pedala şi ambalînd motorul pînă la maximum. Cei trei bandiţi urmăreau manevra fără să priceapă nimic. Apoi încet, încet, la anumite intervale de timp, domnul Fridrich slăbea apăsarea de pe pedala acceleratorului. Duduitul motorului răsuna din ce în ce mai slab. În sfîrşit, „Chioru”înţelese despre ce era vorba. Se lovi cu palma peste frunte şi strigă, cu un glas înăbuşit: — Colosal, domnule Fridrich! Colosal! Domnul Fridrich ridică încet, încet, piciorul de pe pedală. Ascunşi undeva în inima pădurii, sub frunzişul unei sălcii care îi acoperea de sus şi pînă jos, ca o cortină grea de catifea verde, Scatiul şi Babuşcă ascultau încordaţi zgomotul bărcii cu motor care se stingea încet, încet, pierind parcă undeva în depărtări… În curînd nu se mai auzi decît ca un vaier stins. — Au plecat! strigă bucuros Scatiul, sărind în picioare, în mijlocul bărcii şi dînd la o parte frunzişul sălciei care-i acoperea… Tu îi mai auzi, Babuşcă? Babuşcă scoase afară capul prin frunziş, ca un actor prin despărţitura cortinei şi, după ce-l răsuci în stînga şi în dreapta, ca să audă mai bine, spuse pe un ton vesel: — Au plecat, Scatiule! Se mai aud pe canal ca un bîzîit de bondar… Scatiul se propti în trunchiul scorburos al sălciei şi împinse mahuna afară de sub frunziş. — În două ore ajungem la şantier, spuse Scatiu instalîndu-se la lopeţi. Şi de-acolo îi telefonăm tovarăşului Vlad, la Tulcea. Ce zici, Babuşcă? — Bună idee, conveni Babuşcă, apucînd lopeţile instalîndu-se la cîrma bărcii. Dar mai înainte trebuie ieşim de aici. Dă-i bătaie, Scatiule! Scatiul înfundă lopeţile în apă şi barca porni. Pilotată de Babuşcă, înainta acum, şerpuind uşor printre trunchiurile scorburoase ale sălciilor, străpungînd cu un foşnet mătăsos frunzişurile sălciilor ce cădeau în cascadă peste ape. Canalul se apropia. — Iată-i, spuse în şoaptă domnul Fridrich, aplecînd uşor un lăstăriş de salcie şi arătînd cu braţul spre cei doi băieţi care ajunseseră cu barca într-un luminiş şi vîsleau de zor spre ei. Vin, au căzut în cursă… Falsul şofer care se afla în spatele lui smulse revolverul din toc şi îi scoase piedica. Apoi se culcă uşor în barcă şi, sprijinind braţul de marginea ei, ochi cu atenţie spre cei doi băieţi. „Chiorul” şi „Slăbănogul” se ghemuiră şi ei barcă. — Nicio mişcare, continuă în şoaptă domnul Fridrich, dînd drumul crenguţei de salcie. Lăsaţi-i să apropie. E un vînat sperios. Nu acţionaţi decît la ordinul meu. Aţi înţeles, domnilor? Şi cei patru oameni se aşezară la pîndă. Băieţii se apropiau de canal. Deodată pleoapele somnoroase ale lui Babuşcă se ridicară brusc şi ochii lui verzi străluciră puternic. Scatiul încremeni cu lopeţile în mînă, un stol de raţe sălbatice răsări ca o mică escadrilă de turboreactoare deasupra canalului şi, speriat parcă de ceva, schimbă brusc direcţia, pierzîndu-se cu fluierat prelung în înălţimi. Un al doilea stol de raţe sălbatice care îl urmă păru să se poticnească în văzduh şi, fîlfîind puternic din aripi, făcu calea întoarsă, dispărînd într-un picaj ameţitor în adîncurile pădurii. — Ce s-a întîmplat, Babuşcă? întrebă încordat Scatiul, afundînd lopeţile în apă şi oprind barca. Ochii verzi, piezişi ai lui Babuşcă scînteiau puternic în soare. — E cineva pe canal, Scatiule… spuse el încordat, cu urechile ciulite… Trage barca după o salcie… Scatiul manevră lopeţile şi, în curînd, barca dispăru după frunzişul unei sălcii. — Crezi că domnul Fridrich ăla este acolo? întrebă Scatiul, cînd barca se opri în spatele sălciei şi dădu drumul la lopeţi. — Mai e vorbă? bombăni nemulţumit Babuşcă… N-ai văzut că raţele sălbatice s-au speriat de ceva? Scatiul păru să se gîndească cîteva clipe. — Cred că s-au speriat de noi, Babuşcă… Apoi adăugă, ridicîndu-se în picioare şi trăgîndu-şi cămaşa peste cap: aşteaptă-mă aici. Mă duc să văd despre ce este vorba… După ce azvîrli cămaşa în barcă, Scatiul se lăsă să alunece în apă, ocolind salcia se îndreptă înotînd spre canal. Domnul Fridrich dădu la o parte lăstărişul de salcie şi după ce privi cîteva clipe spre băiatul care se apropia înotînd de ei, se aşeză uşor, ca o umbră la volanul bărcii cu motor. — Fiţi gata, le şopti el celor trei bărbaţi ghemuiţi în barcă la spatele său. Băiatul nu trebuie să ne scape. Acum Scatiul era aproape. Trăgînd aer în piept dispăru în adîncuri, şi peste cîteva clipe capul lui răsări în mijlocul canalului. Deodată Scatiul văzu, cum o umbră neagră, uriaşă, se năpusteşte asupra lui cu un duduit asurzitor, împoşcîndu-l într-o ploaie de stropi înspumaţi şi simţi că nişte mîini îl înhaţă de păr, trăgîndu-l afară din apă. — M-au prins! Fugi, Babuşcă, fugi! strigă el, zbătîndu-se în mîinile „Chiorului” şi ale „Slăbănogului” care îl trăgeau în barcă… M-au prins! Fugi, Babuşcă! Fugi! — Făceţi-l să tacă! strigă enervat domnul Fridrich manevrînd cu repeziciune volanul şi îndreptînd barca cu motor spre salcia după care rămăsese ascuns Babuşcă. „Chioru” îi astupă gura Scatiului cu palma, în vreme ce „Slăbănogul”, poreclit Biju, ducea mîinile băiatului la spate, legîndu-le cu o sfoară. Sărind ca o vulpe înfuriată în vîrful cozii, barca cu motor condusă de domnul Fridrich zbură printre trunchiurile uscate, scorburoase, înecate în ape, şi cu viraj scurt se năpusti după salcia înaltă şi pletoasă unde Scatiul îl lăsase pe Babuşcă. — Prindeţi-l! aproape că urlă domnul Fridrich frînînd barca într-o formidabilă explozie de stropi spumaţi… În clipa următoare cuvintele îi îngheţară pe buze. Sub frunzişul greu şi pletos al sălciei, care se legăna uşor în vînt deasupra apei, domnul Fridrich şi ceilalţi oameni ai lui zăriră barca cu lopeţile larg desfăcute în strapazane. Babuşcă însă nu se vedea nicăieri. — La naiba! strigă domnul Fridrich, întorcînd capul spre „Chioru”. Totul nu a durat decît un minut. Văd că sus, în salcie, nu este nimeni. Unde putea dispară puştiul? — S-o fi ascuns în scorbură, îşi dădu cu părerea falsul şofer, întinzînd braţul şi arătînd o gaură mare ce se căsca în trunchiul noduros şi uscat al sălciei. Priviţi, un băieţel se poate strecura uşor pe-acolo. Domnul Fridrich manevră barca cu motor şi aceasta, străpungînd frunzişul pletos al sălciei, se apropie de scorbură. Falsul şofer se înălţă pe vîrfurile picioarelor şi vîrî mîna pînă la cot în scorbură. — Nu este aici. Scorbura este goală, murmură el cu ciudă, după ce cotrobăi cîteva clipe cu mîna prin trunchiul uscat al sălciei. Domnul Fridrich privi spre Scatiu şi îl întrebă pe un ton rece şi tăios. — Prietenul tău se află ascuns undeva pe-aici. Pesemne un alt truc de-al vostru. Unde e? Cu mîinile legate la spate, cu părul ud şi căzut pe frunte, Scatiul îi înfruntă privirea cu dîrzenie: — Vă pierdeţi vremea, domnule Fridrich, răspunse el printre dinţi. Babuşcă nu poate fi găsit… Slăbănogul ridică brusc mîna ca să-l plesnească peste faţă. Domnul Fridrich îl opri cu un gest autoritar. — Nu poate fi găsit? zîmbi ironic domnul Fridrich, aruncîndu-şi privirea pe ceasul-brăţară pe care îl purta la mînă. Cum spuneam, totul a durat 40-50 de secunde. Şi adăugă, rotindu-şi privirea jur-împrejur: Deci Babuşcă al dumitale se află aici pe o rază de cel mult 30 de metri. Doar nu o fi „Omul invizibil” a lui Wells… — Să vă spun eu unde se află băiatul, domnule Fridrich, chicoti triumfător „Chioru”, arătînd spre rădăcinile păroase ce păreau că ţîşnesc din trunchiul uscat al sălciei, căzînd în cascadă în adîncurile apei… Babuşcă este ascuns sub aceste rădăcini… Domnul Fridrich îl fixă pe Scatiu cu un licăr de admiraţie în ochi. — Ingenios, băieţi! Dar, oricum nu merită să pierdem timpul. Spune-i prietenului tău să iasă de-acolo. Un zîmbet dispreţuitor flutură pe buzele Scatiului: — V-am spus că Babuşcă nu poate fi găsit. Domnul Fridrich se răsuci enervat spre „Chioru”: — Să terminăm odată! Intră în apă şi scoate-l de urechi! — Îndată, domnule Fridrich! spuse „Chioru”, pe un ton aproape milităros, scoţîndu-şi cămaşa. Vi-l aduc îndată! Şi plonjă în adîncurile apei. Scatiul îl văzu cum dispare ca o umbră prelungă sub rădăcinile păroase ale sălciei. Timpul trecea. Apoi deodată, capul „Chiorului” se ivi la suprafaţa apei. Pe faţa lui se putea citi o mirare fără de margini. — Băiatul nu se află acolo, spuse „Chioru”, răsuflînd din greu, în vreme ce se apropia înotînd spre barcă. — Caută-l, caută-l sub celelalte sălcii! strigă furios domnul Fridrich, arătînd cu braţul spre sălciile apropiate. Băiatul trebuie să fie undeva pe-aici. Şi adăugă pe acelaşi ton, întorcîndu-se spre cei doi complici ai săi. Şi voi ce staţi? V-aţi instalat în fotolii ca la teatru? Biju se repezi şi, apucînd o lopăţică de pe fundul bărcii, începu să vîslească cu ea, îndepărtînd barca în urma „Chiorului”. Timp de o oră, cei patru bărbaţi cercetară cu atenţie fiecare salcie ce se afla în jur. Dar Babuşcă dispăruse fără urmă. Domnul Fridrich îşi dădu seama că cercetările nu mai au niciun rost. — Cred că băieţelul a şters-o, spuse „Chioru” în timp ce se urca, şiroind de apă în barca cu motor. Puştii ăştia înoată pe sub apă mai bine decît nişte bîtlani sau decît nişte raţe sălbatice… — Trebuie să recunosc că aşa este, interveni pe un ton sarcastic domnul Fridrich, aruncînd o privire întunecată Scatiului. Dar, de fapt, o dată ce l-am prins pe Scatiu, nu prea am mare nevoie de acest Babuşcă. — Şi dacă Babuşcă ajunge la şantier? întrebă „Slăbănogul". „Chioru” avu un rîs scurt. — Cu neputinţă. Băiatul s-a înfundat în pădure. Va ajunge la desişurile de jepi care nu pot fi trecute înot. Şi, să zicem că le-ar trece, dincolo îl aşteaptă o mlaştină de cîţiva kilometri. Peste cîteva ore se va lăsa întunericul şi vor apare ţînţarii. Îl vor devora pur şi simplu. V-am povestit, domnule Fridrich, cum a murit „Profesorul” ucis de ţînţari pe Ostrovul lupilor. Ha-ha-ha! Domnul Fridrich îl fulgeră cu privirea. — Nu prea văd ce-ai găsit de haz în aceasta, spuse el şi adăugă, întorcîndu-se spre falsul şofer şi spre Biju şi arătîndu-le barca părăsită de Babuşcă. Luaţi barca şi patrulaţi pe canal… Este singurul drum pe care Babuşcă poate ajunge la şantier. Noi ne întoarcem la staţia de pompare. Spunînd aceste cuvinte, domnul Fridrich nici nu visa măcar că Babuşcă se afla la un pas de el, şi-i urmărea mişcarea cu răsuflarea tăiata. Falsul şofer şi „Slăbănogul” părăsiră barca cu motor, trecură în barca cealaltă şi se instalară la vîsle. În curînd cele două ambarcaţiuni se puseră în mişcare şi părăsiră pădurea inundată îndepărtîndu-se spre canal. — Rămîi cu bine, Babuşcă! strigă deodată Scatiul cu un glas ascuţit şi puternic, în vreme ce barca cu motor părăsea pădurea. — Rămîi cu bine, Babuşcă! Rămîi cu bine, Babuşcă! repetară ecourile pădurii, stingîndu-se uşor in adîncurile ei, învăluite de întuneric. Pădurea de sălcii acoperită de ape tăcea. În curînd, zgomotul făcut de barca cu motor, cu vocile celor care se îndepărtau într-un vaier uşor, părură să plutească încă multă vreme în liniştea bălţii. Deodată, ramurile lungi şi dese ale sălciei pletoase începură să se agite şi capul lui Babuşcă se ivi afară din frunziş. Spre norocul băiatului, domnul Fridrich avea o părere foarte proastă despre rezistenţa şi elasticitatea mlădiţelor de salcie. O asemenea mlădiţă acoperită de frunziş şi lungă de 2-3 metri nu însemna mare lucru. Dar de cîteva asemenea mlădiţe, strînse la un loc, poate atîrna, fără grijă, un sac plin de cartofi. Î În clipa în care Babuşcă auzise strigătele disperate ale Scatiului, îşi făcuse vînt din barcă agăţîndu-se  de ramurile atîrnate de un smoc de mlădiţe, în mijlocul frunzişului gros şi compact, pendulînd, urcînd şi coborînd într-o arcuire uşoară şi vaporoasă a crengilor ce se zbăteau deasupra apei, legănîndu-se în vînt. Scoţînd capul din frunziş, Babuşcă ascultă cu urechile ciulite liniştea adîncă a pădurii tulburată, ici colo, de foşnetele prelungi şi mlădioase ale sălciilor din jur. Apoi începu să coboare din frunzişul sălciei, asemenea unui merişor care se lasă lasă să alunece pe o frînghie din vîrful catargului pe puntea vasului. Peste cîteva clipe, Babuşcă îşi dădu drumul din salcie în apă şi, înotînd voiniceşte, se afundă în adîncurile întunecate ale pădurii inundate. Situaţia lui Babuşcă nu era deloc uşoară. Avea de străbătut, înot, o distanţă uriaşă, pînă la şantier, prin inima unei păduri pustii şi sălbatice, presărată la fiecare pas cu sălcii uscate, cu hăţişuri şi tufărişuri de nepătruns. Dar Babuşcă nu spre şantier se îndrepta, ci spre staţia de pompare. Ba ici, ba colo, pe suprafaţa întunecoasă şi lucioasă ca de cristal a apei dispăreau la răstimpuri mici puncte negre, abia vizibile şi tremurătoare ca zbaterea unor musculiţe. Pentru un înotător care nu cunoştea balta, aceste micuţe şi efemere apariţii nu spun mare lucru. Dar băieţii din Pradina ştiu că punctele acelea negre, abia perceptibile pe luciul apei, ascund o primejdie teribilă. Sînt viperele de salcie care apar din cînd in cînd afară din apă ca să respire. Vai de înotătorul care nu a zărit vipera la timp şi înotînd îşi azvîrle braţul spre ca! O cureluşă, jumătate neagră, jumătate portocalie, înnodată şi subţire se înalţă deodată în faţa lui din apă. Un cap teşit, cu ochi piezişi, şuieră mînios. Sărind pe apă în vîrful cozii, vipera de salcie se repede fulgerător şi îşi înfige colţii puternici în obraji. Muşcătură ei este mortală. Singura scăpare este să te scufunzi sub apă. Niciun şarpe, fie el cît de veninos, nu muşcă din apă. Îndepărtîndu-se de salcia în care stătuse ascuns, Babuşcă înota de zor. Gîndul că Scatiul era prizonier la bandiţi părea să îi dea aripi. Cu toate acestea, după cîteva azvîrlituri de braţ, Babuşcă se opri din înot, se scufundă uşor, şi deodată ţîşni din apă, pînă la brîu, şi răsucindu-se în văzduh repede, ca un titirez, îşi aruncă privirile jur-împrejur. Apoi, recăzînd în apă, într-o ploaie de stropi, Babuşcă înotă mai departe. Tăia cu un foşnet puternic frunzişurile sălciilor pletoase, sărea peste tufişurile înecate, se scufunda în adîncuri, trecînd pe sub trunchiurile cenuşii şi putrede ale sălciilor uscate, răsturnate în apă. Culoarele de trecere deveneau din ce în ce mai întortocheate şi mai înguste. Babuşcă înota de zor. Deodată, în faţa lui, răsări un trunchi uscat de salcie strălucind calcinat într-o pîlnie de raze albe, strălucitoare, cu de cretă. Trunchiul uscat de salcie îi aţinea calea, Babuşcă porni înotînd spre arborele uscat. Se opri la cîţiva paşi de el, călcînd apa şi cercetîndu-l cu luare-aminte. Si în vîrful trunchiului, printre crengile uscate şi încîlcite nu se zărea nimic. Deodată, Babuşcă se scutură uşor. Numai părul ciufulit şi ochii lui verzi şi piezişi mai răsăreau deasupra apei. Sus, într-o mică scorbură neagră, Babuşcă zări o străfulgerare scurtă, fosforescentă. Era vipera de salcie. Babuşcă îşi aruncă pentru o clipă privirea în urma sa. Ca să ocolească trunchiul de salcie, trebuia să întoarcă. Nu putea trece de el nici pe sub apă. O îngrămăditură de crengi uscate, încolăcite ca un gard viu îi aţineau calea. Babuşcă înţelese că trebuie să primească lupta. Se scufundă din nou în apă, pînă în dreptul ochilor plutind nemişcat asemenea unui crocodil. Cu privirea aţintită spre mica scorbură neagră, trase aer pe nări şi, suflînd în apă, începu să bolborosească la început uşor, apoi din ce în ce mai puternic şi repede. Două puncte mici, verzi, fosforescente se apropiară în întunericul scorburii. Babuşcă bolborosea din ce în ce mai repede şi puternic. Şi, deodată, dispăru fulgerător sub apă. Ceva ca un cerc negru se desfăcu şi sări afară din scorbură, fîlfîi în văzduh şi căzu cu un plescăit scurt în apă, chiar în locul unde cu o frîntură de clipă mai înainte se afla capul băiatului. Enervată de bolboroseala lui Babuşcă, vipera ieşi din scorbură la atac. Deocamdată prada îi scăpase. Se ridică miînioasă în vîrful cozii, deasupra apei, fluierînd prelung şi ascuţit. Babuşcă răsări din adîncurile apei la cîţiva paşi ea. Apoi uşor, abia mişcîndu-şi braţele, începu să dea roată, fixînd-o încordat cu privirea lui verde şi piezişă. Ridicată în coadă deasupra apei, dreaptă ca o lumînare, cu capul teşit, vipera se răsucea după el, ca floarea-soarelui după soare, fluierînd, sîsiîind, aruncîndu-şi, din cînd în cînd, capul fulgerător spre el. Babuşcă înota în cerc, apropiindu-se din ce în ce mai mult de ea. Şi, deodată, sărind cu iuţeala unei pietre azvîrlita peste apă, vipera de salcie se năpusti asupra lui Babuşcă. Dar colţii ei nu-l întîlniră. Babuşcă dispăruse. Vipera de salcie se pregăti să se înalţe din nou în văzduh dar, în clipa următoare, smucită de o mînă nevăzută, dispăru în adîncurile apei. Se făcu linişte. Trecură aproape două minute. Apoi capul lui Babuşcă răsări deasupra apei şi băiatul o porni, înotînd repede, spre trunchiul sălciei uscate. Ajuns acolo, sări din apă şi, prinzîndu-se de un ciot, îşi făcu vînt şi sări grăbit peste îngrămăditura de crengi care îi aţineau calea. În urma lui, trupul neînsufleţit al viperei de salcie, se ridica încet, încet la suprafaţă din adîncurile limpezi ale apei.           [1] Brişcă – denumire originală a linguriţei de metal cu care se prind ştiucile.  

În loc de prefaţă: 125 DE ANI MAX ŞI MORITZ   „Vă trimit alăturat Povestea lui Max şi Moritz, pe care întru folos şi pentru propria-mi plăcere am transpus-o frumos şi în culori, cu rugămintea să aveţi amabilitatea să luaţi opul în mână şi să şi zîmbiţi oleacă, ici-colo”. Cu aceste cuvinte oferea Wilhem Busch, în februarie 1865, editorului münchenez Kaspar Braun, manuscrisul poveştii lui cu băieţi, care avea să devină poate cea mai răspîndită lectură pentru copii, în limba germană. „M-am gîndit”, continuă Busch în scrisoarea sa, „că ar putea să fie folosită ca un fel de mică epopee-foileton pentru copii, iar cu o adaptare corespunzătoare a textului, şi pentru benzi desenate". În 1908, la moartea lui Busch, se vînduseră aproape o jumătate de milion de exemplare şi existau deja zece traduceri. Astăzi, după 125 de ani de la apariţia străvechiului comix, s-au înregistrat 185 de traduceri în limbi străine şi dialecte. Numărul de exemplare al tuturor ediţiilor „Max şi Moritz” este de ordinul milioanelor. Expoziţia jubiliară, care a avut loc anul acesta în Muzeul Wilhelm Busch de Caricaturi şi Grafică Critică din Hannover, a arătat exponate care au legătură nemijlocită cu naşterea poveştii, manunscrisul, tipărirea şi traducerea acestei cărţi pentru copii. În această privinţă au fost adunate pentru prima oară documente care atestă felul în care „Max şi Moritz” a antrenat după sine o serie de parodii, imitaţii, compoziţii muzicale, teatrale şi de balet, filme cinematografice şi de televiziune. Voluminosul panopticum al băieţilor cei răutăcioşi este păstrat pentru posteritate într-un catalog bogat ilustrat, de 168 de pagini, cu titlul "125 de ani Max şi Moritz ", al editurii Gerd Hatje din Stuttgart – tocmai în spiritul lui Wilhelm Busch, care într-a şasea poznă, scria cu privire la indestructibilitatea lui Max şi Moritz:   „Sînt pierduţi” – unii gîndesc; „Nicidecum! — căci mai trăiesc.”   (Kultur Chronik – Nachrichten und Berichte aus der Bundesrepublik Deutschland, 3/1990)   O poveste cu băieţi şi pentru băieţi în 7 pozne   Cuvînt înainte   Ah, ce nu poţi auzi Despre răii de copii! Chiar în cărţi de-ai să citeşti, Pozne multe ai să-ntîlneşti. Cum făcur-aceştia doi: Max si Moritz; rău altoi! Ei, în loc să-şi ia măsura Binele ca-nvăţătura, Prea ades de el rîdeau     Şi-l mai şi batjocoreau. — Da, spre răufacătorie Înclinaţi erau, se ştie! Oamenii a-i necăji, Dobitoace-a chinui, Mere, pere, ori vreo prună Şterpeleau cu voie bună – Şi-o făceau mai cu plăcere, Nu cu trudă, cum ţi-ar cere Să stai smirnă-n bănci, cocon, S-asculţi predici din amvon. — Însă vai, o vai! de-aceşti, La sfîrşit cînd te gîndeşti!! Nu le-a mers de loc uşor Pîn’ la urmă dumnealor. Şi-am găsit atunci cu cale Să-i încondeiez la vale: Toate cîte-au făptuit, Le-am pictat şi povestPRIMA POZNĂ   Unii îngrijesc cu sîrg, De cu zori pînă-n amurg, Cît îi ziulică mare Dragele de zburătoare. Pe de-o parte, pentru ouă, Ce ne dau acestea nouă, Doi, deoarece cîndva Fripte pot a le mînca, Iar la vară chiar gîndesc Penele cît folosesc, Pentru pat şi puişoare, Să nu doarmă la răcoare.     Văduvioara Bolte, care Se gîndea la fel, îmi pare,       Îngrijea trei puici, cu zel, Şi un mîndru cocoşel. Max şi Moritz însă-şi spun: Ce să născocim acum? Iute-iute, un-doi-trei, Taie-o pîinişoară ei,         Chiar în patru bucăţele Mici cît nişte degeţele. Le unesc cu firişoare, Cîte-un cap la fiecare,   Şi cruciş apoi le pun Drept în curte, cum vă spun, Curtea cea cu zburătoare A cinstitei văduvioare.       Cocoşelul cum zări, Iute-ncepe-a cîrîi: Cucurigu, găinuţe! Cot, cot, cot, vin trei puicuţe!     Şi cocoş şi puici cu zor Înghit iute partea lor,   Fiecare pîine-aleasă Pe gîtlej la vale-ndeasă.       Dar cînd se dezmeticesc, Vor să plece, se-opintesc, Nu mai pot să se desfacă.     Trag încoace-ncolo, -ncearcă În cruciş şi-n curmeziş, Smulg întruna, zbor pieziş,               Sus din aripi fîlfîie, Doamne, Dumnezeule!         Ah, rămas-au spînzurate De un ram uscat cu toate.             Gîtul lung li se lungeşte, Cîntul se-ntunericeşte, Cîte-un ou în pripă fac; Moartea le veni de hac.     Văduvioara-n cămăruţă Stă-n pătucul ei, drăguţă, Cînd deodată, de-afară Ce jelanie amară!     Şi ieşi, presimţitoare: Ce coşmar, ah, ce oroare!!     "Curgeţi, lacrimi, din oc’şoru-mi! Năzuinţa-mi toat’, odoru-mi, Tot ce-n viaţă mi-am visat Spînzură de-un ram uscat!!"     De tristeţe-mpovărată, Un cuţit găbjeşte-ndată, Morţii-i scoate-apoi din ştreang Să n-atîrne, bang – balang     Şi se-ntoarce iar în cas’, Cu-o privire fără glas. Asta-ntîia poznă fu, Dar a doua vine-acu’.                                           A DOUA POZNĂ   Pe cînd buna văduvioară Din durerea ei amară Începu a-şi reveni, Ce gîndi, ce socoti, Dacă n-ar fi mai cu cale Defunctele dumisale, Care zac aici, răpuse, Timpuriu din lume duse, Cu respect şi în tăcere, Cum se cade la durere, Bine să le rumenească, Fripte să le prînzuiască.   Ce durere o-neca, Goluţe cînd le zărea, Jumulite pe cuptor, Ele, ce cu-atîta zor Ciuguleau în zi cu soare – Dragele de puicuşoare – Scormonind vreo pietricică, În grădină, -n curticică.     Ah, atunci din nou plîngea, Iară Spitz alături sta.   Max şi Moritz, bunăoară, Repejor adulmecară       Şi urcară pe furiş Iute, sus pe-acoperiş. Iar prin coş, cu drag, priveau Puicile ce sfîrîiau, Fără cap şi guşuliţă, Molcolm, într-o tigăiţă.   Tocmai cobora pe scară Văduva c-o străchioară Către beci, cu mult temei, Ca să ia din’putinei Varză acră – o porţioară – După care se omoară,     Mai cu seamă re-ncălzită Dacă-i frumuşel, pe plită.   Într-acestea, sus, pe casă, Treaba merge şnur, voioasă. Adusese Max cu el Undiţă cu cîrligel.   Snupdivup, şi uite-aşa, O găină-n sus zbura. Snupdivup, a doua-acu’, Snupdivup, şi-a treia, tu, Iar acum cocoşul iute: Snupdivup, te-am prins, fîrtate!     Spitz văzînd aceste fapte, Hau-hau-hau! porni să latre.     Dar cei doi, în formă, iară, O tuliră-njos, pe-scară.   Ce spectacol o să fie, Văduva cînd o să vie Ba chiar uite-o, c-a venit! Şi pe loc a înlemnit Cînd spre plită s-a uitat:     Toate puicile-au zburat! "Spitz!! - atîta mai rosti. Spitz, ce monstru poţi să fii!!       Dară stai, că-ţi vin de hac!!" Şi cu linguroiu-ndat’ Se porni să-l ia-n tărbacă.   Biet de dînsul, ce să facă, Se jelea neputincios, Fără vină şi folos.       Max şi Moritz, pitiţi bine, Sforăiau cum se cuvine. Iar din prânzul copios Mai zăriţi doar cîte-un os.   Asta-a doua poznă fu, Dar a treia vine-acu’.                                 A TREIA POZNĂ   Toţi în sat îl cunoşteau Pe domn’ Ţapu, şi-l stimau.     Strai de rînd ori de paradă, Pantaloni ori frac cu coadă, Vestele cu buzunare Şi comode, şi uşoare, Ori paltoanele pufoase, Jambiere călduroase, Le confecţiona cu spor Domnul Ţapu – croitor. Dac-aveai de peticit, De scurtat sau de-nnădit, Ori vreun nastur la prohab De era cumva mai slab, Sau oriunde o fi fost, Ori în faţă, ori în dos,   Şi orice şi-oricum era – Meşter Ţapu îţi făcea,   Era rostul vieţii lui. Şi-nţelegeţi cînd vă spui Că de-aceea-n sat oricine Prieten şi-l voia, vezi bine. Max şi Moritz însă, iară, Şi pe dînsu-1 supărară.   Căci prin faţa casei sale Curge repejor la vale, Cu bulboană, rîul iute;   Iar deasupra-i, e o punte Peste care drumul trece.       Max şi Moritz nu-şi dau pace, Într-ascuns se hărnicesc, Şi cu fierăstrău pornesc, Nărăviţi în vicleşug, Iscusiţi în meşteşug, Criţ şi craţ fierăstruiesc, Podul iute de-l ştirbesc. Iar cînd treaba-i terminată, Dau strigare mare-ndată     „Hei, afară Ţapule! Croi-croitoraşule,   Ieşi odată repede, Domnul mee-mee-mee-mee-mee!!”   Toate le putea-ndura Domnul Ţapu, şi răbda, Făr-o vorbă a crîcni, Dar cînd aste le-auzi, Îsi ieşi din fire-ndat’; Şi, cu cotul înarmat, Peste prag zorit sări, Căci cu groază auzi Înc-o dată, limpede: „Domnul mee-mee-mee-mee-mee!!”     Puntea iute cînd s-o treacă, Crac! se sparge-n ţăndări toată.     Şi-apoi iară: „mee-mee-mee!” Pleosc! Dom’ Ţapu nu mai e!     Ce noroc însă: pe apă Două gîşte tocma-noată. Croitoru-n groaza-i mare, Le înşfacă de picioare,     Şi de ele agăţat, Zboară pe pămînt uscat.     Dar aşa o aventură E cu multă tevatură.     Căci, sărmanul, de-apă multă, Are mari dureri de burtă.     Nu ştiu ce, s-ar fi făcut, De nu s-ar fi priceput Doamna Ţapu să-i aplice Fieru-ncins pe burta rece, Şi să-l facă bine iară!     Apoi dete sfoară-n fără Şi-n tot satul se ştiu: Ţapu’ e în form-acu!   Asta a treia poznă fu, Dar a patra vine acu’.                                                 A PATRA POZNĂ   Legea chiar ne dă poveţe: Omul trebuie să-nveţe. Şi nu numai alfabetul Te înalţă, -ncet cu-ncetul; Căci fiinţa raţională N-o încerci doar cu cerneală N-ajunge să te trudeşti Să citeşti, să socoteşti, Ci de toate mai-nainte Omul va să ia aminte, Cu plăcere şi măsură,      La-nţeleapta-nvăţătură.     Domn’ Mieluţu se-ngrijea Să se-ntîmple chiar aşa.   Max şi Moritz nici pe el Nu îl sufereau de fel; Pozne rele cei ce fac, Pe profesori nu-i prea plac.   Era bravul profesor De tutun adorator, Ceea ce, fără-ndoială, Dup-o zi de chin, la şcoală, Zic din suflet că se cade Unui bătrîn cumsecade.   Max şi Moritz, neobosit, Chiar la pipă s-au gîndit, Ca prin ea un renghi să-i joace Şi pe dînsul să-l atace.     Iar duminica, odată, Pe cînd gazda e plecată La biserică, vezi bine – Fiindcă ştie orişicine Mieluşelul cum cînta, Simţitor, la orga sa -     Băieţeii cei poznaşi Se strecoară nărăvaşi, î În căsuţă, -n cămăruţă, Chiar la pipa cea drăguţă. Pipa-i din spumă de mare, Max acum o ţine tare, Iar Moritz din buzunar Scoate-o sticlă, cu mult har, Şi-apoi, duşcă după duşcă, O-ndeasă cu praf de puşcă.   Iar acuma, binişor, Către casă, răpejor, Fiindcă şi-n biserică, Slujba se cam termină.     Mieluşelu blînd, smerit, Din biseric-a ieşit.     Şi o-ncuie, bucuros, Ca un om ce cu folos   Misia şi-a-ndeplinit. De aceea, mulţumit, Notele şi cartea ţine Cînd spre casă vesel vine, Spre căminul său tihnit;     Unde-ndată ce-a sosit, Profund recunoscător Şi-aprinde pipa, cu dor.     „Cea mai mare bucurie-i Omul mulţumit să fie!!”     Zice. Şi deodată, bum! Pipa sare-n foc şi-n fum. Şi ce zgomot infernal     Îi urmează, ce scandal!! Călimara, tabachera, Carafa şi cafetiera, Soba mică, masa grea, Fotoliul unde şedea – Totul, totul a zburat Pipa cînd a explodat.     Fumul cînd se mai răreşte, Mielul – Doamne! – mai trăieşte Zace-ntins pe spate, viu, Dar oleacă mai zbanghiu.       Mîini şi nas şi – urechi şi cap Negre sînt ca de harap, Iară părul, un’ să fie? Ars-a pîn’ la scăfîrlie   Cine-o să-i înveţe-acu’ Pe copii, hai, spune tu?! Şi ştiinţa s-o sporească? Cine o să-ndeplinească Datoria slujbei sale?! Şi-aş mai vrea să-mi spui matale, Dacă pipa e cum vezi, Din ce dracu’ să fumezi?!!     Totu-n timp şi-a revenit, Pipa doar s-a prăpădit. Asta-a patra poznă fu, Dar a cincea vine-acu’.                                                       A CINCEA POZNĂ   Cine-n sat sau în oraş Unchi îşi are colocaş, Săritor, smerit, să fie Unchiului spre bucurie. Dimineaţa:" Să trăiţi! Vreţi ceva să tîrguiţi? " Şi-i aduci ce e de-adus: Ziare, pipă, fidibus. De-l apasă sau de-l pişcă, De-l mănîncă sau de-l muşcă Pe la spate oarece, – Tu pe loc vii, repede,                   Pregătit şi bucuros Să-i fii, iute, de folos. Dup-o priză de tabac, De s-a pus pe strănutat, Strigi: „Noroc! fără-ntîrziere, Să vă fie cu plăcere!”     Sau, cînd vine-n miez de noapte, Îi scoţi cizmele, nepoate; Papucei şi cămăşuţă Şi scufia cea călduţă I le-aduci, aşijderea, Ca în frig să nu mai stea. Pe scurt, te gîndeşti mereu Să-l bucuri pe unchiul tău.     Max şi Moritz, amîndoi, Zic: nu-i asta pentru noi! Şi priviţi ce groaznic viţ I-au făcut lui unchiul Fritz!   Ştim cu toţi ce pasăre ’i radaşcă cu foarfece, În copaci zum-zum, zum-zum, Zboară-n luna mai, duium, Cu picioare chitinoase Mişună şi-alerg voioase.     Max şi Moritz, tot zglobii. Scutură să mi te ţii     Şi îndeasă-n punguşoare Fiarele gîdilitoare.     Iar apoi se duc, fuguţa, Şi ridică salteluţa De la unchiul Fritz din pat: Chiar acolo le-au lăsat.   Iar acesta, la somn dulce, Vine-acumarsă se culce, Cu scufia-i ţuguiată,     Bine învelit; şi iată: Ochii-i strînge, binişor, Liniştit făcînd hor-hor.     Dar gîndacii, criţ şi craţă, Iute ies de sub matraţă.     Cel din faţă-n pas destins Nasul unchiului l-a prins.     Unchiul strigă: „Bau!! Ce-i asta?!!” Şi-şi apucă-n mîini năpasta.     Îngrozit de-aşa manej, Din pat sare val-vîrtej.     „Hîş!” pe ceafă-i unul iară, De picior l-apuc-o ghiară;     Mişună şi zbîrnîie, Zboară, pretutindeni e.     Unchiul, la nevoie-acu’, Îi ucise cum putu; Cu papucul, lovind bine, A scăpat de ei, în fine.     Izbuti să nimicească Gîdilarea gîndăceascâ.     Ochii-nchide, liniştit, Şi din nou a aţipit.   Asta-a cincea poznă fu, Dar a şasea vine-acu’.                                   A ŞASEA POZNĂ     În frumosul timp de Paşti, Cînd brutarii cei măiaştri’ Fac copturi şi pun la cale Dulcile zaharicale,   Max şi Moritz chibzuiră Şi-amîndoi se învoiră Aste lucruri, cu silinţă Să le ia în folosinţă.       Dar brutarul prost nu e: Brutăria încuie.     Cine vrea să şterpelească, Prin coş, musai să trudească.     Raci!! băieţii, berbeleac, Negri ca doi corbi se fac.     Puff!! Şi cad drept în lădoi, La făina cea de soi.     Ca şi creta s-au albit Cînd dintr-însa au ieşit.     Sus pe poliţă, cu drag,  Covrigeii îi atrag.       Crac!! s-a rupt scaunu-n trei. Pleosc!! şi în aluat cu ei.         Iar în cocă-mbrobodiţi, Statui jalnice-i zăriţi.     Dar brutarul, vai, soseşte Chiar acum, şi-ndat’ zăreşte Cele două puşlamale, Hoţii de zaharicale.     Şi-un-doi-trei, ce vorbă multă, Două pîini din ei frămîntă.     Jarul arde cu mult spor – Zdup! cu dînşii în cuptor.     Iar acuma, zdup! afară, Că li-i crusta rumeioară.   „Sînt pierduţi!” unii gîndesc; Nicidecum! – căci mai trăiesc. Şi ronţ-cronţ, cu tot furişul, Îşi mănîncă învelişul.   Iară maistrul cel brutar „Doamne, fug!” strigă-n zadar.   Asta-a şasea poznă fu, Dar a şaptea vine-acu’                              ULTIMA POZNĂ   Vai vouă, Moritz şi Max! Doar o poznă v-a rămas.     Zău, la ce v-a folosit Sacii cînd i-aţi găurit?!     Uite-l pe ţăran, săracu’, Cum îşi duce-n spate sacu’.     Dar abia porni la drum, Boabele îi curg duium.     Şi se-opreşte-n loc, mirat: „Mii de draci! s-a uşurat!”       Cînd în grîne i-a zărit, Tare s-a înveselit:     „Max şi Moritz, derbedei, Repede în sac cu ei!”     Ce călduri îi iau acuşi, Căci spre moară se simt duşi.     „Dom’ morar, ieşiţi oleac’! Măcinaţi la mine-un sac!”       „Fă-l încoa!” Şi-n pîlnie Scutur’ haimanalele.     Richerac şi richerac Merge moara tac-tac-tac. Şi uite-i pe fiecare     În praf fin şi grăuncioare,     Ce le-nghit, făr’ de habar, Raţele lui dom’ morar.               ÎNCHEIERE   Vestea-n sat cînd s-a aflat, Nimeni nu s-a întristat. Văduvioara blînd rosti: „Eu de-atunci am zis, să ştii!” Iar dom’ Ţapu: "Da, da, da! Răii toţi păţesc aşa!" "Iată un exemplu-n plus!” Dascălul Mieluţu-a spus. Iar brutarul, cu folos: „De ce-i omul lăcomos?!" Chiar şi bunul Fritz îşi zice „Gluma proastă vezi ce-aduce?” Doar bravul ţăran socoate: „Ce-mi pasă de-astea toate?!” Mai pe scurt, în sus şi-n jos, Trece-un murmur bucuros: "Am scăpat de-acum, se ştie, De reauafăcătorie!"